Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1206/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1206/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 09-12-2013 în dosarul nr. 1795/118/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1206 CM
Ședința publică din 9 decembrie 2013
Complet specializat pentru cauze privind
conflictele de muncă:
PREȘEDINTE – M. G.
JUDECĂTORI –Vanghelița T.
- G. L.
GREFIER -C. I.
Pe rol, soluționarea recursului declarat de recurenta pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A, cu sediul în loc. C., . nr. 2, împotriva sentinței civile nr. 2487/23.05.2013, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă N. G., cu domiciliul în loc. C., .. 29, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru recurenta pârâtă, consilier juridic P. A., în baza delegației și a Procurii judiciare nr. 475/07.03.2013 autentificată la BNP Asociați „Etica”, lipsind intimatul reclamant.
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Recursul este declarat și motivat în termenul prevăzut de lege și scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință prin care s-au evidențiat părțile, stadiul dosarului și modul de îndeplinire a procedurii de citare.
Instanța solicită apărătorului ales al recurentei pârâte să precizeze dacă are cereri prealabile.
Reprezentantul recurentei pârâte, având cuvântul, arată că nu a fost depus la dosar Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi întrucât acest act a fost publicat în Monitorul Oficial al României partea a V-a, nr. 3/11.02.2008. Nu are alte cereri, cauza fiind în stare de judecată.
Instanța, în temeiul art. 150 Cod procedură civilă constată terminată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul recurentei reclamante, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată și întoarcerea executării cu consecința restituirii drepturilor bănești încasate în baza titlului desființat.
Instanța rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._, reclamantul N. G. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta SNTFM „CFR Marfă”SA, să oblige pârâta să plătească contravaloarea drepturilor salariale reprezentând diferențele de salariu rezultate dintre salariu de baza brut negociat in cuantum de 700 lei pentru clasa 1 de salarizare, conform art. 41 alin 3 din Contractul Colectiv de munca la Nivel de Ramura Transporturi valabil pentru anii 2008-2010, prelungit prin act adițional pana da data de 31.12.2010 fata de salariul plătit efectiv astfel:
- salariul efectiv plătit de 570 lei(pentru clasa 1 de salarizare) pentru perioada cuprinsa intre 28.09._10;
- salariul efectiv plătit de 600 lei (pentru clasa 1 de salarizare) pentru perioada 01.04._10, data pana la care a fost valabil Contractul Colectiv de Munca la Nivel de Ramura Transporturi valabil pentru anii 2008-2010.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că are calitatea de salariat al societății pârâte în funcția de șef tură mișcare, cu clasa de salarizare 33, iar pentru perioada solicitată, intre 28.09._10, a beneficiat de un salariu de încadrare calculat pentru o valoare a salariului de baza minim brut de 570 lei, respectiv 600 lei pentru perioada 01.04._10, conform actului adițional nr. 1713/21.04.2010 la CCM la Nivel de Unitate .
Conform Contractul Colectiv de Munca la Nivel de Ramura Transporturi pe anii 2008-2010, înregistrat sub nr. 722 pe anii 2008-2010, la art. 41 alin 3 lit. a se menționează "salariul de baza minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 si negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/luna este de 700 lei, adică 4,12 lei /ora, salariul fiind stabilit fara alte sporuri, adaosuri sau indemnizații incluse in acesta". La art. 41 alin 3 lit. b se prevede ca părțile implicate in negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca baza de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramura transporturi, stipulate la art. 41 pct. 3 litera a, pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, adică 700 lei si nu 570 pentru perioada 28.09._10, respective 600 lei pentru perioada 01.04._10, cat in mod eronat a achitat parata.
Se învederează că art. 241 alin 1 lit. c din Codul Muncii prevede: "clauzele contractelor colective de munca produc efecte pentru toți salariații încadrați în munca la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractual colectiv de munca la acest nivel", iar la poziția 1 din anexa 5 la acest CCM care nominalizează unitățile la care se aplica acest contract colectiv de munca, se afla si societatea parata, SNTFM CFR MARFA S.A. de asemenea, reclamanta arată că art. 114 alin 1 din Contractul Colectiv de Munca la Nivel de Ramura Transporturi pe anii 2008-2010 prevede: "drepturile prevăzute in contractele individuale de munca nu por fi stabilite sub nivelul celor adoptate prin prezentul contract colectiv de munca si dupa caz ale celor încheiate la nivel inferior acestuia".
De asemenea, se solicită actualizarea sumelor cu indicele de inflație pana la introducerea cererii de chemare in judecata, iar de la data introducerii cererii de chemare in judecată, se solicită plata dobânzii legale, in vigoare pana la plata efectiva a drepturilor.
În drept, au fost invocate dispozițiile din Codul Muncii; CCM la nivel de ramură transporturi 2008 - 2010, legea nr.62/2011.
Pârâta SNTFM „CFR MARFĂ”SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune în temeiul disp.art.268 alin.1 lit. d) și e) și art.268 alin.1 lit. c) din Codul muncii.
Pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, motivând că, prin contractele valabil încheiate la nivel de unitate pe anii 2007/2008 și 2009/2010: părțile au înțeles, de comun acord, pentru anii 2009 și 2010, să stabilească un salariu minim la nivelul societății, precum și alți coeficienți de ierarhizare, decât cei prevăzuți în CCM la nivel de ramură transporturi.
Se arată că societatea pârâtă este semnatara Contractului Colectiv de Munca la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar cu aplicabilitate pana in decembrie 2010 si care reprezintă CCM la nivel superior celui încheiat la nivel de unitate. Potrivit art 72 din CCM la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, valabil pe anul 2010 „ salariații cu o vechime de cel puțin 10 ani in unitățile l sau subunitățile de cale ferata ori in unitățile sau subunitățile preluate de/ SNCFR in baza HG nr 235/1991, modificata prin HG nr. 570/1991, cărora li se desface contractul individual de munca in urma faptului ca sunt pensionați din cadrul societății la cerere, pentru limita de vârsta sau incapacitate de munca, vor primi o indemnizație egala cu un salariu de baza lunar corespunzător clasei 20 de salarizare" .
Se susține că în cazul clauzelor contractuale din contractele colective de munca încheiate la nivel inferior, care conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior sunt lovite de nulitate, însă nulitatea va fi constatata de instanța competenta la cererea părții interesate -art.24 alin. 1, alin.2, alin3 si alin.4 coroborat cu art.8 alin.2 si alin.3 din legea 130/1996 privind contractul colectiv de munca, aplicabila in perioada 2009-2010 de valabilitate a CCM la nivel de Unitate si CCM la nivel de G. de Unități.
Pârâta învederează faptul că reclamantul solicita practic înlocuirea unor clauze ale CCM la nivel de unitate și la nivel de G. de Unități Feroviare, a căror existenta s-a încheiat la 31.12.2010 cu clauze mai favorabile existente in Contractul Colectiv de Munca la Nivel de Ramura Transporturi, expirat si acesta la data de 31.12.2010. Conform prevederilor legale in vigoare la data existentei contractelor colective de munca, înlocuirea unor clauze ale acestora cu clauze mai favorabile existente in contractul de munca încheiat la nivel superior se poate face numai in urma sesizării instanței de judecata cu o cerere in constatarea nulității clauzelor respective.
S. pârâtă consideră că orice clauză din C.C.M. la nivel de SNTFC „C.F.R." S.A.. si C.C.M. la nivel de G. de Unități Feroviare nu poate fi înlocuită de către instanța de judecata cu o clauză mai favorabilă, prevăzute in Contractul Colectiv de Munca la nivel de ramura transporturi, în lipsa unei cereri de constatare a nulității acesteia, introdusa in termenul legal prevăzut de art.268 alin. 1 lit. d din codul muncii.
Consideră că aceste contracte colective la nivel de unitate aplicabile pentru anii 2009- 2010 au fost încheiate cu respectarea contractului de muncă încheiat la nivel superior, respectiv CCM la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010, astfel încât prevederile din CCM la Nivel de R. Transporturi nu sunt aplicabile. Se apreciază că în speță sunt incidente dispozițiile contractuale la nivel de unitate și grup de unități feroviare.
În drept au fost invocate contractul colectiv de munca la nivel de ramura Transporturi 2008-2010, Contractul Colectiv de munca 2009-2010, Codul muncii, Legea nr.168/1999, Legea nr.130/1996.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
Soluționând cauza, Tribunalul C. a pronunțat sentința civilă nr. 2487 din 23 mai 2013, prin care a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată de pârâtă în temeiul art. 268 al. 1 lit. e din Codul muncii.
A fost respinsă excepția prescrierii dreptului la acțiune, invocată de pârâtă în temeiul disp. art. 268 alin.1 lit. d) din Codul muncii.
A fost admisă excepția prescrierii dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei cuprinsă între 28.09.2009 – 11.02.2010, invocată în temeiul disp.art.268 alin.1 lit. c) din Codul muncii.
A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta N. G., în contradictoriu cu pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfa CFR Marfa SA.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului drepturile bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate (incluzând salariul de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri, alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) si drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim brut de 700 lei, pe perioada 12.02._10, drepturi ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și dobândă legală calculată pentru perioada cuprinsă între data formulării cererii și data plății efective.
Au fost respinse ca fiind prescrise pretențiile reclamantului aferente perioadei 28.09.2009 – 11.02.2010.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut:
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta prin întâmpinare, instanța reține următoarele:
Prevederile art. 268 alin 1 lit. e din Codul muncii invocate de pârâtă, privind termenul de prescripție de 6 luni nu sunt incidente în cauză, deoarece reclamanții solicită plata unor drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă, iar aceste drepturi nu sunt născute din neexecutarea contractului colectiv de muncă, ci au la bază salariul din cadrul societății pârâte. Neplata acestora nu se circumscrie sferei neexecutării contractului colectiv de muncă pentru a putea fi încadrată în prevederile art. 268 al. 1 lit. e din Codul muncii, ci se circumscrie în art. 268 al. 1 lit. c din Codul muncii. Termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 al. 1 lit. e din Codul muncii se referă la alte neexecutări ale contractului colectiv de muncă decât cele de natură salarială care sunt prevăzute la lit. c a aceluiași articol și care constituie o dispoziție specială în raport de dispoziția prevăzută la lit. e, care constituie dispoziția generală referitoare la neexecutarea contractului colectiv de muncă.
Referitor la aplicarea dispozițiilor art. 283 alin. 1 lit. d din Codul muncii republicat, invocate prin întâmpinarea pârâtei, în sensul că cererea reclamantei putea fi formulată doar pe durata existenței contractului, instanța a reținut că aceste dispoziții nu au fost aplicabile, întrucât vizează doar cererile prin care s-a solicitat constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, iar acțiunea reclamantei nu a avut un astfel de petit.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune privind drepturile bănești solicitate de petenți aferente perioadei 28.09.2009 – 11.02.2010, tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată.
Astfel, având caracterul unor drepturi salariale, sub aspectul prescripției acțiunii reclamantei le sunt aplicabile dispozițiile art.283 alin.1 lit.c) din codul muncii potrivit căruia cererea trebuia formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Or, în cauza de față, dreptul la acțiune al reclamantei pentru drepturile bănești reprezentând diferența de salariu aferentă perioadei 28.09.2009 – 11.02.2010 s-a născut zi cu zi întrucât fiind prestații periodice drepturile respective sunt supuse unei prescripției speciale, iar în cauza de față cererea a fost înregistrată la data de 12.02.2013, așadar după expirarea termenului de 3 ani prevăzut de lege.
Prin urmare, față de considerentele anterior precizate, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la drepturile bănești aferente perioadei 28.09.2009 – 11.02.2010 și a respinge cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești solicitate aferente perioadei 28.09.2009 – 11.02.2010 ca prescrisă.
Cu privire la fondul cauzei tribunalul a apreciat că cererea este întemeiată în parte.
Astfel, conform art.41 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010 încheiat la 19.12.2007, conform art.10 și art. 11 din Legea nr.130/1996, republicată, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr.722/03/24.01.2008, aplicabil și la nivelul unității pârâte potrivit Anexa 5 poziția 10 din contract, părțile au convenit că se stabilesc următorii coeficienți minimi de ierarhizare, pentru următoarele categorii de salariați:
A. - muncitori
1. necalificați 1,0;
2. calificați 1,5;
B. - personal administrativ încadrat pe funcții, pentru care condiția de pregătire este
1. liceală 1,4;
2. postliceală 1,45;
C. - personal de specialitate încadrat pe funcții, pentru care condiția de pregătire este
1. postliceală 1,5;
2. școala de maiștri 1,6;
D. - personal încadrat pe funcții, pentru care condiția de pregătire este
1. studii superioare: subinginer 1,8;
2. studii superioare: inginer debutant
(primele 6 luni de activitate) 1,8;
3. studii superioare: inginer 2,0.
Coeficienții minimi de ierarhizare prevăzuți anterior se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41 alin. (3) lit. a) din același contract.
Conform art. 41 alin. (3) lit. a) din același contract salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Prin aceeași convenție s-a stabilit că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. (3) lit. a) pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. (1) din același contract colectiv de muncă.
În același contract se mai prevede că pe toată perioada de valabilitate a contractului colectiv, în fiecare an începând cu luna octombrie, părțile semnatare se vor întruni în vederea negocierii și stabilirii noului salariu de bază minim brut și a altor drepturi salariale ce vor fi aplicate cu începere din data de 1 ianuarie a anului următor.
Tribunalul a apreciat că cererea reclamantei este întemeiată.
Contractul colectiv de muncă, astfel cum este prevăzut de Legea nr.130/1996 și de Codul muncii, este un act sui generis, fiind în același timp act juridic (contract, convenție), sursă de drepturi și obligații subiective și reciproce ale părților și totodată, izvor de drept, fiind, sub acest aspect, o normă convențională negociată.
Ca orice contract și contractul colectiv de muncă presupune autonomia de voință a partenerilor sociali între care se încheie, prin aplicarea principiului libertății contractuale; el reprezintă legea părților.
Dacă cu prilejul încheierii lui, el se încheie ca un contract, cu ocazia aplicării sale, contractul colectiv de muncă reprezintă o reglementare, deci o lege a părților.
În acest sens, art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 și art. 236 alin. 4 din Codul muncii prevăd că, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, contractele colective de muncă reprezintă legea părților.
Pârâta, semnatară a contractului colectiv de muncă anterior menționat, nu poate să refuze îndeplinirea obligațiilor asumate invocând dificultăți financiare sau orice alte motive, inclusiv faptul că ar fi fost agent economic monitorizat.
Prin încheierea contractului colectiv, dreptul muncii devine un drept negociat, de origine convențională, creat de angajatori și salariați, în funcție de condițiile economice și sociale precum și de interesele celor două părți.
Clauzele fiecărui contract colectiv de muncă are valoare normativă; ele alcătuiesc un „drept al muncii” propriu al celor care îl încheie.
Potrivit legii, contractul colectiv de muncă se încheie între angajator, pe de o parte și salariați, de cealaltă parte (art. 236 alin. 1 din Codul muncii, art. 1 alin. 1 și art. 14 din Legea nr. 130/1996), în urma unei negocieri colective.
Această negociere presupune ample discuții și tratative, o comunicare între cei doi parteneri sociali, ocazie cu care angajatorul trebuia să aibă în vedere și să pună în discuție tocmai aceste dificultăți economico-financiare invocate în apărare.
După încheierea și ., aceste contracte colective de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante (art. 236 alin. 4 Codul muncii coroborat cu art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996).
Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate.
Art. 243 din Codul muncii și art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie și, că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați.
Acestea sunt dispozițiile speciale ce reglementează sfera de executare și aplicare a contractului colectiv de muncă și nu dispozițiile generale invocate de recurentă.
Este o aplicare a principiului potrivit căruia norma specială derogă de la norma generală - specialia generalibus derogant.
Aceste norme speciale se aplică ori de câte ori ne aflăm în fața unui caz ce intră sub incidența prevederilor sale, cum este cazul în speța de față.
În conformitate cu dispozițiile art. 244 din Codul muncii și ale art. 31 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, clauzele unui contract colectiv de muncă pot fi modificate pe tot parcursul executării lui, în condițiile legii, ori de câte ori părțile convin acest lucru, modificare care face, de asemenea, obiectul unei negocieri.
Aceasta este calea pe care ar putea eventual pârâta să o urmeze dar în nici un caz nu poate refuza să execute obligațiile asumate prin contract.
În consecință, susținerile pârâtei în sensul că, în privința angajaților săi, acest contract colectiv de muncă nu se aplică, precum și faptul că reclamanta nu este încadrată la nivelul clasei 1 de salarizare, nu sunt întemeiate. Cu privire la susținerile pârâtei că nici unul dintre salariații săi nu este încadrat la nivelul clasei 1 de salarizare tribunalul apreciază că acesta aspect nici nu este relevant în cauză atât timp cât toate salariile angajaților pârâtei se calculează prin raportare la clasa 1 de salarizare.
Potrivit art. 4 alin. l din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi nr. 722/2008, acesta se aplică până la 31 decembrie 2010 și conform alin. 2, dacă nu a fost denunțat de niciuna din părți cu 30 de zile înainte de data expirării, valabilitatea lui se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, respectiv cu încă un an calendaristic.
Pârâta nu a probat faptul că acest contract colectiv de muncă ar fi fost denunțat în condițiile anterior enunțate, astfel că, acesta este aplicabil până la 31 decembrie 2011, așa cum prevăd și dispozițiile tranzitorii din art. 2 ale Legii nr. 40/2011, de modificare a Codului muncii.
Chiar dacă potrivit art. 128 și 133 din Legea nr. 62/2011 nu mai este prevăzută posibilitatea încheierii de contracte colective de munca la nivel de ramură, ci doar la nivel de sector de activitate, vechile contracte colective de muncă încheiate la nivel de ramură, valabile până la 31 decembrie 2011, produc efectele prevăzute în fostul art.241 din Codul muncii, sub imperiul căruia au fost încheiate, conform art. 2 din Legea nr.40/2011.
Susținerile pârâtei nu pot fi luate in considerare. Este adevărat că reprezentanții salariaților, care au participat la negocierea contractului colectiv de munca la nivel de unitate, nu au contestat clauzele acestuia, printre care si stabilirea salariului de baza brut la suma de 570 lei. însă salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovita de nulitate.
Prin urmare, întrucât contractul colectiv de munca la nivel de ramura constituie legea părților iar prevederile acestuia referitoare la stabilirea salariului minim brut de baza erau obligatorii pentru părțile semnatare si favorabile salariaților, reprezentanții lor nu puteau negocia si renunța la drepturile celor pe care-i reprezentau, dat fiind dispozițiile art. 38 din Codul muncii.
Instanța a înlăturat totodată si apărarea pârâtei potrivit căreia prin admiterea acțiunii s-ar ajunge la o diminuarea a salariului reclamantei atât timp cât aceasta a încasat drepturi salariale superioare sumei de 700 de lei deoarece diferența salarială se calculează în baza coeficientului de ierarhizare aplicat clasei salariale, iar pârâta a plecat în calcularea drepturilor salariale de la suma de 570 lei și nu de la 700 de lei corespunzător clasei de salarizare .
Așa fiind, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite calculate prin luarea în considerare a unui salariu de bază minim brut corespunzător clasei 1 de salarizare de 700 lei și cele efectiv încasate calculate prin luarea în considerare a unui salariu de bază minim brut corespunzător clasei 1 de salarizare de 570 lei (pentru perioada 06.02.2010– 31.03.2010), respectiv de 600 lei (pentru perioada 01.04.2010 – 31.12.2010).
Referitor la solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor datorate și actualizarea în funcție de rata inflației a acestor sume tribunalul apreciază că aceasta este întemeiată.
În acest sens tribunalul reține că în această situație există două daune distincte, având cauze diferite: una are ca temei juridic art.1088 alin.1 vechiul cod civil combinat cu art.1082 vechiul cod civil, iar cealaltă art.998 vechiul cod civil(vechiul cod civil este aplicabil raportului juridic dedus judecății față de prevederile art.6 din noul cod civil).
Astfel, pe lângă dobânda legală ca daună moratorie, creditorul poate pretinde și alte daune ce au caracter compensatoriu și care sunt menite să acopere prejudiciul cauzat prin erodarea creanței sale din cauza inflației după ce a ajuns la scadență. Valoarea acestui din urmă prejudiciu constă în diferența dintre valoarea nominală a creanței și valoare sa reală la data executării.
Actualizarea cu rata inflației este fundamentată față de natura și scopurile diferite ale celor două instituții. Astfel, dobânda este prețul lipsei de folosință, iar actualizarea cu rata inflației urmărește păstrarea valorii reale a obligației bănești.
În ce privește data de la care începe să curgă dobânda legală aferentă despăgubirilor la care este îndreptățită reclamanta tribunalul apreciază că aceasta este data punerii în întârziere a debitorului, astfel cum prevede art.1081 cod civil, care în cazul de față este data formulării cererii de chemare în judecată a pârâtei pentru plata acestor despăgubiri, respectiv data de 07.02.2013.
În termen legal împotriva sentinței civile nr. 2487 din 23 mai 2013 pronunțată de Tribunalul C. a declarat recurs pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA, criticând hotărârea ca fiind nelegală și netemeinică.
Critica sentinței prin motivele de recurs a vizat în esență următoarele:
Critică pentru nelegalitate hotărârea recurată, întrucât în mod nelegal a fost respinsă excepția prescrierii dreptului material la acțiune.
Învederează că reclamantul solicită acordarea retroactivă a unor drepturi ce izvorăsc din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi 2008-2010, iar potrivit art.268 alin.1 lit.”e” din codul muncii republicat, „cererile privind soluționarea unui conflict de muncă, în cazul neexecutării Contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.”
Având în vedere că prin cererea formulată de reclamantă se solicită obligarea societății pârâte la „modificarea tardivă” unor clauze din Contractul colectiv de muncă, prin prisma prevederilor art.268 alin.1 lit.”e” Codul muncii, dreptul la acțiune al intimatului reclamant este prescris.
Termenul de 6 luni prevăzut de art.268 alin.(1) lit.”e” Codul muncii republicat, are în vedere faptul că orice conflict colectiv „trebuie să-și găsească soluționarea într-un termen rezonabil”, îndeplinindu-se astfel un principiu constituțional statuat de art.21 din Constituție, Contractele Colective de Muncă produc efecte numai pe perioada pentru care au fost încheiate, astfel că, acestea fiind expirate, nu mai pot produce efecte juridice.
Critică hotărârea recurată pentru nelegalitate, întrucât nu a fost soluționată excepția prescrierii dreptului material la acțiune având în vedere prevederile art.268 alin.(1) lit.”d” din Codul muncii.
Potrivit art.268 alin.1 lit.”d” Codul muncii, respectiv art.268 alin.1 lit.”d” Codul muncii, în forma anterioară aplicării Legii nr.40/2011, cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă pot fi formulate pe toată durata valabilității și existenței contractelor.
Cererea privind plata diferențelor salariale este vădit nefondată, urmând să se constate nelegalitatea hotărârii recurate, pentru următoarele motive:
Astfel, fiind invocate prevederile contractuale stabilite prin mai multe contracte colective de muncă, de grad diferit, instanța a fost investită să soluționeze cauza, prin prisma dispozițiilor contractuale aplicabile în perioada interesată.
Ori, reținând dispozițiile legale prevăzute de art.229 alin.4 Codul muncii, potrivit cărora „Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților” și înlăturând apărările pârâtei SNTFM „CFR Marfă” S.A. privind aplicabilitatea în perioada 2009-2010 a Contractului colectiv de muncă încheiat la Nivel de R. Transporturi 2008-2010, întrucât acest contract și-a încetat aplicabilitatea la data de 31.12.2010, în sentința recurată sunt cuprinse motive contradictorii privind aplicabilitatea prevederilor contractuale, după cum urmează:
Dacă în privința diferenței drepturilor salariale solicitate de reclamant, prin aplicarea prevederilor art.41 alin.3 din Contractul colectiv de muncă la nivel de R. Transporturi 2008-2010, se va aprecia că cererea este neîntemeiată, prin prisma acordării de către angajator a drepturilor salariale la care s-a obligat prin Contractul individual de muncă, încheiat în temeiul Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, aplicabil în perioada solicitată.
Mai mult, din interpretarea probelor administrate, instanța nu a reținut că salariul de bază brut acordat reclamanților în temeiul Contractului individual de muncă și Contractul colectiv de muncă ce a reglementat raporturile juridice de muncă între părți în perioada 2009-2010 este mai mare decât cel solicitat, prin aplicarea dispozițiilor art.41 alin.3 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Ori, potrivit art.159 alin.1 Codul muncii, salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza Contractului individual de muncă.
Potrivit art.162 alin.1 Codul muncii, nivelurile salariale minime se stabilesc prin contractele colective de muncă aplicabile, iar în temeiul art.159 alin.2 Codul muncii, salariul individual se stabilește prin negocieri individuale între angajator și salariat.
Mai mult, sentința recurată cuprinde motive contradictorii de respingere a capătului de cerere privind neaplicarea Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, prin prisma interdicției creării pe cale juridică a unei legi no (lex tertia), ori prin combinarea unor dispoziții mai favorabile din mai multe legi. În materie contractuală, instanța de fond intervine asupra contractelor de muncă încheiate și înregistrate cu respectarea dispozițiilor legale, în sensul combinării și interpretării unor dispoziții contractuale, în vederea obținerii unor legi terțiare.
Recursul nu este fondat.
Curtea, analizând sentința atacată din prisma criticilor formulate va respinge recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Critica referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune este nefondată și va fi respinsă având în vedere următoarele considerente:
Pentru soluționarea judicioasă a acestui motiv de recurs se impune cu prioritate clarificarea teoretică a noțiunii de „salariu” a acestuia din categoria drepturilor salariale pentru a deveni incidente disp.lit.e din art.283 codul muncii.
Dispoziția cuprinsă în art.283 lit.c codul muncii reglementează dreptul material la acțiune în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă, or a unor clauze ale acestuia, altele decât drepturile salariale, întrucât în privința acestora legiuitorul a dat o reglementare distinctă și anume, aceea cuprinsă la lit. „c” a aceluiași art. 283.
Nu trebuie omis faptul că tot în codul muncii legiuitorul a statuat că „dreptul la acțiune cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescriu în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate”, norma cuprinsă în art. 166 alin. 1 Codul muncii.
Regulile care guvernează prescripția în materia drepturilor salariale sunt disp. art. 283 alin. 1 lit.c din codul muncii, în conformitate cu care cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Trebuie de asemenea menționat că toate referirile la dispozițiile cuprinse în codul muncii au în vedere numerotarea și conținutul acestor texte anterior modificării codului muncii și republicării acestuia.
Se consideră că la încheierea unui contract colectiv de muncă trebuie să se ia în considerare aspectele economico-financiare care pot să afecteze executarea acestui contract, aspecte pe care însă nici pârâta și nici autoritatea la care se subordonează și care a aprobat bugetul fără includerea acestor sume, nu le-au avut în vedere; nici nu s-a făcut dovada imposibilității achitării efective a acestor drepturi și nici a faptului că schimbarea circumstanțelor nu a putut fi în mod rezonabil avută în vedere la data încheierii contractului, aceasta prin prisma teoriei impreviziune, în virtutea căreia pârâta avea posibilitatea de a solicita renegocierea clauzei, încetarea sau suspendarea acestei clauze.
Ca urmare, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a fost legal încheiat și niciuna din părți nu a dovedit contestarea acestuia, astfel încât angajatorul are obligația de a acorda drepturile bănești consemnate în contractul colectiv de muncă indiferent de dificultățile financiare existente, altfel dreptul prevăzut în contractul colectiv de muncă rămâne golit de conținut iar simpla afirmație conform căreia nu există disponibil bănesc și nu s-au prevăzut asemenea sume în buget, este irelevantă și contrară prevederilor contractului colectiv de muncă conform căruia astfel nu i se dă eficiență.
Art.41(3) lit.a) din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură Transporturi pe anii 2008-2010 și care a creat controverse sub aspectul aplicabilității lui dispune următoarele :” Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”, iar art. 40 (3) lit.b) instituie următoarele: „Părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 40, pct.(3) lit.a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați, vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 40, pct. (1) din contract”.
Din interpretarea literală a dispozițiilor de lege mai sus redate rezultă că voința părților contractante a fost aceea de pornire la negociere atât la nivel de unitate cât și la nivel de grup de unități de la 700 lei pentru salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună.
Intimata este obligată să aplice aceste dispoziții minimale întrucât este semnatara Contractului Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, astfel cum a fost modificat prin Actul adițional înregistrat la M.M.F.,E.S. cu nr. 370/20.06.2008 și a cărui valabilitate a fost prelungită până la data de 31.01.2011 prin Actul adițional nr. 629/04.01.2011 înregistrat la M.M.F.P.S. – S.D.S.
Contractele colective de muncă invocate mai sus cu valabilitate până la sfârșitul anului 2010 (respectiv, momentul până la care au învestit părțile instanța cu pretențiile deduse judecății) se supun sub aspect juridic dispozițiilor Legii nr. 130/1996 și Codului muncii, în forma anterioară aplicării Legii nr. 40/2011.
Astfel, potrivit art. 7 alin.2 din legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituiau legea părților, iar potrivit art. 8 alin.2 din aceeași lege aceste contracte nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contracte colective de muncă la nivel superior.
Față de dispozițiile art. 236 alin.4 Codul muncii și art. 7 alin.2 din Legea nr. 130/1996 instanța apreciază că apărarea pârâtei intimate referitoare la aplicabilitatea Contractului Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități în transportul feroviar pe anii 2006-2008 prelungit prin act adițional cu ignorarea contractului Colectiv de Muncă la nivel de ramură Transporturi nu poate fi reținută întrucât contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, clauzele fiind obligatorii pentru părțile contractante.
De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă: „(1) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contracte colective de muncă încheiate la nivel superior”.
În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Având caracter obligatoriu, rezultă că drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, în cauză la nivel de ramură, în cazul în care la nivel de unitate, respectiv grup de unități au fost stabilite drepturi la nivel inferior iar salariații nu pot renunța la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
Chiar și în jurisprudența Curții Constituționale s-a accentuat obligativitatea respectării în negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate în favoarea salariaților prin dispozițiile legii și prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Prin Deciziile Curții Constituționale nr. 380/2004 și nr. 294/2007 s-a statuat: „ Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept ( ca și legea la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate), ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale”.
Având în vedere faptul că prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în cauză, la nivel de ramură) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în cauză, la nivel de unitate, respectiv grup de unități, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Chiar dacă nu există o cerere de constatare a nulității clauzelor inferioare din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități față de clauzele din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, instanța poate aplica ea raporturilor dintre părți clauzele superioare din contractele colective de muncă la nivel de ramură în mod direct în cadrul unei acțiuni având ca obiect drepturile salariale.
Pe cale de consecință, Curtea găsind criticile întemeiate va respinge acest recurs ca nefondat în baza art. 312 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiat recursul declarat de recurenta pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A, cu sediul în loc. C., . nr. 2, împotriva sentinței civile nr. 2487/23.05.2013, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă N. G., cu domiciliul în loc. C., .. 29.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 09.12.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTORJUDECĂTOR
M. GaneaVanghelița TaseGabriel L.
Grefier
C. I.
Jud.fond:R.I.S.
Red.dec.jud.V.T./23.12.2013
Tehnored.gref.I.C./08.01.2014/2ex.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 754/2013.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
