Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1158/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1158/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 02-12-2013 în dosarul nr. 15071/118/2012
dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
DECIZIA CIVILĂ nr. 1158/CM
Ședința publică din 02 decembrie 2013
Completul de judecată constituit din:
PREȘEDINTE - VANGHELIȚA T.
JUDECĂTOR - G. L.
JUDECĂTOR - M. G.
Grefier - A. B.
Pe rol, soluționarea recursului civil formulat de recurenta pârâtă S. DE T. FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR CĂLĂTORI S.A. – S. de T. Feroviar de Călători C., cu sediul în C., ., .>S. DE T. FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR CĂLĂTORI S.A., cu sediul în București, ..38, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 2340, pronunțată de Tribunalul C. la data de 14 mai 2013, în dosarul nr._, în contradictoriu cu S. M. DE LOCOMOTIVĂ CĂLĂTORI PALAS C., cu sediul în C., ., reprezentant legal al intimaților reclamanți: A. G., A. I., A. C., B. D., B. V. F., C. I., C. V. M., C. A. V., C. P., C. A., C. D., D. V., D. M., G. F., G. M., H. I., H. V., I. S., I. V., I. F. C., L. E., L. D., M. R., M. D., M. V., M. S. N., M. N., M. M., O. G., O. G., P. V., P. M., P. D., P. R. M., R. E. E., S. E., S. C., T. I., T. M., T. G. D., B. W., D. D., V. F., B. M., P. S., T. D., T. P., T. I., C. G. și S. N., având ca obiect drepturi bănești.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 25 noiembrie 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar completul de judecată, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art. 260(1) Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea la data de 02 decembrie 2013, dată la care Curtea a hotărât astfel:
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. la 17.12.2012, reclamanții A. G., A. I., A. C., B. D., B. V. F., C. I., C. V. M., C. A. V., C. P., C. A., C. D., D. V., D. M., G. F., G. M., H. I., H. V., I. S., I. V., I. F. C., L. E., L. D., M. R., M. D., M. V., M. S. N., M. N., M. M., O. G., O. G., P. V., P. M., P. D., P. R. M., R. E. E., S. E., S. C., T. I., T. M., T. G. D., B. W., D. D., V. F., B. M., P. S., T. D., T. P., T. I., C. G., S. N. - prin S. M. de Locomotivă Calatori Palas C., le-au chemat în judecată pe pârâtele S. de T. Feroviar de Călători și S. Națională de T. Feroviar de Călători CFR Călători SA, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestora la plata drepturilor bănești reprezentând sporul pentru condiții speciale de muncă în cuantum de 25% din salariul de bază minim brut al salariaților, prevăzut de art. 42 alin 1 lit. a din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, pe perioada 01.07._11; de asemenea, s-a solicitat actualizarea sumelor cu indicele de inflație la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii lor, reclamanții au arătat că au calitatea de salariați ai societății pârâte S. de T. Feroviar de Călători C., iar de la data de 01.04.2001, locurile de muncă ale acestora au fost încadrate în condiții speciale de muncă conform art.1 alin 1 din legea nr.226/2006; or, CCM ramură transporturi, valabil până la 31.12.2011, pentru activitatea desfășurată în condiții speciale de muncă a fost prevăzut un spor în cuantum de 25 % din salariul de bază minim brut al salariaților (art.42 alin 1 lit. a), iar angajatorul nu a acordat acest spor, încălcând aceste prevederi, producând un prejudiciu acestora, pe care este dator să îl acopere.
La 25.02.2013, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca fiind inadmisibilă, deoarece pretențiile reclamanților sunt întemeiate pe dispozițiile unui CCM la nivel de ramură care și-a încetat activitatea la sfârșitul anului 2010, iar la nivelul unității nu a fost încheiat un contract care să prevadă acest spor.
Se apreciază că reclamanții solicita practic înlocuirea unor clauze ale CCM la Nivel de unitate cu clauze mai favorabile existente in Contractul Colectiv de munca la Nivel de Ramura Transporturi, expirat si acesta la data de 31.12.2010, însă - conform prevederilor legale in vigoare la data existentei contractelor colective de munca - înlocuirea unor clauze contractuale cu clauze mai favorabile existente in contractul de munca încheiat la nivel superior, se poate face numai in urma sesizării instanței de judecata cu o cerere in constatarea nulității clauzelor respective, în termenul legal prevăzut de art.268 alin. l lit. d din codul muncii.
Prin întâmpinare a mai fost invocată excepția prescrierii dreptului material la acțiune, în temeiul disp.art.268 alin.1 lit. e) și lit. c din Codul muncii.
Prin sentința civilă nr. 2340/14.05.2013, Tribunalul C. a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune, invocată în temeiul disp. art.268 alin.1 lit. e) din Codul muncii și admis excepția prescrierii dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.07.2009 – 16.12.2009, invocată în temeiul disp. art. 268 alin.1 lit. c) din Codul muncii, respingând în consecință pretențiile aferente acestei perioade
Tribunalul a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând sporul pentru condiții speciale de muncă în cuantum de 25% din salariul de bază minim brut al salariaților, prevăzut de art.42 alin 1 lit. a din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, pe perioada 17.12._11, drepturi ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, corespunzător perioadei efectiv lucrate, respingând celelalte pretenții, ca nefondate (referitor la cererea având ca obiect obligarea angajatorului la menționarea în carnetul de muncă, a sporului de 25% acordat pentru condiții speciale).
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut în ceea ce privește excepția de inadmisibilitate că susținerile pârâtei sunt apărări ce vizează fondul cauzei, iar invocarea unor norme de natură contractuală în susținerea inadmisibilității acțiunii nu este justificată, din perspectiva obligativității respectării dreptului fiecăruia dintre reclamanți, de a avea acces liber la justiție.
Pentru arespingeexcepțiaprescrierii dreptului material la acțiune, prima instanță a vize în vedere că, potrivit art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, se prescriu în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, pretențiile formulate în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia; dar, în speță, pretențiile ce formează obiectul litigiu se circumscriu sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de către salariat, aceasta cuprinzând salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adausuri, astfel că excepția vizând incidența art. 268 alin. 1 lit e Codul muncii nu este întemeiată, drepturile putând fi pretinse în termenul de trei ani stabilit prin lit. c al aceluiași articol.
Tribunalul a reținut că pretențiilor reclamanților privind drepturile bănești aferente perioadei 01.07._09 sunt prescrise, având în vedere dispozițiile art. 268 lit. c din Codul muncii și faptul că acțiunea a fost introdusă la 17.12.2012
Pentru a ajunge la concluzia temeiniciei acțiunii, tribunalul a amintit că reclamanții sunt salariați ai societății pârâte, unitate la nivelul căreia a fost încheiat un CCM valabil pentru anii 2009 – 2011 în care, în Anexa nr.5, sunt prevăzute sporurile de care beneficiază salariații societății, iar un spor pentru condiții speciale de muncă în cuantum de 25% din salariul de bază minim brut al salariaților nu este prevăzut.
Prima instanță a mai observat că, potrivit CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 înregistrat sub nr. 722/2008, valabil până la data de 31.12.2011, dreptul salarial ce face obiectul pretențiilor din prezenta cauză era reglementat de dispozițiile art.42 alin 1 lit. a care stipulau că „sporurile minime ce se acordă în condițiile prezentului contract la salariul de bază minim brut al salariaților sunt: … pentru condiții speciale 25%”.
Tribunalul a înlăturat apărarea pârâtei conform căreia prevederile din CCM la Nivel de R. Transporturi nu sunt aplicabile în speță, fiind incidente cele la nivel de unitate, având în vedere dispozițiile cuprinse în art. 8 alin. 2) și art. 30 alin. 1) din legea nr. 130/1996 precum și cele ale art. 238 din Codul muncii.
Pentru a pronunța soluția de admitere parțială a acțiunii, tribunalul a mai constatat că pârâta nu a aplicat dispozițiile art.42 alin 1 lit.a din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 la stabilirea și calcularea drepturilor bănești cuvenite reclamanților pentru munca prestată, astfel încât drepturile acestora au fost stabilite și plătite în mod eronat, într-un cuantum mai mic decât cel care li se cuvenea; cererea de obligare a angajatorului la menționarea în carnetul de muncă, a sporului de 25% acordat pentru condiții speciale a fost respinsă deoarece, potrivit art. 281 alin 3 Codul muncii, care prevederile Decretului nr.92/1976 au fost abrogate de la data de 01.01.2011.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâtele, prin care au criticat hotărârea primei instanțe pentru nelegalitate prin prisma prevederilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ., solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate și respingerea acțiunii.
În motivarea căii de atac, s-a arătat că sentința a fost dată cu aplicarea greșită a legii în ceea ce privește soluția de admitere a acțiunii în sensul acordării sporului pentru condiții speciale de muncă în cuantum de 25 % din salariul de bază minim brut pe perioada 17.02._11, deoarece temeiul juridic pe care intimata-reclamantă și-a întemeiat pretențiile, respectiv, Contractul Colectiv de Muncă la nivel de R. Transporturi valabil pentru anii 2008-2010 și-a încetat valabilitatea la sfârșitul anului 2010 (el nefiind prelungit prin nici un act adițional, acesta din urmă și-a încetat efectele la data de 31.12.2010), motiv pentru care nu există temei legal pentru plata drepturilor bănești pentru perioada 01.01._11.
Recurentele au învederat că atâta timp cât niciuna din părți nu a luat măsuri de încheiere a actului adițional de prelungire a CCM la nivel de R. Transporturi, acesta și-a încetat efectele la data de 31.12.2010; astfel, părțile s-au înțeles de comun acord că, pentru anii 2009 și 2011 să stabilească un alt salariu minim la nivelul societății, precum și alți coeficienți de ierarhizare decât cei prevăzuți în CCM Unic la Nivel de R. Transporturi și, prin urmare, instanța de judecată este ținută să analizeze cererea reclamantului prin prisma principiului forței obligatorii a convențiilor care reprezintă un motiv de ordine publică.
În critica sentinței recurate s-a mai arătat că contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, respectiv CCM Unic la Nivel de G. de Unități Feroviare, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010, astfel încât prevederile din CCM Unic la Nivel de R. Transporturi nu sunt aplicabile, în speță fiind incidente cele la nivel de unitate și grup de unități feroviare.
În argumentarea acestei critici, s-a arătat că clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior care conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin CCM încheiate la nivel superior sunt lovite de nulitate, însă nulitatea va fi constatată de instanța competentă, la cererea părții interesate – art. 24 alin 1, 2, 3 și 4, coroborat cu art. 8 alin 2 și 3 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, aplicabil în perioada 2009-2011 de valabilitate a CCM la nivel de unitate.
În opinia recurentelor, dispozițiile Contractului Colectiv de muncă valabil pentru anii 2007-2008 încheiat la nivel de CFR Călători SA, a cărui valabilitate a fost prelungită până la data de 28 februarie 2009, prin două acte adiționale înregistrate sub nr. 1753 din 26.03.2008, respectiv 437 din 30.01.2009, nu conțin reglementări privitoare la acordarea salariaților de „spor pentru condiții speciale de muncă în cuantum de 25% pe lună din salariul de bază”.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurentă, curtea constată că recursul pârâtei este neîntemeiat și urmează a fi respins ca atare.
Prealabil, Curtea reține că toate considerentele dezvoltate în cuprinsul recursurilor se raportează – ca ipoteză de reformare – în sfera de aplicare a disp. art. 304 pct. 9 cod proc. civilă, în sensul că părțile se plâng de încălcarea sau aplicarea greșită a legii, astfel că singurul aspect ce trebuie verificat de către instanța de control judiciar este modalitatea de raportare a judecătorului fondului la dispozițiile legale aplicabile speței.
Potrivit art. 268 alin. 1 lit. e din Legea nr. 53/2003, modificată prin Legea nr. 40/2011 (în forma în vigoare la data sesizării instanței – 26.10.2012), prevedea că cererile pentru soluționarea unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, iar la lit. d se arăta că, pentru situația în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, acțiunea poate fi depusă pe toată durata existenței contractului.
Obiectul prezentului litigiu îl constituie pretențiile unor salariați fondate pe clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, solicitându-se angajatorului achitarea diferențelor de drepturi salariale decurgând din aplicarea clauzei apreciate ca fiind favorabile; cauza vizează deci un conflict individual de muncă, adică acel raport de drept procesual în care un salariat, titular al unui drept izvorât dintr-un contract colectiv de muncă la nivel de grup de unități, pretinde angajatorului său executarea întocmai a acestui contract (art. 266 teza întâi și art. 267 lit. a din Legea nr. 53/2003, corelate cu art. 231 teza ultimă din Legea nr. 53/2003).
Parcurgând obiectul cererii cu care a fost învestit tribunalul, instanța de recurs va reține că reclamanții au solicitat să se constate că textul art.42 alin 1 lit. a din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură transporturi, valabil pe perioada 2008 – 2010, publicat în Monitorul Oficial Partea a V-a nr. 3/11.02.2008, conținea dispoziții mai favorabile celor similare din Contractul colectiv de muncă la Societății Naționale de T. Feroviar de Călători CFR Călători S.A., cât privește sporul pentru condiții speciale de muncă în cuantum de 25% din salariul de bază minim brut al salariaților
Salariații au susținut – iar instanța de fond a admis – că, din moment ce norma din CCM la nivel superior stabilea, la art.42 alin 1 lit. a, că „sporurile minime ce se acordă în condițiile prezentului contract la salariul de bază minim brut al salariaților sunt: lit. a) … pentru condiții speciale: 25%”, angajatorul nu putea decide, chiar cu acordul reprezentanților sindicali care ar fi semnat contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, calcularea salariilor prin aplicarea altor sporuri, chiar dacă salariului încasat de reclamanți era corespunzător acestui contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Sub un prim aspect, acela al perioadei de valabilitate, trebuie arătat că, potrivit art. 4 alin. 1 și alin.2 din Contractul înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, sub nr. 722/21.12.2007, „prezentul Contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi se aplică cu începere de la 1 ianuarie 2008 până la 31 decembrie 2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe an calendaristic.” și respectiv „dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, respectiv cu încă un an calendaristic.”
Concluzia primei instanțe conform căreia valabilitatea acestui contract a fost prelungită până la data de 31.12.2011 este corectă din perspectiva prevederilor art.4 alin 2 din contract, anterior citate și a probatoriului administrat în cauză.
Astfel, deși este adevărat că, încă de la semnare, contractul la nivel de ramură avea o valabilitate de doi ani, aliniatul 2 al art.4 prevede o excepție de la regula stabilită la alin 1 prin care părțile au stabilit un mecanism convențional prin care s-a dat o valoare juridică tăcerii părților, în sensul prelungirii efectelor contractului.
În acest mod, s-a făcut o aplicare anticipată a regulii stabilite de art. 141 din Legea nr. 62/2011 în conformitate cu care contractul colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată, care nu poate fi mai mică de 12 luni și mai mare de 24 de luni, părțile putând hotărî prelungirea aplicării contractului colectiv de muncă, în condițiile stabilite de prezenta lege, o singură dată, cu cel mult 12 luni.
De aceea, este greșită susținerea recurentei conform căreia CCM la nivel de ramură ar fi încetat la data expirării valabilității acestuia, prevăzută în art. 4 alin 1 (31.12.2010) pentru că, în alin. 2 părțile semnatare au convenit anticipat asupra prelungirii acestuia, posibilitate prevăzută de art. 151 alin 1 din Legea nr. 62/2011 care edictează o excepție de la regula încetării CCM prin ajungere la termen.
Referitor la modalitatea concretă a prelungirii CCM înregistrat sub nr.722/2007, trebuie subliniat că art. 4 alin 2 conține această clauză prin includerea unei condiții suspensive negative „dacă niciuna dintre părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat”.
Această „denunțare” nu are semnificația unei posibilități de reziliere unilaterală, ci este condiția (ca modalitate a actului juridic) sub care își va produce efecte clauza de continuare a contractului; însă, dacă această condiție nu se produce, convenția anticipată își va produce efectele, iar CCM se va proroga până la un moment alternativ: fie 12 luni, fie încheierea unui nou contract.
Dar, față de constatarea că în cauză nu a intervenit în perioada 01.01.-31.12.2011 un nou contract la nivel de ramură transporturi și nici nu s-a dovedit în pricină că înainte de 01.12.2010 vreuna dintre părți a împiedicat prorogarea efectelor contractului înregistrat sub nr.722/2007, este evident că acesta a continuat să guverneze raporturile dintre părți până la 31.12.2011.
Sub un al doilea aspect, al modalității în care operează contractele colective de muncă, Curtea va înlătura apărarea pârâtei potrivit cu care cel încheiat la nivel de unitate urma să fie constatat nul printr-o cerere distinctă, pentru a face loc aplicării CCM la nivel superior, în caz contrar fiind pe deplin valabil contractul colectiv al unității.
Aceste apărări ale societății pârâte s-au fundamentat pe art. 24 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă (abrogată la data formulării acțiunii, dar în vigoare pe perioada CCM la nivel de ramură), care stabileau în alin. 1 că sunt lovite de nulitate clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8; că nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competentă, la cererea părții interesate (alin. 2); că în cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective (alin. 3), precum și că până la renegocierea drepturilor, clauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, după caz (alin. 4).
Textul art. 8 al Legii nr. 130/1996 prevedea, la rândul său, că un contract colectiv de muncă poate avea stabilite clauze numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege (alin. 1), că nu este posibilă inserarea, prin contractele colective de muncă, a unor clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (alin. 2), că la rândul lor contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă (alin. 3), precum și că la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal (alin. 4).
Sancțiunea prevăzută prin art. 24 alin. 1 din actul normativ enunțat era prevăzută așadar în relaționarea dintre contractele colective, cel inferior neputând conferi drepturi mai mici decât cele recunoscute prin contractul colectiv la nivel superior.
Însă, în ce privește conexiunea dintre contractul individual de muncă (ca izvor al drepturilor bănești primite de salariat) și contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, relaționarea era dată de fostul art. 11 din Legea nr. 130/1996, aceleași dispoziții fiind reluate prin art. 11 Codul muncii și art. 133 din Legea nr. 62/2011.
Sub acest aspect, în literatura juridică s-a arătat că ordinea publică socială plasează contractul individual de muncă în raport de contractul colectiv în aceeași situație ca și acest din urmă contract față de lege; că dacă există clauze ale contractului individual contrare clauzelor contractului colectiv, ele vor fi înlocuite ipso jure de cele din urmă (cu trimitere la doctrina franceză în acest sens).
Această abordare legislativă este rațională, pentru că salariatul – aflat într-o poziție de subordonare față de angajatorul său – nu trebuie să fie nevoit să pretindă nulitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru a obține aplicarea clauzelor favorabile ale contractului superior; de altfel, acest demers este superfluu devreme ce drepturile salariale primite își au sorgintea în contractul individual. Este motivul pentru care legea nici nu dispune obligativitatea unei proceduri prealabile de constatare a nulității CIM pentru a se deschide calea obținerii drepturilor favorabile și de aceea disp. art. 142 alin. 1 și 2 din Legea dialogului social, nr. 62/2011, nu se referă la nulitatea clauzelor contractului individual de muncă, ci doar la cele ale contractului colectiv.
Iată deci că apărările recurentei pârâte, privitoare la necesitatea constatării în prealabil a nulității clauzelor contractelor colective de muncă la nivel de unitate (ca fiind contrare celor de la nivel superior în materia calculului salariului de bază minim brut), nu își găsesc rațiunea în această speță, fiind în acest context ineficientă și invocarea art. 268 alin. 1 lit. d din Codul muncii.
Problema pe care o ridică cererea este aceea a modului efectiv în care instanțele confirmă sau infirmă situația defavorabilă invocată de salariat în raport de clauzele contractului superior, iar dezlegarea ei este dată de textul art. 241 alin. 1 din Codul muncii, care statua că un contract colectiv de muncă produce efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
Aceste norme, preluate ulterior în art. 132 și 133 din Legea dialogului social, nr. 62/2011, reflectă voința legiuitorului ca în acordul partenerilor sociali drepturile salariaților supuși contractelor colective să fie reglementate printr-un sistem piramidal, nivelul superior constituind la rândul său doar minimul unor asemenea drepturi.
Prin urmare, existența ori inexistența unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate (a cărui reglementare era dată de art. 236 Codul muncii) nu are nici o relevanță asupra aplicabilității, pentru toți salariații societății, a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, în condițiile art. 241 alin. 1 sus-citat – astfel că soluția primei instanțe este corectă asupra acestei chestiuni.
Pornind așadar de la dispozițiile art. 238 alin. 2 Codul muncii (anterior modificării prin Legea nr. 40/2001) care stabileau că un contract individual de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă, cât și de la cele ale alin. 1 și 3 care prin interpretare dispuneau că un contract colectiv de muncă la nivel superior trebuie să constituie limita minimală a drepturilor recunoscute salariaților, tribunalul urma să analizeze sensul dat de art. 41 alin. 3 lit. b din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi 2008 – 2010.
Textul, citat în cuprinsul hotărârii recurate, stabilea că negocierile în sistemul de salarizare vor porni – la nivelul unităților din transporturi – de la o valoare a salariului de bază minim brut pe ramură, de 700 lei, valabil de la 1.01.2008. Aceeași prevedere stabilea că de la această valoare încep negocierile pentru determinarea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură definind la art. 41 pct. 1și coeficienții minimi de ierarhizare necesari stabilirii salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați.
Prin urmare, nu doar legea, prin dispozițiile menționate, ci însăși convenția partenerilor sociali stabilea că unitățile cărora li se aplică acest CCM sunt libere să stabilească salariul de bază minim brut în societate și coeficienții de ierarhizare, fără însă să coboare – pentru niciunul dintre aceste elemente – sub minimul negociat la nivel de ramură.
În acest mod se înțeleg și dispozițiile referitoare la baza minimală de reglementare a oricărui contract colectiv de muncă superior în raport de cel inferior, acesta fiind de altfel și înțelesul dat în primă instanță prevederilor legale incidente în speță. Astfel fiind, critica recurentei potrivit cu care combinarea elementelor de calcul este inadmisibilă și contrară normelor legale urmează a fi înlăturată, instanțele fiind pe deplin abilitate să stabilească, la cererea salariaților, dacă s-au aplicat corect sau nu clauzele contractelor superioare și dacă există din acest punct de vedere diferențe de drepturi salariale neîncasate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentele-pârâte S. DE T. FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR CĂLĂTORI S.A. – S. de T. Feroviar de Călători C., cu sediul în C., ., .>S. DE T. FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR CĂLĂTORI S.A., cu sediul în București, ..38, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 2340, pronunțată de Tribunalul C. la data de 14 mai 2013, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații A. G., A. I., A. C., B. D., B. V. F., C. I., C. V. M., C. A. V., C. P., C. A., C. D., D. V., D. M., G. F., G. M., H. I., H. V., I. S., I. V., I. F. C., L. E., L. D., M. R., M. D., M. V., M. S. N., M. N., M. M., O. G., O. G., P. V., P. M., P. D., P. R. M., R. E. E., S. E., S. C., T. I., T. M., T. G. D., B. W., D. D., V. F., B. M., P. S., T. D., T. P., T. I., C. G. și S. N. prin S. M. DE LOCOMOTIVĂ CĂLĂTORI PALAS C., cu sediul în C., ., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 2 decembrie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
VANGHELIȚA T. G. L. M. G.
Grefier
A. B.
red. jud. G.L. 10.02.2014
tehnored. A.B./18.02.2014/2ex
jud.fond R.I. S.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 774/2013.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 172/2013.... → |
|---|
