Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 699/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 699/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 10-12-2013 în dosarul nr. 11770/118/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.699/AS
Ședința publică din data de 10 decembrie 2013
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
Completul compus din:
Președinte - R. A.
Judecător – M. B.
Judecător – Vanghelița T.
Grefier - G. I.
Pe rol, soluționarea recursului civil formulat de recurenta reclamantă N. G. E. prin mandatar N. G. D. – cu domiciliul procesual ales la Judecătoria C., împotriva sentinței civile nr.2244 din data de 10 mai 2013, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._ în contradictoriu cu intimata pârâtă C. JUDEȚEANĂ DE PENSII C. – cu sediul în municipiul C., ., județul C., având ca obiect contestație decizie de pensionare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită cu respectarea dispozițiilor prevăzute de art.87 și următoarele Cod procedură civilă.
Recursul este declarat în termen, motivat și scutit de la plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință prin care s–au evidențiat părțile, obiectul litigiului, mențiunile privitoare la îndeplinirea procedurii de citare și stadiul procesual.
Totodată, învederează instanței că recurenta reclamantă a solicitat judecata recursului în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă.
Curtea constată că nu sunt motive de amânare, apreciază cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare luând act că se solicită judecata cauzei în lipsă conform art.242 Cod procedură civilă.
CURTEA
Asupra recursului de față:
P. cererea înregistrată la Tribunalul C. sub nr._, reclamanta formulată de reclamanta N. G. E. în contradictoriu cu pârâta C. Județeană de Pensii C. se formula contestație la decizia de revizuire a pensiei nr._/18.07.2011.
În motivare, reclamanta arată că a exercitat în cadrul Curții de Apel C. funcția de grefier dar a continuat efectiv activitatea până la 30 august 2009; la o dată anterioară, 01.07.2007, formulase cererea de ieșire la pensie, intimata fixându-i prin decizia_/27.12.2007 o pensie de serviciu în cuantum de 1,447 lei.
Nemulțumită de greșita modalitate de calculare a pensiei, a contestat decizia de pensionare nr._/27.12.2007, beneficiind la finalul procedurilor judiciare de o hotărâre judecătorească irevocabilă: decizia civilă nr. 157/AS/23.09.2008 pronunțată de Curte în dosarul_, prin care s-a dispus anularea deciziei de pensionare nr._/27.12.2007 emisă de intimată, care a fost obligată să emită o nouă decizie de pensie de serviciu, cu luarea în considerare a sporurilor cu caracter permanent și adăugarea unui procent de 1% pentru fiecare an ce depășește vechimea de 25 de ani, prevăzut de art. 68 alin. 1 din Legea nr.567/2004.
Fiind obligată prin hotărârea judecătorească, intimata a emis decizia nr._/7.04.2010 privind acordarea pensiei de serviciu anticipată, în cuantum de 3.968 lei, drepturile fiind stabilite începând cu data de 1.09.2009.
Reclamanta apreciază că decizia de revizuire este nelegală, pentru următoarele motive:
I) modifică o situație juridică stabilită cu putere de lucru judecat prin dispozitivul hotărârii judecătorești amintite, pe care o lipsește de caracterul obligatoriu și executoriu.
In alte cuvinte, după ce intimata a executat hotărârea judecătorească irevocabilă pronunțată de Curte (prin emiterea deciziei nr._/7.04.2010, mai sus menționată), de care eu reclamanta a beneficiat mai puțin de un an, intimata a emis la 18.07.2011 decizia de revizuire, prin care sunt înlăturate efectele hotărârii judecătorești amintite.
Deși este evident că decizia de revizuire a pensiei pe care o contest a fost emisă în baza prevederilor O.U.G. nr. 59/29 iunie 2011, se ridică problema dacă Guvernul României poate revizui în fapt efectele unei hotărâri judecătorești irevocabile, existând un conflict între cele două puteri în stat: judecătorească și executivă.
II. Decizia de revizuire este netemeinică, perpetuând erori: a) stagiul total de cotizare este indicat eronat, ca 34 ani și 9 luni (litera F liniuța 2 din decizia de revizuire), în loc de 36 de ani și 10 luni.
Astfel, potrivit Adeverinței nr. 733 emisă de Curtea de Apel C. la 17.02.2009, la data de 1.03.2009 beneficia de o vechime în specialitate de 36 ani și 4 luni. întrucât și-a încetat activitatea 6 luni mai târziu, la 1.09.2009 vechimea în specialitate corectă ar fi cea de 36 ani și 10 luni.
P. urmare, așa zisa revizuire are un caracter pur formal, având rol de tergiversare și zăpăcire a beneficiarului, întrucât perpetuează vechi erori și nu are în vedere nici măcar situația de fapt rezultată din ultima decizie de pensionare, nr._ emisă la 7 aprilie 2010, unde se indică data de 1.09.2009 ca fiind cea de început a stabilirii drepturilor.
Este adevărat că a introdus cererea de ieșire la pensie la 1.07.2007, cu 2 ani și 2 luni înainte de data încetării efective a activității, dar decizia de revizuire trebuie să aibă în vedere nu actele existente la dosarul de pensionare la data de 1.07.2007, ci situația reală, existentă la momentul adoptării deciziei de revizuire, potrivit cu care 1.09.2009 este data încetării activității.
b) la litera G se menționează rubrica PUNCTE REALIZATE (cu Sp. V. în perioada 03._), or reclamanta în martie 1970 urma cursurile liceului, întrucât s-a angajat la Judecătoria C. la 1 octombrie 1972.
Reclamanta face mențiunea că este posibil ca data corectă a încetării activității (1.09.2009) să nu figureze în cartea mea de muncă, aceasta fiind înaintată intimatei în 2007 ca urmare a formării dosarului de pensionare.
Cu toate acestea, intimata cunoștea data de 1.09.2009 ca fiind cea a ieșirii la pensie, pentru că a precizat-o expres în decizia de pensionare_ din 7 aprilie 2010.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată având în vedere că decizia contestată a avut drept temei legal OUG nr.59/2011.
P. sentința civilă nr. 2244 din 10 mai 2013 pronunțată de Tribunalul C. s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamant. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta este beneficiara unei pensii de serviciu stabilită prin decizia nr._/27.12.2007.
P. decizia civilă nr.157/AS/23.09.2008 pronunțată de Curtea de apel C. în soluționarea recursului împotriva sentinței civile nr.1342/2.04.2008 a fost anulată decizia nr._/27.12.2007, a fost obligată pârâta C. Județeană de Pensii C. să emită o nouă decizie de pensie cu luarea în calcul a mediei salariilor de bază brute lunare realizate pe ultimele 12 luni de activitate înainte de data pensionării, conform adeverinței nr.3014/32/18.07.2007 a sporurilor cu caracter permanent din cartea de muncă, a fost obligată pârâta să adauge câte 1% din salariul de bază brut lunar pentru fiecare an ce depășește vechimea prevăzută de art.68 alin.1 din legea 567/2004 fără a depăși salariul brut lunar avut la data pensionării.
Pensia reclamantei a fost recalculată în cadrul procedurii de recalculare impus de adoptarea legii nr.119/2010 prin decizia nr._/17.08.2010
P. decizia nr._/18.07.2011 ca urmare a revizuirii drepturilor de pensie în conformitate cu dispozițiile OUG nr.59/2011 s-a stabilit o pensie de 1.044 lei.
Conform acestei decizii, în urma revizuirii drepturilor de pensie, în baza dispozițiilor OUG nr.59/2011, s-a stabilit pentru contestatoare o pensie pentru limită de vârstă având în vedere un stagiu de cotizare realizat de 34 ani 9 luni și 0 zile. Instituția emitentă a menționat că această decizie poate fi contestată în termen de 30 de zile de la comunicare la tribunalul în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul, conform art.20alin 1 din OUG nr.59/2011.
Analizând înscrisurile depuse, prin raportare la dispozițiile legale incidente în cauză, instanța constată că motivele invocate prin acțiunea contestatoarei nu sunt fondate.
Astfel cu privire la critica ce vizează încălcarea autorității de lucru judecat instanța apreciază că aceasta este nefondată. Decizia civilă amintită a examinat legalitatea deciziei de acordare a pensiei de serviciu. La data emiterii deciziei contestate în prezentul dosar nu mai subzistă temeiul legal pentru menținerea pensiei de serviciu care a fost transformată în pensie de asigurări sociale.
Legiuitorul a stabilit, în preambulul OUG nr.59/2011, că se impune instituirea unei etape de revizuire a cuantumului pensiilor, cu respectarea principiului contributivității și egalității, scopul fiind acela de a se stabili în mod just și echitabil drepturile de pensie pe care persoanele vizate de prezenta ordonanță de urgență sunt îndreptățite să le primească, astfel încât acestea să aibă posibilitatea să identifice și să depună la casele teritoriale de pensii toate documentele doveditoare ale veniturilor realizate pe parcursul întregii activități profesionale. În consecință, ca urmare a adoptării OUG nr.59/2011 se recunoaște posibilitatea apariției anumite erori in procedura de recalculare a drepturilor la pensie, erori ce ar avea ca efect prejudicierea drepturilor acestei categorii de persoane.
P. dispozițiile Legii nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, în art.1 lit.c, se prevede că pe data intrării în vigoare a prezentei legi, mai multe categorii de pensii, stabilite pe baza legislației anterioare, devin pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, respectiv: pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea.
Articolul 3 alin 1 și 2 din același act normativ prevede că: „Pensiile prevăzute la art. 1, stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată, se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
(2) În situația pensiilor dintre cele prevăzute la alin. (1), care au fost stabilite în baza legilor speciale, pensia din sistemul public se determină considerându-se a fi îndeplinite condițiile de acordare prevăzute de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
OUG nr.59/2011 prevede prin dispozițiile art.1 alin 1: „Pensiile prevăzute la art. 1 lit. c)-h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, ce au făcut obiectul recalculării conform prevederilor aceleiași legi, se revizuiesc, din oficiu, de către casele teritoriale de pensii în evidența cărora se află dosarele de pensie, prin emiterea unor decizii de revizuire, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.”
Pensia de serviciu a unei categorii profesionale, reglementata printr-o lege speciala, are doua componente, si anume pensia contributiva si un supliment din partea statului. Partea contributiva a pensiei de serviciu se suporta din bugetul asigurărilor sociale de stat, pe când partea care depășește acest cuantum se suporta din bugetul de stat. Acordarea acestui supliment tine de politica statului in domeniul asigurărilor sociale.
Pensiile speciale, nefiind un privilegiu, ci fiind instituite de către legiuitor in considerarea unui anumit statut special al categoriei profesionale respective, pot fi eliminate doar daca exista o rațiune suficient de puternica spre a duce in final la diminuarea prestațiilor sociale ale statului sub forma pensiei. Or, in cazul de fata, o atare rațiune o reprezintă atât gravă situație de criză economica si financiara cu care se confrunta statul (bugetul de stat si cel al asigurărilor sociale de stat), cat si necesitatea reformării sistemului de pensii, prin eliminarea inechităților din acest sistem.
În același sens, Curtea Constituțională a constatat ca in conceptul de “drepturi câștigate” pot intra doar prestațiile deja realizate până la . noii reglementari. P. urmare, numai daca legiuitorul ar fi intervenit asupra acestor prestații deja încasate s-ar fi încălcat dispozițiile art.15 alin.(2) din Constituție. In acest sens este si Decizia Curții Constituționale nr. 458 din 2 decembrie 2003, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004, prin care Curtea a statuat ca “o lege nu este retroactiva atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior si nici atunci când suprima producerea in viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru ca in aceste cazuri legea noua nu face altceva decât sa refuze supraviețuirea legii vechi si sa reglementeze modul de acțiune in
Analizând măsura dispusă prin decizia contestată prin prisma Protocolului nr.1 la Convenția E.D.O. tribunalul apreciază că această măsură este conform exigențelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, potrivit art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția E.D.O.: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”
Analizând dispozițiile texului legal anterior menționat în concordanță cu principiile care se desprind din jurisprudența C.E.D.O. instanța reține că art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție reglementează trei reguli de bază și anume: a).principiul respectării proprietății, b).privarea de proprietate în interes public și condițiile în care aceasta poate fi făcută și c). controlul folosinței bunurilor.
Din perspectiva acțiunii reclamantei incidentă este prima regulă precizată anterior a cărei respectare a fost analizată de instanță.
Astfel, cu privire la prima regulă enunțată anterior instanța apreciază că reclamanta la data adoptării Legii nr.119/2010 este titularul unui „bun” în sensul convenției acesta fiind reprezentat de dreptul său la pensia de serviciu obținut în baza reglementărilor în vigoare până la data adoptării acestui act normativ.
În același timp tribunalul reține că, în Cauza Stec și alții împotriva Regatului Unit, 2006, C.E.D.O. a stabilit că art. 1 din Protocolul adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi proprietatea în sistemul regimului de securitate socială. Este la libera apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială sau de a alege tipul ori cuantumul beneficiilor pe care le acordă în oricare dintre aceste regimuri. Singura condiție impusă statului este aceea de a respecta art. 14 din Convenție privind nediscriminarea. Dacă, în schimb, statul a adoptat o legislație care reglementează drepturi provenite din sistemul de asigurări sociale - indiferent dacă acestea rezultă sau nu din plata unor contribuții - acea legislație trebuie să fie considerată ca generând un interes patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție. Cu alte cuvinte, Curtea a abandonat distincția dintre beneficiile de natură contributivă și cele necontributive sub aspectul incidenței art. 1 din Protocolul adițional la Convenție [a se vedea, în același sens, și Cauza Andrejeva împotriva Letoniei, hotărârea din 2009].
În analiza conformității ingerinței statului asupra „bunului”reclamantei tribunalul pornește de la premisa că, în astfel de cauze, ingerința statului nu este de tipul “privării de proprietate” (a se vedea, spre exemplu, hotărârea din cauza Aizupurua Ortiz c. Spaniei din 2 februarie 2010). Curtea nu analizează situația reducerii pensiilor ca și cum ingerința ar fi o “privare de proprietate”ci, ca o atingere adusă „dreptului la respectarea bunurilor”, ingerința fiind așadar încadrată, conform unei jurisprudențe constante a C.E.D.O., pe regula generală din art.1 al Protocolului nr. 1. În consecința, așa cum se arată mai jos, lipsa despăgubirii pentru ingerința nu conduce, eo ipso, la încălcarea art. 1. al Protocolului nr. 1( hotărârea din 30 septembrie 2010, cauza HASANI vs. Croația)
Astfel, privită prin prisma art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție pentru a fi conformă principilor convenției ingerința statului asupra „dreptului la respectării proprietății” reclamantei trebuie să îndeplinească următoarele cerințe principale: a). să fie prevăzută de lege, b).să fie justificată de un interes public, c).să existe o proporționalitate a măsurii cu situația care a determinat-o.
În continuare instanța va analiza îndeplinirea în cauză a condițiilor arătate anterior.
a). Cu privire la condiția prevederii în lege a măsurii, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție cere, înainte de toate și mai ales, ca ingerința autorității publice în dreptul de proprietate asupra bunurilor să fie legală.
Principiul legalității înseamnă, de asemenea, existența unor norme de drept intern, suficient de accesibile și previzibile (cauza Hentrich împotriva Franței, Hotărârea din 22 septembrie 1994 și cauza Lithgow și alții împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 8 iulie 1986).
În acest sens, tribunalul reține că revizuirea pensiei reclamantei este prevăzută prin OUG nr.59/2011, act normativ public ce conține prevederi suficient de clare, precise și accesibile pentru a fi considerat „lege” din perspectiva jurisprudenței CEDO. Sub acest aspect, tribunalul reține și faptul că previzibilitatea legii, în sensul Convenției, are în vedere conținutul său(definire, categorii de persoane vizate, proceduri de aplicare, limite, căi de atac e.t.c.) și nu modul de adoptare a legii, respectiv dacă aceasta a fost adoptată după o lungă perioadă de dezbatere publică sau într-o procedură de urgență.
b). Cu privire la scopul ingerinței instanța reține că măsura de revizuire a pensiei reclamantei este justificată de un interes public, astfel cum rezultă din preambulul OUG nr.59/2011 reprezentat de necesitatea reformării sistemului de pensii, prin eliminarea inechităților din acest sistem.
Totodată, s-a reținut că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică tocmai pentru înlăturarea inechităților dintre diferitele categorii de pensionari și pentru reechilibrarea bugetului de asigurări sociale.
c) Cu privire la proporționalitatea situației care a determinat restrângerea, tribunalul apreciază că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (recalcularea pensii lor de serviciu) și scopul legitim urmărit (scopul fiind acela de a se stabili în mod just și echitabil drepturile de pensie pe care persoanele vizate de prezenta ordonanță de urgență sunt îndreptățite să le primească, astfel încât acestea să aibă posibilitatea să identifice și să depună la casele teritoriale de pensii toate documentele doveditoare ale veniturilor realizate pe parcursul întregii activități profesionale.) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
Astfel, potrivit jurisprudenței CEDO o măsură care reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului (vezi, între altele, Hotărârea din cauza Sporrong și Lonnroth împotriva Suediei din 23 septembrie 1982). Preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în totalitate, așadar și în a doua teză care trebuie citită în conformitate cu principiul consacrat de prima. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură care privează o persoană (cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995).
În acest sens, tribunalul reține din jurisprudența CEDO faptul că statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în domeniu asigurărilor sociale, această marjă de apreciere fiind apreciată în sens larg în jurisprudența CEDO în acest domeniu (hotărârea din 30 septembrie 2010, cauza HASANI vs. Croația). Curtea a mai constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autoritarilor este vădit lipsită de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei, hotarare din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărârea din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).
Având în vedere că nu este vorba de o privare de proprietate în înțelesul strict al celei de-a doua reguli reglementată de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, testul de proporționalitate nu poate consta, în principal și exclusiv, în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate, ci se va analiza în concret în ce măsura pensionarul în sistemul public a fost lipsit în totalitate de pensie (Kjartan Asmundsson c. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39), pensionarul și familia sa au fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistență (Azinas c. Ciprului, par. 44) sau măsura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson c. Islandei, citata mai sus, par. 39).
Privită prin prisma acestor principii tribunalul apreciază că ingerința statului este proporțională în raport de interesele particulare afectate.
Astfel, instanța reține că pensia, ca drept fundamental, este o formă de prestație de asigurări sociale plătită lunar în baza legii, inerentă și indisolubil legată de calitatea de pensionar, obținută în baza unei decizii de pensionare, cu respectarea tuturor prevederilor legale impuse de legiuitor. Potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 19/2000(în vigoare la data emiterii deciziei de pensie contestată), dreptul la asigurări sociale este garantat de stat și se exercită, în condițiile legii menționate, prin sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale. Acesta se organizează și funcționează, printre altele, și pe principiul contributivității, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuțiilor datorate de persoanele fizice și juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuțiilor de asigurări sociale plătite. Aceasta înseamnă că pensia, ca prestație din partea sistemului public de pensii, intră sub incidența principiului contributivității.
De asemenea, instanța reține că dreptul la pensie în sistemul public este un drept preconstituit încă din perioada activă a vieții individului, acesta fiind obligat prin lege să contribuie la bugetul asigurărilor sociale de stat procentual, raportat la nivelul venitului realizat. Corelativ, se naște obligația statului ca în perioada pasivă a vieții individului să îi plătească o pensie al cărei cuantum să fie guvernat de principiul contributivității, cele două obligații fiind intrinsec și indisolubil legate. Scopul pensiei este acela de a compensa în perioada pasivă a vieții persoanei asigurate contribuțiile vărsate de către aceasta la bugetul asigurărilor sociale de stat în temeiul principiului contributivității și de a asigura mijloacele de subzistență a celor care au dobândit acest drept în condițiile legii (perioadă contributivă, vârstă de pensionare etc.) Astfel, statul are obligația pozitivă de a lua toate măsurile necesare realizării acestei finalități și de a se abține de la orice comportament de natură a limita dreptul la asigurări sociale sub forma pensiei.
Deși sumele plătite cu titlu de contribuție la asigurările sociale nu reprezintă un depozit la termen și, prin urmare, nu pot da naștere vreunui drept de creanță asupra statului sau asupra fondurilor de asigurări sociale ele îndreptățesc persoana care a realizat venituri și care a plătit contribuția sa la bugetul asigurărilor sociale de stat să beneficieze de o pensie care să reflecte nivelul veniturilor realizate în perioada activă a vieții.
Cuantumul pensiei, stabilit potrivit principiului contributivității, se constituie într-un drept câștigat, astfel încât diminuarea acesteia nu poate fi acceptată nici măcar cu caracter temporar. P. sumele plătite sub forma contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, persoana în cauză, practic, și-a câștigat dreptul de a primi o pensie în cuantumul rezultat prin aplicarea principiului contributivității; astfel, contributivitatea, ca principiu, este de esența dreptului la pensie, iar derogările, chiar și temporare, referitoare la obligația statului de a plăti cuantumul pensiei rezultat în urma aplicării acestui principiu afectează substanța dreptului la pensie.
Aceasta nu înseamnă că legea nu poate în viitor să reașeze sistemul de calcul al pensiilor, bazându-se, însă, tot pe principiul contributivității, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la negarea evoluției în reglementarea juridică a acestui domeniu. De aceea, dacă prin reașezarea sistemului de calcul al pensiei în sensul arătat mai sus rezultă un cuantum mai mic al acesteia, statul este obligat să adopte reglementări similare art. 180 alin. (7) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, și anume să mențină în plată cuantumul pensiei stabilit potrivit reglementărilor anterior în vigoare dacă acesta este mai avantajos. Aceasta este o măsură de protecție a persoanelor care beneficiază de pensie în sens de drept fundamental, constituind, de asemenea, o speranță legitimă a asiguratului, întemeiată pe prevederile legale în vigoare cu privire la obținerea și încasarea unui anumit cuantum al pensiei( a se vedea și Decizia nr.874 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în Monitorul Oficial nr. 433 din 28 iunie 2010).
Pe de altă parte, instanța reține că, astfel cum rezultă din dispozițiile legale anterior menționate în baza cărora a fost stabilită pensia de serviciu a reclamantei, în principiu, pensia de serviciu a unei categorii profesionale, reglementată printr-o lege specială, are două componente, și anume pensia contributivă și un supliment din partea statului. Partea contributivă a pensiei de serviciu se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, pe când partea care depășește acest cuantum se suportă din bugetul de stat.
Acordarea acestui supliment ține de politica statului în domeniul asigurărilor sociale și nu se subsumează dreptului fundamental la pensie.
P. urmare, instanța apreciază că pensiile speciale, fiind instituite de către legiuitor în considerarea unui anumit statut special al categoriei profesionale respective, pot fi eliminate doar dacă există o rațiune suficient de puternică spre a duce în final la diminuarea prestațiilor sociale ale statului sub forma pensiei.
Or, în cazul de față, o atare rațiune este, așa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr.119/2010, atât grava situație de criză economică și financiară cu care se confruntă statul (bugetul de stat și cel al asigurărilor sociale de stat), cât și necesitatea reformării sistemului de pensii, prin eliminarea inechităților din acest sistem. Or prezentul act normativ așa cum rezultă din preambul a fost adoptat având în vedere exigențele subliniate de puterea judecătorească în cadrul controlului jurisdicțional exercitat cu ocazia aplicării Legii nr. 119/2010.
P. urmare, instanța apreciază că ceea ce ocrotește Convenția europeană a drepturilor omului este dreptul la pensie ca drept fundamental, astfel cum este acesta reglementat în legislația internă a fiecărui stat, iar, în cazul României, dreptul fundamental la pensie este cel rezultat pe baza principiului contributivității, acest drept nefiind afectat prin măsura dispusă(a se vedea în acest sens și cauzele C.E.D.O. Jankovic versus Croația, hotărârea din 12 octombrie 2000 și Domalewski versus Polonia, hotărârea din 15 iunie 1999).
În acest sens, instanța are în vedere și faptul că deși diminuarea veniturilor reclamantei (constând în eliminarea din cuantumul pensiei sale a suplimentului primit din partea statului peste ceea ce i s-ar fi cuvenit potrivit principiului contributivității) este destul de abruptă, totuși ea a fost determinată, pe de o parte, de situația excepțională în care se află finanțele țării combinată cu situația de criză economică mondială, iar pe de altă parte, de necesitatea reformării sistemului de pensii, prin eliminarea inechităților din acest sistem.
Totodată, instanța că prin actul normativ precizat anterior au fost recalculate toate categoriile de pensii de serviciu cu o singură excepție și anume cea a magistraților, în cazul acestora apreciindu-se de către Curtea Constituțională (prin Decizia nr.873/25.06.2010 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în MONITORUL OFICIAL NR. 433 din 28 iunie 2010) că independența lor presupune și asigurarea unei pensii cât mai apropiată de salariul avut în perioada imediat anterioară pensionării, invocând în acest sens și hotărârea din 2003 pronunțată de C.E.D.O în cauza Cooper contra Regatului Unit. Oricum situația reclamantei este diferită de a magistratului astfel încât magistratul nu reprezintă o „persoană comparabilă” în raport de care să se poată trage concluzia existenței unei discriminări, discriminarea putând exista, în sensul Convenției, atunci când pentru o altă persoană provenind din aceeași categorie profesională cu petenta pensia de serviciu nu ar fi fost recalculată, ceea ce nu este cazul în speța de față.
P. urmare, instanța apreciază că măsura recalculării pensiilor de serviciu este una nediscriminatorie.
De asemenea, instanța are în vedere și faptul că potrivit jurisprudenței CEDO, în materie civilă, în principiu, nu este exclusă libertatea legiuitorului de a adopta noi dispoziții legale, chiar cu efect retroactiv, pentru a reglementa, pe viitor, drepturile care decurg din legislația în vigoare( hotărârea din 30 septembrie 2010, cauza HASANI vs. Croația și Zielinski and Pradal and Gonzalez and Others v. France [GC], nos._/94 și_/96 to_/96, § 57, ECHR 1999‑VII).
Pe de altă parte, tribunalul are în vedere faptul că deși cuantumul pensiei reclamantei a scăzut de la 3968 lei la 1044 lei, totuși pensia acesteia este peste cuantumul pensiei medii din sistemul public (care este de aproximativ 740 lei ).
În acest sens, potrivit jurisprudenței CEDO, s-a considerat că proporționalitatea măsurii este înfrântă în situația în care o anumită „limită excepțională” a fost depășită(hotărârea din 30 septembrie 2010, cauza HASANI vs. Croația, hotărârea din cauza Velikovi and Others v. Bulgaria, cererile nr._/98,_/99,_/99,_/99,_/99,_/99,_/00,_/01 și 194/02, § 234, din 15 Martie 2007).
Această limită excepțională este apreciată de către CEDO prin raportare la lipsirea în totalitate de pensie (Kjartan Asmundsson c. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39), lipsirea în totalitate de mijloace de subzistență (Azinas c. Ciprului, par. 44) sau măsura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson c. Islandei, citata mai sus).
Or, în cauza de față, având în vedere considerentele anterioare instanța apreciază că această „limită excepțională” nu a fost depășită în cazul reclamantei.
În același context, văzând și dispozițiile art.20 alin.2 din Constituția României, instanța remarcă faptul că în materie de asigurări sociale, respectiv pensii, protecția oferită de legea internă este mai largă decât cea oferită de Convenție.
Astfel, după cum s-a arătata anterior, legea internă garantează dreptul la pensie și cuantumul acesteia rezultat din aplicarea principiului contributivității, pe când Convenția nu garantează nici un cuantum al pensiei, „pragul excepțional” rezultat din jurisprudența CEDO în această materie până la care poate scădea pensia unei persoane fiind sub acest cuantum (rezultat din contributivitate) mergând, așa cum s-a arătata anterior, până la analiza lipsei totale de pensie.
Așadar, analizând măsura dispusă prin prisma principiilor statuate în jurisprudența C.E.D.O. anterior menționate, instanța apreciază că aceasta este conformă Protocolului nr.1 la Convenția europeană a drepturilor omului.
P. urmare, instanța apreciază că nu s-a probat în cauză ruperea justului echilibru între interesele generale și interesele particulare afectate prin măsurile de recalculare a pensiei reclamantei.
Totodată, instanța reține că luarea în considerare a modalităților de compensare prevăzute de legislația națională pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obligă particularii să suporte o sarcină disproporționată este reținută de jurisprudența CEDO în special în cauzele care privesc „privarea de proprietate” (de ex. naționalizări sau exproprieri) nu și în situația avută în vedere de prima regulă enunțată de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție care privește „respectarea proprietății” aplicabilă reclamantei.
De asemenea, instanța apreciază că prin măsurile dispuse prin art.1 din Legea nr.119/2010 nu se aduce atingere nici unui principiu fundamental consacrat prin Convenție(cum sunt nediscriminarea, preeminența a dreptului,autoritatea și efectivitatea puterii judecătorești e.t.c.) astfel încât se apreciază că nu s-a impus reclamantei o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul său la „respectarea proprietății” garantat de art.1 din Protocolul nr. 1, prima regulă.
Privită prin prisma acestor principii instanța apreciază că ingerința statului este proporțională în raport de interesele particulare afectate.
Desigur că instanței nu îi sunt indiferente dificultățile financiare de care sunt afectați în această perioadă pensionarii ale căror pensii de serviciu sunt supuse recalculării, însă rolul instanțelor judecătorești întru-un stat de drept bazat pe supremația legii este de a aplica și de a face să fie respectată și aplicată legea cu toate consecințele acesteia.
Cu privire la criticile vizând stagiul total de cotizare ca fiind 36 ani și 10 luni și nu 34 de ani 9 luni, instanța apreciază că această ciritică este nefondată .Este adevărat că prin adeverința nr.733/17.02.2009 emisă de Curtea de Apel C. se atestă că reclamanta avut o vechime în specialitate de 36 de ani și 4 luni și că decizia de revizuire recunoaște reclamantei ca total stagiu de cotizare realizat 34 ani 9 luni, însă reclamanta nu a făcut dovada depunerii acestei adeverințe la sediul Casei Județene de Pensii. Reclamanta are deschisă calea instituită de dispozițiile art.107 alin.4 din legea nr.263/2010 pentru valorificarea acestor mențiuni.
Raportat la aceste considerente, instanța a respins contestația formulată împotriva Deciziei nr._/18.07.2011 emisă C. Județeană de Pensii C..
Împotriva acestei soluții a formulat recurs reclamanta. În motivarea recursului său, aceasta a arătat următoarele:
In fapt, recurenta a exercitat în cadrul Curții de Apel C. funcția de grefier delegat la biroul de executări penale, iar prin decizia nr. 101 din 3.08.2009, Curtea a dispus eliberarea recurentei din funcția de grefier, începând cu data de 17.08.2009.
Decizia Curții nu a putut fi pusă efectiv în executare, întrucât la 17.08.2009, în perioada vacanței judecătorești, biroul de executări penale ar fi rămas neocupat, prezența contestatoarei fiind necesară, din motive administrative, pentru buna funcționare a instituției, până la 1.09.2009, astfel încât recurenta a consimțit să își continue efectiv activitatea până la data de 30 august 2009 (aspect care este dovedit prin decizia de pensionare_ emisă de intimată la 7 aprilie 2010).
La o dată anterioară, 1.07.2007, recurenta formulase cererea de ieșire la pensie, intimata fixându-i prin decizia_/27.12.2007 o pensie de serviciu în cuantum de 1.447 lei.
Față de greșita modalitate de calculare a pensiei, recurenta a contestat decizia de pensionare nr._/27.12.2007, beneficiind la finalul procedurilor judiciare de hotărârea judecătorească irevocabilă: decizia civilă nr. 157/AS/23.09.2008 pronunțată de Curte în dosarul_, prin care s-a dispus anularea deciziei de pensionare nr._/27.12.2007 emisă de intimată, care a fost obligată să emită o nouă decizie a pensiei de serviciu, cu luarea în considerare a sporurilor cu caracter permanent și adăugarea unui procent de 1% pentru fiecare an ce depășește vechimea de 25 de ani, prev. de art. 68 alin. 1 din L. 567/2004.
Fiind obligată prin hotărârea judecătorească menționată, intimata a emis decizia nr._/7.04.2010 privind acordarea pensiei de serviciu anticipată, în cuantum de 3.968 lei, drepturile fiind stabilite începând cu data de 1.09.2009.
În drept, sentința supusă controlului judiciar și decizia de revizuire a cărei anulare am solicitat-o sunt nelegale, pentru următoarele motive:
Întrucât decizia de revizuire a pensiei contestată a fost emisă în baza prevederilor O.U.G. nr. 59/29 iunie 2011, se ridică problema dacă Statul român poate revizui efectele unei hotărâri judecătorești irevocabile. Pentru soluționarea acestei chestiuni solicită, în baza prevederilor art. 20 alin. 2 din Constituție, să se constatate prioritatea, prin aplicabilitate directă, a reglementărilor internaționale mai favorabile, în lumina art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.
A fost modificată o situație juridică cu caracter stabil, impusă cu putere de lucru judecat prin dispozitivul hotărârii judecătorești amintite, care a fost astfel lipsit de efectele obligativității și executorialității.
In alte cuvinte, la scurt timp după ce intimata a executat hotărârea judecătorească irevocabilă pronunțată de Curte, prin emiterea deciziei nr._/7.04.2010, mai sus menționată, de care a beneficiat recurenta mai puțin de un an, a fost emisă la 18.07.2011 decizia de revizuire, prin care au fost înlăturate efectele hotărârii judecătorești amintite.
In sensul celor de mai sus, contestatoarei i-a fost încălcat dreptul la un proces civil echitabil, pentru că, deși decizia civilă nr. 157/AS/23.09.2008 pronunțată de Curte a produs efecte cu caracter viager (în sensul că pensia stabilită de Curte trebuia să îi fie plătită pe tot timpul vieții, iar nu pentru o perioadă lăsată la aprecierea Statului român), contestatoarea nu a beneficiat de aceste efect sale decât pentru o perioadă foarte limitată.
Pentru aceste motive, apreciază că s-a încălcat elementul fundamental ale supremației dreptului: principiul securității raporturilor juridice, care presupune că soluția definitivă dată de instanțe cu privire la orice litigiu să nu fie repusă în discuție (cauza A. c. României, p. 44, cauza Brumărescu contra României, p. 61).
Se invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului respectiv hotărârile din cauzele Hornsby contra Greciei, S. P. contra României, Burdov împotriva Rusiei, Jasiuniene împotriva Lituaniei, Ruianu împotriva României.
Apreciază că recurentei i-a fost încălcat dreptul de proprietate (care sub imperiul Convenției are un conținut autonom), în primul rând prin privarea contestatoarei de un bun.
In esență, dispozitivul deciziei civile nr. 157/AS/23.09.2008 pronunțată de Curte în dosarul_ a produs în patrimoniul recurentei un drept de creanță pur și simplu, neafectat de modalități (termene sau condiții), cu privire la pensia de serviciu stabilită „cu luarea în considerare a sporurilor cu caracter permanent și adăugarea unui procent de 1% pentru fiecare an ce depășește vechimea de 25 de ani".
Statul român, intervenind după pronunțarea deciziei irevocabile a Curții, prin adoptarea OUG 59/2011, a rupt justul echilibru între apărarea dreptului de proprietate al contestatoarei, pe de o parte și cerința interesului general, pe de altă parte.
Exista o speranță legitimă a contestatoarei de a obține bunul respectiv pe toată durata vieții.
In atare condiții, ingerința adusă speranței legitime a contestatoarei asupra unui anumit cuantum al pensiei lunare brute, prin reducerea acestuia de la 3.968 lei la 1044 lei, nu este proporțională cu scopul urmărit de Satul român, pentru următoarele argumente:
- are caracter grav, întrucât reducerea pensiei este majoră, având un cuantum de 73,68 %,
- este definitivă, reducerea urmând a opera pe toată durata vieții contestatoarei,
- nu a fost însoțită de nicio măsură cu caracter reparatoriu, cu rol de compensare a pierderii patrimoniale suferite.
Pentru aceste motive, consideră că speranța legitimă a contestatoarei la cuantumul pensiei sale de serviciu în sumă de 3.968 lei, stabilit prin hotărâre judecătorească irevocabilă, a fost atins în substanța sa, de o manieră disproporționată, care a rupt justul echilibrul urmărit prin preambulul OUG 59/2011.
Așa cum s-a susținut și în fața instanței de fond, decizia de revizuire este și netemeinică, perpetuând erori nepermise, cu privire la stagiul total de cotizare, care este indicat eronat, ca 34 ani și 9 luni (litera F liniuța 2 din decizia de revizuire), în loc de 36 de ani și 10 luni.
Astfel, potrivit Adeverinței nr. 733 emisă de Curte la 17.02.2009, la data de 1.03.2009 contestatoarea beneficia de o vechime în specialitate de 36 ani și 4 luni; întrucât și-a încetat activitatea 6 luni mai târziu, la 1.09.2009 vechimea în specialitate corectă este de 36 ani și 10 luni.
Este adevărat că recurenta a formulat cererea de ieșire la pensie la 1.07.2007, cu 2 ani și 2 luni înainte de data încetării efective a activității, însă decizia de revizuire trebuie să aibă în vedere nu actele existente la dosarul de pensionare (la data de 1.07.2007), ci situația existentă la momentul revizuirii, fiind aplicabile prevederile art. 107 alin. 1 din Legea 263/2010.
Ca atare, depunerea unei cereri în condițiile art. 107 alin. 4 din Legea 263/2010, la care face referire instanța de fond, reprezintă doar o facultate a pensionarului, care nu înlătură obligația legală a casei de pensii de a dispune modificările respective, din oficiu, pe calea revizuirii.
Așa cum s-a susținut în fața instanței de fond, la litera G din decizia contestată se menționează rubrica „puncte realizate (cu Sp. V. în perioada 03._)”, or în martie 1970 contestatoarea se afla în liceu, angajându-se la Judecătoria C. abia de la 1 octombrie 1972.
Față de cele expuse, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Intimata nu a formulat întâmpinare.
În recurs nu s-au administrat alte probe.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041 Cod.pr.civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În cauză, Curtea are în vedere că decizia de pensie contestată a fost emisă în temeiul prevederilor Legii nr. 119/2010 și a prevederilor OUG nr.59/2011.
În legătură cu aceste acte normative s-a pronunțat Curtea Constituțională care a respins mai multe excepții de neconstituționalitate.
Astfel, prin Decizia nr.871 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor (publicată în Monitorul Oficial nr.433 din 28.06.2010) Curtea Constituțională a dispozițiile aceste legi sunt constituționale față de motivele invocate care au vizat încălcarea principiului neretroactivității legii civile, consacrat de art.15 alin.(2) din Constituție, încălcarea dispozițiilor art.44 din Constituție și prevederilor art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dispozițiile art.47 alin.(1) și art.135 alin.(2) lit.f) din Constituție, conformitatea prevederilor art.1-5 și art.12 din legea criticată cu dispozițiile art.53 din Constituție, conformitatea legii supuse controlului de constituționalitate cu dispozițiile art.1 alin.(5) și ale art.47 alin.(2) teza întâi din Constituție, încălcarea dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în drepturi a cetățenilor, stabilindu-se și faptul că nu poate fi reținută nicio încălcare a tratatelor internaționale invocate.
Ulterior, prin mai multe decizii, Curtea Constituțională a respins excepții de neconstituționalitate privind această lege.
Spre exemplu, în Decizia nr.1.286 din 29 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr.845 din 29.11.2011, Curtea Constituțională a arătat că „ceea ce se subsumează, în mod evident, conceptului de facta praeterita este dobândirea calității de pensionar. Însă, cu privire la drepturile rezultate în urma obținerii calității menționate, se observă că acestea se constituie în veritabile efecte rezultante ale actului de pensionare, ceea ce nu înseamnă că actul de pensionare determină a priori și ad aeternam cuantumul pensiei/drepturilor aflate în plată. Astfel, prestațiile de asigurări sociale, subsecvente actului de pensionare, nu pot fi considerate ab initio ca fiind facta praeterita. Ele devin facta praeterita pe măsura curgerii timpului, însă cuantumul pensiei la care este îndrituit pensionarul pentru perioada ce urmează unei luni încheiate este mai degrabă un efect viitor al raporturilor juridice trecute - facta futura, întrucât raportul juridic trecut, în speța de față, se constituie chiar în dobândirea calității de pensionar și toate prestațiile succesive lunare sub forma pensiei sunt facta futura, care, pe măsura trecerii timpului, devin facta praeterita”.
Curtea observă că „pensia de serviciu este compusă, principial, din două elemente, indiferent de modul de calcul specific stabilit de prevederile legilor speciale, și anume: pensia contributivă și un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit în legea specială. Acordarea acestui supliment ține de politica statului în domeniul asigurărilor sociale și nu se subsumează dreptului constituțional la pensie, ca element constitutiv al acestuia. Obligația statului este aceea de a nu reduce cuantumul pensiei sub nivelul stabilit în sistemul general de pensionare, întrucât, prin calitatea de asigurat la sistemul de asigurări sociale, persoana în cauză și-a garantat dreptul la pensia de drept comun tocmai prin plata contribuțiilor. Este un drept pe care l-a obținut și realizat prin plata contribuțiilor legal datorate. De asemenea, nu există un drept constituțional la pensie de serviciu, astfel încât, cu privire la suplimentul acordat de stat, nu se poate susține că este un drept viitor câștigat ad aeternam din moment ce este sub condiție.
Curtea Constituțională evocă și mai multe hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu, în hotărârile din 8 decembrie 2009 și din 31 mai 2011, pronunțate în cauzele Muñoz Diaz împotriva Spaniei, paragraful 44, respectiv Maggio și alții împotriva Italiei, paragraful 55, a reiterat jurisprudența sa cu privire la faptul că drepturile decurgând din sistemul de asigurări sociale sunt drepturi patrimoniale protejate de art.1 din Protocolul adițional la Convenție, dar acest lucru nu înseamnă că implică un drept la dobândirea proprietății sau la o pensie într-un anumit cuantum (a se vedea, în același sens, și hotărârile din 12 octombrie 2004 și 28 septembrie 2004, pronunțate în Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, paragraful 39, respectiv cauza Kopecky împotriva Slovaciei, paragraful 35). Reducerea sau încetarea plății unui anumit cuantum al beneficiului acordat poate constitui o intervenție în privința bunului ce trebuie justificată (cauza Maggio și alții împotriva Italiei, paragraful 58). Curtea a arătat că sistemul de securitate socială este expresia solidarității societății în raport cu membrii săi vulnerabili (Maggio și alții împotriva Italiei, paragraful 61), aspect esențial pe care Curtea de la Strasbourg l-a luat în seamă atunci când a analizat dacă restrângerea adusă implica o sarcină individuală excesivă. Curtea a mai arătat că statele au o marjă largă de apreciere atunci când reglementează sistemul de pensii (paragraful 63) și că scăderea cuantumului pensiei cu aproape 50% nu este de natură să știrbească esența dreptului la pensie, reclamanta fiind deci obligat să suporte o scădere rezonabilă și proporțională (paragrafele 62 și 63). Nu în ultimul rând, din paragraful 63 al hotărârii reiese că o reducere a cuantumului pensiei în vederea egalizării unor stări de fapt existente este de dorit, respectiv acordarea unui cuantum al pensiei în funcție de contribuțiile vărsate, și nu în funcție de cuantumul concret al salariului (sistem contributiv versus sistem retributiv); în aceste condiții, pierderea parțială a unei părți din pensie nu este o sarcină individuală excesivă (paragraful 63).
Curtea constată că eliminarea pensiilor de serviciu reglementată de Legea nr.119/2010 nu a reprezentat o sarcină individuală excesivă, această sarcină fiind suportată de cvasimajoritatea personalului angajat în domeniul public care beneficia de astfel de pensii în egală măsură (spre deosebire de cele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, 2005, precitată). Ajustarea dictată de principiul contributivității nu numai că elimină un beneficiu suplimentar acordat unor angajați ai statului, dar îi integrează pe cvasimajoritatea acestora într-un sistem unic de pensii publice. Totodată, conform jurisprudenței Curții, dreptul la pensie nu este afectat decât atunci când este redusă pensia contributivă (a se vedea Decizia nr.872 și Decizia nr.874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.433 din 28 iunie 2010); or, în cauza de față, nu se pune o atare problemă, pensia contributivă nefiind în niciun fel afectată sau restrânsă.
De asemenea, Curtea, prin Decizia nr.977 din 12 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.711 din 10 octombrie 2011, a statuat: "cuantumurile viitoare ale pensiilor aflate în plată nu pot fi subsumate unui drept de proprietate pe care beneficiarul unei pensii l-ar avea. Cuantumul pensiei reprezintă un bun numai în măsura în care acesta a devenit exigibil".
În fine, Curtea reține că dispozițiile procedurale cuprinse la art.3 din Legea nr.119/2010 nu încalcă cu nimic textele constituționale invocate, ele reprezentând prevederi de natură tehnică, legiuitorul fiind îndrituit să stabilească modalitatea concretă de calcul al noilor pensii prin trimiterea generală pe care o face la principiile fostei Legi nr.19/2000 - în prezent trimiterea, desigur, vizează Legea nr.263/2010.
În ceea ce privește OUG nr. 59/2011, se constată de asemenea că Curtea Constituțională a respins mai excepția de neconstituționalitate prin decizia 215/13.03.2012.
În motivarea acestei decizii s-a reținut că Legea nr.119/2010 constituie reglementarea de drept substanțial prin care pensiile de serviciu au fost transformate în pensii contributive, în timp ce OUG nr.59/2011 reprezintă prevederea legală de natură procedurală prin care statul reglementează procedura recalculării pensiilor și modul de calcul al drepturilor de pensie, ținând cont de specificul situațiilor categoriilor socio-profesionale în cauză.
Curtea Constituțională a mai arătat că în privința OUG nr. 59/2011 sunt valabile considerentele de principiu cuprinse în Decizia nr.871 din 25 iunie 2010, la care s-a făcut referire anterior.
Trebuie avut în vedere că, prin deciziile nr. 818/3.07.2008, nr.819/3.07.2008 și nr. 820/3.07.2008 pronunțate de Curtea Constituțională, s-a statuat că prevederile art. 1, art.2 al.3 și art. 27 al.1 din O.G. nr. 37/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești, au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Ulterior, prin Decizia nr. 1325/2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Și în acest caz, s-a motivat decizia prin aceea că „dispozițiile ordonanței lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății” și că „un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării”.
Aceste decizii ale Curții Constituționale au avut în vedere așadar nu doar situația în care instanțe ar anula prevederi legale ci și situațiile în care ar aplica prevederi din acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății, indiferent de forța lor juridică. Și într-un asemenea caz ar fi încălcat principiul separației puterilor în stat.
Ca urmare, instanța nu poate avea în vedere motive care se referă la existența unui tratament discriminatoriu pentru a aplica în cazul reclamanților alte prevederi legale decât cele care reglementează salarizarea acestora în perioada de referință.
Pe de altă parte, pentru a se stabili eventuala existență a unei discriminări și a acorda în consecință despăgubiri reclamanților, ar fi necesar ca instanța să analizeze caracterul discriminatoriu al unui act normativ cu putere de lege. Or, caracterul discriminatoriu al unui act normativ constituie o problemă de constituționalitate iar instanța de judecată nu are posibilitatea să efectueze un astfel de control de constituționalitate.
În acest sens, în considerentele Deciziei nr. 838/27.05.2009 pronunțată de Curtea Constituțională (publicată în Monitorul Oficial nr.461 din 03.07.2009) s-a stabilit că „potrivit Legii fundamentale, singura autoritate abilitată să exercite controlul constituționalității legilor sau ordonanțelor este instanța constituțională. P. urmare, nici Înalta Curte de Casație și Justiție și nici instanțele judecătorești sau alte autorități publice ale statului nu au competența de a controla constituționalitatea legilor sau ordonanțelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare”.
Trebuie avut în vedere că prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/17.01.1995 s-a stabilit că „puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Soluția este aceeași și pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale”.
În plus, în Decizia nr. 29/2011 pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că față de caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, precum și al considerentelor acestora, în limitele controlului de constituționalitate, instanțele judecătorești nu erau în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate, sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii, formulate de părțile din litigiile deduse judecății și care au fost soluționate diferit. În mod similar, nici referitor la discriminare instanțele de drept comun nu puteau face reevaluări în temeiul art. 16 din Constituție, iar perspectiva analizei în baza art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ar fi presupus stabilirea premisei că standardul european este superior standardului constituțional, ceea ce nu poate fi reținut, față de împrejurarea că, dintre categoriile de pensionari cu pensii speciale, doar magistrații au fost exceptați în urma constatării neconstituționalității prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010 (în forma supusă controlului exercitat de Curtea Constituțională pe calea obiecției de neconstituționalitate), în raport cu art. 124 alin. (3) și art. 132 alin. (1) din Constituție, iar nu prin afirmarea și asumarea ab initio a intenției legiuitorului de a excepta prin legea nouă această categorie de la măsura recalculării pensiei speciale.
Ca urmare, instanța de judecată este în imposibilitate să procedeze la un control de constituționalitate al acestor acte normative, control care intră în competența exclusivă a Curții Constituționale conform art.29 alin.1 din Legea nr.47/1992.
În cauză mai trebuie avut în vedere că în legătură cu problema de drept dedusă judecății, respectiv posibilitatea statului de a transforma pensia de serviciu într-o pensie de asigurări sociale care poate implica și diminuarea cuantumului ei, s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, prin Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului din 7 februarie 2012, pronunțată în cauzele conexate nr.45.312/11, nr.45.581/11, nr.45.583/11, nr.45.587/11 și nr.45.588/11 - A. M. F., Judita V. T., E. T., M. M. și L. G. împotriva României, s-a constatat că măsura de transformare a pensiilor de serviciu în pensii contributive, în temeiul Legii nr.119/2010, este conformă prevederilor art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, coroborat cu art.14 din aceeași Convenție, chiar dacă acest lucru a însemnat o scădere cu 70% a cuantumului pensiilor.
Astfel, Curtea a arătat că, deși art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat (a se vedea, în special, Skorkiewicz c. Poloniei, decizia din 1 iunie 1999, nr._/98; Jankovic c. Croației decizi, nr._/98; Kuna c. Germaniei, decizie, nr._/99; Blanco Callejas c. Spaniei, decizia din 18 iunie 2002, nr._/00; Maggio și alții c. Italiei, 31 mai 2011, nr._/09,_/08,_/08,_/08 și_/08, par. 55).
S-a mai arătat că statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (Jankovic, citată anterior; Kuna, citată anterior, și M. și S. c. României, decizia din 6 decembrie 2011, nr._/11 și_/11).
Curtea a mai arătat că reforma sistemelor de pensii se baza pe motive obiective invocate la momentul adoptării Legii nr. 119/2010, respectiv contextul economic actual și corijarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii.
S-a subliniat totodată că, astfel cum este și cazul reclamantei din prezenta cauză, pensia datorată în virtutea contribuțiilor vărsate pe durata anilor de serviciu nu a fost în nici un fel afectată de reformă și că s-a pierdut doar suplimentul la pensie, care era acoperit integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj anterior.
Curtea a considerat că reducerea pensiilor, deși substanțială, a constituit o modalitate de integrare a acestor pensii în sistemul general de pensii prevăzut de Legea nr. 19/2000, menită să asigure echilibrul bugetar și să corijeze disparitățile existente între diferitele sisteme. Ca și Curtea Constituțională, Curtea constată că aceste motive nu pot fi considerate lipsite de temei sau disproporționate.
Curtea ia în considerare, totodată, faptul că reforma sistemelor de pensii nu a avut efect retroactiv și nu a adus atingere dreptului la prestații sociale, dobândit în virtutea contribuțiilor vărsate în timpul anilor de serviciu.
În ceea ce privește diferența de tratament, comparativ cu alte categorii de pensionari, Curtea constată că o distincție este discriminatorie, în sensul articolului 14 din Convenție, în cazul în care nu are nicio justificare obiectivă și întemeiată.
În acest caz, Curtea consideră că faptul că foștii membri ai forțelor de ordine se bucură încă de un mod calcul al pensiilor mai favorabil ține, de asemenea, de o marjă de apreciere a statului. În orice caz, trebuie remarcat faptul că această diferență nu este lipsită de temei și că Curtea Constituțională a concluzionat că natura profesiei lor a fost motivul pentru acordarea unor anumite privilegii.
Având în vedere aceste considerente, Curtea a considerat că măsurile criticate de către reclamante nu le-au făcut să suporte o povară disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate și nu le-au discriminat în mod nejustificat în comparație cu alți pensionari.
Această hotărâre pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului este în acord cu jurisprudența sa anterioară citată.
Mai trebuie avut în vedere că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului reglementările privind pensiile sunt supuse modificării și nici chiar o hotărâre judecătorească nu poate fi invocată ca o garanție împotriva unei astfel de modificări în viitor (hotărârile în cauzele Bulgakova contra Rusiei, Sukhobokov contra Rusiei și Dimitry Nikolayevich contra Rusiei).
În același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională în decizia nr. 215/13.03.2012, arătând că hotărârile judecătorești „se bucură de autoritatea de lucru judecat și determină obligarea autorităților publice la plata drepturilor de pensie astfel cum au fost constatate de către instanțele de judecată, însă această obligație subzistă atâta timp cât este în vigoare și temeiul legal în baza căruia au fost pronunțate hotărârile judecătorești definitive și irevocabile”.
Or, tot în considerentele Deciziei nr. 215/13.03.2012, Curtea Constituțională a stabilit că „Ordonanța de urgență a Guvernului nr.59/2011 are în vedere o nouă procedură de recalculare a pensiilor, distinctă și ulterioară celei realizate prin Legea nr.119/2010”.
Pe de altă parte, la data intrării în vigoare a Legii nr. 119/2010 nu erau abrogate actele normative ce stabileau dreptul la pensie de serviciu pentru diferite categorii profesionale.
P. Legea nr. 263/2010, însă, care a intrat în vigoare la 01.01.2011, s-au abrogat prin art.196 prevederile legale privind pensiile de serviciu, între care și cele cuprinse în Legea nr. 567/2004 în baza căreia fusese stabilită pensia de serviciu în favoarea reclamantei.
Ca urmare, este evident că a fost modificat cadrul legislativ existent la data pronunțării sentinței civile invocate de reclamantă ce privea prima decizie de stabilire a pensiei de serviciu.
Mai mult, prin decizia nr.9/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a stabilit că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.1 alin.(1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.59/2011, aprobată prin Legea nr.109/2012 stabilește că, sunt supuse revizuirii și pensiile prevăzute de art.1 lit.c) – h) din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, care au făcut obiectul recalculării conform prevederilor aceleiași legi, atunci când deciziile de recalculare emise în temeiul Legii nr.119/2010 și al Hotărârii Guvernului nr.737/2010, au fost anulate prin hotărâri judecătorești irevocabile, fiind menținut cuantumul pensiei anterioare, fără a se putea reține puterea de lucru judecat a acestor din urmă hotărâri”.
Considerentele acestei decizii sunt aplicabile și în cazul în care hotărârea judecătorească anterioară privea alte aspecte cum este cazul reclamantei în sensul că acea hotărâre nu mai produce efecte după ce cadrul legislativ în baza căruia a fost pronunțată a fost abrogat.
Așadar, din momentul în care pensia recurentei nu mai este prevăzută de lege, fiind eliminată printr-o altă lege, ea nu mai are au o bază suficientă în legislația națională pentru a fi considerate un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție și nu se mai poate reține nici măcar o speranță legitimă pentru obținerea acesteia, nici chiar ca urmare a existenței anterioare a unei hotărâri judecătorești care, de altfel, nu stabilea dreptul recurentei la pensia de serviciu ci stabilea o anumită modalitate de calcul a acesteia în baza legislației în vigoare la acea dată.
Oricum, indiferent de concluzia privind existența unui bun (inclusiv a unei speranțe legitime) față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se reține că nu se poate constata o încălcare a prevederilor art. 1 din Primul Protocol la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
În sfârșit, prin Decizia nr. 29/2011 pronunțată în recursul în interesul legii privind aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și art. 14 din Convenție (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 925 din 27.12.2011) Înalta Curte de Casație și Justiție, deși a respins recursul în interesul legii, a stabilit în considerente anumite criterii de analiză a efectelor aplicării Legii nr. 119/2010 care, chiar dacă se referă la pensiile ce intră sub incidența dispozițiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010, pot fi aplicabile în cazul tuturor pensiilor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 119/2010.
Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, controlul obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituțională în ceea ce privește compatibilitatea dintre Legea nr. 119/2010 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu exclude posibilitatea instanțelor judecătorești de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de convenționalitate raportată la situația particulară din fiecare speță în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu.
S-a mai arătat că în raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că stabilirea raportului de proporționalitate între scopul măsurii dispuse de legiuitor și efectele produse nu este decât o chestiune de apreciere în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale particulare.
S-a arătat că, fără a fi limitative, în ansamblul circumstanțelor obiective de analiză, ar putea fi avute în vedere criterii precum indemnizația socială pentru pensionari (prevăzută de art. 7 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar) ori pensia medie lunară, după cum vor trebui identificate circumstanțele particulare ale cauzei.
În aplicarea celor stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, Curtea constată că prin decizia contestată s-a stabilit în favoarea reclamantei o pensie brută de 1.044 lei.
Or, potrivit comunicatului nr. 69/30.03.2012 al Institutului Național de S., pensia medie brută în anul 2010 a fost de 716 lei iar în anul 2011 de 753 lei. Potrivit comunicatului nr. 63/14.03.2012 al aceleiași instituții, pensia medie brută în trimestrul III al anului 2011 a fost de 758 lei iar pensia medie brută în trimestrul IV al anului 2011 a fost de 760 lei. În sfârșit potrivit Buletinului statistic lunar nr. 1/2011 emis de aceeași instituție, în anul 2010 pensia medie (inclusiv impozitul) a fost de 710 lei în trimestrul I, 714 lei în trimestrul II, 718 lei în trimestrul III și 721 lei în trimestrul IV.
Raportând pensia reclamantei la pensia medie conform datelor statistice rezultă că pensia acestuia depășește cu mult acest nivel astfel încât nu se poate reține că ar fi suportat o sarcină excesivă și disproporționată în raport cu scopul urmărit de legiuitor.
În ceea ce privește existența unei rubrici în decizia de pensie contestată: „puncte realizate (cu Sp. V. în perioada 03._)”, se constată că mențiunea perioadei 03.1970 – 03.1992 corespunde prevederilor art. 164 al.3 din Legea nr. 19/2000 în care se stabilește sporul de vechime procentual exact pentru această perioadă. Așadar, mențiunea respectivă este o mențiune generică inclusă în formularul deciziilor de pensie, sporul de vechime fiind stabilit în particular pentru fiecare asigurat în funcție de activitatea desfășurată, dacă este cazul. Includerea acestei mențiuni nu implică în mod necesar valorificarea sporului respectiv ci urmărește doar realizarea unui formular de decizie cu maximă aplicabilitate pentru toate situațiile ivite în practică, pentru a evidenția că au fost avute în vedere și prevederile legale respective.
În ceea ce privește stagiul total de cotizare reținut în decizia contestată, se are în vedere că acesta nu intră în formula de calcul a punctajului mediu anual astfel cum este ea stabilită de art.77 - 78 din Legea nr. 19/2000 (aplicabilă procedurii de revizuire a pensiei), acesta fiind menționat în decizia de pensie numai pentru a evidenția îndeplinirea sau nu a condiției realizării stagiului complet sau a stagiului minim de cotizare prevăzut de lege.
Ceea ce este relevant în cauză este punctajul anual al asiguratului care prin însumare determină punctajul total în funcție de care se determină punctajul mediu anual prin împărțirea sa la stagiul complet de cotizare iar nu la stagiul de cotizare realizat.
Recurenta nu a susținut că în stabilirea punctajului total ar fi fost omis să se ia în calcul punctajul anual realizat în vreun an.
Aceste considerente sunt suficiente pentru a reține caracterul nefondat al contestației reclamantei din perspectiva criticilor referitoare la transformarea pensiei de serviciu în pensie de asigurări sociale.
În consecință, nefondate sunt și cererile accesorii privind menținerea în plată a deciziei anterioare de prin care s-a stabilit pensia de serviciu precum și plata pretinselor diferențe de pensie rezultate de recalcularea pensiei de serviciu, actualizate cu rata inflației.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod.pr.civ. se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul civil formulat de recurenta reclamantă N. G. E. prin mandatar N. G. D. – cu domiciliul procesual ales la Judecătoria C., împotriva sentinței civile nr.2244 din data de 10 mai 2013, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._ în contradictoriu cu intimata pârâtă C. JUDEȚEANĂ DE PENSII C. – cu sediul în municipiul C., ., județul C., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică astăzi, 10.12.2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
R. A. M. B. Vanghelița T.
Grefier,
G. I.
Redactat jud. A. R.10.01.2014
Tehnored.A.B./14.01.2014/2ex
Jud.fond D.I. F.
| ← Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 512/2013. Curtea... | Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 63/2013. Curtea... → |
|---|
