Obligaţie de a face. Decizia nr. 987/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 987/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 29-10-2013 în dosarul nr. 9167/118/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr.987/CM:
Ședința publică din data de 29 octombrie 2013
Completul specializat pentru cauze privind
Conflicte de muncă și asigurări sociale
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. B.
Judecător J. Z.
Judecător R. A.
Grefier C. D.
Pe rol, soluționarea recursului civil formulat de recurenta reclamantăM. G.cu domiciliul procesual ales la cabinet avocat N. L. din G., ., ., ., împotriva sentinței civile nr.1895/15.04.2013 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele pârâte Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă C. Marfă SA cu sediul în București, .. 38, sector 6, șiS. C. Marfă SA – Sucursala Muntenia Dobrogeacu sediul în mun. C., Bld. 1 Decembrie 1918 nr. 2, județ C., având ca obiect obligație de a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită, cu respectarea prevederilor art.88 si următoarele Cod procedură civilă.
Prezentul recurs este declarat în termen, motivat și scutit de plata taxei judiciare de timbru conf. art. 270 Codul muncii.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care a evidențiat părțile aflate în litigiu, obiectul cauzei, stadiul procesual, precum și modalitatea și mențiunile privind îndeplinirea procedurii de citare.
Instanța considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept, declară cauza în stare de judecată și având în vedere că recurenta reclamantă a solicitat judecata cauzei în lipsă, rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Constanta sub nr._ , precizată sub aspectul calculului drepturilor salariale reclamanta M. G., a chemat în judecată pe pârâtele S. C. Marfă S.A. și S. C. Marfă S.A - Sucursala Muntenia Dobrogea, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâtele la stabilirea și plata diferențelor dintre salariul de bază brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art. 41 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, valabil pentru perioada 2008-2010 și sumele efectiv încasate în perioada august 2009 – 08.03. 2010; diferența de spor vechime, spor munci grele, spor munci feroviare, spor munci periculoase și alte sporuri, dintre suma primită cu acest titlu și cea pe care ar fi trebuit să o primească, în condițiile în care acestea s-ar fi aplicat la un salariu brut de încadrare stabilit plecând de la clasa I de salarizare egală cu 700 lei; diferențe actualizate cu indicele de inflație la data plății efective; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin art. 41 alin.3 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada 2008-2010, s-a prevăzut un salariu de bază minim brut pe unitate, în cadrul acestei ramuri, de 700 lei, salariu negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună. Aceste clauze contractuale erau aplicabile și la nivelul S. C. Marfă S.A, înscrisă în anexa nr. 5 a CCM la nivel de ramură, astfel că pârâtei îi revenea obligația ca, începând cu data de 01.01.2008, să accepte suma de 700 lei ca bază de la care să înceapă negocierea salariului minim brut pe unitate.
Cu toate acestea, a învederat reclamanta, pârâtele nu au ținut cont de drepturile minimale stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, iar prin contractele colective de muncă aplicabile la nivel de unitate în perioada 2008-2010 au stabilit salariul minim brut la nivelul sumei de 570 lei pentru perioada 01.07._10, respectiv 600 lei, pentru perioada 01.04._10. În această modalitate, pârâtele au încălcat dispozițiile art. 241 alin.1 Codul muncii și pe cele ale art. 11 alin.1 din Legea 130/1996, referitoare la forța obligatorie a contractelor legal încheiate, aflându-se în culpă pentru cauzarea unui prejudiciu egal cu diferența dintre salariul stabilit cu luarea în considerare a unei baze de calcul de 700 lei și salariul efectiv plătit.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar înscrisuri: contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, act adițional la acest contract, contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010; decizie de concediere
În apărare, pârâta S. C. Marfă S.A. a formulat întâmpinare prin care, pe cale de excepție s-a invocat: excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei S. C. Marfă S.A-Sucursala Muntenia Dobrogea, susținându-se că sucursala nu are statut de angajator, fiind lipsită de personalitate juridică potrivit dispozițiilor art. 43 din Legea 31/1990.
Cu privire la aceeași pârâtă, a fost invocată și excepția lipsei calității procesual pasive, pentru considerentul că această pârâtă nu are un buget de venituri și cheltuieli propriu, distinct și prin urmare nu are capacitatea legală și financiară de a dispune la nivel local acordarea către salariați a primelor sau sporurilor.
Prin aceeași întâmpinare a fost invocată și excepția prescrierii dreptului la acțiune, prin raportare atât la dispozițiile art. 268 alin.1 lit.e Codul muncii, cât și, în subsidiar, potrivit dispozițiilor art. 268 alin.1 lit.c Codul muncii.
Pe fondul cauzei, pârâta a precizat că în perioada 2008-2010, la nivelul companiei a existat un contract colectiv de muncă valabil încheiat, ale cărui prevederi au fost obligatorii pentru părți, conform dispozițiilor art. 7 alin.2 din Legea 130/1996. Astfel, părțile au înțeles de comun acord ca pentru anii 2009-2010 să stabilească un alt salariu minim la nivel de unitate, precum și alți coeficienți de ierarhizare, decât cei prevăzuți în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.
Totodată, a subliniat pârâta, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a fost încheiat cu respectarea contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități feroviare pentru anii 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010.
În concret, salariul de bază lunar stabilit prin contractul individual de muncă al reclamantei, în funcție de clasa de salarizare și coeficienții de ierarhizare prevăzuți prin CCM la nivel de unitate și la nivel de grup de unități, a fost superior celui rezultat din aplicarea algoritmului de calcul reglementat de art. 41 din CCM la nivel de ramură. În plus, clasa I de salarizare nu poate fi asimilată cu salariul minim de 700 lei prevăzut prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, întrucât în acest contract nu sunt prevăzute clase de salarizare, ci doar coeficienți de ierarhizare pentru diferite categorii profesionale.
Pârâta a mai susținut că nulitatea unor clauze din contracte colective de muncă ce conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile la nivel superior, poate fi constatată doar de instanța de judecată, potrivit dispozițiilor art. 24 și art. 8 din Legea 130/1996, aplicabilă în perioada de aplicabilitate a contractelor de colective de muncă la nivel de unitate și de grup de unități. Or, reclamanta nu a sesizat instanța de judecată cu o acțiune care să aibă ca obiect constatarea nulității clauzelor contractuale pretins nelegale.
Pe de altă parte, a subliniat pârâta, o cerere cu un asemenea obiect putea fi formulată numai pe durata de valabilitate a contractului colectiv de muncă, iar în cazul de față, atât CCM la nivel de grup de unități feroviare, cât și CCM la nivel de ramură transporturi, au expirat la data de 31.12.2010.
Prin sentința civilă nr. 1895/15.04.2013 pronunțată de Tribunalul C. s-a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Sucursala ,,C. Marfă” Muntenia Dobrogea; s-a respins excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin.1 lit.c) din Codul Muncii, invocată de pârâtă; s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune în totalitate, întemeiată pe dispozițiile 268 alin.1 lit.e) din Codul Muncii, invocată de pârâtă; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Sucursala ,,C. Marfă” Muntenia Dobrogea; s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a respins cererea formulată de reclamantă, ca nefondată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Cu privire la excepțiile invocate:
1. Excepția lipsei capacității procesuale de folosință și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S. –C. Marfă S.A. –Sucursala Muntenia Dobrogea
Din examinarea carnetului de muncă al reclamantei și decizia de concediere rezultă că la rubrica angajator figurează S.N.T.F.M. - C. Marfă S.A. București - Sucursala C..
Potrivit art. 43 alin.(1) din Legea 31/1990 sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților comerciale și se înregistrează înainte de începerea activității lor la registrului comerțului. Sucursalele sunt integrate organic societății fondatoare, au dependență economică și juridică față de aceasta iar obiectul lor este circumscris societății mamă. Această ultimă constatare justifică și calitatea procesuală pasivă a societății fondatoare Compania Națională de Căi Ferate ,, C.” S.A.
Art. 41 alin.(1) C.pr.civ. statuează ,, Orice persoană care are folosința drepturilor civile, poate să fie parte în judecată. ( 2) Asociațiile și societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere.
În speță, S.N.T.F.M. C. Marfă S.A - Sucursala C. a fost desființată prin Hotărârea A. nr. 27/29.10.2010 și radiată din Registrul Comerțului la data de 08.12.2010, astfel cum rezultă din certificatul de radiere – fila 90.
Este cunoscut că atunci când o persoană juridică este radiată, încetează capacitatea de folosință a acesteia, ceea ce exclude și capacitatea de exercițiu, adică acea capacitate de a-și asuma drepturi și obligații pe plan procesual.
Potrivit disp. art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale. Capacitatea de exercițiu este aptitudinea de a dobândi și exercita drepturile și de a-și asuma și îndeplini obligațiile.
Potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă, excepția lipsei capacității procesuale de folosință este o excepție de fond, absolută și peremptorie.
În baza considerentelor de fapt și de drept, instanța a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Sucursala „C. Marfă” Muntenia Dobrogea, dar va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a aceleiași pârâte, întrucât pârâta Sucursala „C. Marfă” Muntenia Dobrogea este înființată la data de 01.11.2010, ulterior încetării raporturilor de muncă ale reclamantei, și anume 08.03.2010, respingându-se astfel acțiunea în contradictoriu cu pârâta Sucursala „C. Marfă” Muntenia Dobrogea ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
2. Excepția prescrierii dreptului la acțiune
Conform art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, se prescriu în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune pretențiile reclamantei în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator
Potrivit art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, se prescriu în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, pretențiile formulate în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
În speță, pretențiile ce formează obiectul litigiu se circumscriu sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă potrivit art. 159 Codul muncii contraprestația muncii depuse de către salariat, aceasta cuprinzând - în raport de prevederile art. 160 Codul muncii - salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
În mod evident, excepția vizând incidența art. 268 alin. 1 lit e Codul muncii nu mai subzistă în acest caz, drepturile putând fi pretinse în termenul de trei ani stabilit prin lit. c al aceluiași articol. Cu referire la acest din urmă termen, urmează a se reține că reclamanta și-a încadrat în timp pretențiile exact în interiorul termenului de 3 ani, anterior înregistrării acțiunii pe rolul instanței.
Pentru motivele expuse, excepția prescrierii dreptului la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, va fi respinsă ca nefondată.
Cu privire la fondul cauzei:
Reclamanta au fost angajați ai societății pârâte, desfășurându-și activitatea în cadrul S. C. Marfă S.A - Sucursala C..
Prin cererea de față, reclamanta a invocat încălcarea de către pârâtă a dispozițiilor art.41 alin.3 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada 2008-2010, prin stabilirea la nivel de unitate a unui salariu de bază inferior celui garantat prin dispozițiile menționate.
Înainte de a se proceda la verificarea prin comparație a nivelului drepturilor salariale de care a beneficiat reclamanta, se impune a fi subliniat că pârâtei îi erau aplicabile dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, figurând de altfel în Anexa nr.5 la contract, printre unitățile la nivelul cărora dispozițiile astfel negociate urmau a produce efecte. De altfel, în perioada de valabilitate a acestui contract, erau în vigoare prevederile art. 241 alin.1 lit.c din Codul Muncii aprobat prin Legea 53/2003, potrivit cu care clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel de ramură produceau efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
În consecință, având în vedere reglementarea legală a efectelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, în cadrul companiei pârâte deveneau direct aplicabile și dispozițiile art. 41 alin.3 lit.a din contractul CCM la nivelul ramurii transporturi, potrivit cu care salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/luna, este de 700 lei, adică 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Prin apărările formulate, pârâta nu a contestat împrejurarea că în perioada de referință din acțiune nu a procedat la calcularea salariilor de bază ale reclamanților potrivit algoritmului de calcul convenit prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, ci a susținut respectarea clauzelor din contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate și la nivel de grup de unități feroviare, aplicabile în aceeași perioadă.
Această argumentație a pârâtei ar putea conduce, în cadrul unei analize simpliste a pretențiilor reclamanților, la concluzia aplicării unor dispoziții din contracte colective de muncă încheiate la nivel inferior, cu ignorarea drepturilor garantate prin contractul colectiv de muncă de la nivel superior. Un astfel de raționament ar presupune cu evidență încălcarea de către pârâtă a dispozițiilor art. 8 alin2. din Legea 130/1996, potrivit cu care contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Soluția aplicării directe a dispozițiilor contractuale de la nivel superior nu poate fi însă una legală și temeinică decât dacă se constată că în această modalitate salariatului i se creează o situație mai favorabilă decât cea rezultată din aplicarea CCM la nivel inferior. Prin urmare, pentru a se verifica susținerile fiecăreia dintre părți, instanța va proceda la analiza comparativă a criteriilor de stabilire a salariului de bază convenite prin contractele colective de muncă aplicabile la nivel de ramură, respectiv la nivel de grup de unități și implicit de unitate.
În ce privește prima reglementare contractuală indicată, se impune a fi subliniat că textul alin.3 lit. a din art. 41 nu poate fi interpretat prin scoatere din context și fără a fi avute în vedere și dispozițiile imediat următoare inserate la lit.b, potrivit cu care părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit. a), pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de baza minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă.
În consecință, după ce se garanta un salariu minim de bază de la care porneau negocierile, în cuantum de 700 lei, se stabilea obligația determinării salariilor de bază minime pentru fiecare categorie de salariați în parte, prin aplicarea coeficienților minimi de ierarhizare stabiliți tot prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură. Potrivit art. 41 pct.1 din contract, acești coeficienți erau cuprinși între 1,00-aplicabil muncitorilor necalificați și 2,0-prevăzut pentru personal cu studii superioare și pregătire de inginer.
Un simplu calcul matematic conduce deci la concluzia că la nivelul unităților din cadrul ramurii transporturi era garantat un salariu minim de bază de 700 lei, de care urmau a beneficia în concret doar muncitorii necalificați, în vreme ce cuantumul maxim al acestui salariu de bază, determinat pe baza algoritmului de calcul stabilit tot de art. 41 alin.3, era de 1.400 lei.
Spre deosebire de reglementarea din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de ramură, prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de grup de unități în perioadele 2006-2008 și 2008-2010, au fost stabilite salariile de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare, pornindu-se de la un salariu de bază minim brut de 570 lei, în perioada 01.07._10, respectiv 600 lei, pentru perioada 01.04._10. În schimb, prin aceste contracte colective de muncă au fost stabilite 46 clase de salarizare, pentru care s-au convenit coeficienți de ierarhizare cuprinși între 1 și 6,371, ajungându-se la un nivel maxim al salariului de bază brut, corespunzător ultimei clase de salarizare, de 3.632 lei.
Din această prezentare comparativă a celor două categorii de dispoziții contractuale, rezultă fără putință de tăgadă că între contractul colectiv de muncă la nivel de ramură și cel la nivel de grup de unități au existat diferențe nu doar în ceea ce privește salariul de bază minim brut garantat la fiecare nivel în parte, dar și referitor la determinarea salariului minim de bază acordat diferitelor categorii de salariați. Pentru calcularea în concret a salariului de bază cuvenit fiecărui angajat în parte, elementele de referință erau așadar salariul minim, al cărui cuantum era expres convenit de partenerii sociali și coeficientul de ierarhizare aplicabil, stabilit de asemenea prin contract, in funcție de clasa de salarizare în care se încadra respectivul angajat.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta, prevalându-se de forța obligatorie și efectele contractului colectiv de muncă aplicabil la nivel de ramură, a pretins calcularea salariilor de bază cuvenite pentru perioada 05.09._10, prin raportare la salariul minim de bază de 700 lei, stabilit prin art. 41 alin.3 lit.a din acest contract colectiv de muncă. Cu toate acestea, reclamanta nu au făcut referire și la aplicarea coeficienților de ierarhizare prevăzuți de același contract colectiv de muncă, fiind interesată doar de introducerea bazei de calcul de 700 lei, în algoritmul de calcul întemeiat pe aplicarea coeficienților de ierarhizare stabiliți prin CCM la nivel de grup de unități, în condițiile în care aceștia îi erau în mod vădit favorabili.
Or, aplicarea dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, referitoare la salariul minim brut de bază, nu poate însemna preluarea doar a unuia dintre elementele de calcul-salariul bază de calcul, făcându-se abstracție de reglementarea de ansamblu a clauzelor contractuale. În realitate, reclamanții urmăresc aplicarea cumulată a dispozițiilor celor mai favorabile din ambele contracte colective de muncă, ceea ce echivalează în esență cu o încălcare a algoritmului de calcul convenit de partenerii sociali, în cadrul negocierilor purtate la cele două niveluri.
Principiul preeminenței contractului încheiat la nivel superior asupra celui încheiat la nivel inferior, presupune însă înlăturarea întru totul a dispozițiilor vătămătoare și aplicarea întocmai a clauzelor mai favorabile.
În cazul de față, nu se poate vorbi despre o reglementare mai favorabilă stabilită prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, analizând trunchiat dispozițiile art. 41 alin.3, doar prin raportate la baza de calcul a salariului minim. În realitate, art. 41 are ca finalitate stabilirea salariilor de bază pe categorii de salariați, pornindu-se de la un minim garantat în plată și cu aplicarea unor coeficienți de ierarhizare. Or, acest salariu de bază, rezultat din aplicarea art. 41 din CCM la nivel de ramură și privit ca un element unitar, nu a fost diminuat de compania pârâtă, ci chiar a fost plătit într-un cuantum mai mare, ca urmare a aplicării unui algoritm de calcul diferit, stabilit prin CCM la nivel de grup de unități.
Prin CCM încheiat la nivelul unității pentru anii 2009 – 2010, sistemul de salarizare al personalului angajat în cadrul acesteia a fost reglementat diferențiat, în funcție de categoriile de personal existente la nivelul societății, măsura fiind în acord și cu prevederile CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 care, la art. 40 alin.4 a statuat faptul că formele de organizare a muncii și de salarizare aplicabile fiecărei activități specifice se stabilesc prin convenția colectivă de muncă la nivel de grup de unități sau unitate.
În acest context se reține că, la cap II,pct. C, art.10 – 16, din convenția colectivă de muncă invocată, au fost prevăzute clauzele privind modalitatea de stabilire a salariilor acordate muncitorilor necalificați și calificați, iar la cap II, pct. D, art. 17 – 18 din același contract, a fost reglementat salariul de bază al personalului de specialitate și administrativ.
Din analiza situației salariilor minime brute de bază ale reclamantei în perioada supusă verificării judecătorești, rezultă că aceasta s-a aflat în clasa de salarizare 20 ( salariu de bază brut – 1054 lei), astfel încât nu a avut un salariu de bază brut mai mic decât cel rezultat din algoritmul de calcul prevăzut în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură ( 1050 lei), ci dimpotrivă, superior acestui cuantum.
În aceste împrejurări, instanța a reținut că în cauză nu se poate aprecia asupra încălcării contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, câtă vreme reclamantei nu i-a fost plătit un salariu mai mic decât cel rezultat în baza respectivului contract.
Pentru considerentele de fapt și de drept expuse, tribunalul a respins cererea reclamantei, ca nefondată.
Împotriva acestei soluții a formulat recurs reclamanta. În motivarea recursului, aceasta a arătat următoarele:
Hotărârea pronunțata de instanța de fond este netemeinica si nelegala, fiind incidente prevederile art. 304 pct. 8 si 9 si art. 304 indice 1 Cod procedura civila deoarece instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecații si a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și hotărârea este data cu încălcarea si aplicarea greșita a legii.
Precizează ca intre recurenți si parata au existat încheiate contracte individuale de munca si in temeiul acestora au formulat cererea de chemare in judecata. Aceste contracte cuprindeau printre altele la capitolul „Drepturi și obligații generale ale părților” si clauze potrivit cărora, printre altele, „salariatul are dreptul la salarizare pentru munca depusă” iar „angajatorul obligația să acorde salariatului toate drepturile ce decurg din contractele individuale de muncă, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din lege iar la capitolul « Salariul » sunt prevăzute elementele ce îl compun si anume salariul de bază lunar brut si alte elemente constitutive cum ar fi: spor de vechime în muncă ; spor pentru condiții grele de muncă; spor pentru condiții nocive; spor pentru condiții periculoase; alte sporuri indemnizați; si alte adaosuri.
Parata nu i-a acordat toate drepturile, inclusiv diferențele salariale determinate de baza greșita de calcul a salariului de baza de încadrare, diferențe ce constau in:
- diferența dintre suma reprezentând salariul de bază brut înscris în carnetul de muncă (clasa 1 de salarizare egală cu 570 lei in perioada 01.01._09 si 600 lei in perioada 01.04._10, conform CCMUNTR si salariul de bază brut de încadrare pe care recurenții ar fi trebuit sa-1 aibă in condițiile in care pârâta ar fi folosit ca bază de stabilire a acestuia clasa 1 de salarizare egală cu 700 lei conform CCMUNRT 2008-2010;
- diferența de spor vechime, spor munci grele, spor munci feroviare, spor munci periculoase etc., dintre suma primita cu acest titlu si cea pe care ar fi trebuit sa o primească in condițiile in care acestea s-ar fi aplicat la un salariu brut de încadrare stabilit plecând de la clasa 1 salarizare egala cu 700 lei.
Arată că pentru perioada înscrisă în petitul cererii pârâta a folosit ca bază de stabilire a salariului brut de încadrare clasa 1 salarizare egală cu: 570 lei/ron pentru perioada 01.01.2009 – 31.03.2010; 600 lei/ron pentru perioada 01.04.2010 – 31.12.2010, iar dovada o fac cu grilele de salarizare aferente perioadei.
Fiind investita cu judecarea cauzei, instanța era obligata sa procedeze la interpretarea înscrisurilor invocate in dovedirea acțiunii si anume CCM la nivel de ramura transporturi, grup unități feroviare si unitate având in vedere principiile specifice de interpretare aplicabile dreptului muncii si anume:
- natura juridica de izvor de drept al contractului colectiv de munca de la nivel superior pentru contractele de la nivel inferior ;
- clauzele contractelor colective de munca pot fi stabilite numai in limitele si in condițiile prevăzute de prezenta lege.;
- contractele colective de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior;
- contractele individuale de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca.
- la încheierea contractului colectiv de munca, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
Totodată, in conformitate cu prevederile art. 295 din Codul muncii instanța de fond trebuia sa tina cont la interpretare si de regulile de interpretare cuprinse la art. 977-985 din Codul civil, în vigoare la data încheierii contractelor invocate în cerere însa cu precizarea expresa ca pentru drepturile rezultate din contractul de munca legiuitorul a înțeles sa facă o excepție de la principiul înscris la art .983.
Instanța de fond nu a ținut cont de regulile de interpretare aplicabile spetei si a făcut o interpretare trunchiata numai a articolului referitor la salariul minim brut din CCMUNRT, deși avea obligația de a interpreta clauzele convenției unele prin altele dându-i fiecăruia înțelesul ce rezulta din actul întreg, conform art. 982 cod civil si astfel a ajuns sa pronunțe o hotărâre viciata, așa cum înțeleg sa dovedească in cele ce urmează.
Astfel, prin CCM pe Ramura Tansporturi valabil pe anii 2008-2010 prin clauza înscrisă la art.41 alin. (3) lit. a) s-a stabilit ca salariul de baza minim brut pe unitate, la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 si negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/luna, sa fie de 700 lei/ron, adică 4,12 lei/ora, fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse in acesta iar prin art. 41 alin.1 si 2 s-au stabilit coeficienții minimi de ierarhizare, si modul de aplicare pentru diferite categorii de salariați.
Din dispozițiile contractuale invocate rezultă următoarele:
- drepturile recunoscute si acordate prin negocieri colective anterioare constituie „legea pârtilor” si sunt „drepturi minime câștigate”, negocierea unui nou contract colectiv de munca se va face având ca baza clauzele contractului aplicabil;
- drepturile prevăzute in prezentul contract colectiv de munca (salariu minim de baza si coeficienții ierarhizare) sunt considerate minime, de la nivelul cărora începe negocierea contractelor colective de munca la celelalte niveluri, cu excepția celor care sunt stabilite in cuantum fix sau maxim;
- fiind un contract de ramura, părțile erau in imposibilitate de a stabili concret coeficienții de ierarhizare pentru toate unitățile care erau supuse prevederilor sale si ca atare au fost stabiliți doar pentru 4 categorii profesionale, urmând ca unitățile precizate in anexa 5 cu ocazia negocierii contractului la nivel de unitate sa stabilească acești coeficienți funcție de funcțiile si meseriile ce activează in unitatea respectiva dar cu condiția ca aceștia sa nu fie mai mici decât cei stabilit la art.41.
Parata atât ca semnatara a contractului la nivel de grup de unități feroviare cat si la nivel de unitate de baza nu si-a îndeplinit decât parțial obligațiile ce-i reveneau din contractul de ramura si anume cea referitoare la coeficienții de ierarhizare si aceasta deoarece erau stabiliți ca valoare cu mult înainte de intrare in vigoare a CCMUNRT 2008-2010 si acestea se încadrau in categoria – drepturilor recunoscute si acordate prin negocieri colective anterioare constituind „legea pârtilor” si fiind „drepturi minime câștigate”, la negocierea noului contract colectiv de munca nu puteau fi micșorate de angajator, insa in ce privește valoarea salariului minim de baza pe unitate stipulata in contractul superior nu a fost respectata.
Astfel parata la negocierea actului adițional la contractul de grup unități din luna iulie 2008 nu a respectat valoarea salariului minim brut pe unitate si care sa stea la determinarea salariului de baza de încadrare ci a folosit o valoare mult mai mica si anume 570 lei/luna dovada in acest sens o constituie conținutul art. 9(4) lit.c) modificat prin actul adițional nr.370/20.06.2008 iar in ce privește coeficienții de ierarhizare acestea au ramași aceeași valabili si in anul 2007 si „înscriși in grilele de salarizare pentru anii 2007-2011 aferente contractelor la nivel unitate, grile pe care înțelegem sa le anexam.
In ce privește contractele la nivel unitate valabile 2007-2010 situația este si mai confuza si aceasta deoarece deși prin contractul de ramura se stabilise ca salariul minim de baza este de 700 lei începând cu 01.01.2008 iar prin contractul de grup de unități de 570 lei începând cu 01.07.2008 in contactul pe unitate acesta a fost de 540 lei/ron pentru perioada 01.07.2008 -3 1.12.2008, parata nerespectând nici măcar prevederea din contractul de grup unități 570 lei/ron. La aceasta valoare s-a ajuns in perioada 01.01._10 si de 600 lei/luna in perioada 01.04.2010 – 31.12.2010, insa ele sunt sub nivelul stabilit de contractul de ramura.
In ce privește coeficienții de ierarhizare, au avut aceeași valoare cu mult înainte de încheierea contratului de ramura valabil 2008-2010. Ca dovada recurenții dau exemplu clasa salarizare 2 care in perioada 2007-2010 deși au avut valori diferite în ce privește alocarea clasei, coeficientul de ierarhizare a fot tot timpul de 1,161 confirmând astfel susținerea recurenților că face parte din categoria «drepturilor câștigate» si drept consecința nu constituia un element după care instanța sa aprecieze ca de fapt recurenții au uzat de o clauza favorabila doar trunchiat si doar pentru a obține un interes material injust.
F. de cele arătate si dovedite mai sus solicită se contate ca aprecierea instanței de fond, în sensul ca au primit cu titlu de salariu mai mult decât in situația in care salariul minim de baza pe unitate ar fi fost e 700 lei/luna conform CCMUNRT, este nelegala si prin aceasta a făcut o interpretare eronata, trunchiata, a clauzelor contractelor colective aferente perioadei înscrise în petit și s-au încălcat principiile de interpretare specifice dreptului muncii.
Salariul brut de baza corespunzător clasei 1 de salarizare este salariul minim brut de baza stabilit de art. 41 din CCMUNRT, dar care nu a fost respectat de parata ci a uzat de salariul de 570 lei/luna.
Considera ca in mod legal instanța trebuia sa solicite recurentei un punct de vedere asupra calculului făcut de parata si sa-i solicite depunerea
unui calcul mult mai amănunțit in legătura cu drepturile salariale ce au făcut
obiectul judecații sau pentru a da dovada de imparțialitate sa fi dispus
efectuarea unei expertize, proba cu care ar fi fost de acord .
Se invoca si practica judiciara in materie.
Intimata pârâtă nu a formulat întâmpinare.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041 Cod.pr.civ., Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Astfel, potrivit art. 241(1) lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) clauzele din contractele colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă .
Pe de altă parte, art. 238 alin.1 și alin.3 din Codul muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) și art.8 al.2 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare și aplicabilă în perioada relevantă), contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractelor colective de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au caracter minimal.
Așadar, prin contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, părțile pot cuprinde drepturi noi sau la un nivel superior celor stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național care au un caracter minimal.
Aceste prevederi legale cu caracter expres fixează limitele în care părțile unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel inferior pot negocia și pot încheia acest contract.
Opțiunea suverană a legiuitorului a fost aceea ca negocierile între patronat și salariați la nivel de unitate să fie limitate, în sensul de a nu se da posibilitatea stabilirii unor drepturi la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Curtea Constituțională a examinat constituționalitatea art. art.8 al.2 din Legea nr. 130/1996, statuând prin Decizia nr.380 din 30 septembrie 2004 și 511/2006 că textele de lege criticate sunt constituționale, în motivare reținând, între altele, că „reprezentativitatea de care se bucură organizațiile sindicale și patronale, datorită numărului de membri stabilit prin lege, le îndreptățește pe acestea să negocieze și să încheie contractele colective de muncă la nivelurile respective, ale căror clauze, referitoare la drepturile minimale, să fie obligatorii la încheierea contractelor colective de muncă la niveluri inferioare, indiferent dacă părțile acestora s-au asociat, respectiv s-au afiliat ori nu, la organizațiile de la nivelul superior”. În sfârșit, Curtea a reținut că „dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare, părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare”.
În materia raporturilor de muncă, legiuitorul a înțeles să asigure o anumită protecție salariaților prin limitarea posibilităților patronatului de a impune clauze cuprinzând drepturi la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă la nivel superior, tocmai pentru a restabili echilibrul dintre părți, având în vedere că angajatul se află într-o poziție de dependență și inferioritate față de angajator, astfel încât poate fi protejat prin limitele impuse de contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, negociat de organizații sindicale reprezentative la nivel național sau de ramură, cu o mai mare forță.
În condițiile în care prevederile legale incidente interzic în mod expres stabilirea, prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, a unor drepturi la nivel inferior celor stabilite la nivel superior, în cazul în care se încalcă această interdicție, angajații beneficiază de drepturile stabilite la nivel minimal în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, nefiind necesar a se anula prevederile din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel inferior ceea ce, de altfel, ar putea fi chiar imposibil în măsura în care anumite drepturi sunt omise din reglementarea acestor contracte, lipsind chiar o clauză a cărei anulare să se poată solicita.
Nici împrejurarea că contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a fost încheiat ulterior nu are relevanță.
Astfel, tocmai din împrejurarea încheierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate ulterior celui încheiat la nivel de ramură, rezultă obligația legală a părților de a respecta obligația impusă de art. 238 alin.1 și alin.3 din Codul muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) și art.8 al.2 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare și aplicabilă în perioada relevantă).
Ca urmare, faptul că la nivel de unitate contractul colectiv de muncă s-a încheiat ulterior sau a fost modificat ulterior contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, nu justifica inaplicabilitatea prevederilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură în cazul. Părțile nu pot ignora prevederile cu caracter minimal cuprinse în contractul colectiv de muncă.
În cauză, trebuie avută în vedere întreaga procedură de stabilire a salariilor stabilită de art.41 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada relevantă.
Astfel, în alin.(2) se stabilea că toți coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. (1) se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41, alin. (3), lit. a) adică 700 lei; o altă regulă era cuprinsă în alineatul 3 lit.b) în care se stabilea că „părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit. a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1) din acest contract colectiv de muncă.
Ca urmare, în art.41 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada relevantă salariul de bază pentru fiecare categorie de salariați nu era privit în sine ca un element de negociere care să aibă un anumit cuantum minim; contractul colectiv de muncă stabilea la nivel minimal elementele de calcul constând în salariul de bază minim pe ramură respectiv coeficienții de ierarhizare în mod separat, părțile purtând negocieri distinct asupra ambelor elemente pe baza cărora era ulterior salariul de bază pentru fiecare categorie de salariați la nivelul unității.
Astfel, unitățile din cadrul ramurii transporturi aveau obligația de a porni negocierea salariului de bază minim de la nivelul de 700 lei iar la acest salariu de bază să aplice cel puțin coeficienții minimi de ierarhizare care, la rândul lor puteau fi negociați la un nivel superior.
Or, pârâta nu a respectat nivel minim al salariului de bază de 700 lei stabilit la nivel de ramură contrar prevederilor legale evocate care stabilesc obligația respectării nivelului minim al drepturilor stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat l nivel superior.
Aceste considerente sunt suficiente pentru a stabili caracterul fondat al acțiunii.
În consecință, reclamanta are dreptul la plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea salariului de bază brut în cuantum de 700 lei prevăzut de art.41 din CCM la nivel de ramură transporturi, aceste diferențe rezultând din calculul tuturor elementelor prevăzute de art.155 din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) respectiv salariul de bază, sporuri și alte adaosuri, la care se referă reclamanta în mod separat în acțiune, astfel încât nu este necesar a fi individualizate în prezenta hotărâre.
Apoi, în conformitate cu art. 295(2) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) respectiv art.278 din Codul Muncii rep., dispozițiile acestui cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile.
Or, art. 1073 din Codul civil (în vigoare și aplicabil în perioada relevantă) stabilea cu titlu de regulă următoarele: „creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, si in caz contrar are dreptul la dezdăunare”.
În condițiile scăderii puterii de cumpărare a monedei naționale, reclamanta a fost prejudiciată prin neplata la data la care erau cuvenite a drepturilor pretinse și ca urmare este îndreptățită la valoarea reactualizată cu rata inflației a drepturilor rezultând din neacordarea drepturilor prevăzute în contractul colectiv de muncă.
Față de aceste motive, în temeiul art.312 Cod.pr.civ. se va admite recursul, se va modifica sentința recurată în parte și se va admite acțiunea, urmând a se menține numai dispozițiile privind excepția lipsei calității procesual pasive care nu a făcut obiectul recursului și cele privind prescripția extinctivă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul civil formulat de recurenta reclamantăM. G.cu domiciliul procesual ales la cabinet avocat N. L. din G., ., ., ., județ G., împotriva sentinței civile nr.1895/15.04.2013 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele pârâte Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă C. Marfă SA cu sediul în București, .. 38, sector 6, șiS. C. Marfă SA – Sucursala Muntenia Dobrogeacu sediul în mun. C., Bld. 1 Decembrie 1918 nr. 2, județ C..
Modifică în parte sentința recurată în sensul că admite acțiunea.
Obligă pârâta la plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea salariului de bază brut negociat în cuantum de 700 lei prevăzut de art. 41 al.3 din CCM la nivel ramură Transporturi pentru perioada august_10, actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății.
Menține restul dispozițiilor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 octombrie 2013.
Președinte, M. B. | Judecător, J. Z. | Judecător, R. A. |
Grefier, C. D. |
Jud.fond: V.T.
Red.decizie jud.R.A./26.11.2013
Tehnored.decizie gref.C.D./04.12.2013
3 ex.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 347/2013. Curtea de Apel... | Pretentii. Decizia nr. 1244/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA → |
|---|
