Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1058/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA

Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din data de 29.10.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea având nevoie de timp pentru a delibera,a amânat pronunțarea asupra cauzei la data de 04.11.2013 și la data de 11.11.2013, când a dat următoarea soluție:

CURTEA

Asupra recursului de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._ reclamantul B. I. a chemat în judecată pe pârâtele C. Națională de Căi Ferate CFR SA și R. S. CFR C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâtele la recunoașterea încadrării în grupa I de muncă a activității prestate în perioadele 01.08._76 și 01.04._95.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în perioadele menționate a fost angajatul unităților pârâte, desfășurându-și activitatea în profesiile de electrician și electromecanic, activitate încadrată de angajator în grupa a II a de muncă, potrivit Ordinului nr. 50/1990, Anexa 2, pct. 210.

A mai susținut reclamantul că această încadrare în grupa a II a de muncă este eronată, întrucât meseriile și funcțiile de exploatare a căilor ferate, strâns legate de siguranța circulației, se încadrează în grupa I de muncă, potrivit Ordinului 125/1990, rap. la Ordinul nr. 50/1990, Anexa 1, pct. 123.În plus, sporurile la salariu de care a beneficiat, sunt o dovadă a îndeplinirii unei activități aflată în legătură directă cu siguranța circulației.

În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar copia carnetului de muncă.

În apărare, pârâta S. Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

Pe această cale, pârâta a susținut că în perioada 01.08._78, reclamantul a ocupat funcția de electrician ELF la Secția CT5 C., Secția IFTE C. și R. CF București.Ulterior, din data de 01.08.1978 și până la 01.10.1998, reclamantul a fost salariatul Regionalei CF C., fiindu-i recunoscută grupa I de muncă, în intervalele 01.08._91 și 01.04._98, respectiv grupa a II a de muncă, pentru perioada 01.04._97.

La data de 19.12.2011, reclamantul a depus la dosar o cerere modificatoare a acțiunii inițiale, prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a . S.A., al cărei angajat a fost în perioada 01.08._78.

În apărare, pârâta . SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive, pentru motivul că nu s-a aflat în raporturi de muncă cu reclamantul, fiind o societate înființată prin HG 1283/13.08.2004.

Pe fondul cauzei, pârâta a susținut că pentru acordarea grupei I de muncă, este necesară efectuarea unei expertize tehnice de specialitate care să stabilească în concret condițiile în care și-a desfășurat activitatea reclamantul.

Prin încheierea interlocutorie din 15.02.2012, instanța a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei . că aceasta nu a avut calitatea de angajator al reclamantului în perioada de referință din acțiune.În acest sens, instanța a avut în vedere împrejurarea că pârâta . prin HG 1283/2004, nu a preluat obligațiile născute până la acel moment în cadrul raporturilor de muncă ale angajaților CN CF CFR SA.Din calitatea de angajator a acestui din urmă, rezultă obligația de a recunoaște încadrarea activității reclamantului în anumite condiții de muncă precum și atestarea acestei încadrări.

Procedând la soluționarea cauzei, instanța a dispus efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea protecția muncii, având ca obiectiv verificarea încadrării în grupa I de muncă a activității desfășurate de reclamant în perioadele de referință din acțiune, în funcție de timpul efectiv lucrat în aceste condiții și factorii de risc la care a fost supus.

Lucrarea a fost efectuată de expert O. N., fiind depusă la dosar la termenul din 03.10.2012 și ulterior suplimentată ca urmare a obiecțiunilor formulate de pârâte.

Prin note scrise depuse la dosar la data de 07.11.2012, pârâta S. Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF C. a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive, susținând că nu a avut raporturi de muncă cu reclamatul, acesta fiind salariatul Secției ECM C., devenită Secția TCM C. și preluată de SNTFM CFR Marfă S.A., odată cu reorganizarea SN CFR SA.

La ultimul termen de judecată, reclamantul a precizat în mod expres cadrul procesual pasiv, menționând că pârâta R. CF C., chemată în judecată prin cererea inițială, a devenit S. Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF C..

Față de aceste precizări ale reclamantului, instanța a invocat din oficiu excepția lipsei capacității procesuale de folosință a sucursalei pârâte, cu privire la care se va pronunța cu prioritate, potrivit art. 137 C.proc.civ.

Astfel, potrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990, sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților comerciale și se înregistrează, înainte de începerea activității lor, în registrul comerțului din județul în care vor funcționa.

Neavând personalitate juridică, sucursala nu poate fi titulară de drepturi și obligații, astfel că nu poate sta în judecată, excepția analizată fiind fondată.

Pentru aceste motive, a fost admisă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei menționate, cu consecința respingerii acțiunii formulate în contradictoriu cu aceasta ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.

Prin sentința civilă nr.1617/27.03.2013 pronunțată de Tribunalul C. s-a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei S. Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF C., invocată din oficiu; s-a respins acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință; s-a respins acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta . fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă; s-a respins acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE „CFR” SA ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

În perioada 01.08._76, reclamantul a fost angajat pe postul de electrician ELF la Secția CT 5 CFR C., iar în perioada 01.04._95 a ocupat funcția de electromecanic ELF în cadrul Secției IFTE C.. Potrivit mențiunilor exprese din carnetul de muncă-pct. 61, în perioadele menționate, reclamantul a fost încadrat în grupa a II a de muncă, temeiul juridic fiind reprezentat de dispozițiile Ordinului r. 50/1990, anexa II, pct. 210.

Prin cererea de față, reclamantul a pretins că activitatea desfășurată în ambele perioade menționate se încadrează în grupa I de muncă, fiind direct legată de siguranța circulației.

Concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, în materia protecția muncii, au fost în sensul că activitatea reclamantului trebuie încadrată în grupa I de muncă, în procent de 100%, întrucât această activitate a presupus toate responsabilitățile serviciului în siguranța circulației.

Aceste aprecieri ale expertului judiciar nu vor fi avute în vedere de instanță, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, în anexa nr. 1 la Ordinul nr. 50/1990 sunt prevăzute pentru acordarea grupei I de muncă meseriile și funcțiile din unitățile de exploatare a căilor ferate ale căror activități sunt legate de siguranța circulației, între care șef de haltă, paznic barieră, șefi de stații, de district, de secții, impiegați de mișcare, acari, electromecanici și montatori, electricieni LC, meseriaș întreținere cale, lucrări artă, electrificare, șef secție. În anexa nr. 2 la Ordinul nr. 50/1990 se prevede că se încadrează în grupa a II - a de muncă meseriile și funcțiile care concură la siguranța circulației din unitățile de exploatare a căilor ferate, printre care și electricienii ELF.

Potrivit art. 6 din Ordinul nr. 50/1990, nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I și II muncă se face de către conducerea unităților, împreună cu sindicatele libere din unități, ținându-se seama de condițiile deosebite de muncă concrete în care își desfășoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiții nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, etc.).

Cu toate acestea, după 1 ianuarie 1990 încadrarea în grupele I și II de muncă s-a realizat numai în situația în care cu toate măsurile luate de unitate pentru nominalizarea condițiilor de muncă, nivelul noxelor existente la locurile de muncă prevăzute în aceste grupe depășește nivelul maxim admis de normele de protecția muncii.

Potrivit art. 4 și 5 din Ordinul nr. 50/1990, existenta condițiilor deosebite la locurile de munca cu noxe trebuie să rezulte din determinările de noxe, efectuate de către organele Ministerului Sănătății sau de laboratoarele de specialitate ale unităților. De asemenea, determinările de noxe trebuie confirmate de către inspectorii teritoriali pentru protecția muncii care, constată ca s-au aplicat toate măsurile posibile de normalizare a condițiilor și ca toate instalațiile de protecție a muncii funcționau normal.

Așa cum rezultă din mențiunile carnetului de muncă, în perioada analizată, reclamantului i s-a acordat grupa II-a de muncă având funcția de electrician și electromecanic ELF. Prin urmare, activitatea desfășurată de către reclamant a fost încadrată prin lege în grupa II-a de muncă, astfel că angajatorul a dat eficiență normei legale incidente și a acordat grupa de muncă în mod corect.

Pe de altă parte, concluzia expertului nu se bazează pe un buletin de determinare a nivelului de noxe sau pe alte determinări concrete ale condițiilor de muncă, pe existența îmbolnăvirilor profesionale sau pe orice alte date certe care să ateste condițiile de muncă la societatea pârâtă. Este irelevantă concluzia expertului că reclamantul lucrează în condiții la fel de nefavorabile de microclimat, noxe, suprasolicitare fizică și nervoasă, risc de accidente și boli profesionale ca și alte persoane pe care Ordinul nr. 50/1990 le încadrează în grupa I de muncă, în condițiile în care același ordin încadrează funcția reclamantului în grupa a II-a de muncă.

Câtă vreme meseria de electrician este prevăzută de anexa 2 a ordinului, voința legiuitorului a fost ca acesta să beneficieze de grupa a II-a de muncă. Prin raportul de expertiză efectuat în cauză nu au fost aduse argumente în favoarea concluziei de încadrare a activității reclamantului în categoria celor legate de siguranța circulației, iar nu a celor care concură la siguranța circulației, expertul nefiind preocupat de această distincție cu care a operat legiuitorul.

Pentru motivele expuse, instanța a reținut că activitatea reclamantului se încadrează în grupa a II a de muncă, potrivit Anexei 2 la Ordinul 50/1990, pct. 210, astfel cum a stabilit și angajatorul, iar recunoașterea pe cale jurisprudențială a încadrării în grupa I de muncă ar constitui o nesocotire a dispozițiilor legale incidente în materie.

În consecință, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta CN CFR SA a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva acestei soluții a formulat recurs reclamantul. În motivarea recursului său, acesta a arătat următoarele: consideră sentința ca fiind netemeinica si nelegala; precizează că a formulat cerere de chemare in judecata împotriva paratelor: C. Naționala de Cai Ferate „CFR" SA, R. S. CFR Constanta; ulterior a formulat cerere modificatoare prin care a solicitat introducerea in cauza in calitate de parat in raport de dispozițiile art. 132 C.p.c. precum si de mențiunile din întâmpinarea depusa la dosarul cauzei; prin întâmpinarea depusa la dosarul cauzei de către parata . recunoaște ca a preluat înscrisurile doveditoare cu privire la activitatea efectuata de către recurent; astfel considera ca are calitatea de parata si considera ca excepția lipsei calității procesual pasive invocata trebuia respinsă; potrivit art. 43 alin. 1 din Legea 31/1990 sucursalele sunt dezmembraminte fara personalitate juridica ale societăților comerciale si se înregistrează înainte de începerea activității lor la registrul comerțului; conform celor menționate anterior precum si celor statuate de doctrina juridica de specialitate sucursalele sunt integrate organic societății fondatoare, au dependenta juridica si economica fata de acestea iar obiectul lor este circumscris societății mama; totodată aceste sucursale sunt dezmembraminte ce dispun de o anumita identificare si exercita funcții de mandat în raporturile cu terții; astfel ele devin debitoare in raporturile obligationale in care se angajează societatea mama. Aceeași prevedere rezulta si din Regulamentul de organizare si funcționare al Sucursalei conform căruia sucursala desfășoară activități de interes public national in scopul realizării transportului feroviar public de marfa si al satisfacerii nevoilor de apărare a tarii, pentru si in numele societății; de asemenea din Regulamentul de Organizare si Funcționare al Sucursalei rezulta ca sucursala răspunde in relațiile cu organismele de stat teritoriale, iar in speța de fata, cu instanțele judecătorești; printr-o simpla analiza vizuala a contractul individual de munca se poate observa ca acesta este incheiat intre reclamant si R. CF si nicidecum nu este incheiat cu societatea-mama, astfel ca poate sta in proces in temeiul art. 41 1 C.p.c.; astfel, considera ca S. Centrul Regional de Exploatare, întreținere si Reparații CF Constanta are calitatea de angajator, in temeiul art. 40 alin. 2 Cm., si a fost chemata in mod corect in instanța in calitate de parata deoarece coordonează probleme de salarizare si deține efectiv perioada lucrata de către reclamant; se asemenea, in susținerea celor menționate anterior, solicită a se avea in vedere si dispozițiile Legii 76 din 2001 Privind sistemul asigurărilor de șomaj si stimularea ocupării forței de munca si prevederile Legii 19 din 2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurări sociale; în conformitate cu prevederile celor doua acte normative menționate anterior angajatorul are obligația de a retine si vira la bugetul statului contribuția datorata de salariatul angajat; conform dispozițiilor Legii 95 din 2006 privind reforma in domeniul sanatatii anagajatorul are obligația de a plati contribuția pentru asigurările sociale de sănătate pentru salariatul asigurat, cat si sa vireze si sa retina contribuția datorata de salariatul asigurat; mai mult, conform Legii 346 din 2002 privind asigurarea pentru risc de accidente de munca si boli profesionale, pentru salariatul asigurat contribuția este plătită numai de către angajator; de asemenea angajatorului ii revine, in condițiile impuse de către Codul fiscal, obligația de a vira impozitul pentru veniturile din salarii; așa cum se poată observa din toate actele si lucrările dosarului depuse pe parcursul derulării litigiului in fața instanței de fond toate aceste obligații au fost achitate numai de către S. Centrul Regional de Exploatare, Întreținere si Reparații CF Constanta, anterior R. CF Constanta in raport de precizările paratei la ultimul termen de judecată; împrejurarea ca la incheierea contractului colectiv de munca a participat numai societatea fondatoare impreună cu organizațiile sindicale nu este de natura a inlatura răspunderea Sucursalei Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF Constanta deoarece clauzele contractelor colective de munca produc efecte pentru toti salariații si considera ca exista identitate intre S. Centrul Regional de Exploatare, Întreținere si Reparații CF Constanta în prezenta cerere si titularul obligației, raport ce are la baza contractul colectiv de munca incheiat; participând la incheierea contractului individual de munca S. Centrul Regional de Exploatare, Întreținere si Reparații CF Constanta are drepturi si obligații; considera reținerea instanței de fond ca fiind eronata deoarece in cuprinsul raportului de expertiza întocmit în cauza d-nul expert a menționat prin răspunsul formulat si depus la termenul de judecata din data de 03.10.2012 ca nu este relevanta deplasarea la locul de munca iar necesara este analizarea fisei postului, documentelor depuse la dosarul cauzei, studiile de evaluare INCDP; astfel, relevante in cauza sunt studiile de evaluare INCDPM - daca . masuri de modernizare și reducere a elementelor de risc profesional acestea erau menționate in studiile de evaluare, deoarece prezintă relevanță; modernizarea echipamentului si luarea de masuri de protecție suplimentare sunt irelevante ulterior încetării raportului de munca al reclamantului; chiar daca a fost dorința paratei de a încadra activitatea efectuata de recurent in grupa II de munca si instanța de judecata poate pronunța o hotărâre judecătoreasca cu privire la constatarea îndeplinirii criteriilor pentru încadrarea în grupe de munca; admiterea acestei concluzii echivalează cu o restricționare a accesului la justiție, consfințit de art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului si cu o nerespectare a principiului de drept potrivit căruia nimeni nu-si poate invoca propria turpitudine; mai mult, cererea de chemare in judecata are caracterul unei acțiuni in constatare, urmărind astfel constatarea existentei ori inexistentei unui drept, instanța putând aprecia culpa părților in neîndeplinirea unei obligații legale; considera ca deși prestarea activității in condițiile de munca reliefate prin cererea de chemare in judecată se efectua in baza unei metodologii specifice nu exista nici un impediment pentru a se constata cele solicitate de recurent; face referire la dispozițiile cuprinse in Legea nr.226/2006 ce prevede la art. 1 alin.3 ca in situațiile in care potrivit legii, unitățile din anexa 2 isi schimba denumirea, sediul ori se reorganizează, chiar prin preluarea totala a patrimoniului de către o alta unitate, locurile de munca in care pana la data modificărilor s-au desfășurat activitățile din Anexa 1 raman in continuare încadrate in condiții speciale de munca, daca respectivele condiții speciale de munca se regăsesc la noua societate; și art. 169 din Codul muncii garantează protecția drepturilor salariaților in cazul in care se produce un transfer al întreprinderii, al unității sau al unor parti ale acesteia către un alt angajator, drepturile si obligațiile cedentului fiind transferate integral cesionarului, acest articol fiind o transpunere in legislația naționala a Directivei 2001/2003 a Consiliului Europei; de asemenea solicită a se avea in vedere si ultraactivitatea (supraviețuirea) legii civile vechi (având in vedere prorogarea unor acte normative in prezent), ceea ce înseamnă ca legea veche continua sa se aplice situațiilor juridice ce au în sfera sa de reglementare, existente si in prezent, si care nu au primit o noua reglementare prin dispozițiile legii noi; conform principiului ultraactivitatii legii civile - nu se exclude in mod expres ultraactivitatea actelor normative abrogate asupra situațiilor juridice ce au intrat sub incidența actului normativ abrogat; efectele acestor acte normative se pot produce si in viitor întrucât nu contravin unor dispoziții imperative ale legii; se invocă prevederile Protocolului nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; consideră că noțiunea de bun in sensul acestei dispoziții nu se limitează la proprietatea corporala si este independenta in raport de calificările formale din dreptul intern: anumite alte drepturi si interese constituind active pot fi considerate bunuri în sensul acestei dispoziții; apreciază că o creanța suficient de certa, pentru ca reclamantul sa poată avea speranța legitima ca vor obține un avantaj patrimonial, poate uneori sa fie considerata un bun (Teteriny versus Federația R., 30 iunie 2005); noțiunea de bunuri poate cuprinde atat bunuri actuale, cat si valori patrimoniale, inclusiv creanțe, in virtutea cărora reclamantul poate pretinde ca are cel puțin o speranța legitima de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate; prin cererea de chemare in judecata a solicitat obligarea paratelor la recunoașterea activității in grupa I de muncă prestata de catre recurent in perioada 01.08._76 si 01.04._95; în perioada sus-menționată a fost anagajat al paratelor, desfasurandu-și activitatea in profesiile de electrician și electro-mecanic fiindu-i acordata grupa II de munca in baza Ordinului 50/1990 Anexa II poziția 210; în aceeași profesie recurentul este încadrat si in perioada 01.08._91 dar ii este acordata grupa I de munca in baza Ordinului 50/1990 Anexa I poziția 123; activitatea sa a fost încadrata in grupa II de munca in conformitate cu dispozițiile Decretului 292/1959, Ordin 50/1990 si Decret 215/1977; consideră ca încadrarea activității sale in grupa II de munca este eronata având in vedere următoarele: activitatea efectuata de către recurent a fost desfășurată în procent de 100% din timpul efectiv lucrat(conform celor menționate de către parata in carnetul de munca la poziția 61) iar conform Ordinului 50/1990 si a Ordinului 125/1990, meseriile si funcțiile din funcțiile de exploatare a cailor ferate strâns legate de siguranța circulației se încadrează in grupa I de muncă; consideră ca beneficiază de încadrarea in grupa I de munca conform dispozițiilor Ordinului 125/1990 raportat la Ordin 50/1990 anexa 1 poziția 123, deoarece a beneficiat de sporuri la salariu, activitatea desfășurându-se in baza unor proceduri de lucru specifice cu vehicule feroviare, utilaje si mașini cu un înalt grad de risc de accidentare prin taiere, rănire, lovire amputare si chiar deces, utilaje ce produc vibrații mecanice, zgomote si emisii de substanțe peste limitele admise; sporurile de care a beneficiat sunt sporuri pentru condiții grele de munca feroviara de 15%, spor pentru condiții vătămătoare de 10%, spor condiții periculoase de 15%, activitatea îndeplinita fiind in legătura directa cu siguranța circulației; potrivit încadrării in profesia pe care o exercita era supus examinărilor periodice din punct de vedere medical și psihologic in conformitate cu prevederile Ordinului 447/2003, beneficiind si de condiții de odihna suplimentare; motivarea oferita de către unitatea angajatoare conform căreia nu beneficiază de încadrare in grupa I de munca de natura de a-l prejudicia deoarece consideră ca trebuie a fi avute in vedere considerentele Deciziei Curții Constituțional nr. 87 din 1999 conform căreia încadrarea in grupa I de munca este aplicabila atât persoanelor ce erau in activitate la data intrării lor in vigoare a Decretului-lege nr. 68/1990, cat si persoanelor pensionate; dispozițiile art. 2 alin. 1 din Decretul-lege nr. 68/1990, recunosc beneficiul unor drepturi cuvenite si câștigate anterior, ale căror efecte sau valorificare, insa, se face ulterior; sub acest aspect, apare discriminatorie recunoașterea beneficiului drepturilor respective doar in favoarea persoanelor care sunt încă in activitate la locuri de munca sau in activități caracterizate prin condiții deosebite, în favoarea celor care anterior au lucrat in aceleași condiții, dar înainte de . Decretului-lege nr. 68/1990 au încetat raporturile lor de munca, prin pensionare sau din alte motive, ori s-au încadrat la locuri de munca care nu au același caracter; acest tratament juridic diferențiat incalca principiul egalității înscris in art. 16 alin. (1) din Constituție. Persoanele in privința cărora se examinează aplicabilitatea dispozițiilor art. 2 alin. 1 din Decretul-lege nr. 68/1990 se găsesc in situații diferite doar sub aspectul statutului lor social - de persoane încadrate la locuri de munca sau in activități având condiții deosebite, de persoane încadrate la alte locuri de munca sau in alte activități, ori de persoane care nu s-au mai încadrat în munca din diverse motive - si toate acestea văzute la o data exacta, aceea a intrării in vigoare a actului normativ respectiv; or, beneficiul si posibilitatea valorificării unor drepturi cuvenite si câștigate in perioade cand toate aceste categorii de persoane au lucrat in aceleași condiții, este evident ca, sub acest aspect, ele se afla . ce impune si tratament juridic identic; potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, "Legile si toate celelalte acte normative raman in vigoare, in măsura în care ele nu contravin prezentei Constituții."; în conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituția României: "Deciziile Curții Constituționale se publică in Monitorul Oficial al României. De Ia data publicării, deciziile sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor." astfel deciziile pronunțate de către Curtea Constituționala a României au caracter obligatoriu.

Având in vedere cele menționate anterior solicită obligarea paratelor la recunoașterea încadrării in grupa I de munca pentru perioada menționata.

Intimatele pârâte au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului sens în care au reiterat, în esență, susținerile formulate în fața primei instanțe.

În recurs nu s-au administrat alte probe.

Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041 Cod.pr.civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În cuprinsul Ordinului nr.50/1990 cu completările ulterioare aduse prin Ordinul 125/1990 meseriile si funcțiile din unitățile de exploatare a cailor ferate a căror activități sunt legate de siguranța circulației sunt prevăzute pentru încadrarea în grupa I de munca, în anexa I, la pct. 123 iar pentru încadrarea în grupa II de muncă în anexa 2 la pct. 210 .

Activitatea desfășurată de reclamant, cea de electrician și electromecanic figurează în Ordinul 50/1990 la punctul 210 din anexa 2, fiind încadrată în grupa a II a de muncă.

Este adevărat că potrivit pct.3 din Ordinul comun al Ministerului Muncii și Ocrotirii Sociale, Ministerului Sănătății și Comisiei Naționale pentru Protecția Muncii nr. 50/1990, se stabilea că beneficiază de încadrarea în grupele I și II de muncă personalul care lucrează efectiv la locurile de muncă și activitățile prevăzute în Anexele 1 și 2.

De aceea, în principiu, este posibilă încadrarea unei activități desfășurate în grupa I de muncă având în vedere desfășurarea efectivă a acesteia în condițiile prevăzute de Ordinul nr. 50/1990 chiar dacă locul de muncă ocupat nu era în mod expres nominalizat în cuprinsul acestui act normativ, esențiale fiind condițiile de muncă.

Totuși, în cazul în care, un loc de muncă este în mod expres indicat între locurile de muncă a căror activitate se încadrează într-o anumită grupă de muncă, nu poate fi nesocotită această normă juridică pentru a încadra activitatea respectivă în altă grupă de muncă.

Reclamantul susține însă că, deși ocupa o funcție, încadrată în grupa II de muncă, recunoscută ca atare de angajator potrivit susținerilor din cererea introductivă, în realitate desfășura activități dintre cele indicate în Ordinul nr. 50/1990 în grupa I de muncă.

Dar, potrivit punctului 7 din Ordinul nr. 50/1990, încadrarea în grupa I de muncă se putea face numai pentru timpul efectiv lucrat în aceste condiții și numai dacă lucra cel puțin 50% din timp în aceste condiții.

Or, în cazul reclamantul, problema în discuție nu este doar încadrarea activității pe care susține că a desfășurat-o în grupa I de muncă, ci și timpul cât a lucrat în aceste condiții.

Astfel, expertul desemnat în cauză a arătat că activitatea respectivă ar putea fi încadrată în sine în grupa I de muncă însă nu face referire la programele de lucru din perioada relevantă și nici nu există probe în acest sens pentru a putea realiza un calcul exact al timpului efectiv lucrat ceea ce nici nu s-a întâmplat. Expertul prezintă numai presupuneri bazate pe „propria experiență” astfel cum se arată în raportul de expertiză și pe împrejurarea că reclamantul a activat în mod neîntrerupt în funcțiile respective.

Dar, încadrarea în grupe de muncă se făcea raportat la timpul efectiv lucrat în anumite condiții, chestiune de fapt care trebuie dovedită, iar nu raportat numai la încadrarea într-o anumită funcție.

În situația în care reclamantul ocupa un loc de muncă încadrat în mod expres de Ordinul nr. 50/1990 în grupa II de muncă și pretinde că în fapt desfășura activități în anumite condiții care ar fi determinat încadrarea în grupa I de muncă, trebuia stabilit cât timp a desfășurat reclamantul activitățile indicate de acesta.

Oricum, reclamantul nu a probat că desfășura cel puțin 50% din activitate în condițiile respective pentru a putea fi încadrată activitatea sa în grupa I de muncă.

Aceasta este opțiunea emitentului actului normativ, în sensul de a nu recunoaște grupa I de muncă decât în cazul în care această activitate constituie cel puțin 50% din activitatea angajatului, considerându-se că numai în această situație activitatea respectivă este de natură a-i afecta capacitatea de muncă și se justifică acordarea unor drepturi suplimentare pentru munca desfășurată.

Pe de altă parte, câtă vreme prin Ordinul nr. 50/1990 o anumită activitate a fost încadrată în mod expres în grupa II de muncă, solicitarea de a stabili o altă încadrare tinde la modificarea actului normativ ceea ce nu este în competența instanței judecătorești în condițiile în care actul administrativ normativ nu este contestat în procedura specială a contenciosului administrativ pentru nelegalitate.

În aceste condiții, este fără relevanță situația altor persoane a căror activitate a fost încadrată în grupa I de muncă, în cauză fiind vorba de o problemă de probațiune strict în referire la situația reclamantului.

Desigur, în materia conflictelor de muncă există unele reguli speciale, derogatorii de la dreptul comun în ceea ce privește sarcina probei.

Astfel, dacă în regulă generală celui ce face o afirmație în fața instanței îi incumbă sarcina probei în conformitate, în materia conflictelor de muncă regula este că proba incumbă angajatorului.

În conformitate cu art. 272 din Codul Muncii republicat sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.

Totuși, chiar dacă art. 272 din Codul Muncii instituie această regulă, sarcina probei are în vedere proba posibilă . Pe de altă parte reclamantul trebuie să dovedească totuși situația premisă cum ar fi existența raporturilor de muncă și efectuarea anumitor activități, rămânând în sarcina angajatorului să dovedească faptul că a remunerat corespunzător angajatul pentru munca prestată sau a încadrat în mod corect munca acestuia. Angajatorul nu poate fi obligată să probeze un fapt negativ, și anume că angajatul nu a desfășurat anumite activități în condițiile în care din înscrisurile existente rezultă care erau atribuțiile acestuia. Revine reclamantului sarcina de a proba situația premisă, respectiv desfășurarea unor activități care să îl îndreptățească la anumite beneficii iar apoi angajatorului îi revine sarcina de a proba că a recunoscut aceste drepturi sau de a proba netemeinicia susținerilor reclamantului.

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în jurisprudența sa că dreptul la muncă nu este garantat de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ( cauza T. contra României – paragraful nr.88).

De asemenea, în mai multe cauze, cum ar fi și cauzele conexe Mihăieși contra României și S. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, în același sens, că o creanță nu poate fi considerată ca o valoare patrimonială în sensul art.1 din Protocolul 1 la Convenție decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern inclusiv dacă a fost recunoscută printr-o jurisprudență constantă a instanțelor ceea (paragraful 14 și 16) ce nu este cazul astfel cum s-a arătat.

De asemenea, nu se poate avea în vedere existența unui pretins tratament discriminatoriu întrucât o astfel de analiză poate fi făcută numai în cazul persoanelor aflate în situații identice sau similare și comparabile.

În plus, prin deciziile nr. 818/3.07.2008, nr.819/3.07.2008 și nr. 820/3.07.2008 pronunțate de Curtea Constituțională, s-a statuat că prevederile art. 1, art.2 al.3 și art. 27 al.1 din O.G. nr. 37/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești, au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Ulterior, prin Decizia nr. 1325/2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Și în acest caz, s-a motivat decizia prin aceea că „dispozițiile ordonanței lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății” și că „un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării”.

Aceste decizii ale Curții Constituționale au avut în vedere așadar nu doar situația în care instanțe ar anula prevederi legale ci și situațiile în care ar aplica prevederi din acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății, indiferent de forța lor juridică. Și într-un asemenea caz ar fi încălcat principiul separației puterilor în stat.

Ca urmare, instanța nu poate avea în vedere motive care se referă la existența unui tratament discriminatoriu pentru a aplica în cazul reclamantului alte prevederi normative decât cele care reglementau activitatea acestuia în perioada de referință, respectiv să impună pârâtei să îi încadreze activitatea în alte norme decât cele ce îi erau aplicabile.

Mai mult, în cauză nu se pune problema neîncadrării reclamantului în grupa I de muncă pentru motivul că ar fi fost pensionat la o anumită dată ci numai pentru că activitatea sa nu se încadra în grupa I de muncă potrivit cu actele normative aplicabile.

Pe de altă parte, folosind o formulare cu caracter general, în sensul că ar fi supus unui tratament discriminatoriu reclamantul nu a indicat nici persoanele în raport cu care se consideră discriminat și nici nu a indicat motivul care a stat la baza discriminării invocate, astfel încât o astfel de cerere nu poate fi analizată (în acest sens - Curtea Europeană a Drepturilor Omului – decizia asupra admisibilității din 12.02.2008 în cauza Budina împotriva Rusiei).

Aceste argumente sunt suficiente pentru a constat caracterul nefondat al acțiunii reclamantului.

În aceste condiții, problema calității procesual pasive a uneia dintre pârâte și problema capacității procesuale a altei pârâte devin lipsite de relevanță și nu se mai impune a fi analizate.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod.pr.civ. se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul civil formulat de recurentul reclamant B. I. domiciliat în C., ., ., . împotriva sentinței civile nr.1617/27.03.2013 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE „CFR” SA cu sediul în București, sector 1, ..38, R. S. CFR C. cu sediul în C., . și .>cu sediul în București, ..38, ca nefondat.