Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1264/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1264/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 17-12-2013 în dosarul nr. 1807/118/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1264/CM
Ședința publică din 17 Decembrie 2013
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE M. B.
Judecător R. A.
Judecător J. Z.
Grefier D. R.
Pe rol, judecarea recursului civil formulat de recurenta pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ – CFR MARFĂ S.A., cu sediul ales în C., . nr.2, județul C., împotriva sentinței civile nr. 2490 din 23.05.2013 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă O. C., cu domiciliul în Medgidia, ., ., etaj I, apt.3, județul C., având ca obiect drepturi bănești (700 lei cf. art. 41 al.3 CCMRT).
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta pârâtă S.N.T.F.M.-CFR Marfă S.A. prin consilier juridic P. A. în baza delegației de reprezentare și a procurii judiciare nr.475/07.03.2013 pe care le depune la dosar, lipsind intimata reclamantă.
Procedura de citare este legal îndeplinită cu respectarea dispozițiilor art. 87 și urm. C.pr.civ.
Recursul este declarat în termen, motivat și scutit de plata taxei judiciare de timbru.
Întrebat fiind, reprezentantul recurentei pârâte arată că nu are alte cereri de formulat sau excepții, cauza fiind în stare de judecată.
Instanța, constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat ori excepții de invocat, consideră dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul părților asupra recursului.
Având cuvântul, reprezentantul recurentei pârâte S.N.T.F.M.-CFR Marfă S.A. solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei.
Instanța rămâne în pronunțare asupra recursului de față.
CURTEA
Cu privire la recursul civil de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C., reclamanta O. C. a chemat în judecată SNTFM CFR Marfă S.A. solicitând instanței să oblige pârâta la plata diferențelor dintre salariul de bază brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art. 41 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, valabil pentru perioada 2008 – 2010 și sumele efectiv încasate în perioada 28.09._10, diferențe actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune, apreciind că termenul de prescripție aplicabil este cel de 6 luni prevăzut de art. 283 alin. 1 lit. „e” Codul muncii iar în subsidiar a invocat prescripția întemeiată pe dispozițiile art. 268 litera c) Codul muncii.
De asemenea a invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune în temeiul art. 268 litera d) Codul muncii întrucât plata salariilor s-a făcut în temeiul unui CCM ale căror clauze nu au fost anulate.
Pe fondul cauzei, a precizat că în perioada 2008–2010, la nivelul societății a existat un contract colectiv de muncă valabil încheiat, ale cărui prevederi au fost obligatorii pentru părți, conform dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996.
Astfel, de comun acord părțile semnatare ale CCM au înțeles ca pentru anii 2009–2010 să stabilească un alt salariu minim la nivel de unitate, precum și alți coeficienți de ierarhizare, decât cei prevăzuți în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.
Totodată, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a fost încheiat cu respectarea contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități feroviare pentru anii 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010. În plus, clasa I de salarizare nu poate fi asimilată cu salariul minim de 700 lei prevăzut prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, întrucât în acest contract nu sunt prevăzute clase de salarizare, ci doar coeficienți de ierarhizare pentru diferite categorii profesionale.
Prin sentința civilă 2490/23.05.2013 Tribunalul C. a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată în temeiul art. 268 alin. 1 lit. “ d” și „e” Codul muncii, ca nefondata.
A admis excepția prescrierii dreptului la acțiune în temeiul art. 268 litera “c” codul muncii și a respins ca prescrise pretentiile aferente perioadei 28.09._10.
A admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata drepturilor banesti reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate (incluzând salariul de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri, alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) si drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim brut de 700 lei, pe perioada 12.02._10, drepturi ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și dobânda legală calculată pentru perioada cuprinsă între data formulării cererii și data plății efective.
S-au respins ca fiind prescrise pretențiile reclamantei aferente perioadei 28.09.2009 – 11.02.2010.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut următoarele aspecte:
- Cu privire la excepția prescrierii dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin.1 litera e) Codul muncii, instanța de fond a constatat ca aceasta este nefondată având în vedere ca cererea vizează plata drepturilor salariale, astfel că excepția vizând incidența art. 268 alin. 1 lit. „e” Codul muncii nu mai subzistă în acest caz, drepturile putând fi pretinse în termenul de trei ani stabilit prin art. 268 lit. „c”.
-Cu privire la excepția prescrierii dreptului la acțiune întemeiată pe disp. art. 268 alin.1 litera d) Codul muncii s-a apreciat ca în cauza nu sunt incidente aceste dispoziții deoarece instanța nu a fost investita cu o cerere privind constatarea nulitatii unor clauze din CCM.
- S-a admis excepția prescriptiei dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 litera “c” codul muncii și s-a respins ca prescrisa cererea privind plata diferentelor salariale aferente perioadei 28.09._10 deoarece exced termenului de 3 ani în care puteau fi pretinse.
- Pe fondul cauzei s-a apreciat ca cererea este întemeiată.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010 prevede că „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”.
A.. 3 al art. 3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010 stabilește că, în cazul în care părțile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate sau grup de unități înaintea semnării, înregistrării și publicării prezentului Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din prezentul contract nu au fost atinse sau ale cărui clauze nu se regăsesc incluse”.
În conformitate cu prevederile art. 229 alin. 4 din Codul muncii (art. 236 alin. 4), contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, iar art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii stabilește obligația angajatorului de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă, astfel că cererea reclamantei a fost admisă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta SNTFM- CFR Marfa SA care a formulat următoarele critici:
- Instanța de fond nu a ținut cont de prevederile art. 268 alin.1 lit.e din Codul muncii potrivit cărora „Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori ale unor clauze ale acestuia”.
Rezultă fără putință de tăgadă că prin cererea formulată, reclamanta a solicitat obligarea angajatorului la executarea clauzelor contractuale din contractele colective de muncă valabile pe anii 2009-2010, sens în care dreptul la acțiune al reclamantei este prescris raportat la prevederile art. 268 alin.1 din Codul muncii.
Instanța de fond, neprocedând așa, a greșit în pronunțarea sentinței sus-menționate făcând-o netemeinică și implicit nelegală.
- Considera recurenta ca nu a fost soluționata excepția prescrierii dreptului la acțiune întemeiată pe art. 268 alin.1 litera d) Codul muncii, caz în care ar fi observat ca cererea de anulare a clauzelor unui contract nu poate fi formulată decât în perioada de valabilitate a acelui contract.
- Pe fondul cauzei, recurenta pârâta arată ca nici un salariat nu este încadrat la nivelul clasei 1 de salarizare, deci implicit nici reclamanta, astfel ca nu se poate invoca încălcarea legii cu privire la salariul minim pe economie.
Raportând veniturile salariale încasate de reclamantă la cele pretinse prin aplicarea dispozițiilor art. 41 alin.3 din CCMR, rezultă ca veniturile incasate sunt mai mari deoarece angajatii CFR Marfa au avut salarii mai mari rezultate din aplicarea grilei de salarizare prevazuta în CCM la nivel de unitate.
Recurenta considera ca în mod nelegal instanța de fond a intervenit în conventia părților care au semnat contractul individual de muncă în temeiul CCM incheiat la nivel de unitate, fiind obligata sa execute retroactiv CCMR.
Din acest punct de vedere hotărârea cuprinde motive contradictorii deoarece se invoca obligația unității de a respecta clauzele mai favorabile din CCMR deși unitatea a făcut dovada ca aplicând clauzele CCM la nivel de unitate, veniturile reclamantei au fost mai mari decât în cazul în care ar fi aplicat dispozițiile din CCMR.
Față de cele de mai sus recurenta pârâtă, solicită desființarea sentinței atacate și pe fond respingerea acțiunii ca fiind netemeinică și nelegală precum și întoarcerea executării.
Analizând sentința recurată în raport de criticile formulate, de probele administrate și de dispozițiile legale incidente în cauza, Curtea constată ca recursul este nefondat:
- Cu privire la excepția prescriptiei dreptului la acțiune:
Cererea adresata instantei a vizat obligarea angajatorului la plata diferentelor salariale rezultate din aplicarea greșită a unui salariu de baza mai mic decât cel prevazut în Contractual colectiv de muncă la nivel de ramura transporturi.
Potrivit art. 268 lit c) Codul muncii, pentru drepturile salariale termenul de prescriptie al dreptului la actiune este de 3 ani, iar potrivit art. 268 litera e), pentru neexecutarea clauzelor contractului colectiv de munca termenul de prescriptie al dreptului la actiune este de 6 luni.
Potrivit art. 160 c.muncii „ Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.”
Stabilindu-se ca aceste drepturi au natura salariala, instanta a constatat ca solicitarea de a se plati aceste drepturi face sa fie aplicabile in speta dispozitiile art 268 lit c) Codul muncii și nicidecum art 283 lit e) din codul muncii.
În acest sens sunt și dispozițiile art. 166 alin. 1 Codul muncii potrivit cu care „dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate”.
Prin urmare, excepția prescripției dreptului la acțiune întemeiată pe disp. art. 283 lit. e) Codul muncii nu este întemeiată iar din acest punct de vedere recursul pârâtei este nefondat.
- Cu privire la excepția prescriptiei întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin.1 litara “d” Codul muncii, criticile recurentei sunt nefondate deoarece instanța de fond s-a pronuntat cu privire la aceasta exceptie și a motivat aceasta dispozitie pe faptul ca nu a fost investita cu o cerere de anulare a unor clauze din contract.
Solutia instantei de fond este corecta deoarece textul invocat de recurenta se refera numai la actiunile ce au ca obiect constatarea nulitatii unui contract sau a unor clauze ale acestuia iar în cauza de față nu s-a solicitat anularea unor cluze din CCM la nivel de unitate ci, aplicarea clauzelor mai favorabile din CCMR, conform art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă
- Pe fondul cauzei:
Potrivit art. 41 alin.3 din CCM la nivel de ramura transporturi aferent perioadei 2008-2010 “ salariul minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 negociat pentru un program complet de 170 de ore medie/luna, este de 700 lei, adica 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fara alte sporuri, adaosuri ori indemnizatii incluse în acesta”.
Art. 3 din CCM la nivel de grup de unitati din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prevedea “ prin incheierea contractului colectiv de muncă la celelate niveluri, drepturile și obligatiile părților cu privire la condițiile speciale de muncă vor fi negociate de către acestea cu respectarea prevederilor minimale stabilite prin orice act normativ care vizeaza activitatea specifica din ramura…” iar în art. 71 se prevedeau diferite indemnizatii și prime sub forma unor ajutoare care exced salariului de baza al fiecarui salariat.
Potrivit CCM la nivel de unitate, pârâta a acordat salariatilor un salariu de baza mai mic respectiv 570 lei pentru perioada 01.01._10; 600 lei pentru perioada 01.04._10, conform actului aditional la CCM nr.1713/21.04. 2010 prin care s-a modificat salariul de baza începând cu 01.04.2010.
Recurenta apreciaza ca salariile angajatilor sai au fost corect calculate deoarece cu ocazia incheierii contractului colectiv de munca la nivel de unitate pentru anii 2009-2010 s-a respectat contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, respectiv CCM la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010, astfel încât prevederile din CCM la Nivel de R. Transporturi nu sunt aplicabile.
Aceasta considera ca salariatii sai nu au fost defavorizati prin aplicarea prevederilor CCM la nivel de unitate deoarece au beneficiat de coeficienti de ierarhizare care nu erau prevazuti în CCM la nivel de ramura transporturi, rezultand în final salarii mai mari decât dacă s-ar fi aplicat salariul minim de baza de 700 lei cât era prevazut în CCM la nivel de ramura.
Aceste aparari nu pot fi retinute de instanța având în vedere următoarele:
Art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă, prevăde: „ Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.”
Chiar dacă, prin aplicarea unor coeficienti de salarizare - care variaza de un salariat la altul - ar fi rezultat un salariu brut mai mare pentru fiecare salariat, aceasta nu este de natura sa inlature de la aplicare o clauza mai favorabila din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramura deoarece acest contract incheiat la nivel superior se refera la salariul minim de baza, urmand ca respectivii coeficienti sa se aplice la acest salariu.
Dealtfel, în practica jurisdictionala a Curtii constitutionale s-a stabilit ca la incheierea contractelor colective la nivel de unitate se impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de ramura sau la nivel national deoarece acestea constituie izvor de drept ca și legea.
Recurenta este semnatara Contractului colectiv de muncă la nivel de ramura transporturi și era obligata sa stabileasca salariul minim de baza de 700 lei asa cum este prevazut în art. 41 alin.3 din acest contract.
În conditiile în care recurenta pârâta a negociat cu sindicatul un alt salariu de baza, mai mic decât cel indicat mai sus, indiferent de restul avantajelor acordate salariatilor prin aplicarea unor coeficienti de ierahizare, clauzele din acel contract contravin legii și sunt lipsite de eficienta potrivit art. 24 din Legea nr. 130/1996 în vigoare la acea data.
Având caracter obligatoriu, clauzele din CCM la nivel de ramura transporturi aferent perioadei 2008-2010 prin care se stabileau drepturi în favoarea salariatilor, trebuiau incluse și în CCM la nivel de unitate iar eventualele negocieri ale partenerilor sociali de dialog trebuiau sa plece de la clauzele privind drepturile minimale deja stabilite în contractul incheiat la nivel superior.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 cod procedură civilă va fi respins ca nefondat recursul declarat de recurenta SNTFM- CFR Marfa SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul formulat de recurenta pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ – CFR MARFĂ S.A., cu sediul ales în C., . nr.2, județul C., împotriva sentinței civile nr. 2490 din 23.05.2013 pronunțate de Tribunalul C.-Secția I civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă O. C., cu domiciliul în Medgidia, ., ., etaj I, apt.3, județul C., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 decembrie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
M. B. R. A. J. Z.
Grefier,
D. R.
Jud.fond – R.I.S.
Tehnored.jud.M.B.
07.01.2013 – 2 ex.
| ← Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 879/2013. Curtea... | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 289/2013. Curtea... → |
|---|
