Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 888/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 888/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 14-10-2013 în dosarul nr. 741/118/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
DECIZIA CIVILĂ NR.888/CM
Ședința publică din 14 octombrie 2013
Completul de judecată constituit din:
PREȘEDINTE - M. G.
JUDECĂTOR - G. L.
JUDECĂTOR - VANGHELIȚA T.
Grefier - A. B.
Pe rol, soluționarea recursului civil formulat de recurenta pârâtă S. C. MARFĂ S.A., cu sediul procesual ales în C., ., nr.2, împotriva sentinței civile nr. 1418, pronunțată de Tribunalul C. la data de 15 martie 2013, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant C. G., cu domiciliul în G., ., ., . și intimata pârâtă S. C. MARFĂ S.A. – Sucursala Muntenia Dobrogea, cu sediul în C., ., nr.2, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal efectuat în cauză, se prezintă pentru recurenta pârâtă, consilier juridic P. A., în baza delegației de reprezentare fără număr și dată, pe care o depune la dosar și, în anexă, în copie, procura judiciară autentificată sub nr. 475 din 07 martie 2013, la BNP Asociați Etica din București, delegație pe care a mai depus-o și la filele 12, 13 dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită, conform art. 87 și urm. Cod procedură civilă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință prin care s-au evidențiat părțile, obiectul litigiului, mențiunile privitoare la îndeplinirea procedurii de citare și stadiul procesual; după care:
Întrebat fiind, reprezentantul convențional al recurentei pârâte arată că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de depus, solicitând acordarea cuvântului pe fond.
Instanța ia act de declarația reprezentantului convențional al recurentei pârâte potrivit cu care acesta arată că nu mai are cereri prealabile de formulat sau probe de depus și, în temeiul dispozițiilor art. 150 din Codul de procedură civilă, constată încheiată cercetarea judecătorească, acordându-i cuvântul pe fond.
Reprezentantul convențional al recurentei pârâte, având cuvântul, pune concluzii de admitere a recursului astfel cum a fost formulat și motivat, pentru motivele detaliate în cererea de recurs (filele 4-8).
CURTEA
Asupra prezentului recurs, constată:
Prin sentința civilă nr. 1418/15.03.2013 a Tribunalului C. a fost admisă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Sucursala Muntenia Dobrogea a S. C. Marfă, fiind respinsă acțiunea reclamantului C. G., formulată în contradictoriu cu această entitate; a fost respinsă, pe cale de consecință, excepția lipsei calității procesuale pasive a aceleiași sucursale.
A fost respinsă și excepția vizând incidența art. 268 alin. 1 lit. d și e Codul muncii.
Pe fond s-a admis acțiunea reclamantului C. G., pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ C. MARFĂ S.A. fiind obligată la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite, calculate prin luarea în considerare a unui salariu de bază minim brut corespunzător clasei 1 de salarizare de 570 lei pentru perioada 22.01.2010 – 31.03.2010 și, respectiv, de 600 lei pentru perioada 01.04.2010 – 31.12.2010, drepturi ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și la 200 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul este salariatul societății pârâte și că în perioada 22.01._10 unitatea nu i-a calculat drepturile salariale în acord cu dispozițiile art. 41 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010.
Astfel, potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 ,,Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 de ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.’’
Instanța a reținut că art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 și art. 236 alin. 4 din Codul muncii prevăd că, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, contractele colective de muncă reprezintă legea părților. Astfel fiind, pârâta, semnatară a contractului colectiv de muncă anterior menționat, nu poate să refuze îndeplinirea obligațiilor asumate invocând dificultăți financiare sau orice alte motive, inclusiv faptul că ar fi fost agent economic monitorizat.
După încheierea și ., aceste contracte colective de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante (art. 236 alin. 4 Codul muncii coroborat cu art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996).
Art. 243 din Codul muncii și art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie și, că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați.
În consecință, tribunalul a înlăturat susținerile pârâtei în sensul că, în privința angajaților săi, acest contract colectiv de muncă nu se aplică, precum și faptul că reclamantul nu este încadrat la nivelul clasei 1 de salarizare. Cu privire la susținerile pârâtei că nici unul dintre salariații săi nu este încadrat la nivelul clasei 1 de salarizare, instanța de fond a arătat că acest aspect nici nu este relevant în cauză atât timp cât toate salariile angajaților pârâtei se calculează prin raportare la clasa 1 de salarizare.
Potrivit art. 4 alin. l din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi nr. 722/2008, acesta se aplică până la 31 decembrie 2010 și conform alin. 2, dacă nu a fost denunțat de niciuna din părți cu 30 de zile înainte de data expirării, valabilitatea lui se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, respectiv cu încă un an calendaristic. Pârâta nu a probat faptul că acest contract colectiv de muncă ar fi fost denunțat în condițiile anterior enunțate, astfel că, acesta este aplicabil până la 31 decembrie 2011, așa cum prevăd și dispozițiile tranzitorii din art. 2 ale Legii nr. 40/2011, de modificare a Codului muncii.
Chiar dacă potrivit art. 128 și 133 din Legea nr. 62/2011 nu mai este prevăzută posibilitatea încheierii de contracte colective de muncă la nivel de ramură, ci doar la nivel de sector de activitate, vechile contracte colective de muncă încheiate la nivel de ramură, valabile până la 31 decembrie 2011, produc efectele prevăzute în fostul art. 241 din Codul muncii, sub imperiul căruia au fost încheiate, conform art. 2 din Legea nr.40/2011.
Susținerile pârâtei nu pot fi luate in considerare. Este real că reprezentanții salariaților care au participat la negocierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate nu au contestat clauzele acestuia, printre care și stabilirea salariului de bază brut la suma de 570 lei, însă salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi fiind lovită de nulitate.
Prin urmare, întrucât contractul colectiv de muncă la nivel de ramură constituie legea părților, iar prevederile acestuia referitoare la stabilirea salariului minim brut de bază erau obligatorii pentru părțile semnatare și favorabile salariaților, reprezentanții lor nu puteau negocia si renunța la drepturile celor pe care-i reprezentau, dat fiind dispozițiile art. 38 din Codul muncii.
Instanța a înlăturat totodată și apărarea pârâtei potrivit căreia prin admiterea acțiunii s-ar ajunge la o diminuare a salariului reclamanților atât timp cât aceștia au încasat drepturi salariale superioare sumei de 700 de lei, deoarece diferența salarială se calculează în baza coeficientului de ierarhizare aplicat clasei salariale, iar pârâta a plecat în calcularea drepturilor salariale de la suma de 570 lei și nu de la 700 de lei corespunzător clasei 1 de salarizare.
În ceea ce privește cererea ce are ca obiect actualizarea cu indicele de inflație a sumelor de bani solicitate, s-a avut în vedere că un creditor poate pretinde și daune ce au caracter compensatoriu și care sunt menite să acopere prejudiciul cauzat prin scăderea valorii creanței datorită inflației, după ce aceasta a ajuns la scadență. Valoarea acestui prejudiciu constă în diferența dintre valoarea nominală a creanței și valoarea reală la data executării. Actualizarea în funcție de rata inflației este fundamentată pe scopul acestei instituții juridice - păstrarea valorii reale a obligației bănești.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal, societatea pârâtă, care a susținut că soluția este netemeinică și nelegală, fiind necesară casarea sau modificarea sentinței atacate, cu consecința admiterii excepției prescrierii dreptului material la acțiune, iar pe fond, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată.
Recurenta pârâtă a arătat, sub un prim aspect, că instanța de fond a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 cod proc. civilă. S-a susținut deopotrivă că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ci doar motive contradictorii, străine de natura pricinii.
Recursul a evocat, pe lângă aceste temeiuri de casare, și pe cele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 cod proc. civilă (interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii pricinii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia), dar și de art. 304 pct. 9 cod proc. civilă (lipsa temeiului legal, încălcarea sau aplicarea greșită a legii).
S-a solicitat, totodată, ca în raport de textul art. 4042 alin. 1 cod proc. civilă să se dispună repunerea părților în situația anterioară, prin obligarea intimatului reclamant la plata tuturor drepturilor bănești achitate în temeiul titlului executoriu ce se va desființa.
Societatea pârâtă a apreciat că nelegalitatea sentinței recurate constă în acordarea către reclamant a unor drepturi ce izvorăsc din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi 2008 – 2010, instanța nesocotind prevederile art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii potrivit cu care pentru acest tip de pretenții termenul de prescripție pentru exercitarea dreptului la acțiune este de 6 luni ,,în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia’’.
S-a mai susținut că un contract colectiv de muncă are caracter general și obligatoriu pe durata valabilității sale, iar un conflict de muncă în legătură cu prevederile sale nu poate fi inițiat în afara termenului pentru care contractul a fost încheiat. Prin urmare, cererea reclamantului, vizând neexecutarea culpabilă de către angajator a unor clauze ale CCM la nivel de ramură, era prescrisă față de data încetării valabilității contractului.
S-a solicitat să se constate că potrivit art. 24 din Legea nr. 130/1996, prevederile contractelor colective de muncă negociate cu încălcarea art. 8 din lege sunt lovite de nulitate, sancțiune constatată însă de către instanța judecătorească, la cererea părții interesate; clauzele găsite nule urmează a fi într-o atare situație renegociate, până la acel moment fiind înlocuite cu dispozițiile mai favorabile din lege sau din CCM la nivel superior. Or, în speță, a arătat societatea pârâtă, reclamantul nu a făcut dovada anulării contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Nulitatea contractului (ori a unora din clauzele sale) nu operează de drept, pretinsele prevederi neconforme neputând așadar fi înlocuite de drept cu altele, apreciate ca fiind mai favorabile (art. 8 din Legea nr. 130/1996).
Asupra fondului, recurenta a apreciat că pretențiile formulate sunt vădit nefondate, câtă vreme s-a ignorat de către tribunal că pe perioada 2009 – 2010 S. C. MARFĂ S.A. a avut propriul contract colectiv de muncă, încheiat cu respectarea art. 229 din Legea nr. 53/2003, contractul colectiv la nivel de ramură expirând la 31.12.2010.
S-a criticat faptul că nu s-a avut în vedere, pe baza probelor administrate, că reclamantul a beneficiat de un salariu de bază brut, în temeiul CIM și al CCM la nivel de unitate, mai mare decât cel solicitat prin aplicarea art. 41 alin. 3 din CCM la nivel de ramură transporturi, acest fapt datorându-se dispozițiilor mai favorabile din CCM la nivel de unitate. Urmează a se constata în cauză că reclamantul a primit salarii cu mult mai mari decât salariul de bază brut în sumă de 700 lei, astfel cum reiese din înscrisurile depuse.
Au fost evocate textele art. 159 alin. 1 și 2 și art. 162 alin. 1 Codul muncii, recurenta arătând că în acest caz s-a probat negocierea prin CIM a salariului și acceptarea lui de către salariat; că în mod greșit prima instanță a procedat la compararea valorică a salariului rezultat din aplicarea CCM la nivel de unitate cu cel reieșit din aplicarea art. 41 alin. 3 din CCM la nivel de ramură transporturi.
În absența unei constatări a nulității clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, nu se putea stabili că unele din prevederile sale sunt înlocuite cu cele ale CCM la nivel superior, ci doar că primele se aplicau în mod valabil părților semnatare (deci, obligatorii și pentru reclamantul intimat).
Hotărârea atacată a fost criticată și pe considerentul reținerii unor motivații contradictorii în ce privește interdicția creării pe cale judiciară a unei lex tertia peste voința părților, instanța de fond intervenind asupra contractelor de muncă încheiate și înregistrate conform legii, combinând și interpretând anumite dispoziții contractuale în vederea obținerii acestei ,,a treia legi’’.
Analizând criticile evocate, instanța de recurs constată că este necesară o verificare preliminară a incidenței dispozițiilor art. 304 pct. 5 cod proc. civilă (,,când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2’’), pct. 7 (,,când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii’’), pct. 8 (,,când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia’’) și pct. 9 (,,când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii’’).
Recursul a evocat și vechiul text al art. 304 pct. 10 cod proc. civilă, potrivit cu care hotărârea poate fi reformată ,,când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii’’, însă acest motiv va fi ignorat în condițiile abrogării lui prin O.U.G. nr. 138/2000.
Astfel, doctrina a stabilit că temeiul de casare dat de încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității conform art. 105 alin. 2 cod proc. civilă nu poate fi raportat decât la acele cazuri în care greșelile procedurale pot fi remediate exclusiv prin aplicarea nulității actelor de procedură, pentru care legea prevede o atare sancțiune. Este cazul nelegalei citări, a nerespectării obligației de convocare a părților la efectuarea unei expertize judiciare la fața locului, și în genere a acelor prevederi procedurale edictate în scopul respectării principiilor contradictorialității și egalității armelor, care trebuie să guverneze procesul civil. Aceste încălcări conduc într-adevăr la subminarea dreptului la un proces echitabil, în sensul dat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, însă în speță, recurenta nu a evocat acest tip de încălcări ale legii. Prin urmare, față de argumentele dezvoltate prin calea de atac, acest text nu își găsește aplicabilitatea în speță.
Temeiul de modificare dat de art. 304 pct. 8, privitor la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, la schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, nu este incident în cazul în care instanța s-a raportat corect la raportul juridic pe temeiul căruia s-au formulat pretențiile; interpretarea clauzelor unui contract colectiv de muncă într-o manieră contrară celui relevat de angajator nu echivalează, cum pretinde recurenta, cu distorsionarea înțelesului și naturii unui asemenea contract, ci pune în discuție incidența art. 304 pct. 9 cod proc. civilă. Mai mult decât atât, parcurgerea argumentelor sentinței atacate nu relevă o astfel de situație, pretențiile reclamantului fiind evaluate în directă corelare cu normele incidente, fără nici o interferență cu o altă cauză sau raport juridic. Prin urmare, nu sunt incidente nici disp. art. 304 pct. 7 cod proc. civilă.
În fine, dispozițiile art. 3041 cod proc. civilă, care permit analizarea în recurs - atunci când este singura cale de reformare - nu doar a temeiurilor de casare, ci și a celor de modificare, nu operează prin simpla sa indicare generică. Norma are rolul de a permite recurentului să abordeze în cadrul acestui recurs și alte argumente decât cele de nelegalitate, adică a celor de netemenicie (care în cazul dublului control judiciar devin inadmisibile); partea nemulțumită nu este însă absolvită de argumentarea lor potrivit principiului disponibilității, după cum instanța nu este abilitată să extindă criticile de netemeinicie peste ceea ce nu a criticat partea, încălcând principiul tantum devolutum quantum appellatum.
În aceste condiții, Curtea va reține că toate considerentele dezvoltate în cuprinsul recursului se raportează – ca ipoteză de reformare – în sfera de aplicare a disp. art. 304 pct. 9 cod proc. civilă, în sensul că recurenta se plânge de încălcarea sau aplicarea greșită a legii, astfel că singurul aspect ce trebuie verificat de către instanța de control judiciar este modalitatea de raportare a judecătorului fondului la dispozițiile legale aplicabile speței.
Întrucât chestiunea tranșată, a prevalenței unor clauze ale contractului colectiv de muncă la nivel superior față de cel la nivel de unitate, este în directă corelare cu problematica prescripției dreptului la acțiune, instanța de recurs le va analiza printr-o singură abordare, pornind de la natura drepturilor pretinse și de la textul care reglementează prescripția extinctivă.
Astfel, textul art. 268 alin. 1 lit. e din Legea nr. 53/2003, modificată prin Legea nr. 40/2011 (în forma în vigoare la data sesizării instanței – 22.01.2013), prevede că cererile pentru soluționarea unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, iar la lit. d se arată că, pentru situația în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, acțiunea poate fi depusă pe toată durata existenței contractului.
Recurenta susține că judecătorul fondului a dat o dezlegare eronată prin înlăturarea ambelor temeiuri de prescripție, însă aceste critici sunt nefondate.
Obiectul prezentului litigiu îl constituie pretențiile unui salariat fondate pe clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, solicitându-se angajatorului achitarea diferențelor de drepturi salariale decurgând din aplicarea clauzei apreciate ca fiind favorabile; cauza vizează deci un conflict individual de muncă, adică acel raport de drept procesual în care un salariat, titular al unui drept izvorât dintr-un contract colectiv de muncă la nivel de grup de unități, pretinde angajatorului său executarea întocmai a acestui contract (art. 266 teza întâi și art. 267 lit. a din Legea nr. 53/2003, corelate cu art. 231 teza ultimă din Legea nr. 53/2003).
Distinct de acest tip de conflicte de muncă, definite generic prin art. 231 Codul muncii, pot face obiectul jurisdicției muncii și acele litigii născute între partenerii sociali în legătură cu neexecutarea contractului colectiv de muncă sau a unor clauze ale acestuia; în acest ultim caz, însă, nu mai suntem în ipoteza unui conflict individual de muncă, dată de art. 268 alin. 1 lit. c, ci în cea a unuia care implică pe semnatarii contractelor colective, situație la care se referă art. 268 alin.1 lit. e din Legea nr. 53/2003.
Astfel fiind, indiferent că aceste drepturi – la care salariatul se consideră îndreptățit – rezidă din contractul individual ori din contractele colective la nivel de unitate, grup de unități sau ramură, dreptul la acțiune este supus art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, iar nu celor ale art. 268 alin. 1 lit. e.
În privința incidenței textului lit. d al art. 268, care statuează asupra posibilității constatării nulității unui contract de muncă ori a unora din clauzele sale exclusiv pe durata lui de valabilitate, Curtea va reține că această problemă nu poate face de-sine-stătător obiectul controlului judiciar câtă vreme reclamantul nu a sesizat instanța, potrivit principiului disponibilității, cu o cerere explicită în acest sens (de constatare a nulității). În consecință, în speță nu se putea analiza direct ipoteza aplicării art. 268 alin. 1 lit. d Codul muncii (prescrierea dr. la acțiune fiind o apărare indusă de o pretenție a reclamantului), însă toate celelalte apărări ale pârâtei, în legătură cu imposibilitatea înlocuirii de drept a unor prevederi contractuale cu altele, cu încălcarea voinței părților, urmează a fi analizate pe fond.
Parcurgând obiectul cererii cu care a fost învestit tribunalul, instanța de recurs va reține că reclamantul a solicitat să se constate că textul art. 41 alin. 3 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură transporturi, valabil pe perioada 2008 – 2010, publicat în Monitorul Oficial Partea a V-a nr. 3/11.02.2008, conținea dispoziții mai favorabile celor similare din Contractul colectiv de muncă la nivelul S. C. MARFĂ S.A., cât privește baza de calcul a salariului minim brut la nivel de ramură.
Intimatul reclamant a susținut – iar instanța de fond a admis – că din moment ce norma din CCM la nivel superior stabilea că ,,salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta’’, angajatorul nu putea decide, chiar cu acordul reprezentanților sindicali, calcularea salariilor de la o altă valoare a salariului de bază minim brut, chiar dacă minimul pe ramură era inferior salariului încasat de salariat.
Sub un prim aspect, al modalității în care operează contractele colective de muncă, Curtea va înlătura aserțiunea recurentei potrivit cu care cel încheiat la nivel de unitate urma să fie constatat nul printr-o cerere distinctă, pentru a face loc aplicării CCM la nivel superior, în caz contrar fiind pe deplin valabil contractul colectiv al unității.
Aceste apărări ale societății pârâte s-au fundamentat pe art. 24 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă (abrogată la data formulării acțiunii, dar în vigoare pe perioada CCM la nivel de ramură), care stabileau în alin. 1 că sunt lovite de nulitate clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8; că nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competentă, la cererea părții interesate (alin. 2); că în cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective (alin. 3), precum și că până la renegocierea drepturilor, clauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, după caz (alin. 4).
Textul art. 8 al Legii nr. 130/1996 prevedea, la rândul său, că un contract colectiv de muncă poate avea stabilite clauze numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege (alin. 1), că nu este posibilă inserarea, prin contractele colective de muncă, a unor clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (alin. 2), că la rândul lor contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă (alin. 3), precum și că la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal (alin. 4).
Sancțiunea prevăzută prin art. 24 alin. 1 din actul normativ enunțat era prevăzută așadar în relaționarea dintre contractele colective, cel inferior neputând conferi drepturi mai mici decât cele recunoscute prin contractul colectiv la nivel superior.
Însă, în ce privește conexiunea dintre contractul individual de muncă (ca izvor al drepturilor bănești primite de salariat) și contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, relaționarea era dată de fostul art. 11 din Legea nr. 130/1996, aceleași dispoziții fiind reluate prin art. 11 Codul muncii și art. 133 din Legea nr. 62/2011.
Sub acest aspect, în literatura juridică s-a arătat că ordinea publică socială plasează contractul individual de muncă în raport de contractul colectiv în aceeași situație ca și acest din urmă contract față de lege; că dacă există clauze ale contractului individual contrare clauzelor contractului colectiv, ele vor fi înlocuite ipso jure de cele din urmă.
Această abordare legislativă este rațională, pentru că salariatul – aflat într-o poziție de subordonare față de angajatorul său – nu trebuie să fie nevoit să pretindă nulitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru a obține aplicarea clauzelor favorabile ale contractului superior; de altfel, acest demers este superfluu devreme ce drepturile salariale primite își au sorgintea în contractul individual. Este motivul pentru care legea nici nu dispune obligativitatea unei proceduri prealabile de constatare a nulității CIM pentru a se deschide calea obținerii drepturilor favorabile și de aceea disp. art. 142 alin. 1 și 2 din Legea dialogului social, nr. 62/2011, nu se referă la nulitatea clauzelor contractului individual de muncă, ci doar la cele ale contractului colectiv.
Prin urmare, apărările recurentei pârâte privitoare la necesitatea constatării în prealabil a nulității clauzelor contractelor colective de muncă la nivel de unitate (ca fiind contrare celor de la nivel superior în materia calculului salariului de bază minim brut), nu își găsesc rațiunea în această speță, fiind în acest context ineficientă și invocarea art. 268 alin. 1 lit. d din Codul muncii.
O ultimă critică în recurs legată de modalitatea de interpretare și aplicare a clauzelor mai favorabile a constituit-o inadmisibilitatea selectării și combinării, din cuprinsul contractelor colective de muncă la nivel superior, a acelor elemente (bază de calcul, sporuri, coeficienți de ierarhizare etc.) care induc în final o maximizare a drepturilor bănești pentru salariați. În speță, recurenta a criticat instanța de fond pentru că, operând o combinare a algoritmului de calcul prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de unitate cu cel al contractului colectiv la nivel de ramură, a creat o lex tertia neprevăzută prin acordul partenerilor sociali și care a impus angajatorului o sarcină exorbitantă în raport cu salariații săi.
În realitate, problema care se ridică este aceea a modului efectiv în care instanțele confirmă sau infirmă situația defavorabilă invocată de salariat în raport de clauzele contractului superior, iar dezlegarea ei este dată de textul art. 241 alin. 1 din Codul muncii (n.n. în forma anterioară abrogării lui prin Legea nr. 40/2011, sub imperiul căruia era valabil CCM la nivel de ramură), care statua că un contract colectiv de muncă produce efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
Aceste norme, preluate ulterior în art. 132 și 133 din Legea dialogului social, nr. 62/2011, reflectă voința legiuitorului ca în acordul partenerilor sociali drepturile salariaților supuși contractelor colective să fie reglementate printr-un sistem piramidal, nivelul superior constituind la rândul său doar minimul unor asemenea drepturi.
Prin urmare, existența ori inexistența unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate (a cărui reglementare era dată de art. 236 Codul muncii) nu are nici o relevanță asupra aplicabilității, pentru toți salariații societății, a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, în condițiile art. 241 alin. 1 sus-citat – astfel că soluția primei instanțe este corectă asupra acestei chestiuni.
Pornind așadar de la dispozițiile art. 238 alin. 2 Codul muncii (anterior modificării prin Legea nr. 40/2001) care stabileau că un contract individual de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă, cât și de la cele ale alin. 1 și 3 care prin interpretare dispuneau că un contract colectiv de muncă la nivel superior trebuie să constituie limita minimală a drepturilor recunoscute salariaților, tribunalul urma să analizeze sensul dat de art. 41 alin. 3 lit. b din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi 2008 – 2010.
Textul, citat în cuprinsul hotărârii recurate, stabilea că negocierile în sistemul de salarizare vor porni – la nivelul unităților din transporturi – de la o valoare a salariului de bază minim brut pe ramură, de 700 lei, valabil de la 1.01.2008. Aceeași prevedere stabilea că de la această valoare încep negocierile pentru determinarea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv (n.n., la nivel de societate), Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură definind la art. 41 pct. 1și coeficienții minimi de ierarhizare necesari stabilirii salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați.
Prin urmare, nu doar legea, prin dispozițiile menționate, ci însăși convenția partenerilor sociali stabilea că unitățile cărora li se aplică acest CCM sunt libere să stabilească salariul de bază minim brut în societate și coeficienții de ierarhizare, fără însă să coboare – pentru niciunul dintre aceste elemente – sub minimul negociat la nivel de ramură.
În acest mod se înțeleg și dispozițiile referitoare la baza minimală de reglementare a oricărui contract colectiv de muncă superior în raport de cel inferior, acesta fiind de altfel și înțelesul dat în primă instanță prevederilor legale incidente în speță. Astfel fiind, critica recurentei potrivit cu care combinarea elementelor de calcul este inadmisibilă și contrară normelor legale urmează a fi înlăturată, instanțele fiind pe deplin abilitate să stabilească, la cererea salariaților, dacă s-au aplicat corect sau nu clauzele contractelor superioare și dacă există din acest punct de vedere diferențe de drepturi salariale neîncasate.
Vor fi înlăturate și criticile referitoare la inexistența unei diferențe în defavoarea salariatului intimat, câtă vreme salariul încasat lunar depășea valoarea salariului de bază minim brut de 700 lei, stabilit la nivel de ramură ; astfel cum corect a arătat și tribunalul, salariul net (cel achitat salariatului pentru munca depusă) nu este echivalent cu salariul de bază minim brut, care așa cum îl consacră și titulatura, reprezintă fundamentul (baza) construirii salariului brut, prin aplicarea asupra lui a coeficienților de ierarhizare și a sporurilor.
Față de toate aceste considerente și în raport de art. 312 alin. 1 cod proc. civilă, recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul civil formulat de recurenta pârâtă S. C. MARFĂ S.A., cu sediul procesual ales în C., ., nr.2, împotriva sentinței civile nr. 1418, pronunțată de Tribunalul C. la data de 15 martie 2013, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant C. G., cu domiciliul în G., ., ., . și intimata pârâtă S. C. MARFĂ S.A. – Sucursala Muntenia Dobrogea, cu sediul în C., ., nr.2.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2013.
PREȘEDINTE,JUDECĂTORI,Grefier,
M. G. G. LEFTERAna B.
VANGHELIȚA T.
Red.hot.jud.fond I.D.F.
Tehnored.jud.rec.M.G./13.11.2013
Gr.AB/2 ex./13.11.2013
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 120/2013.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 307/2013.... → |
|---|
