Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 953/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 953/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 23-10-2013 în dosarul nr. 12913/118/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 953/CM
Ședința publică din 23 Octombrie 2013
Complet specializat pentru cauze privind conflictele de muncă
PREȘEDINTE I. B.
Judecător M. P.
Judecător D. P.
Grefier M. G.
Pe rol pronunțarea asupra recursului civil formulat de recurenții reclamanții D. V. V., H. C., P. E., E. C. M., S. C. L., M. VICTORIȚA și T. G., toți cu domiciliul procesual ales la C.I.A. „N. L.” în G., ., ., apt.9, județul G., împotriva sentinței civile nr.1660 din 29.03.2013 pronunțate de Tribunalul C.-Secția I civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „C. MARFĂ” S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1 și cu sediul ales în C., . nr.2, județul C., acțiunea având ca obiect drepturi bănești (700 lei cf. Art. 41 al.3 CCMRT).
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din data de 16.10.2013 și au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face corp comun cu prezenta hotărâre,.
Completul de judecată, având nevoie de timp pentru a delibera, în conformitate cu dispozițiile art. 260 alin. 1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea la data de 23.10.2013 când în aceeași compunere a dat următoarea soluție:
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._ reclamanții D. V. V., H. C., P. E., E. C.-M., S. C. L., M. Victorița și T. G. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă C. Marfă S.A. și Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă C. Marfă S.A. – Sucursala Muntenia Dobrogea ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtelor la plata diferențelor rezultate din calcularea drepturilor salariale prevăzute in Contractul colectiv de munca la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 calculat la salariul de baza minim brut de 700 lei stabilit de art. 41 alin 3 lit. a si sumele efectiv încasate, pentru perioada noiembrie 2009-decembrie 2010 sau martie 2010.
In motivarea acțiunii reclamanții au arătat că au desfășurat activitate in cadrul societății pârâte si au beneficiat de un salariu de încadrare calculat pentru o valoare a salariului de baza minim brut de 570 lei respectiv 600 lei pentru perioada 1.04._10. Susțin reclamanții că potrivit contractului colectiv de muncă la nivel de ramura transporturi pe anii 208-2010, art. 41 alin 3 lit. a, salariul de baza minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil la data de 1.08.2008 este de 700 lei. Susțin reclamanții că la litera b a aceluiași art. 41 se prevede obligația părților implicate in negocieri colective la nivel de grup de unități să ia ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramura transporturi, adică 700 lei și nu 570 lei pentru perioada 1.09._10 respectiv 600 lei pentru perioada 1.04._10.
Mai precizează reclamanții că pârâta era obligată să respecte dispozițiile CCM la nivel de ramură și să aibă in vedere salariul minim brut de 700 lei la calcularea salariului.
In drept au fost invocate dispozițiile art. 41 alin. 5 din Constituție, CCM nr. 722/2008, art. 23, 40, 236 238, 241 Codul muncii, Legea 130/199.
Pirita SNTFC C. Marfă S.A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
A invocat pârâta excepția lipsei capacității de folosință a Sucursalei Muntenia Dobrogea. Se arata că Sucursala Muntenia Dobrogea este persoană juridică fără personalitate juridică in temeiul legii, neavând organe proprii de conducere, conform prevederilor HG 582/1998, astfel ca nu poate sta in judecată ca pârâtă, fiind lipsită de capacitate juridică civilă. Totodată susține pârâta că Sucursala nu poate avea calitatea de angajator, astfel că nu poate fi obligată in raportul juridic dedus judecății.
A invocat pârâta si excepția prescrierii dreptului material la acțiune .
Arata pârâta că rezultă fără echivoc faptul că solicitarea reclamanților constă in obligarea la respectarea clauzelor CCM la nivel de unitate, fiind astfel aplicabil termenul de prescripție de 6 luni.
Aceeași excepție a prescrierii dreptului material la acțiune, dar invocată pe dispozițiile art. 268 alin 1 lit. d Codul muncii a fost supusă atenției, apreciindu-se că drepturile bănești solicitate s-au născut cu mult înaintea termenului de 3 ani.
Arata pârâta ca in perioada 1.09._10 in care reclamanții solicită diferențele de drepturi salariale, diferența dintre salariul de baza minim brut negociat de 700 lei prevăzut de art. 41 din CCM la nivel de ramură si cel efectiv primit de reclamanți si calculat in baza CCM la nivel de grup de unități nu exista.
Menționează pârâta că părțile au înțeles de comun acord ca pentru anii 2009 si 2010 să stabilească un alt salariu minim la nivel de societate precum si alți coeficienți de ierarhizare decât cei prevăzuți in CCM la nivel de ramură, astfel că cererea trebuie analizată prin prisma principiului forței obligatorii a convențiilor. Mai mult, susține pârâta ca salariul a fost calculat avându-se in vedere dispozițiile CCM la nivel de unitate care este singurul contract care are incidență in cauză. Precizează pârâta că prin CCM la nivel de unitate sunt prevăzute clase si coeficienți de ierarhizare specifici activității feroviare, si mai mult, clasa 1 de salarizare nu poate fi asimilată cu salariul minim de 700 lei prevăzut de CCM la nivel de ramură deoarece in acest contract nu sunt prevăzute clase de salarizare ci numai coeficienți de ierarhizare pentru diferite categorii profesionale.
Pârâta susține că, clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior care conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior sunt lovite de nulitate, insă nulitatea va fi constată de instanța competentă la cererea persoanei interesate. Mai arata pârâta ca reclamanta solicită practic înlocuirea unor clauze ale CCM la nivel de unitate și CCM la nivel de grup de unități, a căror existență s-a încheiat la 31.12.2010 cu clauze mai favorabile existente in CCM la nivel de ramură, expirat și acesta la data de 31.12.2010, înlocuire ce nu se poate face decât in urma sesizării instanței cu o cerere de constatare a nulității clauzelor respective.
In cauză părțile au administrat proba cu înscrisuri fiind depuse: extras CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, act adițional, carnet de muncă, extras contract colectiv de muncă la nivel de unitate, extras contract colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
Prin încheierea din data de 11.02.2013 instanța a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a SNTFC C. Marfă S.A. - Sucursala Muntenia Dobrogea și a respins excepția prescrierii dreptului material la acțiune ca nefondată.
Pentru a pronunța aceste soluții, instanța a avut in vedere următoarele:
Potrivit art. 137 Cod procedură civilă „ Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură precum și asupra celor de fond care fac de prisos in totul sau in parte cercetarea in fond a pricinii „
Cu privire la excepția lipsei capacității de folosință a S. C. Marfa SA-Sucursala Muntenia Dobrogea, instanța a reținut următoarele :
Prin urmare, persoana juridica dobândește capacitate de folosință de la data dobândirii personalității sale juridice.
Potrivit art. 19 alin 2 din HG 582/1998 privind atribuțiile directorului general al C. Calatori „Directorul general poate delega din atribuțiile sale directorilor executivi sau oricărei alte persoane din cadrul C.F.R. Marfă.„
In cauză nu s-a făcut dovada acestei delegări de competențe.
Totodată, chiar dacă s-ar retine ca a operat o delegare de competente in ceea ce privește atribuția de a încheia contracte de muncă, acest lucru nu înseamnă decât faptul ca directorul sucursalei acționează in numele directorului general care se degrevează de executarea efectivă a atribuției respective, insă care răspunde in continuare de actele și faptele efectuate in numele său de către directorul regionalei.
Prin urmare, chiar daca contractul de munca ale reclamantei este încheiat de către directorul sucursalei, acesta acționează ca un mandatar al directorului general, calitatea de angajator fiind astfel păstrată de S. C. Marfă S.A.
In litigiul de față persoana care are calitatea de angajator și capacitate de folosință este S. C. Marfa S.A., astfel că instanța a apreciat ca pârâta S. C. Marfa S.A. Sucursala Muntenia Dobrogea nu are capacitate de folosință fapt pentru care a admis excepția lipsei capacității de folosință a acestui pârât.
Cu privire la excepția prescrierii dreptului material la acțiune instanța a reținut următoarele pentru acordarea drepturilor bănești solicitate pe perioada noiembrie 2009-decembrie/martie 2010.
Potrivit art. 268 lit. c si e Codul muncii „Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator; e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.”
Din textul de lege citat mai sus rezultă că pentru drepturile salariale termenul de prescripție al dreptului la acțiune este de 3 ani, iar pentru neexecutarea clauzelor contractului colectiv de munca termenul de prescripție al dreptului la acțiune este de 6 luni.
Potrivit art. 160 Codul muncii „ Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.”
Din cuprinsul contractului colectiv de muncă, rezultă că dreptul la calcularea unui salariu de baza brut este un drept salarial.
Apreciind deci, că dreptul la salariul la salariu brut de bază negociat este un drept salarial neacordat, instanța constată că termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani prevăzut de lit. c a art. 268 alin 1 Codul muncii. Avându-se in vedere că dreptul la plata salariului se naște la inceputul lunii următoare celei pentru care se calculează, instanța constată că dreptul la acțiune al reclamanților la plata salariului prin utilizarea unui salariu de baza brut negociat de 700 lei aferent anului 2009 nu este prescris.
Stabilindu-se, deci, că aceste drepturi au natură salarială, instanța constată că solicitarea de a se plăti aceste drepturi face să nu fie aplicabile in speță dispozițiile art. 268 lit. e din Codul muncii referitoare la termenul de prescripție de 6 luni, ci doar cele ale art. 268 lit.c Codul muncii.
Totodată, instanța a apreciat că in cauză nu este aplicabilă dispoziția art. 268 lit. d, in cauză neinvocându-se de către reclamanți nulitatea vreunui contract de muncă.
Prin urmare instanța a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin 1 lit. e Codul muncii.
Cum acțiunea a fost introdusă la data de 8.11.2012, iar perioada pentru care se solicită drepturile bănești este noiembrie 2012-decembrie 2010, instanța a apreciat că termenul de 3 ani prevăzut de art. 268 alin 1 lit. c nu era implinit la data sesizării instanței astfel ca a respins excepția prescripției ca nefondată.
Pe fondul cauzei instanța a reținut că pretențiile reclamanților sunt nefondate, chestiunea de drept ce se impune a fi soluționată în cauză reducându-se la analiza conformității contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate cu cel încheiat la nivel de ramură, respectiv verificarea dacă primul stabilește drepturi salariale de nivel inferior în raport cu cel de-al doilea.
Cu privire la această chestiune de drept Tribunalul C. a reținut aceste contracte colective de muncă încheiate la niveluri diferite conțin coeficienți de ierarhizare diferiți pe categorii de salariați, iar salariul de bază este rezultatul unui anumit algoritm de calcul, expres stabilit în fiecare contract colectiv de muncă, elementele ce intră în calculul salariului fiind diferite în contractul colectiv de muncă la nivel inferior față de cele stabilite în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Astfel, potrivit art. 41 pct. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi (…) este de 700 lei. Lit. b) prevede în continuare că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stipulate la lit. a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi stabiliți la pct. 1. Acesta stabilește coeficienți minimi de ierarhizare, pe categorii de salariați, între 1,0 și 2,0. Potrivit art. 41 pct. 2, coeficienții minimi de ierarhizare se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stabilit prin pc. 3 lit. a).
Rezultă că nivelul minimal al drepturilor salariale, sub aspectul salariului de bază, este stabilit ca produs între două valori fixe, respectiv între salariul de bază minim brut la nivel de ramură de 700 lei și un coeficient de ierarhizare între 1,0 și 2,0, astfel încât, în funcție de ierarhizare, salariul de bază minim pe categorii de salariați este între 700 lei și 1400 lei.
Câtă vreme contractul colectiv de muncă la nivel de ramură stabilește la art. 41 pct. 2 formula de calcul a salariului de bază minim pe categorii de salariați, ca produs între suma de 700 lei prevăzută la art. 41 pct. 3 și coeficientul de ierarhizare prevăzut de art. 41 pct. 1, aplicabil în funcție de încadrare și studii (muncitori, personal administrative, personal de specialitate, respectiv studii liceale, postliceale, școală de maiștri, superioare, în acest ultim caz diferit pentru subinginer, inginer debutant și inginer), înseamnă că acest contract colectiv de muncă a consacrat un nivel minim al salariului de bază brut pentru fiecare categorie de salariați, după distincțiile făcute la art. 41 pct. 1 privind coeficienții de ierarhizare, între 700 lei și 1400 lei.
Pe de altă parte, potrivit art. 7 alin. 3 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcție de coeficienții de ierarhizare și de formula de calcul din anexa nr. 1. Aceasta reprezintă grila de salarizare și cuprinde 46 de clase de salarizare. Pentru clasa 1 de salarizare este prevăzut coeficientul de ierarhizare 1,0 și valoarea de 570 lei. Pentru următoarele clase de salarizare sunt prevăzuți coeficienți de ierarhizare din ce în ce mai mari, valoarea aplicabilă fiecărei clase de salarizare rezultând ca produs între coeficientul de ierarhizare și valoarea prevăzută pentru clasa 1 de salarizare.
Se observă astfel că salariul de bază al reclamanților D. V. V., H. C., P. E., E. C. M., S. C. L., M. Victorița și T. G. a fost mai mare decât cea mai mare valoare a salariului minim prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură. Din acest punct de vedere, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a prevăzut drepturi la nivel superior în raport cu cel de la nivel de ramură, deci este valabil și nu există nici un motiv să fie înlăturat de la aplicare. A concluzionat Tribunalul C. că deși reclamantul tinde la aplicarea unei lex tertia prin combinarea coeficientului de ierarhizare de la nivel de unitate cu salariul minim de la nivel de ramură, acest mod de interpretare nu poate fi permis întrucât salariul minim de la nivel de ramură nu echivalează cu clasa 1 de salarizare, cei doi parametri fiind diferiți ca semnificație.
Prin urmare, în condițiile în care salariul de bază al reclamanților D. V. V., H. C., P. E., E. C. M., S. C. L., M. Victorița și T. G., stabilit potrivit contractului individual de muncă concordant cu contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, este mai mare decât salariul minim brut prevăzut în cazul acesteia de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, Tribunalul C. a constatat că nu s-a încălcat acest din urmă contract, iar reclamanții D. V. V., H. C., P. E., E. C. M., S. C. L., M. Victorița și T. G. nu sunt îndreptățiți să primească vreo diferență de salariu în raport cu art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi, nici în privința salariului de bază, nici în privința sporurilor și a primelor de vacanță aferente anilor 2009-2011 care au fost corect calculate și plătite salariatului.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs reclamanții D. V. V., H. C., P. E., E. C. M., S. C. L., M. Victorița și T. G., care au criticat-o pentru nelegalitate conform dispozițiilor art. 304 pct.9 Cod procedură civilă coroborat cu art. 3041 Cod procedură civilă, criticile de nelegalitate vizând în esență respingerea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la diferența de salariu rezultat dintre salariul de bază brut negociat în cuantum de 700 lei stabilit conform dispozițiilor art. 41 din CCM la Nivel de R. Transporturi valabil pentru anii 2008-2010 înmulțit cu coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare pe care o are fiecare salariat și sumele efectiv primite de aceștia.
Susțin recurenții reclamanți D. V. V., H. C., P. E., E. C. M., S. C. L., M. Victorița și T. G. că hotărârea Tribunalului C. este nelegală întrucât au fost interpretate greșit dovezile administrate în cauză, fiind nesocotite prevederile art. 41 din CCM la Nivel de R. Transporturi valabil pentru anii 2008-2010, probă care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii și pentru pronunțarea unei hotărârii temeinice și legale.
Cum prima instanță a nesocotit probele administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, a fost încălcat flagrant dreptul reclamanților la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din CEDO, drept ce implica printre altele, obligația pentru instanțe de a proceda la examinarea efectivă a cererilor deduse judecății, a mijloacelor de apărare și a dovezilor administrate, pentru a putea pronunța o hotărâre care să asigure o rezolvare completă și pertinentă a acestora.
Interpretând și aplicând greșit prevederile contractuale, instanța a schimbat în mod nelegal înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acțiunii, dând o interpretare diferită și aplicând eronat prevederile art. 41 din CCM la nivel de ramură Transporturi valabil pentru anii 2008-2010.
Instanța de fond nu a ținut cont de regulile de interpretare aplicabile speței și a făcut o interpretare trunchiată numai a articolului referitor la salariul minim brut din CCMUNRT, deși avea obligația de a interpreta clauzele convenției unele prin altele dându-i fiecăruia înțelesul ce rezultă din actul întreg, conform art.982 cod civil și astfel a ajuns să pronunțe o hotărâre viciată.
Părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. 3 lit. a pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. 1 din prezentul contract colectiv de muncă.
Potrivit art.3 alin. 1 clauzele CCMUNTR produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora, iar potrivit alin. 3, conform principiului că drepturile recunoscute și acordate prin negocieri colective anterioare constituie „legea părților” și sunt „drepturi minime câștigate”, negocierea unui nou contract colectiv de muncă se va face având ca bază clauzele contractului aplicabil.
Drepturile recunoscute și acordate prin negocieri colective anterioare constituie „legea părților” și sunt „drepturi minime câștigate”, negocierea unui nou contract colectiv de muncă se va face având ca bază clauzele contractului aplicabile.
Drepturile prevăzute în contractul colectiv de muncă (salariu minim de bază și coeficienții ierarhizare) sunt considerate minime, de la nivelul cărora începe negocierea contractelor colective de muncă la celelalte niveluri, cu excepția celor care sunt stabilite în cuantum fix sau minim.
Fiind un contract de ramură, părțile erau în imposibilitate de a stabilit în concret coeficienții de ierarhizare pentru toate unitățile care erau supuse prevederilor sale și că atare au fost stabiliți doar pentru 4 categorii profesionale, urmând ca unitățile precizate în anexa 5 cu ocazia negocierii contractului la nivel de unitate să stabilească acești coeficienți funcție de funcțiile și meseriile ce activează în unitatea respectivă, dar cu condiția ca aceștia să nu fie mai mici decât cei stabiliți la art. 41.
Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului C. în raport cu criticile recurenților reclamanți D. V. V., H. C., P. E., E. C. M., S. C. L., M. Victorița și T. G., Curtea constată că recursul formulat de reclamantul S. C. L. este nefondat, iar cel formulat de restul reclamanților este fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 130/1996 (în vigoare în perioada de referință) Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de R. Transporturi produce efecte față de toți angajații în unitățile care fac parte din ramura transporturi.
Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi de un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel superior (art. 8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996).
Prin Deciziile nr. 511/2006, Decizia nr. 294/2007 și Decizia nr. 95/2008 Curtea Constituțională a României a respins excepțiile de neconstituționalitate a normelor din Codul muncii (art. 238) și a art. 8 alin. 1 și 2 din Legea nr. 130/1996 din Codul muncii referitoare la obligativitatea – între ele, din treaptă în treaptă – a contractelor colective de muncă.
Argumentele instanței constituționale au fost:
- rațiunea încheierii contractelor colective de muncă, la niveluri diferite, constă în aplicarea art. 41 alin. 5 din Constituție care garantează dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convenției colective.
- în acest fel se asigură:
a)îndeplinirea uneia dintre obligațiile statului și anume aceea de a crea condițiile necesare pentru creșterea calității vieții (art. 135 al. 2 lit. f) din Constituție.
b)un nivel minim de drepturi pentru salariați.
- toate aceste obiective, nu s-ar putea realiza dacă nu s-ar prevedea caracterul obligațional al contractului colectiv de muncă de la nivel superior pentru negocierea clauzelor celor de la niveluri inferioare.
În prezent în contextul legislației din domeniul dreptului muncii, prin contractul aplicabil într-o unitate dată, trebuie să se înțeleagă, după caz:
- contractul colectiv de muncă la nivelul unității, dacă există un astfel de contract, cu condiția ca acesta să respecte normele legale și prevederile contractelor colective încheiate la nivelele superioare.
- contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități dacă nu există un contract colectiv de muncă la nivel de unitate și dacă unitatea face parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de la acest nivel.
- contractul colectiv de muncă de la nivel de sector de activitate, dacă nu există contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și nici la nivel de grup de unități și dacă unitatea face parte dintre organizațiile patronale semnatare ale contractului respectiv.
În concluzie, CCM aplicabil într-o unitate dată, este, după caz, contractul efectiv încheiat la nivelul cel mai mic, cu condiția ca acesta să fie încheiat cu respectarea dispozițiilor legale și ale drepturilor minimale prevăzute în contractele la nivel superior.
În literatura de specialitate s-a subliniat, ca o particularitate, dată fiind obligativitatea, sub aspectul drepturilor salariaților, a contractelor colective de muncă din treaptă în treaptă, în cazul în care există contrarietate între ele cu privire la aceeași problemă, salariaților li se aplică clauza contractuală mai favorabilă (Tratat teoretic și practic de drept al muncii, ediția a II-a revăzută și revizuită, pag. 174 I. T. Ș.).
Potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 republicată, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, instanța constituțională statuând că “dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractului de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toată libertatea să negocieze și alte clauze precum și drepturi superioare”.
În raport de aceste scurte considerente teoretice referitoare la raporturile dintre contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și contractul colectiv de muncă la nivel superior, Curtea constată că în mod greșit Tribunalul C. a respins acțiunea reclamantului ca nefondată.
Art. 41(3) lit.a) din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură Transporturi pe anii 2008-2010 și care a creat controverse sub aspectul aplicabilității lui dispune următoarele :” Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”, iar art. 40 (3) lit.b) instituie următoarele: „Părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 40, pct.(3) lit.a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați, vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 40, pct. (1) din contract”.
Din interpretarea literală a dispozițiilor de lege mai sus redate rezultă că voința părților contractante a fost aceea de pornire la negociere atât la nivel de unitate cât și la nivel de grup de unități de la 700 lei pentru salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună.
Intimata este obligată să aplice aceste dispoziții minimale întrucât este semnatara Contractului Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, astfel cum a fost modificat prin Actul adițional înregistrat la M.M.F.,E.S. cu nr. 370/20.06.2008 și a cărui valabilitate a fost prelungită până la data de 31.01.2011 prin Actul adițional nr. 629/04.01.2011 înregistrat la M.M.F.P.S. – S.D.S.
Contractele colective de muncă invocate mai sus cu valabilitate până la sfârșitul anului 2010 (respectiv, momentul până la care au învestit părțile instanța cu pretențiile deduse judecății) se supun sub aspect juridic dispozițiilor Legii nr. 130/1996 și Codului muncii, în forma anterioară aplicării Legii nr. 40/2011.
Astfel, potrivit art. 7 alin.2 din legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituiau legea părților, iar potrivit art. 8 alin.2 din aceeași lege aceste contracte nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contracte colective de muncă la nivel superior.
Față de dispozițiile art. 236 alin.4 Codul muncii și art. 7 alin.2 din Legea nr. 130/1996 instanța apreciază că apărarea pârâtei intimate referitoare la aplicabilitatea Contractului Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități în transportul feroviar pe anii 2006-2008 prelungit prin act adițional cu ignorarea contractului Colectiv de Muncă la nivel de ramură Transporturi nu poate fi reținută întrucât contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, clauzele fiind obligatorii pentru părțile contractante.
De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă: „(1) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contracte colective de muncă încheiate la nivel superior”.
În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Având caracter obligatoriu, rezultă că drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, în cauză la nivel de ramură, în cazul în care la nivel de unitate, respectiv grup de unități au fost stabilite drepturi la nivel inferior iar salariații nu pot renunța la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
Chiar și în jurisprudența Curții Constituționale s-a accentuat obligativitatea respectării în negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate în favoarea salariaților prin dispozițiile legii și prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Prin Deciziile Curții Constituționale nr. 380/2004 și nr. 294/2007 s-a statuat: „ Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate), ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale”.
Având în vedere faptul că prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în cauză, la nivel de ramură) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în cauză, la nivel de unitate, respectiv grup de unități, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Chiar dacă nu există o cerere de constatare a nulității clauzelor inferioare din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități față de clauzele din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, instanța poate aplica ea raporturilor dintre părți clauzele superioare din contractele colective de muncă la nivel de ramură în mod direct în cadrul unei acțiuni având ca obiect drepturile salariale.
Pe cale de consecință, Curtea găsind criticile întemeiate va admite acest recurs și modificând în parte sentința va obliga pârâta la plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea salariului de bază brut în cuantum de 700 lei prevăzut de art. 41 alin. 3 din CCM la nivel de ramură transporturi pentru perioada decembrie 2009 până la data de 31 decembrie 2010 actualizate cu indicele de inflație la momentul plății, în beneficiul recurenților reclamanți D. V. V., E. C. M. și M. Victorița.
În ceea ce le privește pe reclamantele T. G. și P. E. Curtea constată că acestea au avut calitate de salariate ale unității pârâte numai până la data de 15.03.2010 și respectiv până la data de 26.03.2010, când le-a încetat contractul individual de muncă, situație în care pentru aceste reclamante se va stabili obligația de plată a acestor drepturi rezultate din aplicarea art. 41 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de R. Transporturi valabil pentru anii 2008-2010 în mod distinct până la momentul încetării calității de salariate astfel: pentru reclamanta T. G. aceste drepturi se vor acorda numai pentru perioada 08.11.2009 – 15.03.2010, iar pentru reclamanta P. E. pentru perioada 08.11.2009 – 26.03.2010.
Obligă pârâta să plătească recurenților reclamanți mai sus menționați dobânda legală aferentă sumelor datorate de la data de 08.11.2012 (data introducerii acțiunii) până la plata efectivă.
Cumulul reactualizării sumelor datorate potrivit indicelui de inflație cu dobânda legală nu conduce la o dublă reparație a prejudiciului cauzat prin neplata la timp a drepturilor salariale datorate de pârâtă, fiecare dintre cele două modalități de acoperire a prejudiciului având o finalitate distinctă.
Reactualizarea cu indicele de inflație nu urmărește dobândirea unor sume în plus de către salariat, ci aceeași valoare, calculată la momentul plății efective.
Caracterul compensatoriu al actualizării rezidă în faptul că, prin aceasta se repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobânda legală. În realitate, este vorba despre aceeași valoare, față de faptul că salariul se raportează mai ales la puterea de cumpărare a salariatului și mai puțin la valoarea nominală a sumelor primite cu acest titlu.
Pe de altă parte, dobânda legală reprezintă o sancțiune pentru întârzierea la plată a unor obligații bănești, iar nu o sancțiune împotriva fenomenului de devalorizare a puterii de cumpărare în perioada în care este plătit salariul.
Prin urmare, în timp ce dobânda reprezintă prețul lipsei de folosință, actualizarea cu inflația urmărește păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești.
Având în vedere că natura juridică a dobânzii legale este diferită de natura juridică a reactualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată), iar a doua reprezintă valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății (daune compensatorii), instanța de recurs constată că este întemeiată și cererea reclamantului de acordare a dobânzii legale, aferente sumelor datorate cu titlu de drepturi salariale restante, cu începere de la data de 08.11.2012 (data formulării cererii de chemare în judecată), până la plata efectivă.
În ceea ce îl privește pe recurentul reclamant S. C. L., Curtea reține că în recurs s-a reiterat excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 1235/06.03.2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._/118/2012 prin care s-a respins cererea reclamantului de obligare a aceleiași pârâte la plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea art. 41 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de R. Transporturi pentru anii 2008-2010.
Constatând că există tripla identitate de obiect și cauză între prezenta cerere și acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr._/118/2012 al Tribunalului C., iar prin sentința civilă nr. 1235/06.03.2013 a Tribunalului C., irevocabilă ca urmare a neexercitării căii de atac a recursului, s-au respins pretențiile reclamantului ca nefondate, instanța urmează să mențină soluția instanței de fond, reținând incidența în speță a autorității de lucru judecat, în ceea ce privește pretențiile bănești ale reclamantului S. C. L..
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de reclamantul S. C. L., cu domiciliul procesual ales la C.I.A. „N. L.” în G., ., ., apt.9, județul G., împotriva sentinței civile nr.1660 din 29.03.2013 pronunțate de Tribunalul C.-Secția I civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „C. MARFĂ” S.A.
Admite recursul formulat de restul reclamanților D. V. V., H. C., P. E., E. C. M., M. VICTORIȚA și T. G., toți cu domiciliul procesual ales la C.I.A. „N. L.” în G., ., ., apt.9, județul G., împotriva sentinței civile nr.1660 din 29.03.2013 pronunțate de Tribunalul C.-Secția I civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „C. MARFĂ” S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1 și cu sediul ales în C., . nr.2, județul C..
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că admite acțiunea în parte.
Obligă pârâta S.N.T.F.M. - C. MARFA S.A. să plătească reclamanților D. V. V., H. C., E. C. M. și M. VICTORIȚA drepturile bănești reprezentând diferențele dintre drepturile salariale calculate pe baza salariului de bază de minim brut 700 lei pentru clasa I de salarizare cu coeficienții de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare conform CCM la nivel de unitate (precum și cu îndemnizațiile, adaosurile și sporurile la care era îndreptățit conform contractului individual de muncă) și drepturile salariale efectiv încasate, calculate pe baza salariului de bază minim brut de 570 lei pentru clasa I de salarizare pentru perioada 08.11._10 și, respectiv de 600 lei pentru clasa I de salarizare pentru perioada 01.04._10, drepturi actualizate cu rata inflației.
Obligă pârâta S.N.T.F.M. - C. MARFA S.A. să plătească reclamantei T. G. drepturile bănești reprezentând diferențele dintre drepturile salariale calculate pe baza salariului de bază de minim brut 700 lei pentru clasa I de salarizare cu coeficienții de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare conform CCM la nivel de unitate (precum și cu îndemnizațiile, adaosurile și sporurile la care era îndreptățit conform contractului individual de muncă) și drepturile salariale efectiv încasate, calculate pe baza salariului de bază minim brut de 570 lei pentru clasa I de salarizare pentru perioada 08.11._10.
Obligă pârâta S.N.T.F.M. - C. MARFA S.A. să plătească reclamantei P. E. drepturile bănești reprezentând diferențele dintre drepturile salariale calculate pe baza salariului de bază de minim brut 700 lei pentru clasa I de salarizare cu coeficienții de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare conform CCM la nivel de unitate (precum și cu îndemnizațiile, adaosurile și sporurile la care era îndreptățit conform contractului individual de muncă) și drepturile salariale efectiv încasate, calculate pe baza salariului de bază minim brut de 570 lei pentru clasa I de salarizare pentru perioada 08.11._10.
Obligă pârâta să plătească reclamanților D. V. V., H. C., E. C. M., M. Victorița, T. G. și P. E. dobânda legală aferentă sumelor datorate de la 08.11.2012 (data introducerii acțiunii) până la plata efectivă.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 octombrie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
I. B. M. P. D. P.
Grefier,
M. G.
Jud.fond F.M.
Red.dec.jud.M.P. /31.10.2013
Tehnored.gref.M.C. /05.11.2013/3 ex.
| ← Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 725/2013.... | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 879/2013. Curtea... → |
|---|
