Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 555/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 555/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 26-06-2013 în dosarul nr. 9067/118/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 555/CM
Ședința publică din data de 26 iunie 2013
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale compus din:
PREȘEDINTE M. B.
Judecător J. Z.
Judecător M. A.
Grefier M. P.
S-a luat în examinare recursul civil declarat de recurenta pârâtă S.C. „U. Ț. BANK” S.A. BUCUREȘTI, cu sediul în . F, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 6573/5.12.2012 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă C. L., domiciliată în C., ., județul C., având ca obiect contestație decizie de concediere.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din data de 11.06.2013 și au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea în cauză la data de 17.06.2013 și 26.06.2013, când a pronunțat următoarea hotărâre:
CURTEA
Cu privire la recursul civil de față, constată:
Prin cererea înregistrată sub nr._ pe rolul Tribunalului C., reclamanta C. L. a chemat în judecată pe pârâta U. Ț. Bank S.A., solicitând:
- să se constate nulitatea absolută a deciziei de concediere nr. 992.485 din 9.07.2012 sau să dispună anularea acestei decizii, cu consecința repunerii în situația anterioară, prin reintegrarea sa în funcția anterior deținută;
- obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale cuvenite între data concedierii și cea a efectivei reîncadrări.
- obligarea pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 65.000 euro, în echivalentul în lei de la data plății, ca urmare a hărțuirii psihice la care a fost supusă la locul de muncă.
În subsidiar, reclamanta a solicitat anularea în parte a deciziei contestate, prin înlocuirea sancțiunii disciplinare a concedierii cu cea a avertismentului.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că decizia contestată a fost emisă la numai o lună după reintegrarea sa în funcție, dispusă prin Decizia civilă nr. 404 din 28.05.2012 a Curții de Apel C., prin care s-a admis recursul formulat împotriva Sentinței civile nr. 422/30.01.2012 pronunțată de Tribunalul C. în Dosar nr._ și s-a anulat în parte decizia de concediere nr. 838.656 din 2.06.2011.
Noua concediere a fost urmarea permisiunii acordate soțului reclamantei, de a rămâne în bancă, în calitate de vizitator, în afara orelor de program. Cu privire la abaterea disciplinară imputată, reclamanta a învederat că soțul său s-a prezentat la bancă în data de 05.06.2012, pentru a-i aduce o . documente solicitate chiar de pârâtă, în vederea reintegrării efective în funcție. Accesul în bancă al soțului a fost permis de angajații aflați în sucursală la acel moment, iar părăsirea locației a intervenit în prezența soției și a unei colege de serviciu, fără ca în această modalitate să se fi cauzat vreun risc de securitate pentru bancă.
În susținerea cererii de constatare a nulității absolute a deciziei de concediere, reclamanta a menționat că pârâta a procedat la concedierea sa prin încălcarea mai multor prevederi legale, iar această conduită nu poate fi sancționată decât prin desființarea deciziei.
Astfel, cu prilejul cercetării disciplinare, pârâta a interzis prezența apărătorului ales al reclamantei, nesocotind dreptul la apărare al acesteia, precum și dreptul avocatului de a acorda asistență juridică în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat.
Totodată, prin efectuarea unei cercetări disciplinare formale, pentru o faptă în realitate inexistentă, pârâta a dovedit intenția de sancționare a aceleiași abateri disciplinare pentru care a dispus prima concediere, fără a respecta dispozițiile art. 249 alin. 2 Codul muncii referitoare la principiul unicității aplicării sancțiunii disciplinare.
Un alt motiv de nulitate absolută invocat de către reclamantă a vizat lipsa din cuprinsul deciziei de concediere a motivelor pentru care au fost înlăturate apărările sale din timpul cercetării prealabile, contrar prevederilor art. 252 alin. 2 lit. „c” din Codul muncii.
De asemenea, s-a invocat neîndeplinirea condițiilor concedierii impuse de art. 61 lit. „a” Codul muncii, întrucât reclamanta nu a săvârșit o abatere disciplinară gravă și nici abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii, cu atât mai mult cu cât fapta omisivă imputată nu poate fi calificată ca abatere disciplinară, în lipsa intenției, ca formă de vinovăție.
Pentru justificarea capătului de cerere subsidiar, având ca obiect înlocuirea sancțiunii concedierii cu cea a avertismentului sau a avertismentului scris, reclamanta a apreciat că fapta imputată de angajator nu se încadrează în niciuna dintre prevederile exprese ale Regulamentului intern, privind condițiile în care poate interveni concedierea disciplinară, astfel că măsura a fost dispusă cu încălcarea atât a reglementărilor interne ale societății, cât și a criteriilor de individualizare a sancțiunii enumerate de art. 248 Codul muncii.
Referitor la daunele morale pretinse, reclamanta a susținut că acestea reprezintă despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de pârâtă atât prin emiterea deciziei contestate, cât și cu prilejul primei concedieri, în condițiile în care în cadrul primului litigiu purtat între părți nu a solicitat nici o sumă de bani cu acest titlu. A mai relatat reclamanta că în urma primei concedieri starea sa fizică și psihică s-a deteriorat, efectele resimțindu-se atât în planul vieții de familie, cât și în cadrul cercului de prieteni și cunoștințe, iar despăgubirea pretinsă reprezintă expresia valorică a stresului fizic și emoțional suferit. Deși după anularea deciziei de concediere a avut speranța unui nou început, tratamentul aplicat de pârâtă i-a cauzat noi traume, care au renăscut și au agravat vechiul prejudiciu.
În apărare, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii.
Prin sentința civilă nr. 6573/05.12.2012, Tribunalul C. a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta C. L.; A anulat decizia nr._/09.07.2012 emisă de pârâtă; A dispus reintegrarea reclamantei în funcția anterior deținută; A obligat pârâta la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data concedierii și până la efectiva reintegrare în funcție; A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.500 lei, cu titlu de daune morale și plata sumei de 5.870 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut următoarele aspecte:
Prin decizia nr._/09.07.2012, societatea bancară pârâtă a dispus concedierea reclamantei din funcția de director unitate bancară operațională, reținându-se ca abatere, că la data de 05.06.2012 reclamanta a permis soțului său să rămână împreună cu ea în incinta Sucursalei Casa de Cultură, după terminarea orelor de program, încălcând astfel procedurile interne privind interzicerea staționării vizitatorilor în afara programului de lucru cu publicul.
Instanța de fond a constatat ca aplicarea celei de-a doua sancțiuni disciplinare, contestată prin cererea de față, a intervenit la aproximativ o lună de la data la care reclamanta a fost reintegrată în funcție, ca urmare a câștigării litigiului purtat cu angajatorul, având ca obiect contestarea unei precedente decizii de concediere.
Excepția nulității deciziei de concediere întemeiată pe refuzul pârâtei de a-i permite asistența prin apărător ales, pe durata cercetării disciplinare a fost respinsă de instanță având în vedere că deși pârâta nu a contestat formularea de către reclamantă a unei cereri de aprobare a asistenței juridice calificate și nici refuzul său în a permite prezența apărătorului ales, a justificat conduita menționată prin obligația păstrării caracterului confidențial al unora dintre problemele ce urmau a fi discutate pe parcursul cercetării disciplinare.
Raportând susținerile reclamantei la dispozițiile art. 251 Codul muncii, prin care se reglementează procedura prealabilă aplicării unei sancțiuni disciplinare și având în vedere scopul pentru care a fost instituită această procedură prealabilă, sancțiunea nulității absolute este expres prevăzută de lege numai pentru cazul în care se dovedește neefectuarea cercetării disciplinare, salariatul fiind astfel lipsit de orice posibilitate de a-și susține apărările. Tocmai pentru că această procedură este instituită în favoarea salariatului, în vederea garantării dreptului la apărare, art. 251 alin. 3 dă dreptul angajatorului de a dispune sancționarea, fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile, atunci când salariatul, fără a avea un motiv obiectiv, nu se prezintă la convocarea făcută în condiții legale, renunțând astfel la beneficiul legii.
În ce privește asigurarea asistenței juridice calificate pe parcursul derulării procedurii prealabile, aceasta nu constituie o condiție de validitate a procedurii, prin art. 251 Codul muncii nefiind instituită în sarcina angajatorului decât obligația de a permite salariatului formularea și susținerea tuturor apărărilor în favoarea sa, inclusiv prin asistarea de către un reprezentant al sindicatului a cărui membru este.
Astfel, comisia de disciplină nu a încălcat nicio condiție de validitate a procedurii prealabile care să fie impusă de lege sub sancțiunea nulității. Totodată, lipsa apărătorului ales din faza prealabilă aplicării sancțiunii nu a împiedicat formularea de către reclamantă, pe calea prezentei contestații, a apărărilor pe care avocatul le-ar fi susținut, astfel că nu se poate aprecia de către instanță asupra încălcării efective a dreptului său la apărare și a existenței unei vătămări ce nu ar putea fi înlăturată decât prin sancțiunea nulității.
Față de considerentele expuse, instanța a reținut că pârâta a desfășurat cercetarea disciplinară cu respectarea dispozițiilor legale în materie, sub acest aspect decizia de concediere fiind corect întocmită.
Nu este întemeiată nici susținerea reclamantei referitoare la încălcarea principiului unicității aplicării sancțiunii disciplinare, întrucât fapta imputată ca abatere disciplinară prin decizia contestată nu este aceeași cu cea pentru care s-a dispus concedierea în anul 2011.
În ce privește inserarea în cuprinsul deciziei a motivelor pentru care au fost înlăturate apărările reclamantei, potrivit dispozițiilor art. 252 alin. 2 lit. „c” Codul muncii, instanța a constatat că textul nu poate atrage desființarea deciziei de concediere doar în baza unei examinări formale a conținutului acesteia, fără o analiză prealabilă a conduitei pe care angajatul a avut-o în timpul cercetării disciplinare. Astfel, dacă salariatul se limitează la a nega încălcarea normelor de disciplina muncii, fără a prezenta argumente care să justifice conduita imputată de angajator și care să se constituie în veritabile apărări, menite a împiedica sancționarea sa, nu se poate imputa nici angajatorului lipsa unui răspuns la susținerile salariatului.
Reclamanta a recunoscut că în fața comisiei de cercetare disciplinară nu a prezentat argumente prin care să combată existența abaterii disciplinare, punând această conduită pe seama lipsei de pregătire juridică, astfel ca, împrejurarea că pârâta nu a indicat motivele pentru care a înlăturat apărările reclamantei este tocmai consecința faptului că reclamanta nu a formulat asemenea apărări punctuale, apte a determina finalizarea cercetării disciplinare fără aplicarea unei sancțiuni.
Pentru aceste motive, raportat la circumstanțele concrete ale speței, lipsa din cuprinsul deciziei de concediere a elementului prevăzut de art. 252 alin. 2 lit. „c” Codul muncii nu constituie un motiv de nulitate a actului.
Analizând pe fond cauza, instanța a constatat că pentru ca regulile interne, a căror existență a fost dovedită, să poată fi opuse reclamantei, iar încălcarea lor săi îi fie imputată, este necesar ca pârâta să probeze și îndeplinirea propriei obligații de informare a salariatei sale cu privire la procedura L022, în condițiile în care despre caracterul obligatoriu al acesteia nu se face vreo mențiune în cuprinsul contractului individual de muncă, al actelor adiționale la acesta sau prin fișa postului și nici chiar martorii audiați de instanță (angajați ai pârâtei) nu au putut confirma existența procedurii L022 și nici comunicarea acesteia către reclamantă sau alt angajat.
În mod evident, împrejurarea că la nivelul unității bancare în care lucra reclamanta exista un anumit program de lucru cu publicul, implică și concluzia că după terminarea acestui program nu mai era permis accesul în bancă, însă existența acestui program era menită să asigure funcționarea normală a unității în raporturile cu terții și nu instituia o interdicție absolută pentru angajați în a permite, în anumite cazuri particulare, derogări de la acest program.
În acest context, al inexistenței unei obligații de serviciu expres prevăzute în sarcina sa și al unei practici îndelungate și nesancționate la nivel de unitate bancară, în cazul reclamantei nu se poate vorbi despre săvârșirea cu vinovăție a unei fapte ilicite prin care să se cauzeze o perturbare a raporturilor de muncă și a ordinii interioare din unitatea angajatoare.
În ce privește urmarea imediată a faptei imputate reclamantei, pârâta a invocat producerea unui risc de securitate, precum și o perturbare a relațiilor interne cu subordonații, având în vedere funcția ocupată de reclamantă. Prin urmare, pârâta nu a suferit în concret un prejudiciu cauzat prin fapta reclamantei, ci a imputat acesteia doar pericolul rezultat din conduita sa, apreciată ca neconformă cu regulile interne ale unității.
Pentru toate considerentele expuse, instanța a apreciat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare, nefiind îndeplinite condițiile legale privind atitudinea subiectivă a reclamantei și existența rezultatului dăunător pentru unitatea angajatoare astfel că decizia contestată a fost anulată cu consecința repunerii reclamantei în situația anterioară concedierii.
Asupra capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 65.000 euro, instanța s-a raportat la dispozițiile art. 253 Codul muncii, potrivit cu care angajatorul este obligat să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu moral din culpa sa în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, fiind aplicabile in acest sens regulile de la răspunderea civilă contractuală.
Întrucât prin această nouă concediere pârâta a acționat într-o modalitate ce a presupus nu doar interpretarea greșită a legii, ci și o aplicare arbitrară a acesteia față de reclamantă, instanța a apreciat că pentru repararea prejudiciului moral cauzat reclamantei prin aplicarea celei mai severe sancțiuni disciplinare, în modalitatea concretă arătată, se justifică acordarea unor despăgubiri bănești, apte a oferi o compensație pentru suferințele morale îndurate din cauza angajatorului și care au determinat deteriorarea sănătății, a calității vieții sociale și de familie.
Pentru aceste motive, capătul de cerere menționat a fost admis în parte, iar pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 7.500 lei, cu titlu de daune morale.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta U. Ț. Bank S.A., care a formulat următoarele critici:
Recurenta consideră că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, bazată pe o interpretare greșită a probelor administrate și aplicarea greșită a legii.
La data de 07.06.2012, conducerea băncii a fost informată cu privire la încălcarea de către reclamantă a procedurilor interne privind accesul în unitățile operaționale ale U., ca urmare a împrejurării că aceasta a permis accesul soțului său în bancă după terminarea programului cu publicul.
Pentru verificarea celor sesizate, reclamanta a fost convocată în fața comisiei de disciplină, prilej cu care nu a negat prezența în bancă a soțului și nici faptul că i-a permis acestuia să rămână în zona restricționată a birourilor, după terminarea programului cu publicul.
În această modalitate, reclamanta a încălcat prevederile procedurii L 022 privind politica de acces în U. Ț. Bank S.A. și alocarea drepturilor de acces, precum și dispozițiile Regulamentului de ordine interioară, ale Regulamentului de organizare și funcționare și ale politicii de resurse umane a unității.
În mod greșit s-a apreciat de către instanță că fapta nu prezintă gravitate sporită deoarece persoana căreia i s-a permis accesul în incinta băncii este o persoană de încredere, în condițiile în care reclamanta deține funcția de director și trebuie să se erijeze într-un model de urmat pentru ceilalți salariați.
Recurenta consideră că sancțiunea disciplinară aplicată este în deplină concordanță cu gravitatea faptei săvârșite, prin care s-au produs consecințe negative asupra activității băncii și a relațiilor interne din cadrul băncii.
Aplicarea sancțiunii desfacerii contractului de muncă este justificată de perturbarea gravă a activității societății și prin încurajarea altor salariați de a săvârși astfel de fapte, astfel că abaterea disciplinară trebuia înțeleasă ca o încălcare de către salariat a normelor de disciplină a muncii, fapta săvârșită cu vinovăție.
Asupra capătului de cerere având ca obiect acordarea daunelor morale, pârâta a susținut că în sarcina sa nu poate fi reținută săvârșirea unei fapte ilicite care să îi atragă răspunderea civilă.
Astfel, solicitarea de documente în vederea reangajării a fost necesară potrivit Regulamentului BNR nr. 6/2008, comunicarea deciziei de concediere s-a realizat de către executorul judecătoresc prin afișare, potrivit dispozițiilor legale aplicabile în materie, iar exercitarea prerogativei disciplinare reprezintă un drept al angajatorului, prevăzut de art. 40 lit. „e” Codul muncii. În plus, reclamanta nu a dovedit că dincolo de inconvenientele inerente ale unei concedieri, prin măsura dispusă de angajator i-au fost lezate prestigiul, onoarea sau reputația.
De asemenea, nu este posibilă acordarea de despăgubiri pentru pretinsul prejudiciu suferit ca urmare a primei concedieri, din moment ce prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit că reclamanta este vinovată de faptele imputate.
Pe de o parte, nu se poate reține existența unei fapte ilicite în sarcina angajatorului cu ocazia reintegrării iar pe de altă parte reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit, situație care conduce la concluzia că cererea de acordare a daunelor morale trebuia respinsă ca nefondată.
Analizând sentința recurată în raport de criticile formulate și de probele administrate, curtea constată că recursul este întemeiat pentru următoarele aspecte:
- Criticile recurentei prin care invocă nelegalitatea sentinței în ceea ce privește anularea deciziei de concediere sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Ceea ce s-a imputat reclamantei a fost fapta comisivă de a permite soțului său să rămână în incinta unității bancare după terminarea orelor de program.
Normele interne încălcate au fost indicate de pârâtă ca fiind cele stabilite prin Politica L 022 privind accesul în sucursalele și sediile centrale ale băncii, în cuprinsul cărora se prevede că accesul clienților/vizitatorilor în locațiile U. Ț. Bank S.A. este permis numai în timpul orelor oficiale de program ale băncii.
Însă, în cazul de față nu era vorba de accesul unor clienți ci, de accesul soțului reclamantei - o persoană cunoscută și de către ceilalți angajați, pentru care reclamanta și-a asumat răspunderea și căreia i s-a permis să rămână în biroul său câteva minute după terminarea orelor de program, în vederea comunicării unor înscrisuri solicitate chiar de către angajator, ceea ce dovedește că reclamanta nu a urmărit și nici nu a prevăzut nesocotirea regulilor de disciplină la locul de muncă sau posibilitatea producerii unei consecințe negative pentru societatea pârâtă.
Pe de altă parte, martorii audiați de instanță au confirmat existența unei uzanțe în cadrul băncii, în ce privește accesul atât al clienților, cât și al cunoștințelor ori al rudelor, după terminarea programului de lucru, fără a exista opoziție din partea departamentului securitate iar instanța nu putea înlătura declarațiile acestor martori chiar dacă la momentul audierii lor aceștia nu mai erau angajații băncii.
Prin urmare, nu se putea reține de către instanță că la nivelul unității era prevăzută o interdicție totală și necondiționată de acces în bancă după ora 17, în fiecare caz în parte fiind apreciate atât interesului clientului, cât și cel al băncii în păstrarea clienților și fidelizarea acestora.
De asemenea, nu s-a făcut dovada că angajații băncii au fost anterior atenționați cu privire la această modalitate de derulare a raporturilor de muncă sau că a existat vreun rezultat dăunător pentru angajator ori o încălcare a îndatoririlor de serviciu din partea celor implicați după cum nu s-a făcut dovada faptului că reclamanta ar fi fost aceea care i-a încurajat pe angajații băncii să primească în incinta băncii (după orele de program) alte persoane, fapta fiecăruia putând fi analizată de la caz la caz în limitele răspunderii asumate de aceștia.
Așadar, în lipsa unor dovezi certe care să conducă la ideea că reclamanta a produs o stare de pericol prin permisiunea dată soțului sau de a intra în unitate după orele de program sau dovezi care să contureze posibilitatea creării unui prejudiciu – chiar și de imagine – instanța a procedat în mod legal și temeinic anulând decizia de concediere.
- Criticile recurentei pârâte cu privire la daunele morale sunt întemeiate.
În mare parte, reclamanta și-a întemeiat cererea de obligare a angajatorului la plata de daune morale prin referire la greutățile întâmpinate pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătorești anterioare ori o astfel de împrejurare nu justifică obligația de față deoarece vătămarea trebuia dovedită în raport de decizia contestată iar aceasta nu are legătură cu litigiul anterior.
Astfel, reclamanta a invocat faptul că în urma primei concedieri starea sa fizică și psihică s-a deteriorat, efectele resimțindu-se atât în planul vieții de familie, cât și în cadrul cercului de prieteni și cunoștințe, iar despăgubirea pretinsă reprezintă expresia valorică a stresului fizic și emoțional suferit.
A mai arătat că după anularea deciziei de concediere a avut speranța unui nou început, tratamentul aplicat de pârâtă i-a cauzat noi traume, care au renăscut și au agravat vechiul prejudiciu.
Însă „deteriorarea stării fizice și psihice” ca urmare a primei concedieri trebuia analizată cu prilejul contestării acelei decizii neavând nicio legătură cu cauza dedusă judecății în prezentul dosar.
În cauza de față, chiar dacă instanța a dispus anularea deciziei de concediere această măsură nu este suficientă pentru a atrage și obligarea angajatorului la plata de daune morale, deoarece nu este dovedită intenția angajatorului de a produce salariatului concediat anumite traume fizice sau psihice, acesta acționând în exercitarea prerogativei disciplinare conferite de lege și fără a abuza de atribuțiile sale.
Chiar dacă decizia de concediere a produs un disconfort psihic, o stare de tensiune și stres, curtea apreciază că reparația acestui prejudiciu este asigurată prin chiar anularea deciziei și reintegrarea în funcție, astfel că nu se impunea acordarea unor despăgubiri bănești.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă va fi admis recursul declarat de recurenta pârâtă și va fi modificată sentința recurată în sensul respingerii capătului de cerere privind plata de daune morale, fiind menținute restul dispozițiilor pentru considerentele de mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul civil declarat de recurenta pârâtă S.C. „U. Ț. BANK” S.A. BUCUREȘTI, cu sediul în . F, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 6573/5.12.2012 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă C. L., domiciliată în C., ., județul C..
Modifică în parte sentința recurată în sensul că respinge cererea reclamantei de obligare a pârâtei la daune morale.
Menține restul dispozițiilor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 iunie 2013.
Președinte, M. B. | Judecător, J. Z. | Judecător, M. A. |
Grefier, M. P. |
Jud.fond. A. C.
Tehnoredactare decizie, jud. M. B.
3 ex./03.07.2013.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 899/2013.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
