Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 722/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 722/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 11-09-2013 în dosarul nr. 8081/88/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 722/CM
Ședința publică din 11 septembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE J. Z.
Judecător M. A.
Judecător M. G.
Grefier C. M.
S-a luat în examinare recursul civil formulat de recurentul reclamant S. P., cu domiciliul procesual ales în Tulcea, ., ., jud. Tulcea, împotriva sentinței civile nr. 2727/14.05.2013, pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. AD A. T. S.R.L., procesual ales la Cabinetul de avocat D. P. situat în București, .. 12, ., ., având ca obiect contestație decizie de concediere.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică din 28 august 2013 și au fost consemnate în încheierea din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Având nevoie de timp pentru a delibera completul de judecată a amânat pronunțarea asupra recursului la data de 4 septembrie 2013 și respectiv 11 septembrie 2013, când a dat următoarea soluție:
CURTEA
Asupra prezentului recurs, constată:
Prin sentința civilă nr. 2727/14.05.2013 a Tribunalului Tulcea a fost admisă excepția tardivității invocării excepției de nelegalitate a deciziei de concediere, fiind totodată respinsă contestația reclamantului S. P., privind decizia de desfacere disciplinară a contractului de muncă.
A fost admisă cererea reconvențională, reclamantul-pârât fiind obligat să-i plătească pârâtei-reclamante S.C. AD A. T. S.R.L. București suma de 10.000 Euro reprezentând daune interese pentru încălcarea obligației de păstrare a confidențialității informațiilor, dar și a sumei de 3600 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamantul S. P. a fost salariatul S.C. AD A. T. ca șofer, în baza contractului individual de muncă încheiat la data de 15 martie 2010 (înregistrat la I.T.M. la data de 30 martie 2010).
Prin nota întocmită la data de 8 noiembrie 2012, A. I., șeful de depozit al societății pârâte, a adus la cunoștința conducerii că reclamantul a sustras facturi din unitate și a pus la dispoziția clientului .. cel de-al doilea exemplar al facturilor emise către S.C. AGRO TRANS S.R.L., client ce deținea discount maxim, .. solicitând aplicarea aceluiași discount.
S-a avut în vedere că în urma acestei sesizări a fost inițiată cercetarea disciplinară, prin adresa nr. S.4368/9 noiembrie 2012 reclamantul fiind invitat la data de 21 noiembrie la punctul de lucru din Tulcea; începând cu data de 13 noiembrie 2012, prin decizia nr. S.4388, contractul de muncă al reclamantului a fost suspendat din inițiativa angajatorului, pe durata cercetării disciplinare, conform art. 52 alin. 1 lit. a) din Codul Muncii, iar prin decizia nr. S 4527 din 26 noiembrie 2012, reclamantului i-a fost desfăcut disciplinar contractul de muncă, începând cu data de 3 decembrie 2012.
Instanța de fond a arătat că potrivit procesul-verbal încheiat la data de 21 noiembrie 2012 cu ocazia cercetării disciplinare, reclamantul nu a făcut nici o precizare cu privire la faptele imputate, iar prin răspunsurile la interogatoriu a recunoscut că la cercetarea disciplinară a fost însoțit de un avocat care l-a asistat pe tot parcursul procedurii, că nu a negat faptele și nu și-a formulat apărări, apreciind însă că nu era nimic adevărat.
Tribunalul a arătat în continuare că fapta imputată salariatului a fost cea de nerespectare a obligației de păstrare a confidențialității informațiilor privitoare la compania angajatoare și clienții acesteia, dezvăluind informații confidențiale către terțe părți, fapt ce constituie abatere disciplinară gravă în temeiul art. 63 lit. n și art. 58 lit. k din Regulamentul de Ordine Interioară și reprezintă o încălcare a dispozițiilor actului adițional nr. 353/30 martie 2010 la contractul individual de muncă.
Analizând acest act adițional semnat de reclamant, judecătorul fondului a constatat că părțile, de comun acord, au inserat în contractul individual de muncă o clauză de confidențialitate; la pct. 1.3 din actul adițional se prevede că, printre alte informații, sunt confidențiale contractele comerciale, raporturile cu partenerii firmei, procedurile de producție, vânzare ale angajatorului, documente, tranzacții care aparțin angajatorului, toate informațiile privind livrările de marfă, furnizare și clienți, precum și potențialii clienți ai angajatorului, relațiile contractuale sau de altă natură ale angajatorului cu terții.
Verificând elementele obligatorii pe care ar trebui să le cuprindă orice decizie emisă în conformitate cu art. 252 alin. 2 din Codul Muncii, instanța a constatat deopotrivă că decizia contestată cuprinde, sub aspect formal, toate aceste mențiuni obligatorii: este descrisă fapta care constituie abatere disciplinară și sunt precizate prevederile din regulamentul intern încălcate de salariat. Art. 252 alin. 2 prevede ca mențiune obligatorie și motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de acesta în timpul cercetării disciplinare, însă reclamantul nu și-a făcut nici o apărare, aspect recunoscut la interogatoriu.
De asemenea, au fost indicate temeiul de drept în baza căruia se aplică sancțiunea disciplinară, termenul în care sancțiunea poate fi contestată și instanța competentă.
Că în aceste condiții s-a demonstrat vinovăția reclamantului care, punând la dispoziția unui client al angajatorului facturi din care rezultă discount-ul de care beneficia un alt client, nu a respectat obligația de păstrare a confidențialității informațiilor privitoare la compania angajatoare și clienții acesteia, obligație pe care și-a asumat-o semnând actul adițional nr. 353/30 martie 2010.
Reclamantul a recunoscut la interogatoriu că nu intră în atribuțiile sale verificarea facturilor emise de societatea pârâtă către clienți; i-a fost înlăturată apărarea conform cu care documentația despre care se afirmă că avea caracter confidențial se afla la coșul de gunoi, o asemenea prezumată situație nejustificând însușirea unor facturi și divulgarea unor informații legate de tranzacțiile societății, prețurile practicate de angajator la vânzarea mărfurilor către unii clienți.
S-a avut în vedere că aplicarea sancțiunii celei mai grave este în acord cu criteriile de individualizare stabilite prin art. 250 Codul Muncii, desfacerea disciplinară a contractului de muncă fiind justificată, având în vedere gravitatea abaterii disciplinare ce rezultă din întregul material probator.
Cererea reconvențională a fost admisă în considerarea încheierii actului adițional la contractul individual de muncă, nr. 353/30 martie 2010 și al clauzei penale potrivit căreia, „în cazul în care salariatul încalcă prevederile clauzei de confidențialitate, el este obligat să plătească angajatorului despăgubiri în valoare de 10.000 euro”.
Instanța a arătat că în mod indubitabil salariatul a încălcat convenția prin care și-a asumat obligația de confidențialitate, prejudiciul fiind fixat anticipat de ambele părți la suma de 10.000 euro, astfel că nu mai sunt necesare probe suplimentare pentru stabilirea cuantumului daunelor interese.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal, reclamantul S. P., care a susținut că soluția tribunalului este nelegală cât privește admiterea cererii reconvenționale și respingerea contestației sale.
Recurentul a arătat că prima instanță în mod greșit nu a luat în considerare nerespectarea – prin emiterea deciziei S4527/26.11.2012 de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă – a dispozițiilor art. 62 alin. 2 Codul muncii, cu trimitere la art. 268 alin. 2 Codul muncii.
S-au reiterat criticile legate de inexistența unei descrieri a faptei imputate, a mențiunii datei săvârșirii ei, precum și a prevederilor din Regulamentul de Ordine Interioară încălcate, așa cum prevede Legea nr. 53/2003; s-a mai susținut că nu a avut loc o cercetare disciplinară, nefiind emisă o decizie de inițiere a acestei proceduri (pe data de 21.11.2012 fiind prezent un singur reprezentant al angajatorului).
Recurentul a criticat deopotrivă și soluția dată excepției de tardivitate evocate de pârâtă, susținând că societatea încearcă prin diverse modalități să-și
ascundă greșeala făcută cu ocazia acestei concedieri nelegale. S-a susținut în egală măsură că nu este cunoscută data săvârșirii abaterii disciplinare imputate, cu toate că unul dintre martorii audiați (simplu salariat al ..) a susținut că a fotografiat cu telefonul mobil o factură – fără a fi prezentată în instanță această probă.
Nefiind cunoscută data pretinsei abateri disciplinare, în mod greșit prima instanță a stabilit că decizia contestată cuprinde toate elementele obligatorii din cele prevăzute de art. 252 alin. 2 Codul muncii.
În legătură cu pretinsa sustragere a unor facturi din unitate (cel de-al doilea exemplar al actelor emise către S.C. AGRO TRANS S.R.L.), puse ulterior la dispoziția .., recurentul reclamant a susținut că această faptă, evocată în nota din 8.11.2012 de către șeful de depozit, nu-i poate fi imputată câtă vreme facturile sunt false, neavând ștampilă și semnătură de primire și fiind întocmite doar pentru a fi scoasă marfa din depozitul Tulcea.
Recurentul a susținut că aceste facturi nu sunt înregistrate în contabilitatea S.C AGRO TRANS S.R.L., societatea având activitatea suspendată în anul 2012; că facturile erau anulate, fiind aruncate la coș și prin urmare nu mai aveau nici o valoare pentru societatea angajatoare - aspect care înlătură teza dezvăluirii către un terț a unor ,,informații confidențiale’’.
S-a mai susținut că în acest răstimp conducerea societății nu a fost informată de activitatea frauduloasă a șefului de depozit, precum și de faptul că multe dintre vânzări erau făcute către firme fictive și că sumele de bani generate de diferențele de comision erau însușite de acea persoană.
În ce privește cererea reconvențională, recurentul a arătat că nu au fost stabilite în cazul său, prin clauza de confidențialitate, care sunt informațiile supuse acestui regim.
S-a apreciat că societatea nu a suferit nici un prejudiciu de imagine, vânzările fiind aceleași, recurentul negând în esență dezvăluirea unor date cu adevărat confidențiale - cu atât mai mult cu cât a recunoscut asumarea obligației de plată a daunelor de 10.000 euro.
A fost criticată soluția primei instanțe și pe considerentul nemotivării existenței vreunui prejudiciu cert și neadministrării unor probe suplimentare pentru stabilirea în concret a daunelor interese. Existența prejudiciului constituie o condiție necesară a angajării răspunderii patrimoniale.
Recurentul a evocat, în apărarea sa, libera circulație a informației, dar și libertatea unui comerciant de a-și alege partenerii contractuali, precum și faptul că datele pretins confidențiale puteau fi obținute și din alte surse (cataloage de profil, site-ul de pe internet, de la salariații plecați la firme concurente etc.).
Prin întâmpinare, intimata pârâtă a solicitat respingerea recursului, reiterându-se aspectele legate de modalitatea de derulare a raporturilor de muncă și faptele imputate, solicitându-se să se constate că salariatul nu neagă pe cele din urmă, dar omite să arate că prin natura atribuțiilor postului nu avea nici o îndrituire în a face controlul facturilor emise. S-a arătat că dacă avea suspiciuni în legătură cu activitatea altui salariat, putea sesiza conducerea societății asupra
neregulilor constatate, dar nu avea dreptul să își însușească facturile și să le arate ulterior altor clienți, spre a demonstra prețurile de vânzare către terți.
S-a conchis în sensul că existența faptei a fost probată, reclamantul însuși depunând la dosar copii ale unor facturi care nu trebuiau să fie în posesia lui.
Intimata pârâtă a solicitat deopotrivă înlăturarea criticilor referitoare la nulitatea deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă, arătându-se că au fost respectate procedurile legale; decizia conține mențiunile referitoare la faptă, la normele din ROI încălcate (art. 63 lit. n și art. 58 lit. k) și la împrejurarea că fapta nu a fost negată de către salariatul asistat de un avocat în cursul cercetării disciplinare.
Că în mod corect prima instanță a respins ca tardivă cererea de completare a contestației prin invocarea unui alt motiv de nelegalitate (lipsa mențiunii datei comiterii faptei pentru care a fost sancționat), câtă vreme ea a fost prezentată la al patrulea termen de judecată. Societatea a susținut, sub acest aspect, că o atare critică este nefondată, câtă vreme mențiunea evocată nu este una obligatorie, prevăzută de art. 252 alin. 2 Codul muncii – prin urmare, nu putea atrage nulitatea.
Intimata a apreciat că recursul nu vizează nici o critică adusă soluției de respingere a cererii de acordare a daunelor morale, astfel că soluția tribunalului nu poate fi reformată, devreme ce salariatul nu a făcut dovada vreunei traume de ordin psihic suferite ori a eventualelor consecințe negative generate asupra stării sale de sănătate.
S-a solicitat, în egală măsură, menținerea dispoziției primei instanțe cu privire la cererea reconvențională, fiind indicate în cuprinsul actului adițional ce informații în legătură cu activitatea societății au caracter confidențial; prin semnarea actului adițional nr. 353/30.03.2010, reclamantul și-a asumat obligația de a păstra confidențialitatea asupra informațiilor obținute pe parcursul derulării contractului de muncă.
Analizând criticile formulate și care vizează atât greșita interpretare și aplicare a legii (art. 304 pct. 9 cod proc. civilă), cât și a materialului probator (art. 3041 cod proc. civilă), Curtea va reține că recursul reclamantului este vădit nefondat în privința modalității de soluționare a contestației sale.
În capitolul referitor la răspunderea disciplinară, Codul muncii stabilește regulile generale în virtutea cărora angajatorul își poate valorifica prerogativa sancționării faptelor culpabile ale salariaților săi, săvârșite în legătură cu munca și cu atribuțiile date.
Prevederile care impun includerea obligatorie, în cuprinsul deciziei, a unor mențiuni (în absența cărora operează sancțiunea nulității absolute) reflectă interesul protejării salariatului de măsurile abuzive ale angajatorului.
Norma nu poate fi însă distorsionată de către salariat într-o manieră care să tindă la anihilarea prerogativei menționate, pentru că art. 252 alin. 2 din Legea nr. 53/2003 asigură protecția salariatului, nu favorizarea lui nelimitată în relația contractuală cu angajatorul.
Or, din acest punct de vedere, decizia de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă cuprinde – așa cum a arătat și instanța de fond – elementele esențiale pentru verificarea legalității actului emis (descrierea faptei care i-a fost reținută ca abatere disciplinară, textele din Regulamentul de ordine interioară avute în vedere ca fiind încălcate, poziția salariatului în cursul cercetării disciplinare, temeiul legal al încetării contractului de muncă, termenul de contestare și instanța competentă).
Instanța de fond a dispus deopotrivă o soluție judicioasă și asupra cererii de completare a motivației contestației, depuse la termenul din 21.03.2013, deci peste termenul consacrat pentru întregirea sau modificarea cererii de chemare în judecată (art. 132 alin. 1 cod proc.civilă). S-a arătat astfel corect că sancțiunea nulității unei asemenea decizii nu poate fi extinsă la elemente care nu se regăsesc prin voința legiuitorului în textul art. 252 alin. 2 Codul muncii.
Chestiunea datei săvârșirii abaterii disciplinare este una care ține de verificarea respectării prevederilor art. 252 alin. 1 Codul muncii, anume, termenul înăuntrul căruia angajatorul își exercită prerogativa disciplinară – iar sub acest aspect în mod corect judecătorul fondului a constatat că data de la care angajatorul a luat cunoștință de săvârșirea unei prezumate abateri a fost cea la care a aflat despre dezvăluirea informațiilor confidențiale. Recurentul nu a dovedit faptul că intimata a avut cunoștință de faptele ce i-au fost imputate mai înainte de 29.10.2012, spre a susține că sancțiunea nu ar fi fost aplicată cu respectarea termenului reglementat de art. 252 alin. 1 Codul muncii.
Prin urmare, în mod just prima instanță a reținut că nu există în acest caz temei de nulitate, criticile de nelegalitate dezvoltate în raport de prevederile fostului art. 268 alin. 2 Codul muncii (actualul art. 252 alin. 2, după republicarea Legii nr. 53/2003 conform Legii nr. 40/2011) fiind neîntemeiate.
Cu privire la cercetarea disciplinară, Curtea constată în egală măsură că a fost efectuată, nefiind necesară, cum susține recurentul, emiterea vreunei decizii în acest sens sau constituirea unei comisii pentru derularea ei; ceea ce legea a urmărit a fost crearea cadrului necesar formulării apărărilor salariatului într-o procedură administrativă prealabilă oricărei judecăți, desfășurată în proximitatea momentului imputării abaterii disciplinare, fără însă ca această procedură să fie supusă unui formalism excesiv.
Cu privire la natura abaterii disciplinare, instanța va avea în vedere că apărările legate de activitatea altui salariat ori a nelegalității practicilor comerciale derulate cu partenerii contractuali nu pot înlătura propria culpă ori contribui la diminuarea acesteia. Astfel cum a arătat și instanța de fond, lipsa oricăror apărări din timpul cercetării disciplinare (unde a beneficiat de asistență juridică), dar și recunoașterea de la interogatoriu exclud minimalizarea gravității faptei imputate – salariatul nu a negat că s-a aflat în posesia unor copii ale facturilor societății, iar probele administrate au dovedit (contrar susținerilor sale) că le-a pus la dispoziția unui terț.
Pe lângă obligația subînțeleasă de fidelitate, reclamantul își asumase prin actul adițional 353/2010 și o obligație explicită de confidențialitate, angajatorul indicând cu claritate datele protejate prin acea clauză, precum și excepțiile de la regula stabilită.
Apărările recurentului, în sensul că aceste date puteau fi obținute de persoanele interesate nu doar din facturile cu care lucra, ci și din alte surse, urmează a fi înlăturate, pe considerentul lipsei oricăror probe în acest sens administrate de recurent (fiind de altfel cunoscut că prin prezentările de tip publicitar nu sunt relevate date legate de discount-urile practicate și de contractele încheiate cu terțe persoane), dar și al faptului că în speță săvârșirea abaterii disciplinare în modalitatea reținută a fost pe deplin dovedită.
Ceea ce era relevant în cauză era probarea nevinovăției salariatului, în sensul lipsei oricărei încălcări (cu intenție ori din culpă) a clauzei de confidențialitate, însă în speță în mod corect a stabilit tribunalul – pe baza probelor administrate – că salariatul a săvârșit o gravă abatere disciplinară atunci când a divulgat altor persoane prețurile practicate către o altă firmă.
Vor fi înlăturate ca irelevante, pentru justa soluționare a cauzei, apărările privitoare la calitatea primitorului actelor divulgate (anume, simplu salariat al ..), la activitatea pretins frauduloasă a șefului de depozit (neexistând nici o legătură de cauzalitate între abaterea imputată și eventualele nereguli din depozit) și la împrejurarea – afirmată – a identificării unor facturi între deșeuri (reclamantul neavând dreptul să își însușească un asemenea document sau să-l pună la dispoziția terților, indiferent de locul găsirii lui).
În concluzie, criticile recurentului cu privire la modalitatea de constatare și de sancționare a abaterii imputate sunt neîntemeiate, soluția primei instanțe fiind sub acest aspect legală și temeinică.
În privința modului în care s-a statuat asupra cererii reconvenționale, însă, Curtea va reține că instanța de fond nu a pronunțat o soluție în acord cu prevederile art. 254 alin. 1 din Legea nr. 53/2003 r.
Este real că dispozițiile art. 26 Codul muncii permit încheierea unei asemenea clauze de confidențialitate între angajator și salariat, menită să stabilească de comun acord care anume date ori informații obținute sau gestionate de către salariat pe perioada derulării raporturilor de muncă nu pot fi divulgate până la încetarea contractului individual de muncă si chiar și după acest moment.
Inserarea unei asemenea clauze nu este așadar lovită de nulitate prin ea însăși, pentru a se susține că doar în cazul înlăturării prevederilor ei într-o acțiune în nulitate nu și-ar mai produce efectele; clauza de confidențialitate își produce efectele ca și parte integrantă a contractului de muncă, însă fără a se pierde din vedere specificitatea raporturilor juridice în sfera dreptului muncii, cu trimitere la prevederile art. 254 alin. 1 din Legea nr. 53/2003 r. – nu la cele de drept comun (art. 1270 Cod civil).
Această abordare este necesară datorită poziției de subordonare în care se regăsește salariatul față de angajatorul său, părțile semnatare ale contractului individual de muncă, împreună cu toate clauzele sale, nefiind ca în raporturile civile pe poziții egale în negocierea și încheierea raportului juridic.
Este și motivul pentru care, în speță, recurentul reclamant și-a asumat clauza privind obligația de confidențialitate, dar a arătat că societatea nu a suferit un prejudiciu care să o facă să pretindă direct suma maximă consemnată în actul adițional. Între scopul stabilirii unei sume de valoare ridicată drept prejudiciu datorat de salariat în situația încălcării obligației de confidențialitate (cu rol prohibitiv pentru eventuala tentație a abaterii) și prejudiciul efectiv suferit, instanțele urmează a aplica normele referitoare la răspunderea patrimonială – care nu neagă premisa stabilirii anticipate a daunelor interese, dar pretind o evaluare pe temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor.
Astfel fiind, fără a accepta punctul de vedere al recurentului potrivit cu care societatea nu a făcut dovada existenței unui prejudiciu de imagine sau a unei pierderi importante în structura vânzărilor (și prin urmare, nu s-ar datora daune interese), instanța va avea în vedere totodată că nu poate fi acceptată soluția primei instanțe, în sensul că suma de 10.000 euro este datorată în considerarea clauzei din actul adițional.
Punerea angajatorului în situația de a negocia sau refuza acordarea unor facilități altor parteneri contractuali, pe baza datelor furnizate de către salariatul culpabil, ar putea constitui o premisă de abordare a acestei răspunderi, însă în cauză instanța de fond urmează a desăvârși probatoriul pe acest aspect – împrejurare față de care, pe temeiul art. 312 alin. 3 teza a doua cod proc. civilă recursul urmează a fi admis, cu consecința casării cu trimitere exclusiv pentru rejudecarea cererii reconvenționale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul civil formulat de recurentul reclamant S. P., cu domiciliul procesual ales în Tulcea, ., ., jud. Tulcea, împotriva sentinței civile nr. 2727/14.05.2013, pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. AD A. T. S.R.L., procesual ales la Cabinetul de avocat D. P. situat în București, .. 12, ..
Casează în parte sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare, cât privește cererea reconvențională, la Tribunalul C..
Menține restul dispozițiilor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 septembrie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
J. Z. M. A. M. G.
Grefier,
C. M.
Jud.fond M.P.
Tehnored.dec.jud.M.G.24.09.2013
3 ex.
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
C., ., județ C.
Tel.0241-_; fax: 0241-_
-------------------------------------------------------------------------------------------------
Dosar nr._
Data:
C ă t r e,
TRIBUNALUL ……………
Secția civilă, de contencios administrativ și fiscal
Vă înaintăm dosarul civil cu nr. de mai sus, privind pe recurentul reclamant S. P. și intimata pârâtă S.C. AD A. T. S.R.L., întrucât prin decizia civilă nr. 722/CM pronunțată de Curtea de Apel C. la data de 11.09.2013 s-a admis recursul reclamantului, a fost casată în parte sentința recurată și trimisă cauza spre rejudecare, cât privește cererea reconvențională, la Tribunalul ……….
Dosarul conține.file și are atașat dosarul nr._ al Tribunalului Tulcea, care conține 159 de file.
Președinte de complet,
J. Z.
Grefier,
C. M.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 172/2013.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 53/2013.... → |
|---|
