Conflict de muncă. Decizia nr. 159/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 159/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 13-05-2014 în dosarul nr. 43/192/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 159/CM
Ședința publică din 13 mai 2014
Complet specializat pentru cauze privind
conflictele de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE - J. Z.
JUDECĂTORI - R. A.
- M. B.
GREFIER - M. D.
Pe rol soluționarea recursului civil declarat de recurenta pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 4147 din 11 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, având ca obiect drepturi bănești, în contradictoriu cu intimatul reclamant ȚURILĂ I., cu domiciliul în ., județul G., prin UNIUNEA SINDICATELOR REPARATORILOR DE VAGOANE, cu sediul în C., ..
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Recursul este declarat și motivat în termenul legal prevăzut de lege și scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință prin care s-a evidențiat faptul că la dosar s-au depus de intimatul reclamant Țurilă I., prin Uniunea Sindicatelor Reparatorilor de Vagoane, precizări scrise, ce au fost comunicate recurentei pârâte S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” S.A.
Instanța rămâne în pronunțare asupra recursului, luând act că părțile au solicitat judecata în lipsă, conform art. 242 pct. 2 Cod procedură civilă.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată cu nr._ pe rolul Tribunalului C., reclamantul Țurilă I. reprezentat de Uniunea Sindicatelor Reparatorilor de Vagoane a formulat cerere de chemare în judecată a pârâtei S.N.T.F.M. „CFR Marfă” SA, prin care a solicitat obligarea pârâtei să plătească salariatului Țurilă I., membru de sindicat, salariul de bază minim brut de 700 lei pentru perioada 10.09._10, să plătească diferența dintre drepturile salariale de care a beneficiat pentru o valoare a salariului de bază minim brut de 570 lei pentru anul 2009, 600 lei pentru anul 2010 și drepturile salariale de care trebuia să beneficieze, calculate pentru o valoare a salariului minim brut de 700 lei pentru perioada 10.09._10, să plătească daune interese, constând în actualizarea sumelor datorate cu rata inflației plus dobânda legală, la data plății efective.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că are calitatea de salariat al societății pârâte, iar pentru perioada solicitată, între 28.09._10, a beneficiat de un salariu de încadrare de 971 lei.
A arătat reclamantul că în calitate de angajator, S.C. I.R.V. S.A. nu a acordat membrilor de sindicat și nu a plătit acestora drepturile salariale plecând de la salariul minim brut de 700 lei stabilit la nivelul ramurii transporturi, încălcând astfel legislația stipulată de prevederile art. 40 alin. 2 lit. „c” Codul muncii.
A mai susținut reclamantul că în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 238 și 241 Codul muncii, pârâta avea obligația să acorde salariaților un salariu la o valoare a salariului de bază minim brut de 700 lei și nu la o valoare de 570 lei și 600 lei.
De asemenea, s-a solicitat actualizarea sumelor cu indicele de inflație până la introducerea cererii de chemare în judecată, iar de la data introducerii cererii de chemare în judecată, s-a solicitat plata dobânzii legale, în vigoare până la plata efectivă a drepturilor.
În drept, au fost invocate dispozițiile din Codul Muncii; C.C.M. la nivel de ramură transporturi 2008 - 2010, Legea nr. 62/2011.
Pârâta S.N.T.F.M. „CFR MARFĂ” S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune în temeiul dispozițiilor art. 268 alin.1 lit. „e” și art. 268 alin. 1 lit. „c” din Codul muncii, excepția inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesual active.
Pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, motivând că, prin contractele valabil încheiate la nivel de unitate pe anii 2007/2008 și 2009/2010: părțile au înțeles, de comun acord, pentru anii 2009 și 2010, să stabilească un salariu minim la nivelul societății, precum și alți coeficienți de ierarhizare, decât cei prevăzuți în C.C.M. la nivel de ramură transporturi.
S-a arătat că societatea pârâtă este semnatara Contractului Colectiv de Muncă la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar cu aplicabilitate până în decembrie 2010 și care reprezintă C.C.M. la nivel superior celui încheiat la nivel de unitate. Potrivit art. 72 din C.C.M. la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, valabil pe anul 2010 „salariații cu o vechime de cel puțin 10 ani în unitățile sau subunitățile de cale ferată ori în unitățile sau subunitățile preluate de S.N.C.F.R. în baza H.G. nr. 235/1991, modificată prin H.G. nr. 570/1991, cărora li se desface contractul individual de muncă în urma faptului că sunt pensionați din cadrul societății la cerere, pentru limită de vârstă sau incapacitate de muncă, vor primi o indemnizație egală cu un salariu de bază lunar corespunzător clasei 20 de salarizare”.
S-a susținut că în cazul clauzelor contractuale din contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, care conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior sunt lovite de nulitate, însă nulitatea va fi constatată de instanța competentă la cererea părții interesate - art. 24 alin. 1, alin. 2, alin. 3 și alin. 4 coroborat cu art. 8 alin. 2 și alin. 3 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, aplicabilă în perioada 2009-2010 de valabilitate a C.C.M. la nivel de Unitate și C.C.M. la nivel de G. de Unități.
Pârâta a învederat faptul că reclamantul solicită practic înlocuirea unor clauze ale C.C.M. la nivel de unitate și la nivel de G. de Unități Feroviare, a căror existență s-a încheiat la 31.12.2010 cu clauze mai favorabile existente în Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi, expirat și acesta la data de 31.12.2010. Conform prevederilor legale în vigoare la data existenței contractelor colective de muncă, înlocuirea unor clauze ale acestora cu clauze mai favorabile existente în contractul de muncă încheiat la nivel superior se poate face numai în urma sesizării instanței de judecată cu o cerere în constatarea nulității clauzelor respective.
S. pârâtă a considerat că orice clauză din C.C.M. la nivel de S.N.T.F.M. „C.F.R.” S.A. și C.C.M. la nivel de G. de Unități Feroviare nu poate fi înlocuită de către instanța de judecată cu o clauză mai favorabilă, prevăzută în Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură transporturi, în lipsa unei cereri de constatare a nulității acesteia, introdusă în termenul legal prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. „d” din Codul muncii.
A considerat că aceste contracte colective la nivel de unitate aplicabile pentru anii 2009- 2010 au fost încheiate cu respectarea contractului de muncă încheiat la nivel superior, respectiv C.C.M. la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010, astfel încât prevederile din C.C.M. la Nivel de R. Transporturi nu sunt aplicabile. S-a apreciat că în speță sunt incidente dispozițiile contractuale la nivel de unitate și grup de unități feroviare.
În drept, au fost invocate Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură Transporturi 2008-2010, Contractul Colectiv de muncă 2009-2010, Codul muncii, Legea nr. 168/1999, Legea nr. 130/1996.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 4147 din 11 noiembrie 2013 Tribunalul C. a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune, invocată de pârâtă în temeiul dispozițiilor art. 268 alin. 1 lit. „e” din Codul muncii, ca nefondată.
A admis excepția prescrierii dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei cuprinsă între 10.09.2009 – 10.01.2010, invocată în temeiul dispozițiilor art. 268 alin. 1 lit. „c” din Codul muncii.
A admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul Țurilă I. prin Uniunea Sindicatelor Reparatorilor de Vagoane, în contradictoriu cu pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” S.A. (S.N.T.F.M. CFR MARFĂ S.A).
A obligat pârâta să plătească reclamantei drepturile bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate (incluzând salariul de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri, alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) și drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim brut de 700 lei, pe perioada 10.01._10, drepturi ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A respins ca fiind prescrise pretențiile reclamantei aferente perioadei 10.09.2009 – 10.01.2010.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere următoarele:
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii și la excepția lipsei calității procesual active a Uniunii Sindicatelor Reparatorilor de Vagoane s-a reținut că au fost soluționate în sensul respingerii lor prin încheierea interlocutorie pronunțată în ședința publică din 14.10.2013.
Asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune:
Conform art. 268 alin. 1 lit. „c” Codul muncii, se prescriu în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune pretențiile reclamantului în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Potrivit art. 268 alin. 1 lit. „e” Codul muncii, se prescriu în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, pretențiile formulate în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
În speță, pretențiile ce formează obiectul litigiu se circumscriu sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de către salariat, aceasta cuprinzând salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adausuri.
În mod evident, excepția vizând incidența art. 268 alin. 1 lit „e” Codul muncii nu este întemeiată, drepturile putând fi pretinse în termenul de trei ani stabilit prin lit. „c” al aceluiași articol.
Pentru aceste considerente, instanța a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune, invocată de pârâtă în temeiul dispozițiilor art. 268 lit. „e” din Codul muncii.
În ce privește perioada care excede termenului general de prescipție de 3 ani, s-a reținut că în acest interval de timp ia naștere dreptul la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 10.09.2009 – 10.01.2010. Pentru aceste motive, prescripția dreptului la acțiune invocată în temeiul art. 268 alin. 1 lit. „c” Codul muncii a fost admisă în privința pretențiilor menționate, cu consecința respingerii lor ca prescrise.
Asupra fondului acțiunii:
S-a reținut că reclamantul este salariat al societății pârâte în funcția de sudor electric, conform C.I.M. încheiat pe durată nedeterminată.
Din analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei a rezultat că în perioada 01.01._10 acesta a beneficiat de un salariu de încadrare calculat pentru o valoare a salariului de baza minim brut de 570 lei, respectiv 600 lei pentru perioada 01.04._10.
Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate aplicabil pentru anii 2009-2010 a fost încheiat cu respectarea contractului de muncă încheiat la nivel superior, respectiv Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010.
Pornind de la acest salariu minim brut de bază s-au stabilit drepturile salariale lunare cuvenite pentru munca prestată, aplicându-se coeficienți de ierarhizare specifici, sporuri permanente sau nepermanente, etc. De asemenea, celelalte drepturi bănești stabilite prin contractul colectiv se determinau prin raportare la cuantumul salariului de bază brut.
Instanța de fond a constatat că problema de drept ce trebuie analizată se referă la cuantumul acestui salariu brut de bază, respectiv dacă s-a avut în vedere cuantumul corect, deoarece în funcție de acesta se calculau drepturile salariale cuvenite reclamantului pentru munca prestată.
În aceeași perioadă de referință era în vigoare și contractul Colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. „a” din C.C.M. la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010: Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 de ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
După cum se observă, dispozițiile din C.C.M. la nivel de ramură se referă la „salariul de bază minim brut”, iar nu la „salariu”, astfel încât instanța de fond a reținut că este irelevant faptul că reclamantul a primit un salariu mai mare de 700 de lei, deoarece „salariul” este compus din salariul de bază la care se adaugă sporuri, indemnizații și alte adaosuri.
De asemenea, instanța a constatat că salariul minim brut de bază stipulat în C.C.M. la nivel de ramură transporturi valabil pe 2008-2010 era mai mare decât cel stipulat în C.C.M. la nivel de unitate/grup de unități, pe perioada de referință.
Instanța a înlăturat apărarea pârâtei conform căreia prevederile din C.C.M. la Nivel de R. Transporturi nu sunt aplicabile în speță, fiind incidente cele la nivel de unitate și grup de unități feroviare, pentru următoarele considerente:
Analizând coroborat dispozițiile cuprinse în art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, texte ce au ca și conținut: „Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un
nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.”, precum și ale art. 30 alin. 1 din același act normativ: „Executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți”, rezultă că un contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior (având, deci, forță juridică superioară), aplicabil unor raporturi juridice de muncă, produce efecte și are prioritate de aplicare față de un contract colectiv de muncă încheiat la nivel inferior.
În consecință, chiar dacă prin contractul individual sau colectiv de muncă se prevăd anumite drepturi în favoarea angajatului, în condițiile în care printr-un contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior se stipulează drepturi superioare, atunci se vor aplica în mod direct dispozițiile mai favorabile angajatului, stipulate în contractul colectiv de muncă de la nivel superior.
S-a constatat că în același sens au fost reglementate de către legiuitor și dispozițiile art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă, care prevăd: „Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.”
Sintetizând, instanța de fond a concluzionat că orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractuale colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt lovite de nulitate, în condițiile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, în vigoare la momentul nașterii drepturilor solicitate în prezenta cauză.
Chiar și în jurisprudența Curții Constituționale (Deciziile Curții Constituționale nr. 380/2004 și 294/2007) s-a statuat: „Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale”.
Chiar dacă nu există o cerere de constatare a nulității clauzelor inferioare din C.C.M. la nivel de grup de unități, față clauzele din C.C.M la nivel de ramură, tribunalul poate aplica în raporturile dintre părți clauzele superioare din contractele colective de muncă la nivel de ramură, în mod direct în cadrul unei acțiuni având ca obiect drepturi salariale.
Instanța a constatat că pârâta nu a aplicat dispozițiile art. 41 alin. 3 lit. „a” din C.C.M. la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 la stabilirea și calcularea drepturilor bănești cuvenite reclamantului pentru munca prestată, astfel încât drepturile acestuia au fost stabilite și plătite în mod eronat, într-un cuantum mai mic decât cel care i se cuvenea.
Având în vedere considerentele expuse, instanța a admis acțiunea și a dispus obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate (incluzând salariul de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri, alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) și drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim brut de 700 lei, pe perioada 10.01._10, drepturi ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și dobânda legală calculată pentru perioada cuprinsă între data formulării cererii și data plății efective.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat recurs pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR MARFĂ” S.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
1. A arătat pârâta că instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că, în cauză este aplicabil termenul de 3 ani, așa cum este prevăzut de art. 283 alin. 1 lit. „c” din Codul muncii.
Față de această situație consideră că, instanța, în mod greșit a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, atâta timp cât acțiunea promovată a fost întemeiată pe situația neexecutării unor clauze din C.C.M. unic la nivel de R. Transporturi pe anii 2008 - 2010.
Apreciază că instanța în mod greșit a reținut în considerentele hotărârii că drepturile pretinse prin acțiune „se circumscriu drepturilor salariate (...)”.
Așa cum au arătat și prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, reclamantul prin reprezentantul său, a solicitat acordarea retroactivă a unor drepturi ce izvorăsc din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi. Potrivit art. 268 alin. 1 lit. „e” din Codul Muncii republicat, „cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.”
2. Instanța de fond, în considerentele hotărârii, nu s-a pronunțat asupra
excepției inadmisibilității acțiunii pentru lipsa îndeplinirii procedurii prealabile invocată de către CFR Marfă S.A. O atare situație echivalează cu o încălcare a dreptului la apărare al pârâtei întrucât excepția constituie o formă a apărărilor procesuale puse la dispoziția celui chemat în judecată.
În acest sens arată că, în soluționarea conflictelor de muncă născute ca urmare a încălcării prevederilor sau a neîndeplinirii obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă, se va sesiza comisia patronat-sindicate, care va constata cele sesizate de către salariați sau organizațiile sindicale și își va exercita atribuțiile pentru rezolvarea diferendelor ori a problemelor ridicate, la nivelul întregii societăți.
Obligația sesizării inițiale a acestor comisii este prevăzută și de art. 117 din C.C.M. la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil până în anul 2010, care prevede că „în situațiile în care apar divergențe în legătură cu executarea prevederilor contractelor colective, unitățile și organizațiile sindicale vor încerca soluționarea acestora mai întâi în comisiile mixte patronat-sindicate la nivel de unitate, iar pentru rezolvarea problemelor rămase în divergență, partea va avea dreptul de a se adresa comisiei mixte patronat-sindicate la nivel de grup de unități feroviare sau comisiei paritare la nivel de ramură.”
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța, în mod greșit nu a avut în vedere aspectele învederate de pârâtă cu privire la următoarele:
Tribunalul B. prin sentința civilă nr. 652/M pronunțată la 08.05.2012, a constatat definitiv și irevocabil nulitatea absolută a Anexei 1 la contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010 încheiat la nivelul pârâtei S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A.
D. fiind că Anexa 1 a C.C.M. la nivel de unitate a fost anulată, nulitate absolută ce nu produce efecte numai pentru viitor ci și pentru trecut, se poate constata că nu există grila cu coeficienții de ierarhizare negociați, astfel că se aplică salariul așa cum este negociat el în contractele individuale de muncă.
Față de cele mai sus arătate, pârâta a învederat că anexa 1 din C.C.M. la nivel de unitate conținea coeficienți de ierarhizare negociați, iar prin aplicarea la salariul minim brut de 700 lei a coeficienților minimi de ierarhizare prevăzuți de art. 41 alin. 1 din C.C.M. unic la nivel de ramură transporturi ar rezulta un salariu mai mic decât cel negociat prin contractele individuale de muncă.
Aplicarea dispozițiilor din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, referitoare la salariul minim brut de bază, nu poate însemna preluarea doar a unuia dintre elementele de calcul, făcându-se abstracție de reglementarea de ansamblu a clauzelor contractuale. În realitate reclamantul dorește aplicarea cumulată a dispozițiilor celor mai favorabile din ambele contracte colective de muncă și încălcarea algoritmului de calcul convenit de partenerii sociali în cadrul negocierilor purtate la cele două nivele.
Salariul de bază rezultat din aplicarea art. 41 din C.C.M. unic la nivel de ramură transporturi și privit ca un element unitar, nu a fost diminuat de societatea pârâtă ci chiar plătit într-un cuantum mai mare, ca urmare a aplicării unui algoritm de calcul diferit, stabilit prin C.C.M la nivel de grup de unități și C.C.M. la nivel de unitate.
De asemenea, arată că potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 130/1996 În cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective.
Mai mult, dispozițiile art. 37 din Codul Muncii stabilesc că „drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă”.
Pe cale de consecință, salariul fiind un drept de natură consensuală și supus negocierii, atâta timp cât pentru perioada 2009-2010, a existat încheiat un contract individual de muncă în care se prevedea un salariu mai mare de 700 lei pentru fiecare salariat este evidentă lipsa de temei a cererii de chemare în judecată.
3. În ceea ce privește admiterea de către instanța de fond a capătului 3 (trei) de cerere referitor la actualizarea sumelor cu rata inflației pârâta susține că aceasta este nelegală atâta timp cât pretențiile formulate nu sunt de natură salarială, neexistând o întârziere a plății salariului sau o neplată a acestuia pentru a putea solicita o despăgubire în înțelesul art. 166 alin. 4 din Codul Muncii.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la excepția inadmisibilității.
Inadmisibilitatea acțiunii vizează încălcarea unor norme de drept imperative privind neîndeplinirea culpabilă a unei proceduri prealabile din partea reclamantului.
Procedura prealabilă în fața comisiei mixte patronat-sindicate nu este obligatorie ci este prevăzută cu titlu de recomandare, astfel încât instanța nu poate îngrădi liberul acces la justiție al reclamantului.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune:
Drepturile solicitate de reclamant au caracterul unor drepturi salariale.
Prin urmare, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 268 alin. 1 lit. „c” din Codul muncii potrivit cărora: „cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat”.
Dispoziția cuprinsă în art. 268 alin. 1 lit. „e” și „d” din Codul muncii reglementează dreptul material la acțiune în cazul neexecutării unor clauze ale contractului colectiv de muncă, care vizează alte drepturi decât cele salariale și respectiv dreptul material la acțiune în cazul solicitării constatării nulității contractului colectiv de muncă, ori obiectul prezentei cereri constă în obligarea pârâtei la plata unor diferențe de drepturi salariale.
Cu privire la fondul cauzei:
Drepturile salariale ale reclamantului au fost calculate conform contractului colectiv de muncă la nivel de unitate 2009/2010.
Salariul de bază brut aferent clasei 1 de salarizare a fost de 570 lei și ulterior modificat prin actul adițional nr. 1708/21.04.2010 la 600 lei.
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. „a” din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi 2008-2010: „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi valabil din data de 01 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”.
Prin art. 41 alin. 3 lit. „b” se prevedea faptul că: „părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv …”.
În conformitate cu dispozițiile art. 241 alin. 1 lit. „c” din Codul muncii, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Drepturile salariale stabilite prin contractul colectiv de muncă superior reprezintă o bază minimală pentru contractul colectiv de muncă încheiat la nivel inferior.
Astfel, prin art. 238 alin. 1 din Codul muncii, se prevede: „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”.
În mod similar prin art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 se prevedea: „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
În conformitate cu prevederile art. 24:
- alin. 1 din același act normativ: „clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate”.
- alin. 4: „Până la renegocierea drepturilor, clauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, după caz”.
Chiar și în jurisprudența Curții Constituționale (deciziile nr. 380/2004, 294/2007) s-a statuat: „contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale”.
În situația anulării Anexei 1 a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate prin sentința civilă nr. 652/M/08.05.2012 pronunțată de Tribunalul B. se vor aplica coeficienții de ierarhizare negociați prin contractul individual de muncă.
Este evident că prin aplicarea acestor coeficienți de ierarhizare la un salariu minim de bază de 700 lei reclamantul ar fi încasat drepturi salariale mai mari decât cele achitate de pârâtă.
În mod corect prima instanță a obligat pârâta la plata diferențelor salariale actualizate cu indicele de inflație având în vedere dispozițiile art. 166 alin. 4 din Codul muncii conform cărora: „întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru prejudiciul produs salariatului”.
Prin neacordarea integrală a drepturilor salariale cuvenite reclamantul a suferit un prejudiciu constând pe de o parte în c/val. drepturilor salariale, iar pe de altă parte în devalorizarea monedei naționale.
Pentru considerentele expuse mai sus potrivit art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 4147 din 11 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant ȚURILĂ I., cu domiciliul în ., județul G., prin UNIUNEA SINDICATELOR REPARATORILOR DE VAGOANE, cu sediul în C., ., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 mai 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
J. Z. R. A. M. B.
GREFIER
M. D.
Red.hot.jud.fond F.M.
Red.dec.jud.recurs J.Z./29.05.2014
Tehnored.gref.M.D./02.06.2014/2 exp.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 144/2014.... | Pretentii. Decizia nr. 75/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA → |
|---|
