Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 656/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 656/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-02-2015 în dosarul nr. 6297/3/2014

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

Dosar nr._ (Număr în format vechi 7218/2014)

Decizia Civilă Nr. 656

Ședința Publică din data de 19 Februarie 2015

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE S. G. I.

JUDECĂTOR M. C.

JUDECĂTOR D. A. T.

GREFIER M. Colindeață

Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta-pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” SA, împotriva sentinței civile nr.5599/12.05.2014, pronunțate în dosarul nr._, cât și a sentinței civile nr.7779/17.07.2014, pronunțate în dosarul nr._ /a1, ambele cauze ale Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. P. Tehnico Economic din Transport Feroviar FEROM în numele și pentru membrii săi: P. M., G. M., E. D. și N. E., cauza pe fond având ca obiect „drepturi bănești”.

La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns: recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” SA, prin consilier juridic D. B., în baza delegației de reprezentare atașate la fila 10 dosar și intimatul-reclamant S. P. Tehnico Economic din Transport Feroviar în numele și pentru membrii săi, prin avocat B. E., cu împuternicire avocațială de reprezentare atașată la fila 11 dosar fond, emise conform contractului de asistență juridică încheiat sub nr._/13.10.2014.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care,

Curtea, în raport de dispozițiile prev. de art.164 din Codul de procedură civilă, pune în discuția părților conexarea prezentei cauze, având ca obiect recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 5599/12.05.2014, la cauza ce formează obiectul dosarului_ /a1- aflat pe lista de ședință de la termenul de judecată de la această dată la poziția nr.14 R.

Părțile, prin reprezentanți, având fiecare cuvântul, solicită aplicarea dispozițiilor prv. de art.164 din codul de procedură civilă și, pe cale de consecință, să dispună conexarea celor două dosare.

Curtea, având în vedere strânsa legătură dintre cele două dosare, recursul împotriva sentinței nr.7779/17.07.2014, a Tribunalului București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, pronunțate în dosarul nr._ /a1, referindu-se la completarea dispozitivului hotărârii pe fond, recurate în prezenta cauză, urmează a dispune conexarea dosarului înregistrat sub nr._ /a1, la cauza înregistrată sub nr._, în baza dispozițiilor prev. de art.164 din Codul de procedură civilă.

Părțile prezente, interpelate fiind, arată că nu au cereri, chestiuni prealabile de formulat, excepții de invocat sau înscrisuri noi de atașat.

Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților prezente în susținerea, respectiv combaterea motivelor de recurs deduse judecății.

Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită admiterea recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 5599/12.05.2014, modificarea hotărârii judecătorești recurate, în sensul respingerii cererii, ca neîntemeiate.

De asemenea, solicită admiterea recursului declarat împotriva sentinței civile nr.7799/_, modificarea în parte a sentinței civile recurate în sensul respingerii cererii de completare a dispozitivului sentinței civile nr.5599/12.05.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în cauza cu nr._, în sensul respingerii cererii de obligare a societății pârâte și la plata dobânzii legale.

Intimatul-reclamant, prin avocat, având cuvântul, solicită pe fond respingerea celor două cereri de recurs, ca nefondate, cu consecința menținerii hotărârilor judecătorești recurate, ca fiind temeinice și legale.

În cea ce privește excepția prescrierii dreptului material la acțiune și aplicabilitatea termenului de prescripție de 6 luni cât și cea a inadmisibilității cererii pentru lipsa procedurii prealabile, intimatul-reclamant, prin avocat, solicită respingerea acestora pentru motivele pe larg arătate în cuprinsul concluziilor scrise pe care înțelege să le depună la termenul de judecată de la această dată.

Fără cheltuieli de judecată.

Curtea, în temeiul dispozițiilor prev. de art.150 din Codul de procedură civilă, declară închise dezbaterile și reține cauza în vederea soluționării.

CURTEA,

Asupra recursurilor de față constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.5599/12.05.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul cu nr._, s-a admis acțiunea privind pe reclamantul S. P. Tehnico Economic din Transportul Feroviar FEROM în numele și pentru membrii de sindicat P. M., G. M., E. D., N. E. în contradictoriu cu pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA. A fost obligată pârâta S. Națională de Căi Ferate „CFR” S.A. la calcularea și plata către membrii de sindicat reprezentați în prezenta cauză, proporțional cu perioada efectiv lucrată de fiecare dintre aceștia, a diferențelor dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art.41 al.3 lit. a din C.C.M. unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada 01.12.2009 – 31.12.2011, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației la data plății efective. În temeiul prevederilor art. 274 C. pr. civ., a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 162,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că membrii de sindicat reprezentați în prezența cauză – persoane fizice au avut calitatea de salariați ai pârâtei în perioada de referință, aspect care se deduce din susținerile reclamantului, necontestate de pârâtă, precum și din înscrisurile depuse la dosar.

Raportând situația de fapt reținută mai sus la prevederile legale în materie, tribunalul a apreciat că acțiunea de față este întemeiată pentru ceilalți membrii de sindicat reprezentați, pentru următoarele considerente:

Din Contractul nr. 722/24.01.2008, contract colectiv de munca unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008 - 2010, publicat în Monitorul Oficial partea V, nr. 3 din 11.02.2008, reiese că părțile contractante sunt reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe, constituiți conform prevederilor legii nr. 356/10.07.2001 a patronatelor, respectiv Confederația Naționala a Patronatului R. - C.N.P.R, Uniunea Naționala a Transportatorilor Rutieri din România - U.N.T.R.R. și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe, constituiți conform prevederilor legii nr. 54/2003, cu modificările ulterioare, cu privire la sindicate, nominalizate în acest contract colectiv de muncă.

Potrivit art.4 al.2, dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, respectiv cu încă un an calendaristic.

Deoarece în cauză nu s-a făcut dovada denunțării contractului și nici existența unui al CCM la nivel de ramură începând cu 01.01.2011, tribunalul apreciază că efectele sale s-au prelungit în anul 2011.

Conform art. 123 din contract, acesta produce efecte în toate unitățile nominalizate la anexă 5. din această anexă, pct. 1 la contract, reiese că SNTFM CFR MARFĂ SA - BUCUREȘTI face parte dintre unitățile la care se aplică CCM – UNRT 2008-2010 (Monitorul Oficial, Partea V nr. 3 din_ ).

Pe de altă parte potrivit art. 11 din Legea nr. 130/1996 clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramură de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.

În art. 41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 sunt prevăzuți coeficienții minimi de ierarhizare pentru categoria de salariați, iar la alin. 3 lit. a se prevede că salariul minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.

Art. 41 lit. b al aceluiași articol prevede expres că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stipulat la art. 41 pct. 3 lit. a pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv.

Prin întâmpinare, pârâta a recunoscut faptul că, în perioadă ce face obiectul cauzei, salariul de bază minim brut a fost cel negociat la nivel de unitate, și nu cel negociat la nivel de ramură transporturi.

Din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, rezultă că salariul de bază brut corespunzător coeficientului de ierarhizare 1 a fost inferior valorii de 700 lei, cum se prevedea în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi.

Acesta a și fost motivul pentru care anexa 1 din acest contract a fost anulat ă de către o instanță de judecată.

Față de dispozițiile art. 236 al. 4 Codul muncii și art. 7 al. 2 din Legea nr. 130/1996, instanța a apreciat că apărarea pârâtei nu poate fi reținută, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituind legea părților, clauzele fiind obligatorii pentru părțile contractuale.

În conformitate cu prevederile art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractului colectiv de muncă, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.”

Art. 37 din Codul muncii consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în cuprinsul art. 38 din același act normativ sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului.

În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

De asemenea, potrivit art. 24 alin.1 din Legea nr. 130/1996, “clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate” și părțile pot cerere renegocierea. Însă nu se poate ignora nici dispoziția art. 24 alin 4 din aceeași lege, care dispune ca până la renegocierea drepturilor, clauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

În toate normele legale menționate se consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional și prin art. 41 alin.5 din Constituția României, conform căruia” dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.

Prin urmare, orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractuale colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt lovite de nulitate, în condițiile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, în vigoare la momentul analizat în prezența cauză.

Astfel, contractele colective de muncă se constituiau într-un sistem ierarhic, în vârful căruia se afla contractul colectiv de muncă la nivel național, iar la baza lui, contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate.

Având caracter obligatoriu, rezultă că drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, în cauză la nivel de ramură, în cazul în care la nivel de unitate, au fost stabilite drepturi la un nivel inferior, iar salariații nu pot renunța la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.

Cu privire la susținerea pârâtei cum că în cauză, chiar și în situația în care se constată încălcarea prevederile CCM la nivel de ramură, rămân valabile salariile stabilite prin contractele individuale de muncă, tribunalul apreciază că aceasta este neîntemeiată.

Aceasta deoarece valoarea nominală a salariului stabilită prin contractele individuale de muncă sau actele adiționale ulterioare, încheiate după încheierea CCM la nivel de unitate, este rezultatul unui algoritm de calcul care are la bază salariul minim brut stabilit la nivel de unitate care nu este conform celui la nivel de ramură.

În caz contrar s-ar ajunge la concluzia că nici pârâta nu a respectat CCM la nivel de unitate pe care îl invocă.

În consecință, instanța a obligat pe pârâtă la calcularea și plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art.41 al.3 lit. a din C.C.M. unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada 01.12.2009 – 31.12.2011, proporțional cu perioada efectiv lucrată de fiecare dintre aceștia.

Cu privire la actualizarea creanței cu indicele de inflație solicitată de reclamant, tribunalul a reținut că pentru drepturile salariale restante pot fi acordate dobânzi legale și actualizarea cu rata indicelui de inflație, deoarece natura sale juridică este diferită.

Acordarea dobânzii legale se impune pentru neplata la scadență a sumei datorate, creditorul fiind privat de folosirea sumei de bani cuprinsă între data scadenței și data plății efective, în timp ce actualizarea cu indicele inflației are ca finalitate păstrarea valorii reale a sumei de bani.

Pentru faptul că reclamantul a solicitat actualizarea sumelor solicitate cu indicele de inflație, tribunalul a dispus ca sumele la care a fost obligată pârâta să fie actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.

În temeiul prevederilor art. 274 C. pr. civ., pentru faptul că pârâta a căzut în pretenții, demersul judiciar al reclamantului fiind determinat de culpa procesuală a acesteia, tribunalul a admis cererea reclamantului și a obligat a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 162,5 lei pe care le consideră justificate și rezonabile prin raportare la obiectul cauzei, importanța litigiului pentru parte și munca efectiv prestată de avocat.

Prin sentința civilă nr.7779/17.07.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul cu nr._ a, s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul sentinței civilă nr. 5599/12.05.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VlIl-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în cauză cu nr. unic_ .S-a dispus îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinței civile nr. 5599/12,05.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în cauză cu nr. unic_ astfel:- în dispozitivul sentinței civile nr. 5599/12.05.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V.-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în cauză cu nr. unic_, ca nume al pârâtei, în loc de "S. Națională de Căi Ferate „CFR" S.A." se va scrie și se va citi „S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA". A fost admisă cererea de completare a sentinței civile nr. 5599/12.05.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VlII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în cauză cu nr. unic_ . S-a dispusa completarea sentinței civile în sensul că a obligat pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR MARFĂ SA la plata către membru de sindicat reprezentați în cauză a sumei reprezentând dobânda legală aferentă diferențelor de drepturi salariale la care a fost obligată pârâta, calculată de la data introducerii acțiunii (17.12.2012) până la data plății efective.S-au menținut în rest celelalte dispoziții.

În considerente instanța a reținut că din modul de formulare a cererii de îndreptare de eroare, rezultă că reclamantul are în vedere o eroare matenală derivată din indicarea greșită a numelui pârâtei obligate la plata diferențelor solicitate în cauză.

Prin acțiunea inițială, reclamantul a chemat-o în judecată pe pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA și nu pe numita pârâta S. Naționalii de Căi Ferate „CFR" S.A.

Prin dispozitiv, instanța a instituit obligații în sarcina numitei S. Națională de Căi Ferate „CFR" S.A.

De asemenea, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat că diferențele solicitate să fie actualizate cu indicele de inflație la data plătii efective, dar și cu dobânda legală aferentă.

În considerentele sentinței civile sus menționate, instanța a analizat succint posibilitatea de actualizare a creanțelor atât cu indicele de inflație, cât și cu dobânda legală, pronunțându-se doar cu privire la indicele de inflație.

Raportând situația de fapt la prevederile legale, instanța a admis cererile de față pentru următoarele considerente:

- cu privire la cererea de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul sentinței civilă nr. 5599/12.05.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în cauză cu nr. unic_: conform art. 281 alin. 1 C. pr. civ., "Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.

Textul art.281 Cod procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138 2000 vizează erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri.

Legea are în vedere erori materiale de fapt și nu erori de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale.

Din cuprinsul cererii de îndreptare, tribunalul a apreciat că reclamantul relevă o simplă eroare de scriere a numelui pârâtei, respectiv S. Națională de Căi Ferate „CFR" SA în loc de S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA.

Deoarece identificarea numelui corect al pârâtei în cauză nu presupune o nouă operă de deliberare cu privire la fondul cauzei, tribunalul apreciază că scrierea eronată a numelui acesteia în dispozitivul sentinței civile nr. 5599/12.05.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurat. Sociale în cauză cu nr. unic_ reprezintă o simple eroare materială, mai ales că este evident numele corect al părții și calitatea sa procesuală.

Pentru motivele de mai sus, în temeiul prevederilor art. 281 Cod procedura civilă, instanța a admis cererea de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul sentinței civilă nr. 5599/12.05.2014 pronunțată de Tribunalul București — Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în cauză cu nr. unic_, sens în care s-a dispus îndreptarea erorii materiale astfel:

În dispozitivul sentinței civile nr. 5599/12.05.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în cauză cu nr.unic_, ca nume al pârâtei, în loc de "S. Națională de Căi Ferate „CFR" S.A." se va scrie și se va citi „S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA ".

Cu privire la cererea de completare a sentinței civile nr. 5599/12.05.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în cauză cu nr. unic_:

art. 281 ind. 2 Cod de procedură civilă prevede că „Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare".

Prin chiar cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat actualizarea diferențelor solicitate inclusiv cu dobânda legală.

În considerentele sentinței civile sus menționate, instanța a analizat succint posibilitatea de actualizare a creanțelor atât cu indicele de inflație, cât și cu dobânda legală, pronunțându-se doar cu privire la indicele de inflație.

Deoarece actualizarea unei creanțe cu indicele de înfiate și cu dobânda legală reprezintă două instituții de drept distincte, în aceeași materie, respectiv a răspunderii civile contractuale/delictuale, tribunalul a reținut că în fapt reclamantul a formulat două capete de cerere, instanța pronunțându-se doar pe unul, respectiv cu privire la actualizarea cu indicele de inflație.

Se impune astfel admiterea cererii de completare a sentinței civile sus menționate, deoarece instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere formulat prin chiar cererea de chemare în judecată.

Pe fondul acestui capăt de cerere, respectiv obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente despăgubirilor solicitate, tribunalul apreciat că acesta este întemeiat pentru următoarele considerente:

Prin sentința civilă sus menționată, instanța a reținut implicit că în persoana pârâtei în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale, aceasta fiind obligată la plata unor diferențe cuvenite membrilor de sindicat reprezentați în cauză.

Deși reclamantul a solicitat actualizarea acestor creanțe, atât cu indicele de inflație, cât și cu dobânda legală, tribunalul a reținut că aceste două instituții juridice au finalitate diferită, una presupunând actualizarea creanței, iar cealaltă acordarea de despăgubiri.

Actualizarea unei creanțe nu constituie o despăgubire ii sensul art. 1088 Cod civil, ci se subscrie obligației principale întrucât are menirea de a asigura îndeplinirea exactă a acesteia.

Astfel, prin întârzierea plății unui debit se ajunge că ia data achitării, suma inițială să nu aibă aceeași putere de cumpărare ca cea de la data scadenței, iar acest fapt face ca creditorul să fie păgubit prin neexecutarea exactă a obligației.

Astfel, actualizarea cu indicele inflației are ca finalitate păstrarea valoni reale a sumei de bani.

Acordarea dobânzii legale se impune pentru neplata la scadență a sumei datorate, creditorul fiind privat de folosirea sumei de bani cuprinsă între data scadențe și data plății efective.

Dobânda legală reprezintă câștigul, folosul, profitul, ce putea fi obținut de creditor din învestirea acelei sume, deci despăgubirea pentru neplata la scadență a drepturilor bănești cuvenite.

Urmare celor de mai sus, deoarece în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale, iar art. 1073 cod civil („creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, iar în caz contrar are dreptul la dezdăunare”) dă dreptul creditorului la dezdăunare care în cauză are forma dobânzii legale, tribunalul a admis acest capăt de cerere și a obligat pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA la plata către membrii de sindicat reprezentați în cauză a sumei reprezentând dobânda legală aferentă sumelor la care a fost obligată pârâta, calculată de la data introducerii acțiunii (17.12.2012) până la data plății efective.

Împotriva acestor sentințe a declarat recurs motivat în termen legal recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” SA.

În susținerea recursului a arătat că potrivit art. 304 alin. 8,9 coroborat cu art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă, constituie motiv de modificare a hotărârii atacate cazul în care instanța interpretând greșit actul dedus judecății a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și când este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Este criticabilă soluția instanței de fond de respingere a excepției prescrierii dreptului material la acțiune, motivat de faptul că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 268 lit. c din Codul muncii.

Recurenta a învederat instanței de recurs faptul că reclamanții solicită acordarea retroactivă a unor drepturi ce izvorăsc din contractele colective de muncă iar potrivit art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii republicat, „cererile privind soluționarea unui conflict de muncă, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.

Contractul colectiv de muncă este un contract cu caracter general, permanent și obligatoriu pe perioada sa de valabilitate, perioadă determinată. Astfel, orice conflict colectiv în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă, ca și conflict de drepturi, este în strânsă legătură cu perioada de valabilitate, termenul legal de prescripție al dreptului la acțiune fiind determinat și prin prisma acestui aspect.

Termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii republicat, are în vedere faptul că orice conflict colectiv „trebuie să-și găsească soluționarea într-un termen rezonabil", îndeplinindu-se astfel un principiu constituțional statuat de art. 21 din Constituție, CCM-urile produc efecte numai pentru perioada pentru care au fost încheiate, astfel că, după termenul de încetare nu mai pot produce efecte juridice.

Față de cele menționate, pentru a determina normele aplicabile sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune, este evident că instanța de fond trebuia să analizeze la izvorul drepturilor solicitate, rezultând că pentru neexecutarea contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia prescripția intervine la 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.

Față de cele de mai sus, recurenta a solicitat instanței să constate că dreptul la acțiune al reclamanților era stins prin prescripție.

Excepția inadmisibilității cererii, pentru lipsa procedurii prealabile.

În mod greșit instanța de fond a apreciat că în cauză nu este necesară parcurgerea unei proceduri prealabile.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond urma să facă o interpretare sistematică a dispozițiilor Constituției și Codului de procedură civilă.

Chiar dacă am admite că suntem în prezența unei Constituții ce consacră riguros separația puterilor, în sensul clasic al termenului și tot nu putem spune că nu este posibilă o activitate administrativ-jurisdicțională.

Sintagmă, Jurisdicții speciale administrative are în vedere acele activități de soluționare a litigiilor care se desfășoară în fața unui organ administrativ-jurisdicțional prin emiterea unui act administrativ-jurisdicțional.

Nu intră în această categorie acțiunile/cererile pentru care părțile au stabilit o procedură anterioară celei jurisdicționale. Când legea (contractul) oferă posibilitatea părților aflate în litigiu să soluționeze litigiul pe cale amiabilă, apelând și la un „arbitru" - comisiile mixte patronat sindicate -, nu poate fi vorba de abuz legislativ și obstrucționarea accesului la justiție.

Astfel încât considerăm că nu se află în prezența unor jurisdicții de genul celor avute în vedere de afin. 4, art.21 din Constituție având în vedere faptul că părțile au stabilit ca mai întâi să se încerce soluționarea pe cale amiabilă și că mai apoi în situația în care părțile nu se pot înțelege pe această cale să se adreseze instanței.

Prin negarea acestei prevederi contractuale, instanța de fond a lăsat ca lipsit de conținut și efect juridic contractul colectiv de muncă, stabilind, în mod arbitrar, ce clauze se aplică și care nu!

Având în vedere cele precizate, recurenta a solicitat instanței de recurs să constate că reclamanții, nu au uzat de procedura prealabilă stabilită de contractele colective de muncă în vigoare, nu au sesizat comisia patronat-sindicate pentru care reclamă neîndeplinirea obligațiilor stabilite de CCM, situație față de care considerăm că cererea de chemare în judecată a fost prematur introdusă.

Prin Deciziile nr. 194/2004 și nr. 351/2006 pronunțate de Curtea Constituțională s-a statuat că „atunci când obiectul recursului îl constituie o hotărâre care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, art. 304 ind. 1 din același cod lasă instanței de recurs posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, altfel spus și dincolo de limitele amintite. Recursul constituie, în această ipoteză, o cale de atac cu caracter devolutiv, în care, ca și în cazul apelului, instanța de recurs judecă însăși cauză atât sub aspectul legalității, cât și sub aspectul temeiniciei, nelimitându-se să judece doar hotărârea pronunțată de prima instanță, exclusiv pentru motivele de casare prevăzute în art. 304 din Codul de procedură civilă."

Astfel că, recurenta a solicitat instanței de recurs analizarea legalității și temeiniciei pentru toate aspectele fondului cauzei și respingerea acțiunii ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește fondul cauzei recurenta consideră că cererea de chemare în judecată neîntemeiată fată de următoarele aspecte:

În mod greșit instanța de fond a admis cererea și a dispus obligarea societății recurente la plata diferențelor salariate pentru perioada 01.01._11, motivat pe CCM la nivel de ramură transporturi și HG nr. 1193/2010 și HG nr. 1225/2011, fără a avea în vedere apărările formulate de societatea prin întâmpinare, prin care arătat că:

CCM Unic la nivel de R. Transport, pe care reclamații își întemeiază cererea, a fost denunțat din 31.10.2010. (Anexăm adresa de denunțare nr. 141/DDS/10.03.2010), iar prin sentința civilă nr. 652/M, pronunțată de Tribunalului B. s-a constatat definitiv și irevocabil nulitatea absolută a Anexei 1 la contractul colectiv de muncă pe anii 2009 - 2010 încheiat la nivelul pârâtei SNTFM CFR Marfa SA.

Urmare a acestei situații, rugăm instanța de judecată, să constate că orice pretenție formulată în temeiul acestui CCM ulterior perioadei decembrie 2010, este vădit neîntemeiată și nefondată.

Anexa 1 din CCM la nivel de unitate aplicabil pentru anul 2011 nu cuprinde coeficienți de salarizare și nici o formulă de calcul prin care să se determine valoarea fiecărei clase de salarizare, așa cum greșit a reținut instanța de fond.

Recurenta a precizat că ANEXA 1 a CCM la nivel de unitate conținea coeficienții de ierarhizare pentru fiecare clasă de salarizare din cadrul societății, valoarea salariului minim brut precum și formula de calcul care stabilea salariul pentru fiecare clasă de salarizare.

Așa cum a arătat și sindicatul reclamant prin cererea formulată, prin CCM la nivel de unitate art. 7, părțile au convenit ca Salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcție de coeficienții de ierarhizare și de formula de calcul din Anexa nr. 1.

Prin ANEXA 1 s-a prevăzut că: „Salariul de baza brut corespunzător fiecărei clase de salarizare se va calcula după următoarea formula: S = S clasa 1 x K unde:

- S: salariul de baza brut corespunzător clasei de salarizare respective;

- S clasa 1: salariul de baza brut corespunzător clasei de salarizare; - - K: coeficientul de ierarhizare a claselor de salarizare. "

Având în vedere că o instanță a constatat nulitatea absolută a Anexei I, societatea nu mai are coeficienți de ierarhizare negociați și nici un nivel minim al salariului pentru perioada pentru care se solicită acordarea respectivelor drepturi, la acest moment neexistând formula de calcul care să permită folosirea unui salariu minim brut în valoare de 700 lei.

Astfel, nu mai există posibilitatea realizări unui calcul prevăzut de această anexă, salariații primind drepturile conform cu contractele individuale de muncă.

D. fiind că Anexa 1 a CCM la nivel de unitate a fost anulată, nulitate absolută ce nu produce efecte numai pentru viitor ci și pentru trecut, constatăm că nu există grilă cu coeficienții de ierarhizare, astfel că se aplică salariul așa cum este negociat el în contractele individuale de muncă.

În aceste condiții prin punerea în aplicare a prevederilor art. 41, alin. 2 din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. 1 se aplică la salariul de bază minim brut stabilit prin art. 41, alin. 3 lit. a).

Recurenta a subliniat că în CCM Unic la nivel de R. Transporturi se prevede existență unor coeficienți de ierarhizare mult mai mici decât cei din CCM la nivel de unitate, astfel că cererea reclamantului din prezența cauză, admisă de instanța de fond, este cel puțin bizară atâta timp cât aplicând prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi ar însemna că salariații din cadrul CFR Marfa să aibă venituri mult mai mici, neputând să se ceară aplicarea selectivă doar a clauzelor favorabile uneia dintre părți tăcând abstracție de celelalte clauze.

Aplicarea art. 41 din CCM Unic la nivel de R. Transporturi, în integralitatea să, ar face că salariul maxim la nivelul CFR Marfa să fie de 1.400 lei, coeficientul maxim de ierarhizare fiind 2 și se aplică doar pentru funcții ce presupun studii superioare.

Față de cele mai sus arătate, recurenta a învederat instanței de recurs că ANEXA I din CCM la nivel de unitate conținea coeficienți de ierarhizare negociați, iar prin aplicarea la salariul minim brut de 700 lei a coeficienților minimi de ierarhizare prevăzuți de art. 41 alin. 1 din CCM unic la nivel de ramură transporturi ar rezulta un salariu mai mic decât cel negociat prin contractele individuale de muncă.

De asemenea, a mai învederat instanțe că potrivit art. 24 alin. (3) din Legea 130/1996: în cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective.

Mai mult, prin art. 37 din Codul muncii, se dispune că „drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă".

Pe cale de consecință, salariul fiind un drept de natură consensuală și supus negocierii, atâta timp cât pentru perioada 2009-2010, a existat încheiat un contract individual de muncă în care se prevedea un salariu mai mare de 700 lei pentru fiecare salariat este evidentă lipsă de temei a cererii de chemare în judecată.

Recurenta a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată: "cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia ".

Totodată, a învederat recurenta instanței de recurs, că în fapt, acțiunea de fată are ca obiect în fapt o renegociere a salariului la nivel de unitate, comparativ cu CCM la nivel superior, ceea ce este inadmisibil, dat fiind că ar institui în sarcina angajatorului o obligație ce nu poate fi onorată, lipsind temeiul juridic, plus că societatea a fost obligată să aplice programe de restructurare, fiind obligată de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în hotărârile de guvern de aprobare a bugetelor de venituri și cheltuieli.

D. în cazul în care nu era încheiat un contract colectiv de muncă la nivel de unitate se aplica contractul de muncă la nivel superior. Aceasta își are considerentul în dispozițiile art. 247 din Codul muncii vechi potrivit cărora „În cazul în care la nivel de angajator... nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. "

Insă, în situația particulară în care contractul colectiv de muncă la nivel superior conține o clauză mai avantajoasă pentru salariat decât CCM la nivel de unitate, există posibilitatea modificării acestuia din urmă potrivit dispozițiilor art. 244 Codul muncii vechi, prin includerea clauzei respective în cuprinsul lui.

Cu privire la prevederile HG 1193/2010 și HG 1225/2011, recurenta a apreciat că acestea stabilesc doar valoarea salariului minim brut pe țară garantat în plată pentru anul 2011.

Așa cum rezultă din actele adiționale la contractele de muncă depuse la dosarul cauzei, se constată că nici unul dinte reclamanți nu are salariul inferior nivelului stabilit de H.G. nr. 1193/2010 și H.G. nr. 1225/2011. Din analiza H.G. nr. 1193/2010 și H.G. nr. 1225/2011, rezultă că rațiunea acestor reglementari constă în aceea ca nici o persoană să nu fie angajată cu un salariul inferior celui instituit prin aceste dispoziții.

Salariul de bază brut corespundator fiecărei clase de salarizare rezultă din înmulțirea salariului de bază brut corespundator clasei 1 de salarizare cu coeficientul de ierarhizare a claselor de salarizare,

Făcând o analiză sistematică a clauzelor contractelor colective de muncă încheiate se concluzionează că, în contactele colective de muncă nu se prevede nicio clauză în sensul că valoarea salariului de bază brut corespundator clasei 1 să fie salariul minim brut pe țară stabilit anual prin hotărâre de guvern.

Având în vedere cele arătate mai sus, rezultă că reclamanților li s-au acordat drepturile bănești prin raportare la un cuantum al salariului minim brut corect stabilit.

Astfel, față de cele de mai sus arătate, precizăm că reclamanții, prin contractele individuale de muncă încheiate, au beneficiat de salarii de bază peste nivelul salariului minim brut pe țară garantat în plată prevăzut de H.G. nr. 1193/2010 și H.G. nr. 1225/2011.

Nici afirmațiile potrivit cărora din analiza anexei 1 Ia CCM încheiate la nivel de unitate pe anul 2011 rezultă că salariul minim de bază pe unitate folosit pentru determinarea claselor de salarizare este de 600 lei/lună (!), CFR Marfă fiind în culpă pentru aplicarea eronată a bazei de calcul, nu pot fi primite având în vedere că, niciun salariat al CFR Marfă nu a avut salariul diminuat pe perioada în litigiu în urma negocierilor purtate la încheierea noilor contracte colective de muncă, ba mai mult, toți salariații au avut un salariu minim brut peste nivelul stabilit de lege sau de grila de salarizare pentru clasa I.

Conform art. 2(1) din Capitolul I din CCM 1 nivel de unitate, valabil pe anul 2011;, contractul colectiv de muncă devine aplicabil de la data înregistrării, iar așa cum este prevăzut la art. 2(1) punctul 5 „dacă o prevedere a prezentului contrat colectiv de muncă va fi în contradicție cu…..”.

Față de cele de mai sus arătate recurenta a precizat că reclamanții prin contractele individuale de muncă încheiate, au beneficiat de salarii de bază peste nivelul salariului minim brut pe țară garantat în plată prevăzut de cele de hotărâri de guvern.

Pentru perioada 01 ianuarie 2011 - 31 ianuarie 2011 nu există temeiul legal invocat de reclamanți, astfel că cererea este neîntemeiată.

Susținerile reclamanților sunt în contradicție cu realitatea și cu prevederile contractelor colective și individuale de muncă, având în vedere că:

- pentru anul 2011 nu există contract colectiv de muncă la nivel superior celui încheiat la nivel de unitate;

- nivelul salariilor la CFR Marfa este stabilit prin Anexa I la CCM, fiecărei clase de salarizare revenindu-i o valoare, fără să existe coeficienți de ierarhizare sau formule de calcul aplicabile;

- CFR Marfă SA a acordat fiecărui salariat, un salariu de bază minim brut de peste 700 Iei, nivel superior salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată de 670 lei pentru perioada 2011 prevăzut de HG 1193/2010.

Recurenta a învederat instanței de recurs că pentru perioada 01 ianuarie 2011-31 ianuarie 2011 este aplicabil CCM înregistrat la MMSSF București cu nr. 2584/04.06.2009, prelungit prin Actul adițional nr. 1713/21.04.2010.

D. fiind că Anexa 1 a CCM la nivel de unitate, a fost anulată, nulitate absolută ce produce efecte atât pentru viitor cât și pentru trecut, constatăm că nu se poate folosi ca temei grila cu coeficienții de ierarhizare sau formula de calcul ce există în Anexa I, astfel că, se aplică salariul așa cum este negociat și asumat el în contractele individuale de muncă.

Efectul nulității constă în desființarea raportului juridic generat de actul juridic civil lovit de nulitate și prin aceasta restabilirea legalității conform principiului quod nullum est, nullum producit ejfectum.

Retroactivitatea nulității presupune înlăturarea efectelor actului care s-au produs între momentul încheierii și cel al anulării efective a actului, în temeiul acestui principiu, părțile ajung în situația în care n-ar fi încheiat actul juridic.

Pentru perioada 16 februarie 2011 -15 februarie 2012 este aplicabil CCM înregistrat la ITM București cu nr. 15/16.02.2011.

În cazul acestui contract colectiv de muncă trebuie făcută o distincție clară între grila care conține coeficienții de ierarhizare prezentată în cadrul art. 106 din contract și grila cu clasele de salarizare și salariile de bază brute corespunzătoare prezentată în Anexa I.

Cele două grile sunt distincte și nu au o legătură sau corelare între ele. Niciuna din clauzele contractului nu leagă cele două grile, neexistând o corelare a valorilor conținute de acestea.

Art. 106 din Capitolul XI dispoziții finale al CCM nr. 15/2011 spune că: "părțile stabilesc că Ia următoarele discuții privind un nou CCM să se negocieze următoarele prevederi", la alineatul 8 al acestui articol figurând coeficienții de ierarhizare a claselor de salarizare.

Astfel, grila coeficienților de ierarhizare a claselor de salarizare va fi negociată de părți la următoarele negocieri, plecându-se de Ia valorile stabilite în art. 106 alin. (8) din CCM.

Această clauză îndeplinește condițiile art. 129 alin. (6) din Legea nr. 62/2011 părțile stabilind o renegociere a unor clauze ale contractului în anumite condiții prestabilite.

Prevederile contractului se interpretează conform cu voința comună a părților, în cazul de față neexistând sub nicio formă posibilitatea unei alte interpretări față de cea stipulată clar prin care părțile vor negocia coeficienții prezentați în acel tabel la următoarele negocieri ale contractului colectiv de muncă.

Nivelul de salarizare a fost stabilit prin Anexa I la CCM nr. 15/2011, acesta plecând în mod legal de la un salariu minim brut de 700 lei (peste nivelul stabilit de HG 1193/2010 de 670 Iei pentru anul 2011.

Chiar și în Anexa I la CCM se regăsește clauza conform căreia părțile stabilesc că Ia următoarele discuții privind un nou CCM să se negocieze salariile de bază brute corespunzătoare fiecărei clase de salarizare conform formulei și a coeficienților de ierarhizare existenți în CCM 2009-2010.

Având în vedere că este clară interpretarea și voința părților cu privire la tabelul ce conține coeficienții de ierarhizare a claselor de salarizare, considerăm ca lipsită de temei solicitarea și pentru această perioadă.

Pentru cele de mai sus, recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile nr. 5599/12.05.2014, pronunțată de Tribunalul București în cauza ce a format obiectul dosarului nr._, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Având în vedere că potrivit art. 274 din Codul muncii hotărârile pronunțate în fond sunt definitive și executorii de drept, în conformitate cu art. 404 ind. 1 alin. 1 Cod procedura civilă, recurenta a solicitat întoarcerea executării.

Prin recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 7779/17.07.2014 a arătat că potrivit art. 304 alin. 9 coroborat cu art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă, constituie motiv de modificare a hotărârii atacate, atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În mod greșit instanța de fond a admis cererea și a dispus obligarea societății recurente la plata dobânzii legale, motivat de faptul că actualizarea unei creanțe cu indicele de inflație și cu dobânda legală reprezintă două instituții distincte, în aceeași materie respectiv a materiei civile contractuale/delictuale.

Față de dispozițiile instanței de fond prin care dispune obligarea societății recurente atât la actualizarea sumei cu rata inflației cât și cu dobânda legală, aceasta a învederat instanței de recurs că prin soluția pronunțată, instanța de fond a admis repararea de două ori a aceluiași prejudiciu.

Potrivit art. 1 și art. 8 din OG nr. 13/2011 părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârzierea la plată a unei obligații bănești.

În ceea ce privește dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, potrivit art. 2 din OG nr. 13/2011, aceasta poate fi acordată dacă obligația este purtătoare de dobânzi potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale.

Astfel, potrivit contractului colectiv de muncă în baza căruia reclamanții solicită drepturile, părțile semnatare nu au prevăzut în cuprinsul acestuia obligația de a plăti dobânzi.

Deci, în dreptul muncii plata dobânzii legale nu este admisibilă întrucât părțile contractante (angajatorul - angajat - contract individual de muncă) nu au stipulat în convenție o astfel de clauză.

Dispoziția legală prevăzută de art. 166 alin. 4 din Codul muncii republicat, nu prevede expres obligația de a plăti dobânzi, ci pentru întârzierea nejustificată a plății salariului, angajatorul poate fi obligat la plata daunelor interese pentru prejudiciul produs salariatului.

Or, repararea acestui prejudiciu s-a realizat prin actualizarea sumelor, iar măsura actualizării acoperă integral prejudiciul pretins de reclamanți, întrucât coeficientul de inflație se calculează începând de la data nașterii dreptului la încasarea sumelor solicitate.

Un cumul al celor două forme de penalitate (dobânda legală și actualizarea cu rata inflației) ar echivala cu o dublă reparare a prejudiciului suferit prin plată cu întârziere a sumelor cuvenite.

Având în vedere faptul că instanța de fond a dispus obligarea societății la plata drepturilor salariate actualizate conform indicelui de inflație, întemeiat pe faptul că întârzierea la plata drepturilor salariate le-a produs un prejudiciu datorat creșterii prețurilor, dar și faptul că în contractele colective de muncă în temeiul cărora reclamanții au primit drepturile salariate pentru care cer dobânda legală, nu se prevede acordarea dobânzii, recurenta a solicitat instanței de recurs să constate că această cerere este neîntemeiată.

Pentru cele de mai sus, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile nr. 7779/17.07.2014 pronunțată de Tribunalul București, iar pe fond să fie respinsă cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 5599/12.05.2014 pronunțată de Tribunalul București în cauză cu nr._, în sensul respingerii cererii de obligare a societății și la plata dobânzii legale.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:

Curtea nu poate reține susținerile recurentei pe aspectul prescripției extinctive a dreptului la acțiune, în mod corect prima instanță respingând respectiva excepție, deoarece pretențiile reclamanților au ca obiect plata unor diferențe de drepturi salariale, astfel încât cauza pretențiilor formulate este răspunderea contractuală. Sumele respective sunt solicitate în baza contractului individual de muncă al salariatului și în baza convenției colective.

Potrivit articolului 160 Codul muncii, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.

Pretențiile reclamanților sunt aferente anilor 2009-2011, motiv pentru care în cauză, pentru diferențele pe anii 2009-2010, sunt aplicabile și dispozițiile Contractului colectiv de muncă unic la nivel național 2007-2010.

In temeiul art. 41 din Contractul Colectiv de Munca la Nivel N., adaosurile la salariul de baza sunt:

a) Adaosul de acord;

b) Premiile acordate din fondul de premiere calculate . minim 1,5% din fondul de salarii realizat lunar si cumulat;

c) Alte adaosuri convenite la nivelul unităților si instituțiilor;

Drepturile cu privire la care s-a invocat excepția prescripției extinctive sunt prevăzute in contractul colectiv de munca la nivel de unitate .

În raport de dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii în redactarea anterioară republicării, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.

Nu pot fi primite de către Curte susținerile recurentei in sensul ca sunt aplicabile in cauza prevederile art. 268 alin.1) lit.e) din Codul muncii, care fixează un termen de prescripție de 6 luni de la data nașterii dreptului material la acțiune in considerarea faptului ca modul de calcul al drepturilor salariale și dreptul la plata diferențelor este prevăzut in contractul colectiv de munca.

Pretențiile reclamanților au incontestabil semnificația unor drepturi salariale, întrucât sunt plătite în executarea unui raport de muncă si in considerarea calității intimaților-reclamanți de salariați al recurentei-pârâte, indiferent de izvorul lor, deci chiar dacă acestea sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă. Aceasta soluție se impune întrucât textul legal anterior enunțat nu impune pentru drepturile in raport cu care instituie un termen de prescripție de 3 ani, ca ele să decurgă din lege, cu excluderea drepturilor salariale de origine contractuală.

Din această perspectivă, termenul de prescripție de 6 luni este stipulat de art. 268 alin.1 lit.e) din Codul muncii pentru alte situații de neexecutare a contractului colectiv de muncă decât cele care beneficiază de reglementare expresă prin textele anterioare, cum este cazul drepturilor evaluabile în bani datorate ca echivalent al muncii prestate.

Cum cererea reclamanților a fost formulată la data de 17 12 2012, înainte de împlinirea termenului de prescripție de 3 ani raportat la datele la care s-a născut dreptul la acțiune pentru acordarea drepturilor ce fac obiectul acțiunii, Curtea reține că în mod corect instanța de fond a constat că dreptul la acțiune în privința acestor sume nu este prescris.

În ceea ce privește iandmisibilitatea/prematuritatea acțiunii, Curtea va înlătura susținerile recurentei, deoarece instituirea unei proceduri amiabile de soluționare a divergențelor în legătură cu executarea convenției colective, în cadrul comisiilor mixte patronat-sindicat, nu înlătură liberul acces la justiție al salariaților pentru realizarea drepturilor lor. Procedura respectivă nu este o procedură prealabilă obligatorie prevăzută de lege cu sancțiunea inadmisibilității și, în plus, poziția recurentei a fost foarte clară anterior sesizării instanței și pe parcursul procesului, astfel încât sesizarea respectivelor comisii nu ar fi presupus decât tergiversarea introducerii acțiunii.

În ceea ce privește fondul pretențiilor aferente perioadei 1.12._10, având ca obiect plata diferențelor în funcție de salariul de bază minim brut de 700 lei, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, potrivit art.241 alin.1 lit.c din Codul muncii, în varianta aplicabilă anterior republicării și art.11 alin.1 lit.c) din Legea nr.130/1996 sub imperiul căreia s-a încheiat, produce efecte pentru toți salariații încadrați in toate unitățile din ramura transporturi pentru care a fost negociat.

În cazul contractelor colective de muncă încheiate la nivelul ramurilor de activitate, unitățile componente ale acestora se stabilesc și se precizează de către părțile care negociază contractul colectiv de muncă, cu respectarea prevederilor prezentei legi.

Din coroborarea dispozițiilor legale invocate, Curtea constata ca, in cazul contractelor colective de munca încheiate nivel de grup de unități și la nivelul ramurilor de activitate, clauzele negociate sunt aplicabile doar in unitățile expres prevăzute in cadrul acestor contracte.

In aceste condiții, dispozițiile art.239 Codul muncii, în varianta anterioară republicării, aplicabilă pretențiilor respective, care reprezintă dreptul comun in raport cu legea speciala, respectiv Legea nr.130/1996, dispoziții aplicabile, trebuie interpretate in sensul ca prevederile contractului colectiv de muncă la nivelul ramurilor de activitate produc efecte pentru toți salariații din unitățile in care se aplica clauzele negociate, expres prevăzute in contract, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizație sindicală din unitate.

In mod constant, atât doctrina, cat si jurisprudența au apreciat ca efectele contractelor colective de munca la nivel de ramura de activitate se produc pentru toți salariații, indiferent de afiliere, încadrați la angajatorii la care se refera aceste contracte, unitățile trebuind sa fie expres menționate in contract ca fiindu-le aplicabil.

Potrivit art.3 al.1 din Contractului înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr.722/03/24.01.2008, clauzele prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora.

Potrivit art.123 din aceeași convenție, prezentul contract colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi produce efecte după cum urmează: 1. în toate unitățile nominalizate în anexa nr. 5;

2. în toate unitățile din ramura transporturi și activități conexe, conform art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 130/1996.

Din anexa 5 la Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr.722/03/24.01.2008, Curtea constată că recurenta se regăsește printre unitățile expres menționate în care se aplică, potrivit art.123, prevederile respectivei convenții.

Potrivit art. 8 alin.(2) din Legea nr. 130/1996, contractele colective de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior.

Mai mult, dispoziții referitoare la caracterul minimal al drepturilor prevăzute în favoarea salariaților se regăsesc și în convenția colectivă la nivel de ramură. Astfel, potrivit art.113 al.3, drepturile prevăzute în prezentul contract colectiv de muncă sunt considerate minime, de la nivelul cărora începe negocierea contractelor colective de muncă la celelalte niveluri, cu excepția celor care sunt stabilite în cuantum fix sau maxim. În același sens sunt și prevederile art.114, potrivit cărora drepturile prevăzute în contractele individuale de muncă nu pot fi stabilite sub nivelul celor adoptate prin prezentul contract colectiv de muncă și, după caz, ale celor încheiate la nivel inferior acestuia. Pentru începerea negocierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, angajatorul va lua ca bază de negociere prezentul contract colectiv de muncă publicat în Monitorul Oficial

Aceste dispoziții trebuiau să fie avute în vedere și în cazul contractului colectiv la nivel de unitate prin care s-a convenit asupra unei valori mai mici a salariului de bază minim brut, sancțiunea nerespectării standardului minimal reprezentat de dispoziția mai favorabilă cuprinsă în contractul aplicabil ramurii fiind înlocuirea de drept a clauzei conținute de contractul la nivel de unitate cu cea dintâi, căci reglementează același drept într-un cuantum superior.

Soluția se întemeiază pe prevederile exprese ale art.24 din Legea nr.130/1996, care deschid posibilitatea renegocierii, dispunând că până la realizarea acesteia, clauzele a căror nulitate a fost constatata sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse in lege sau in contractul colectiv de munca încheiat la nivel superior. Pe de o parte, obiectul prezentei acțiuni nu îl constituie constatarea nulității clauzei contractului la nivel de unitate repudiat, pentru a fi pertinente susținerile recurentei. Pe de altă parte, în spiritul reglementării este că declararea nulității clauzei contractului de muncă negociat la nivel inferior se impune dacă se intenționează renegocierea ei, eventual peste standardul minim pe care-l instituie contractul cu sferă mai largă de incidență, dar nu este obligatorie pentru ca salariatul să se bucure de prevederile și drepturile mai favorabile consacrate de acesta, care i se cuvin oricum, ca nivel minim imperativ, actul bilateral fiind direct aplicabil și putând fi invocat nemediat pentru valorificarea beneficiilor pe care le recunoaște.

Conflictul dintre cele două tipuri de clauze nu reprezintă un caz tipic de nulitate, pentru ca una dintre ele (cea de la nivel superior) să nu poată produce efecte decât în ipoteza declarării nulității celeilalte, ci se soluționează întotdeauna în favoarea prevederii mai favorabile. Mai mult, clauza de la nivel inferior poate să și lipsească, ea fiind suplinită, în puterea dreptului, de dispoziția care la nivelul următor conturează dreptul subiectiv, atât ca existență, cât și ca întindere, iar din punct de vedere al efectului urmărit de beneficiar, contrar aprecierii recurentei, nu se poate justifica vreo diferență între situația în care contractul la nivel inferior nu reglementează și cea în care reglementează contrar etalonului reprezentat de contractul colectiv de la nivel superior.

În privința efectelor clauzelor mai favorabile din convenția colectivă la nivel superior este irelevant că salariații unității au consimțit, prin reprezentanții lor, la un nivel al salariului de bază minim brut sub cel prevăzut de contractul colectiv la nivel de ramură, întrucât dispozițiile art.8 din legea aplicabilă, anterior evocată, sunt imperative, negocierile făcute în contra lor fiind lipsite de efectele urmărite.

Mai mult, potrivit Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, prevederile respectivului contract se vor adapta prevederilor contractului colectiv de muncă la nivel superior, acolo unde prevederile minimale ale acestora nu au fost atinse sau ale căror clauze nu se regăsesc incluse.

Pretențiile reclamantului sunt întemeiate pe convenția părților încheiată la nivel de ramură, iar posibilitățile de plată ale debitorului nu înlătură răspunderea pentru îndeplinirea obligațiilor ce-i revin potrivit contractelor la care este parte și potrivit legii.

Așa cum am arătat, pretențiile au fost inițial întemeiate pe prevederile Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr.722/03/24.01.2008, aspect ce rezultă din motivarea acțiunii.

Potrivit art.4 prezentul Contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi se aplică cu începere de la 1 ianuarie 2008 până la 31 decembrie 2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe an calendaristic.

Dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, respectiv cu încă un an calendaristic.

În cauză a intervenit denunțarea respectivului contract, acesta fiind aplicabil până la data de 31.12.2010.

În mod greșit prima instanță a acordat diferențele salariale și pentru perioada ulterioară datei de 31.12.2010 tot în temeiul contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, deoarece prin cererea formulată la data de 2.04.2014(filele 42-44 dosar fond), reclamanții și-au precizat acțiunea pe aspectul pretențiilor respective, invocând art.1 din HG nr.1193/2010 și nu convenția colectivă. Raționamentul instanței de fond este eronat întrucât, pe de o parte a fost expus cu încălcarea principiului disponibilității, reclamanții invocând ca temei juridic H.G. nr. 1193/24 noiembrie 2010, iar pe de altă parte CCM la nivel de ramură transporturi valabil pentru anii 2008-2010 a expirat la 31.12.2010, neexistând nici o probă la dosar din care să rezulte o negociere ulterioară între partenerilor sociali cu privire la acest aspect.

În ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 1.01._11, Curtea constată că susținerile recurentei sunt întemeiate, în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Potrivit art.164 Codul muncii, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, se stabilește prin hotărâre de guvern. Angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut pe țară. Angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară.

Din interpretarea disp.art.164 alin.3 Codul muncii, potrivit cărora, angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară, rezultă că noțiunea de salariu de bază menționată la alin.2 nu este identică cu cea de salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată menționată la alin.1.

Salariul de bază este partea principală a salariului total ce se cuvine fiecărui salariat, luând în considerare de regulă nivelul studiilor, calificarea și pregătirea profesională, importanța postului, caracteristicile sarcinilor și competențele profesionale. El constituie nu numai partea fixă a salariului, ci și element de referință în raport cu care se calculează celelalte drepturi ale angajaților.

Curtea reține că potrivit art. 1 din HG nr.1193/24.11.2010 începând cu data de 01.01.2011, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 670 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 170 ore în medie pe lună,în anul 2011 reprezentând 3,94 lei pe oră. Instituirea unui salariu minim brut pe țară garantat în plată reprezintă o formă de protecție socială a angajatului, căruia i se garantează un venit minim de subzistență.

Intimații-reclamanți nu invocă faptul că salariilor pe anul 2011 ar fi mai mici decât salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, așa cum acesta este reglementat de art.1 din HG nr.1193/2010, ci că în mod greșit la stabilirea drepturilor salariale aferente anului 2011 s-a avut în vedere Anexa 1 din Contractul colectiv la nivel de unitate care a stabilit clasa 1 de salarizare la 600 lei brut, când trebuiau avute în vedere dispozițiile HG nr.1193/2010. Argumentul expus de reclamanți, în sensul că acest salariu minim brut pe țară stabilit prin H. G. nr. 1193/24 noiembrie 2010 trebuie avut în vedere la algoritmul de calcul stabilit prin contractul colectiv de muncă este eronat, întrucât scopul avut în vedere de actul constituțional nu a fost de stabilire a unui salariu obligatoriu de la care părțile contractuale să procedeze la negociere, ci o măsură de protecție a angajatului prin care să i se recunoască în plată un salariu brut lunar care să nu fie inferior celui de bază minim brut pe țară.

Faptul că acest salariu de bază este stabilit, conform CCM, pe baza unei formule ce are drept scop diferențierea salariilor în funcție de anumite criterii, formulă care are ca bază un salariu de bază brut corespunzător unei anumite clase de salarizare multiplicat cu un anumit coeficient, fiind stabilite salarii de bază diferite în funcție de clasa de salarizare, nu conduce la concluzia că a fost încălcată HG nr.1193/2010, cât timp salariul astfel stabilit este superior celui reglementat de această hotărâre de guvern.

Hotărârile de guvern invocate nu fac vorbire de salariile de bază corespunzătoare vreunei clase de salarizare, ci de salariul de bază minim brut garantat în plată al salariatului indiferent de modul cum este stabilit și calculat.

Ca urmare salariul de bază acordat de angajator nu se calculează pornind de la salariu de bază minim brut pe țară garantat în plată, el are o formulă proprie de calcul iar dispozițiile legale menționate mai sus impun doar obligația de a nu fi sub nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată.

Salariu de bază minim brut pe țară garantat în plată, reprezintă cuantumul minim al remunerației ce poate fi acordată salariaților, având menirea de a asigura mijloacele minime de subzistență, satisfacerea necesităților vitale de alimente, îmbrăcăminte, educație ale salariaților, ținând cont de dezvoltarea economică și culturală a fiecărei țări.

Curtea constată astfel că nu au fost încălcate disp.art.164 alin.2 și 3 Codul muncii, iar contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nu încălca dispozițiile actelor normative invocate, motiv pentru care pretențiile acestora aferente anului 2011 sunt nefondate, hotărârea instanței de fond urmând a fi modificată pe acest aspect.

În ceea ce privește recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 7779/17.07.2014, Curtea constată că respectiva hotărâre se referă doar la obligarea recurentei la plata dobânzii legale da drepturile acordate.

Recurenta nu a criticat hotărârea a cărei completare s-a dispus prin sentința civilă nr. 7779/17.07.2014, pe aspectul actualizării sumelor datorate cu indicele de inflație și după data introducerii acțiunii, în schimb invocă în cadrul recursului pe sentința de completare critici referitoare la cumulul actualizării cu dobânda. Or, în condițiile în care pe sentința de fond nu s-au invocat critici referitoare la actualizare, iar hotărârea de completare se referă doar la dobândă, corect acordată după data introducerii acțiunii, Curtea constată că nu pot fi reținute susținerile recurentei.

În ceea ce privește dobânda legală, corect a reținut prima instanță că aceasta reprezintă o instituție distinctă de actualizarea unei creanțe cu indicele de inflație.

Recurenta a invocat că, în ceea ce privește dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, potrivit art. 2 din OG nr. 13/2011, aceasta poate fi acordată dacă obligația este purtătoare de dobânzi potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale și cum părțile nu au prevăzut, potrivit contractului colectiv de muncă în baza căruia solicită drepturile, obligația de a plăti dobânzi, pretențiile cu acest titlu ar fi neîntemeiate, în dreptul muncii plata dobânzii legale nefiind admisibilă.

Curtea nu poate reține criticile recurentei deoarece, potrivit art. 166 alin. 4 din Codul muncii republicat, întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru prejudiciul produs salariatului.

Or, salariatul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului, care presupune atât prejudiciul efectiv, cât și beneficiul nerealizat.

Potrivit art.1088 din Codul civil de la 1865, act normativ aplicabil în speță, la obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate. Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.

Așa cum constant s-a arătat în doctrină și jurisprudență daunele-interese moratorii pot fi cumulate cu actualizarea sumelor de bani cu indicele preturilor de consum, având in vedere finalitățile distincte ale acestor despăgubiri, si anume: menținerea valorii reale a obligației monetare la data efectuării plații (evitarea „erodării” creanței prin inflație) in cazul actualizării creanței cu indicele preturilor de consum, care are caracter compensatoriu (damnum emergens), respectiv câștigul pe care creditorul l-ar fi obținut ca urmare a investirii banilor, daca aceștia ar fi fost plătiți la scadenta (fructele civile), in cazul dobânzii penalizatoare, care are caracter moratoriu (lucrum cessans). Acordarea cumulata a acestor despagubiri este impusa si de principiul repararii integrale a prejudiciului.

Față de toate aceste considerente de fapt și de drept, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul formulat împotriva sentinței civile nr.5599/12.05.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, va modifica în parte sentința în sensul că va respinge ca neîntemeiate pretențiile reprezentând diferențele de drepturi salariale ulterioare datei de 31.12.2010 și va menține celelalte dispoziții. Totodată va respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva sentinței civile nr.7779/17.07.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._ /a1.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” SA, împotriva sentinței civile nr.5599/12.05.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant de Muncă și Asigurări Sociale, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. P. Tehnico Economic din Transport Feroviar FEROM în numele și pentru membrii săi: P. M., G. M., E. D. și N. E..

Modifică în parte sentința civilă recurată în sensul că:

Respinge pretențiile reprezentând diferențele de drepturi salariale ulterioare datei de 31.12.2010, ca neîntemeiate.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Respinge cererea privind întoarcerea executării, ca neîntemeiată.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” SA, împotriva sentinței civile nr.7779/17.07.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._ /a1, în contradictoriu cu același intimat-reclamant.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 19 februarie 2015.

Președinte,Judecător, Judecător,

S. G. I. M. C. D. A. T.

Grefier,

M. Colindeață

Red: M.C.

Tehnored.C.C./2 ex./ 27.02.2015

Jud.fond: C. F. I.

← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1295/2015. Curtea de Apel...		Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 154/2015.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 585/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Completare/lămurire dispozitiv. Decizia nr. 907/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Despăgubire. Decizia nr. 2236/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 1295/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 154/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI