Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 120/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA

Curtea de Apel CONSTANŢA - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2014

Decizia nr. 120/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 02-04-2014 în dosarul nr. 13917/118/2012

Dosar nr. _

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL C.

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 120 CM

Complet specializat pentru cauze

privind conflicte de muncă

Ședința publică din 2 aprilie 2014

PREȘEDINTE – D. P.

JUDECĂTORI – I. B.

JUDECĂTOR- M. P.

GREFIER - C. I.

Pe rol, soluționarea recursului formulat de SOCIETATEA NAȚIONALĂ TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „C. MARFĂ” S.A., cu sediul în loc. București, .. 38, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 3521/20.09.2013 pronunțată de Tribunalul C., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți

A. I., A. R., A. S., A. V., A. C., B. F., B. I., B. V., B. M., C. P., C. C., C. I., C. S., C. N., C. N., D. C., D. P., D. D., D. D., D. M., D. A., D. D., D. E., F. T., G. I., G. E., G. G., G. M., G. M., H. M., B. G., H. M., H. V., H. C., I. A., I. D., I. V., I. N., I. M., L. C. D., M. V., M. S., M. C., MOLAOMER G., M. M., M. C., M. M., A. E., N. D., N. V., N. M., N. V., O. A., O. S., P. J., P. M., P. A., P. A., P. D., P. I., R. F., R. A., R. A., R. N., S. M., S. I., S. I., S. I., S. M., S. G., S. L., T. A., T. N., U. C., V. C., V. V., V. S., V. G., V. V., prin reprezentant A. R., cu domiciliul în loc. G., ., .. III, ., jud. G. și intimata pârâtă S.N.T.F.M. C. MARFĂ S.A. SUCURSALA MUNTENIA DOBROGEA, cu sediul în loc. C., . nr. 2, având ca obiect drepturi bănești.

La apelul nominal efectuat în cauză, se prezintă pentru intimații reclamanți, avocat N. L., în baza împuternicirii avocațiale nr._/02.12.2012, pe care o depune la dosar, lipsind recurenta pârâtă și intimata pârâtă.

Procedura de citare este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.

Recursul este declarat în termen, este motivat și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și timbrului judiciar.

S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință prin care s-au evidențiat părțile, stadiul dosarului și modul de îndeplinire a procedurii de citare.

Apărătorul ales al intimaților reclamați, doamna N. L. depune la dosar Tabel nominal cu salariații C. Marfă Muntenia –Dobrogea care l-au împuternicit pe domnul A. C. să încheie contractul de asistență juridică, precum și concluzii scrise.

Instanța solicită apărătorului ales al intimaților reclamanți să precizeze dacă are cereri prealabile.

Apărătorul ales al intimaților reclamanți, având cuvântul, solicită rectificarea citativului, în sensul de a se consemna corect numele intimatei reclamante D. E., nu D. E., a numelui intimaților reclamanți: Irimița M., în loc de I. M., Molaomer G., în loc de M. G., P. J., în loc de P. J..

Instanța, verificând citativul întocmit pentru acest termen de judecată constată că la poziția 25 în citativ figurează numele corect al intimatei reclamante ca fiind D. E. și dispune rectificarea numelor intimaților reclamanți în sensul de a se consemna Irimița M., în loc de I. M. Molaomer G., în loc de M. G., P. Jenică, în loc de P. Jenică.

Întrebat fiind, apărătorul ales al intimaților reclamanți, având cuvântul, solicită respingerea recursului pârâtei S. C. Marfă SA și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond.

Apreciază că în mod corect instanța de fond a reținut ca neîntemeiată excepția prescrierii dreptului material la acțiune pentru drepturile salariale solicitate, reținând că acțiunea trebuia formulată în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate, drepturile respective făcând parte din categoria adaosurilor și prin urmare conform art. 160 din Codul muncii și art. 1 din Convenția nr. 95 din 1949 asupra protecției salariatului a Organizației Internaționale a Muncii, se încadrează în categoria de salariu și adaosurile pentru care societatea a făcut plata impozitelor aferente către bugetul de stat.

Pe fond, solicită menținerea hotărârii pronunțată de instanța de fond ca fiind temeinică și legală, cu consecința obligării pârâtei la plata, către reclamanți, a drepturilor bănești solicitate.

In urma administrării materialului probator, instanța de fond a constatat că între părțile în litigiu a fost încheiate convenții juridice negociate și care se impune a fi respectate. Între părți nu a intervenit vreo înțelegere care să ducă la acordarea sau neacordarea acestor drepturi în funcție de situația economică deficitară iar susținerea că pârâta se află în imposibilitate financiară de a face plata ajutoarelor asumate în contract este nelegală, convenția având putere de lege.

Aceste drepturi bănești au fost solicitate în baza Contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități, contract valabil încheiat și aplicabil tuturor salariaților care fac parte din acel grup, produce efecte pentru părțile care l-au încheiat, prin urmare și pârâtei. Prin art. 30 și 71, pârâta și-a asumat obligația de a acorda salariaților anumite drepturi bănești, respectiv salariul suplimentar, Prima de Ziua Feroviarului, Prima de Paști, Prima de C.. Faptul că în anul 2009, la nivel de unitate s-a decis suspendarea acestor drepturi prin încheierea unui Proces-verbal de suspendare a drepturilor și că în anul 2010 a fost încheiat un Act adițional în care se menționează că începând din 1 ianuarie 2010 nu se mai acordă aceste drepturi, sunt acte nelegale, întocmite cu încălcarea legii și a obligațiilor asumate prin contractul la nivel de unitate. În contractul la nivel de unitate, se poate observa la art. 2, alin. 2, 3 și 4, părțile și-au asumat obligația ca în convențiile încheiate la nivel de unitate să nu stipuleze drepturi mai mici decât cele menționate în convențiile încheiate la nivel superior, potrivit art. 38 din Codul muncii orice tranzacție prin care se renunță la aceste drepturi fiind lovită de nulitate.

Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă arată clar și explicit că aceste contracte colective de muncă încheiate la nivel inferior nu pot conține clauze care să stabilească drepturi mai mici decât cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. În consecință, Actul adițional încheiat în anul 2010 este nelegal, în raport de prevederile art. 2, alin. 2 și 3 din CCM, de art. 38 din Codul muncii și Legea nr. 130/1996, aceasta fiind opinia marii majorități a instanțelor judecătorești unde s-au obținut, la nivel de țară hotărâri favorabile, aceasta fiind și practica Curții de Apel C., motiv pentru care, concluziile sale sunt de respingere a recursului societății, cu consecința menținerii hotărârii Tribunalului C.. în măsura în care se va considera necesar, solicită amânarea pronunțării pentru a prezenta punctul de vedere al Procurorului General al României cu privire la practica neunitară.

Instanța rămâne în pronunțare asupra recursului.

CURTEA

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3521/20.09.2013 pronunțată de Tribunalul C. – Secția I civilă în dosarul nr._ s-a admis în parte acțiunea reclamanților A. I., A. R., A. S., A. V., A. C., B. F., B. I., B. V., B. M., C. P., C. C., C. I., C. S., C. N., C. N., D. C., D. P., D. D., D. D., D. M., D. A., D. D., D. E., F. T., G. I., G. E., G. G., G. M., G. M., H. M., B. G., H. M., H. V., H. C., I. A., I. D., I. V., I. N., I. M., L. C. D., M. V., M. S., M. C., Molaomer G., M. M., M. C., M. M., A. E., N. D., N. V., N. M., N. V., O. A., O. S., P. J., P. M., P. A., P. A., P. D., P. I., R. F., R. A., R. A., R. N., S. M., S. I., S. I., S. I., S. M., S. G., S. L., T. A., T. N., U. C., V. C., V. V., V. S., V. G., V. V., în contradictoriu cu pârâții S. C. Marfă SA - Sucursala Muntenia Dobrogea și S. C. Marfă SA.

A obligat pârâta la plata către reclamanți, a următoarelor drepturi salariale, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective:

- salariul suplimentar aferent anilor 2009 și 2010, egal cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului pentru care se acordă;

- prima pentru Ziua Feroviarului aferentă anului 2010, echivalentă cu salariul de bază la nivelul clasei I de salarizare;

- primele de P. 2010 și C. 2009 și 2010, echivalente cu salariul de bază la nivelul clasei I de salarizare;

- contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei 14.12._11, sumă ce se cuvine reclamantei M. I. M..

A obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1 1.850 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (câte 150 lei către fiecare reclamant).

A respins restul pretențiilor ca nefondate.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în esență că reclamanții sunt salariații pârâtei Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă C.F.R. Marfă S.A.- Sucursala Muntenia Dobrogea, iar pârâta nu și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale față de salariații săi, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 30 alin. (1) și art. 64, 71 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Ramura Transport Feroviar aferent anilor 2007-2008 prelungit prin actul adițional înregistrat sub nr. 1713/21.04.2010 la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București.

Excepția prescrierii dreptului material la acțiune invocată de pârâtă în temeiul art. 268 lit. (c) și lit. (e) Codul muncii, cât și excepția inadmisibilității acțiunii au fost respinse ca nefondate prin încheierea din 5 iunie 2013.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă S.A. care a criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă coroborat cu art. 3041 Cod procedură civilă sub următoarele aspecte:

1. Instanța de fond a respins în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune, soluția fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 159 Codul muncii care definește salariul, drepturile bănești solicitate de reclamanți nefiind incluse în noțiunea de salariu.

2. În mod greșit au fost acordate reclamantei M. M. drepturi bănești reprezentând contravaloarea tichetelor de masă, art. 1 din Legea nr. 142/1998 prevăzând acordarea tichetelor de masă numai dacă sunt îndeplinite două condiții cumulative: existența unui contract individual de muncă și capacitatea angajatorului de a suporta costurile tichetelor de masă. În speță societatea angajatoare nu a prevăzut în buget surse pentru acordarea acestor tichete.

3. În mod greșit s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților, în condițiile în care s-a dovedit că drepturile bănești reprezentând ajutoare materiale pentru C. 2009 au fost suspendate, iar ajutoarele pentru C., Paști, Ziua Feroviarului și salariul suplimentar pentru anul 2010 nu s-au mai acordat conform actului adițional la Contractului Colectiv de Muncă nr. 1713/21.04.2010.

Pe fondul acestor pretenții, în mod greșit prima instanță a reținut incidența în speță a dispozițiilor Contractului Colectiv de Muncă la nivel de ramură de unități din transporturi în detrimentul Contractului Colectiv de Muncă la nivel de unitate, ale cărui dispoziții erau pe deplin aplicabile.

4. În mod greșit instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile, fără a avea în vedere prevederile din Contractul Colectiv de Muncă considerând că acestea nu reprezintă o condiție obligatorie. Întrucât această procedură obligatorie pentru părțile semnatare ale contractului de muncă nu a fost parcursă anterior promovării acțiunii în justiție, acțiunea reclamanților a fost prematur formulată.

5. Pe fondul cauzei hotărârea Tribunalului C. este nelegală.

Astfel, drepturile bănești reprezentând ajutoare materiale prevăzute de art. 69 din Contractul Colectiv de Muncă (ajutor material de Paști și Ziua Feroviarului), salariul suplimentar pentru anul 2010 și contravaloarea tichetelor de masă (solicitate doar de reclamanta M. M.) au fost acordate nelegal, cu încălcarea Contractului Colectiv de Muncă la nivel de unitate și a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 142/1998.

6. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, reprezentând onorariul de avocat, sunt nejustificat de mari în raport de complexitatea speței și cu activitatea apărătorului, situație în care se impunea reducerea acestor cheltuieli conform art. 247 al. (3) Cod procedură civilă.

Intimații reclamanți nu au depus întâmpinare la dosar, dar prin concluziile scrise depuse la termenul din 2 aprilie 2014 au solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului C. în raport de criticile recurentei pârâte Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele:

1. Cu privire la criticile ce vizează modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamaților întemeiată pe dispozițiile art. 268 lit. (e) Codul muncii, Curtea constată că Tribunalul C. a soluționat în mod judicios această excepție, raportat la natura drepturilor pretinse de reclamanți.

Drepturile suplimentare negociate în favoarea salariaților prin contractul colectiv de muncă – Primele anuale pentru sărbătorile religioase Paști și C. și Prima pentru Ziua Feroviarului – reprezintă adaosuri la salariul de bază sub forma premiilor acordate din fondul de premiere, aflat la dispoziția angajatorului deci sunt drepturi salariale în sensul prevederilor art. 160 din Codul Muncii și art.1 din Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr.95/1949 privind protecția salariatului, iar termenul de prescripție în care pot fi formulate cererile de chemare în judecată este de 3 ani, prevăzut de art.171 al.(1) și de art. 268 alin.(1) lit.(c) din Codul Muncii.

În același sens sunt și dispozițiile art. 55 din Codul fiscal, în care sunt definite veniturile din salarii din perspectiva prelevării impozitului pe venit.

Legiuitorul a oferit posibilitatea includerii în categoria drepturilor salariale a unei multitudini de drepturi ce pot fi reglementare prin lege și/ sau clauzele contractelor colective ori individuale de muncă, negociate în limite legale, iar o enumerare exhaustivă a lor nu este posibilă.

Salariul suplimentar este prevăzut în art.30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008.

Acest articol face parte din secțiunea G-„Alte prevederi” din Capitolul II intitulat „Sistemul de salarizare”.

Așadar, prin voința părților, salariul suplimentar anual se încadrează în noțiunea de drept salarial.

În art.71 din același contract colectiv de muncă, sunt reglementate ajutoare materiale pentru sărbătorile de Paști și C. și o premiere pentru Ziua feroviarului.

În textul acestui articol se prevede că, „în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele:

a) cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații (…) care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se află în concediu fără plată cu durata de un an;

b) pentru Ziua feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare;”

Este adevărat că aceste texte contractuale se referă la un „ajutor material” cu ocazia sărbătorilor și la o „premiere”, fiind incluse în capitolul „Protecția salariatului” alături de ajutoare materiale pentru căsătorie, nașterea unui copil sau deces.

Totuși, se constată că, în realitate, ajutorul material pentru sărbătorile de Paști și C. și premierea pentru Ziua Feroviarului, nu sunt acordate cu scopul de a sprijini material salariatul cu ocazia unor evenimente familiale sau de altă natură care ar determina nevoia unui sprijin din partea angajatorului.

De altfel, aceste prevederi nu au legătură nici cu celelalte prevederi din capitolul respectiv, care se referă la protecția socială și protecția sănătății angajaților.

Ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorilor și premierea pentru Ziua Feroviarului sunt în realitate premieri acordate de angajator cu ocazia unor sărbători, ca recompensă pentru munca depusă de angajați pe parcursul anului.

Pentru suma acordată cu ocazia Zilei Feroviarului, în contractul colectiv de muncă se folosește chiar noțiunea de „premiere” în condițiile în care fondul de premiere este reglementat în secțiunea F din Capitolul II intitulat „Sistemul de salarizare” din ambele contracte colective de muncă.

În cazul Sărbătorilor de Paști și C., deși se folosește noțiunea de „ajutor material”, se constată că sunt stabilite criterii de acordare care au legătură exclusiv cu activitatea desfășurată în cadrul societății, respectiv lipsa absențelor nemotivate, a abaterilor disciplinare, iar acordare este condiționată de desfășurarea activității în cadrul societății, în sensul că salariații care s-au aflat în concediu fără plată de un an nu beneficiază de acest „ajutor material”.

Rezultă astfel că în cazul drepturilor pretinse de reclamanți, acordarea lor nu este determinată și condiționată de o stare de nevoie în care s-ar putea găsi salariatul în anumite situații, pentru a avea natura unei măsuri de protecție socială de care angajații pot beneficia sau nu în funcție de situația lor socială particulară, așa cum este cazul celorlalte ajutoare materiale reglementate de textele contractuale indicate anterior.

Aceste drepturi au fost prevăzute în contractul colectiv de muncă pentru a celebra anumite sărbători și a recompensa activitate din cursul anului a salariaților care au respectat minime norme de disciplină internă.

În această situație, prevederile art.154(1) și 155 din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) trebuie interpretate coroborat, în sensul că „adaosurile” la care se referă art. 155 din Codul Muncii trebuie să fie acordate în considerarea muncii desfășurate de angajat pentru a se concluziona că ele sunt drepturi de natură salarială.

Noțiunea de „adaos” folosită de art. 155 din Codul Muncii este una care cuprinde orice drepturi corespunzătoare muncii prestate, ce fac astfel parte din salariu.

Aceasta este și situația de față în care, acordarea drepturilor pretinse de reclamanți, reglementate de contractul colectiv de muncă aplicabil, este determinată nu doar de calitatea de salariat ci și de desfășurarea activității precum și de modul în care ea a fost desfășurată.

Rezultă astfel că drepturile pretinse de reclamanți pentru sărbătorile de Paști, C. și Ziua feroviarului au natura unor drepturi salariale, fiind vorba de premieri acordate cu ocazia unor sărbători religioase respectiv a unei sărbători profesionale.

2. În ceea ce privește contravaloarea tichetelor de masă, se constată că, de asemenea, acest drept este prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006-2008 în Capitolul II intitulat „Sistemul de salarizare” secțiunea C „Sistemul de sporuri” la art. 11 care la alineatul 1 prevede adaosurile la salariu iar la alineatul 2 „Alte venituri” fiind vorba deși tot de drepturi de natură salarială, tichetele de masă fiind corespunzătoare alocației de hrană.

Prin urmare în mod corect au fost acordate aceste drepturi reclamantei M. M..

Așadar, potrivit acestei reglementări, termenul de prescripție aplicabil este de 3 ani de la data nașterii drepturilor pretinse.

3. Cu privire la problema aplicării în speță a prevederilor Contractului Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar:

Recurenta pârâtă susține că acest contract nu îi este opozabil pentru că nu este parte semnatară a acestui contract.

Susținerea pârâtei nu poate fi primită în condițiile în care art. 241 alin. 1 lit.b Codul muncii (în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr.40/2011) dispune imperativ că „clauzele contractelor colective de muncă produc efecte…. pentru toții salariații încadrați la toți angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel” iar C.C.M. la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 menționează în Anexa 4, S.N.T.F.M. C.F.R. Marfă S.A. ca una dintre unitățile la care se aplică acest contract colectiv de muncă.

Prin urmare, prin art. 30 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 aplicabil și la nivelul unității pârâte s-a stabilit dreptul salariaților de a beneficia de un salariu suplimentar.

Acordul colectiv menționat se aplică conform art.4 de la data înregistrării, respectiv 28.12.2006, producând efecte timp de 24 de luni.

Prin actul adițional nr. 370/20.06.2008, aplicabilitatea acestui contract colectiv a fost extinsă la 48 de luni de la data înregistrării, ceea ce înseamnă că produce efecte de la 28.12.2006 până la 28.12.2010, așadar și pentru anii 2009 și 2010.

În fine, prin actul adițional nr. 629/04.01.2011, aplicabilitatea acestui contract colectiv a fost prelungită până la data de 31.01.2011.

Astfel, temeiul acordării drepturilor pretinse prin acțiune rezidă în contractul colectiv de muncă menționat, căruia nu i se poate opune contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul inferior, conform art. 238 Codul muncii, care nu putea să reducă drepturile cu caracter minimal stabilite la nivel de grup de unități.

Acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept, și nu o facultate a angajatorului după cum rezultă din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, aplicabil în cauză.

Potrivit Legii nr. 130/1996, act normativ în vigoare în perioada vizată prin acțiune, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități produce efecte față de toți angajații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat; totodată, conform art.8 alin.2 din lege, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi de un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel superior.

Constituționalitatea prevederilor legale referitoare la obligativitatea – din treaptă în treaptă – a contractelor colective de muncă, a fost verificată prin Deciziile nr.511/2006, nr.294/2007 și nr.95/2008 ale Curții Constituționale a României, prin care s-au respins excepțiile de neconstituționalitate a art.283 din Codul muncii și a art. 8 alin. 1 și 2 din Legea nr. 130/1996. Potrivit argumentelor instanței de contencios constituțional, rațiunea încheierii contractelor colective de muncă, la niveluri diferite, constă în aplicarea art. 41 alin. 5 din Constituție, care garantează dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convenției colective și asigură, în acest fel, îndeplinirea obligației statului de a crea condițiile necesare pentru creșterea calității vieții (art. 135 al. 2 lit. f din Constituție) și un nivel minim de drepturi pentru salariați, ori toate aceste obiective nu s-ar putea realiza dacă nu s-ar prevedea caracterul obligațional al contractului colectiv de muncă de la nivel superior pentru negocierea clauzelor celor de la niveluri inferioare.

A mai apreciat Curtea Constituțională că “dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractului de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare, cu respectarea acestor obligații firești, părțile au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare”.

Se poate concluziona, în raport de reglementările și statuările jurisprudențiale menționate, referitoare la raportul dintre contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și contractul colectiv de muncă la nivel superior, că în contextul actualei legislații din materia dreptului muncii, CCM aplicabil într-o unitate dată este, după caz, contractul efectiv încheiat la nivelul cel mai mic, cu condiția ca acesta să respecte dispozițiile legale și drepturile minimale prevăzute în contractele la nivel superior, iar ca și consecință a acestei concluzii se constată că în mod judicios a reținut instanța de fond incidența CCM la nivel de grup de unități din transporturi și, ca urmare a acestei aplicabilități, temeinicia pretențiilor reclamanților cu privire la drepturile salariale restante reprezentând salariul suplimentar aferent anilor 2009 și 2010, prima de Ziua Feroviarului 2010, Prima de P. pe 2010 și Prima de C. 2009 și 2010.

Astfel, deși prin actul adițional la CCM la nivel de unitate a prevăzut că prima de Ziua Feroviarului nu se acordă pe anul 2010, această dispoziție este contrară contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din ramura transporturi - care în art.71 stabilea dreptul la prima de Ziua Feroviarului la nivelul clasei de salarizare 1 pentru anul 2010; așa fiind, pretenția reclamanților de acordare a acestui beneficiu este legal întemeiată pe contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, care se impune cu putere de lege între părțile semnatare, inclusiv recurentei pârâte.

4. Cu privire la salariul suplimentar;

Acest drept salarial era prevăzut în art.30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008.

Acest articol face parte din secțiunea G-„Alte prevederi” din Capitolul II intitulat „Sistemul de salarizare”.

Aceste prevederi sunt preluate în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul recurentei.

Așadar, prin voința părților, salariul suplimentar anual se încadrează în noțiunea de drept salarial.

În perioada pentru care reclamanții pretind drepturile ce fac obiectul acestei cauze a fost aplicabil contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, modificat și prelungit până în anul 2010 prin actul adițional înregistrat sub nr.370/20.06.2008 (care modifică art.4), a cărui aplicabilitate a fost ulterior prelungită până la 31.01.2011 prin actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2011.

Potrivit art. 241 al.1 lit.b) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) contractele colective de muncă încheiate la nivel de grup de unități produc efecte pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel

Or, după încheierea și ., contractul colectiv de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante (alin.4 al art.236 Codul Muncii). Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate de cele două părți.

În aceeași ordine de idei, art.243 Codul muncii și art.30 din Legea nr.1996 prevăd că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați.

Potrivit art.32 al.1 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate pentru anii 2007-2008 respectiv 2009-_ „ pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”.

De asemenea, în art. 30 din Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, cu valabilitatea prelungită până în anul 2011, se stabilește că „ pentru munca desfășurata in cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”.

Potrivit art.1 din Legea nr. 130/1996, aplicabilă în cauză, contractul colectiv de muncă este convenția încheiată între patron sau organizația patronală, pe de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă iar în sensul acestei legi, prin termenul patron se înțelege persoana fizică și persoana juridică care angajează salariați prin încheierea contractelor individuale de muncă.

Ca urmare, persoana juridică semnatară a contractului colectiv de muncă, în cazul de față unitatea pârâtă, dobândește în temeiul acestuia drepturi și obligații. În măsura în care contractul colectiv de muncă nu a fost anulat pentru că ar fi fost încălcate norme de ordine publică, ne se poate refuza în mod unilateral executarea acestuia.

Dreptul pretins de reclamanți nu este în nici un fel condiționat de prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de grup de unități și nici nu este stabilit la un nivel maxim, pentru a se putea argumenta că nivelul stimulentelor ar fi trebuit să facă obiectul unei negocieri ulterioare între părțile contractante. Prevederea contractuală este clară și lipsită de echivoc.

Existând un cuantum bine determinat al salariului suplimentar, stabilit prin contractul colectiv de muncă, angajatorul avea obligația de a acorda acest salariu.

Neacordarea salariului suplimentar în cuantumul determinat prin contractul colectiv de muncă constituie o nerespectare a prevederilor acestuia.

După încheierea și ., contractul colectiv de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante (alin.4 al art.236 Codul Muncii). Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate de cele două părți.

Susținerea pârâtei că în lipsa fondurilor alocate în bugetul societății aceste drepturi salariale nu se cuvin reclamanților este lipsită de justificare întrucât contravine însăși principiului forței obligatorii a contractelor, enunțat de art. 969 din Codul civil, în sensul că, potrivit acestei opinii eronate, ar însemna că angajatorul, ca parte a contractului colectiv de muncă, ar putea să se exonereze de obligațiile asumate prin voința sa unilaterală.

O dispoziție legală aplicabilă este însă și cea cuprinsă în art. 156 din Codul Muncii potrivit cu care „salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale angajatorilor” în timp ce art.155 din Codul Muncii stabilește că „salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri”.

Ca urmare, obligația stabilită în sarcina angajatorului de art. 32 alin.1 din contractul colectiv de muncă nu poate fi lipsită de efecte prin simplul refuz de executare din partea debitorului, manifestat în omisiunea de a constitui fondul necesar.

Dimpotrivă, în temeiul prevederilor contractuale și legale indicate anterior, pârâta avea obligația de a aloca în propriul beget sumele necesare executării obligațiilor asumate. Bugetul de venituri și cheltuieli reprezintă instrumentul prin care se asigură executarea obligațiilor asumate prin acte juridice – contractul colectiv de muncă, sau stabilite de lege, neputând fi folosit ca un instrument de negare a unor obligații corelative unor drepturi salariale asumate de angajator prin contractul colectiv de muncă, întrucât, în acest mod, drepturile salariaților ar fi întotdeauna incerte iar contractul colectiv de muncă și contractul individual de muncă ar fi în mod evident golite de conținut și forță juridică ceea ce contravine prevederilor art. 969 din Codul civil și art.263 alin. 4 din Codul Muncii.

În cauză, pârâta a invocat norme privind execuția bugetară pornind de la premisa inexistenței unor prevederi bugetare pentru executarea obligației asumate prin contractul colectiv de muncă, însă situația premisă invocată îi este imputabilă, întrucât trebuia sa cuprindă în propriul buget sumele necesare și, astfel, nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de obligația asumată.

Faptul că bugetul său este aprobat de alte instituții este de asemenea lipsit de relevanță întrucât executarea asumată de recurentă în calitate de persoană juridică, raportat la prevederile necondiționate din contractul colectiv de muncă, nu este condiționată de capacitatea acesteia de a obține fondurile necesare. În plus, obligațiile asumate de aceasta prin contractul colectiv de muncă trebuie respectate și de instituțiile care aprobă bugetul societății. În caz contrar, acordul de voință exprimat de recurentă la încheierea contractului colectiv de muncă ar fi lipsit de orice valoare dacă, în realitate, s-ar considera că pentru a produce efecte este nevoie de aprobarea de către instituții ale statului, prin buget, a veniturilor necesare pentru executarea obligațiilor asumate, iar contractul colectiv de muncă ar rămâne lipsit de efecte juridice ceea ce contravine art.236 alin.4 și art.243 Codul muncii și art.30 din Legea nr.1996.

Bugetul societății, indiferent în ce procedură este fundamentat și aprobat, trebuie să asigure în primul rând executarea obligațiilor de plată a drepturilor salariale datorate, astfel cum impune art. 156 din Codul Muncii, ceea ce constituie o obligație legală opozabilă inclusiv instituțiilor care aprobă bugetul angajatorului.

Ca urmare, nu se poate reține motivul neincluderii sumelor necesare în bugetul pârâtei.

Recurenta pârâtă a susținut imposibilitatea executării obligației determinată de lipsa veniturilor, cauzată de situația economică dificilă.

Dar, lipsa posibilităților materiale nu poate constitui o cauză care să exonereze debitoarea de obligațiile asumate în contractul colectiv de muncă. A accepta o astfel de opinie ar însemna că contractul colectiv de muncă este afectat de o condiție pur potestativă, respectiv ca obligațiile asumate în contractul colectiv de muncă să fie condiționate de posibilitatea debitoarei de a le executa, o condiție care depinde numai de voința sa, condiție care este lovită de nulitate.

Este adevărat că, potrivit art. 32 al.3 din contractul colectiv de muncă, pentru plata salariului suplimentar, se constituie lunar, în cadrul fondului de salarii, un fond de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar.

Așadar, constituirea fondului necesar pentru plata salariului suplimentar se realiza prin aplicarea unui procent de până la 10% la fondul de salarii realizat lunar, astfel încât este fără relevanță că pârâta nu ar fi avut stabilit în buget, anticipat, fondul de salarii, întrucât raportarea trebuia făcută la fondul bine determinat al salariilor plătite în fiecare lună, al cărui cuantum era cert.

Apoi, constituirea fondului pentru plata salariului suplimentar era, potrivit prevederilor din contractul colectiv de muncă, obligatorie, nefiind în nici un mod condiționată.

Astfel, contractul colectiv de muncă nu stabilește plata salariului suplimentar în funcție de posibilitățile de constituire a fondului necesar, pentru a concluziona că plata ar fi fost condiționată de alocarea fondurilor necesare de către societate ci, dimpotrivă, stabilea fără echivoc obligația de a constitui fondul necesar plății, ca o obligație de natură a garanta executarea obligației de plată a salariului suplimentar.

Această concluzie este confirmată și de prevederile art.33 al.2 din contractul colectiv de muncă în care se stabilește că, în cazul în care acest fond constituit pentru plata salariilor suplimentare nu a fost consumat integral, sumele rămase se repartizează salariaților și se plătesc odată cu acordarea salariului suplimentar aferent trimestrului I al anului următor .

Așadar, constituirea fondului prin alocații lunare era obligatorie și suma respectivă trebuia oricum repartizată angajaților, chiar dacă nu era folosită integral pentru plata salariului suplimentar.

Este de asemenea adevărat că textul contractual prevede constituirea fondului necesar plății salariului suplimentar din veniturile societății, indicându-se astfel sursa alocărilor la fondul necesar plății salariului suplimentar. Dar, pârâta nu susține că nu a avut nici un fel de venituri în anii respectivi. Aceasta confundă noțiunea de venit cu noțiunea de profit, susținând că a avut pierderi în anii respectivi. Or, textul contractual nu se referă la profit, ceea ce ar fi fost și imposibil de vreme ce constituirea fondului se făcea prin alocări lunare în cursul anului iar nu după stabilirea rezultatelor financiare pentru anul anterior. Textul se referă la veniturile societății, recurenta arătând însă că veniturile obținute au fost folosite pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare. Dar, așa cum s-a arătat, art. 156 din Codul Muncii stabilește că „salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale angajatorilor”.

Ca urmare, folosirea veniturilor în alte scopuri, cu ignorarea obligației de a constitui fondul necesar plății salariului suplimentar și a obligației de a plăti acest salariu potrivit contractului colectiv de muncă, și a obligației impuse de art. 156 din Codul Muncii, este imputabilă unității pârâte care nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de îndeplinirea obligației asumate.

Susținerile unității pârâte că în bugetul societății nu au fost alocate fonduri pentru acordarea acestor salarii suplimentare sunt fără relevanță, aceasta având obligația de a aloca aceste fonduri.

Ca urmare, reclamanții aveau dreptul la salariul suplimentar pentru anul 2009.

Referitor la salariul suplimentar pentru anul 2010:

Prin actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al C. Marfă SA înregistrat sub nr. 1073/28.04.2010 la Agenția pentru prestații sociale a Municipiului București, s-a stabilit că art.28 se modifică în sensul că la alineatul 2 se prevede în mod expres că salariul suplimentar nu se acordă pentru anul 2010. Această normă este contrară însă dispozițiilor contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din ramura transporturi, motiv pentru care în mod judicios prima instanță a aplicat dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel superior recunoscând dreptul reclamantului și la acest salariu suplimentar aferent anului 2010. De altfel se reține că pârâta nu a negat dreptul reclamantului la salariul suplimentar ci a prevăzut că nu se plătește în 2010 datorită situației economice, el urmând a fi plătit ulterior.

Cu privire la prima de Paști pentru anul 2010:

În anul 2010 sărbătoarea Paștelui a fost celebrată în data de 04.04.2010.

Dar, potrivit art. 31(2) din Legea nr. 130/1996 modificările aduse contractului colectiv de muncă devin aplicabile de la data înregistrării sau de la o dată ulterioară convenită de părți.

Ca urmare, aceste prevederi ale actului adițional nu sunt aplicabile decât începând cu 28.04.2010.

O prevedere în sensul că ajutorul material pentru Paști se acordă începând cu 01.01.2010 era inclusă și în art. 62 al.2 din contractul colectiv de muncă încheiat pentru anul 2009 – 2010 dar, acest contract colectiv de muncă, așa cum s-a arătat, s-a înregistrat la data de 04.06.2009 după ce se serbase Paștele.

Întrucât Paștele se sărbătorește la 04 aprilie 2010 dreptul salariaților la această primă se născuse după data de la care a devenit aplicabil contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității pentru anii 2009 – 2010 și înainte de data la care a devenit aplicabil actul adițional înregistrat sub nr. 1713/21.04.2010 și ca urmare nu poate fi negat cu efect retroactiv. De aceea nu mai este necesar nici a se analiza compatibilitatea acestor clauze cu contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități.

Ca urmare, motivele de recurs privind aceste drepturi nu sunt fondate.

Cu privire la prima de C. pentru anii 2009 și 2010:

În art. 71 din Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, cu valabilitatea prelungită până în anul 2011 este reglementat, astfel cum s-a arătat, ajutorul material pentru C..

La data celebrării Crăciunului în anul 2009 era aplicabil contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății pentru anul 2009 – 2010.

Același ajutor material era prevăzut în art.62 din acest contract colectiv de muncă, cu mențiunea că prevederile respective se aplică cu 01.01.2010.

Se constată că în cauză nu este vorba de o prevedere care să stabilească faptul că în anul 2009 nu se acordă acest drept ci de o prevedere care amână aplicabilitatea prevederilor ce stabileau acordarea acestui ajutor material.

În acest caz concluzia este că pretențiile reclamantului pentru ajutorul material pentru C. nu au temei în prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru anii 2009 – 2010.

Aceasta nu înseamnă însă că este negat dreptul respectiv și nici că el nu își poate găsi temei în alte prevederi contractuale respectiv art.71 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități.

În sensul acestei interpretări este și faptul că, spre deosebire de formularea folosită în art.62 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate, care doar amâna aplicarea prevederilor respective, în actul adițional înregistrat sub nr. 1073/28.04.2010 s-a stabilit în mod expres că „ajutoarele materiale menționate mai sus nu se acordă pentru anul 2010”, între acestea fiind indicat și ajutorul pentru C.. Așadar, atunci când partenerii sociali au dorit ca un anumit drept să nu fie acordat au prevăzut în mod expres aceasta în mod neechivoc. Acest act adițional este de asemenea aplicabil după data înregistrării.

Cu privire la prima de C. pentru anul 2010:

Prin actul adițional înregistrat sub nr. 1073/28.04.2010 s-a prevăzut în mod expres că nu se acordă în anul 2010 prima pentru sărbătoarea de C..

Acest act adițional este contrar CCM la nivel superior situație în care în mod corect prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor CCM la nivel superior iar pentru considerentele expuse deja la punctul 1 din recurs și pe care le vom relua se va respinge acest motiv de recurs ca nefondat.

Cu privire la tichetele de masă pentru perioada 04.12._11:

În art. 11 al.2 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008 prelungit până în anul 2010 (prin actul adițional înregistrat sub nr. 370/20.06.2008 care modifică art.4) se prevedea, că angajații beneficiază sub titlul de „alte venituri” de tichetele de masa acordate conform prevederilor legale.

Apoi, art. 81 stabilea că începând cu data de 01.01.2007 salariații din unitățile componente ale grupului de unități feroviare vor beneficia de tichete de masa in cuantum de un tichet pentru fiecare zi lucrătoare din luna, in condițiile legislației in vigoare.

Așa cum s-a arătat, potrivit art. 241 al.1 lit.b) din Codul Muncii contractele colective de muncă încheiate la nivel de grup de unități produc efecte pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.

Textele nu cuprind nici o altă condiționare, nu impuneau negocieri ulterioare și nu făceau trimitere la alte prevederi legale sau contractuale.

Referirea la acordarea tichetelor în condițiile legii este una cu caracter general iar nu la anumite condiții speciale prevăzute de aceasta a căror îndeplinire să fie necesară pentru ca reclamanții să beneficieze de acestea.

Este adevărat că prin dispozițiile Legii nr. 142/1998 legiuitorul a lăsat la latitudinea angajatorului acordarea tichetelor de masă însă, în cauză patronatul și-a manifestat acordul pentru acordarea acestor tichete prin prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă și și-a asumat astfel obligația contractuală de a le acorda angajaților. În cauză, se constată că prin prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă s-au stabilit și modalități concrete de calcul al numărului de tichete de masă pentru situația generală și pentru situațiile particulare ale unor angajați care efectuează ore suplimentare sau lucrează în program de tură.

Această împrejurare constituie un argument în plus în sensul că angajatorul și-a asumat obligația de plată a tichetelor de masă prin contractul colectiv de muncă.

Legea nr. 142/1998 creează doar o posibilitate de acordare a tichetele de masă, respectiv cadrul legal necesar, lăsând la latitudinea partenerilor sociali și în special a angajatorului decizia acordării acestor tichete.

În cazul de față, prin contractul colectiv de muncă s-a stabilit dreptul angajaților la tichete de masă, angajatorul asumându-și obligația achiziționării și acordării către salariați a tichetelor de masă așa cum rezultă din prevederile contractuale evocate.

Așa cum s-a arătat deja, după încheierea și ., contractul colectiv de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante (alin.4 al art.236 Codul Muncii). Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate de cele două părți; art.243 Codul muncii și art.30 din Legea nr.1996 prevăd că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați.

Dar, astfel cum s-a arătat deja, față de prevederile art. 31(2) din Legea nr. 130/1996 modificările aduse contractului colectiv de muncă devin aplicabile de la data înregistrării sau de la o dată ulterioară convenită de părți, aceste prevederi ale actului adițional fiind aplicabile începând cu 22.04.2010.

Ca urmare, pentru perioada decembrie 2009 – 21.04.2010 reclamantul era îndreptățit la tichete de masă.

De altfel, împrejurarea că pentru anul 2009 și anul 2010 s-a indicat în acest act adițional că nu se vor acorda tichete de masă constituie practic o recunoaștere din partea angajatorului a obligației asumate prin contractele colective de muncă aplicabile în această perioadă de a acorda tichete de masă salariaților proprii, prin aceea că a considerat necesar să includă în actul adițional o manifestare de voință expresă contrară. Or, dacă angajatorul ar fi considerat că nu și-a asumat această obligație pentru perioada respectivă, în mod evident, nu ar mai fi considerat necesar să includă în actul adițional, în mod expres, o excepție în sensul neacordării tichetelor de masă în anii 2009 și 2010. Chiar dacă aceste prevederi nu pot produce efecte peste limitele impuse de art. 31(2) din Legea nr. 130/1996, manifestarea de voință exprimată permite o astfel de concluzie.

Dar, potrivit art.5(1) din Legea nr. 142/1998, angajatorul distribuie salariaților tichetele de masa, lunar, in ultima decada a fiecărei luni, pentru luna următoare. Apoi, art. 6(1) din aceeași lege stabilește că salariatul poate utiliza, lunar, un număr de tichete de masa cel mult egal cu numărul de zile in care este prezent la lucru in unitate iar art. 9 prevede că salariatul are obligația sa restituie angajatorului, la finele fiecărei luni, precum si la încetarea contractului individual de munca, tichetele de masa neutilizate.

Ceea ce trebuie reținut, însă, este că în primul rând angajatorul are obligația de a acorda lunar și anticipat tichetele de masă și astfel se justifică și obligația angajatului de a le utiliza în cursul lunii respective și de a le restitui pe cele neutilizate.

În situația în care, însă, angajatorul nu își respectă obligația stabilită în acest caz în contractul colectiv de muncă, necontestată de altfel, nu se poate concluziona că angajatul pierde atât dreptul la tichetele de masă cât și dreptul la compensații pentru motivul neexecutării obligației contractuale de către angajator.

O astfel de concluzie ar însemna să se accepte că angajatorul poate lipsi de efecte juridice în mod unilateral contractul colectiv de muncă ceea ce nu este admisibil, fiind contrar prevederilor art. 236 al.4 și art. 243 din Codul Muncii.

Chiar dacă angajatorul nu acordă tichetele de masă în materialitatea sa acesta rămâne obligat a acoperi prejudiciul creat angajaților prin neexecutarea obligației contractuale asumate, având în vedere că, în mod evident, angajații au utilizat bani în locul tichetelor de masă care nu le-au fost acordate pentru achiziționarea de alimente, ceea ce face totodată ca acordarea contravalorii tichetelor de masă să nu fie nici contrară scopului Legii nr. 142/1998, acela de a asigura prin intermediul tichetelor de masă o alocație individuală de hrană.

Oricum, situația creată este determinată tocmai de culpa angajatorului care nu și-a îndeplinit obligația de a acorda tichetele de masă potrivit contractului colectiv de muncă și legii în luna anterioară lunii pentru care erau datorate și nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de această obligație. Izvorul pretențiilor reclamantului reprezentând contravaloarea tichetelor pentru perioada aprilie_11 îl constituie CCM la nivel de grup de unitate din transportul feroviar prelungit succesiv, ultimul fiind actul adițional nr. 629/04.01.2011 înregistrat la MMFPS, considerentele cu privire la temeinicia acestor pretenții fiind prezentate deja la punctul 3 din argumentația la recurs, motiv pentru care nu le vom mai relua.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă se va respinge recursul pârâtei ca nefondat.

4. Critica recurentei reclamante privind respingerea excepției inadmisibilității acțiunii reclamanților motivat de faptul că anterior sesizării instanței de judecată reclamanții nu au parcurs procedura prealabilă de negociere prevăzută de CCM la nivel de unitate se reține a fi nefondată, soluția preconizată de recurentă fiind contrară dispozițiilor art. 6 din CEDO care reglementează liberul acces la justiție.

În primul rând se reține că procedura de soluționare amiabilă a divergențelor apărute cu privire la executarea prevederilor contractelor colective de muncă de către comisiile mixte patronat –sindicat nu este o procedură obligatorie ce condiționează accesul persoanelor interesate la justiție și constituie o procedură facultativă instituită cu scopul de a asigura o soluționare mai rapidă și fără cheltuieli a problemelor ce vizează executarea contractelor colective de muncă.

Acest aspect rezultă din modul de redactare al art. 117 din CCM, părțile semnatare folosind expresii precum „vor încerca soluționarea”, „partea interesată are dreptul de a se adresa comisiei mixte patronat-sindicate”.

Până la . Legii nr. 192/2006, modificată prin OUG nr. 90/2012 privind modificarea (01.8.2013) în materia conflictelor de muncă nu există nicio dispoziție legală care să condiționeze accesul la justiție, de parcurgerea unei proceduri prealabile, procedură care nefiind efectuată ar fi determinat respingerea acțiunii ca prematură sau ca inadmisibilă, astfel cum pretinde recurenta.

În acest sens trebuie avute în vedere dispozițiile art. 109 al. (2) Cod procedură civilă coroborate cu dispozițiile art. 269-274 Codul muncii republicat, care nu instituiau la momentul promovării acțiunii reclamanților (26.11.2012) nicio procedură prealabilă obligatorie pentru sesizarea instanței de judecată, textul legal (art. 109 Cod procedură civilă) făcând referire expresă la o procedură reglementată expres prin lege, iar nu prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unui angajator.

Curtea constituțională a reținut în privința unor astfel de proceduri că „parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, obligatorii, fără caracter jurisdicțional, nu îngrădește dreptul de acces liber la justiție, atât timp cât decizia organului administrativ poate fi atacată în fața unei instanțe judecătorești”, aceasta reprezentând „o modalitate simplă, rapidă și scutită de taxa de timbru, prin care persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică are posibilitatea de a obține recunoașterea dreptului pretins sau a interesului său legitim direct de la organul emitent” prin care „se realizează pe de o parte, protecția persoanei vătămate și a administrației, iar pe de altă parte, degrevarea instanțelor judecătorești de contencios administrativ de acele litigii care pot fi soluționate pe cale administrativă, dându-se expresie principiului celerității” (Deciziile nr. 132/25.02.2010, nr. 1224/20.09.2011 și deciziile citate în considerentele acestora).

Astfel, cum a arătat Curtea Constituțională în cele expuse anterior, dar și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 alin. (1) din Convenție „nu obligă statele părți să supună litigiile asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil unei proceduri care să respecte integral, în toate etapele, cerințele art. 6. Intervenția inițială a organismelor administrative sau profesionale, care au sa un prerogative judiciare, care nu îndeplinesc toate cerințele, poate fi justificată dacă acete organisme se supun controlului ulterior al unui organ judiciar cu competență deplină, care garantează drepturile prevăzute de art. 6parag. 1 din Convenție (a se vedea cauzele Le Compte, B. Leuven și De Meyere împotriva Belgiei, Hotărârea din 23 iunie 1986, . nr. 43, p. 23, parag. 51; A. și Le Compte împotriva Belgiei, Hotărârea din 10 februarie 1983, . nr. 58, p. 16, parag. 29; cauza B. împotriva României, Hotărârea din 24 mai 2005, parag 60, cauza C. împotriva României, hotărârea din 27.05.2003, parag. 24 și 25.)

De asemenea, în mai multe cauze, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că „dreptul de acces la o instanță nu este absolut. El poate da ocazia unor limitări implicit admise, deoarece el reclamă prin însăși natura sa o reglementare din partea statului. În elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, limitările aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului de o manieră sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa. Mai mult decât atât, ele nu se conciliază cu art. 6 parag. 1 decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat” printre altele, F.E. împotriva Franței Hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VIII, p. 3.349, parag. 44, și Yagtzilar și alții împotriva Greciei, nr. 41.727/1998, 23, CEDO 2001-XII).

Așadar, compatibilitatea unei astfel de proceduri administrative prealabile obligatorii cu art. 6 parag. 1 din Convenție este condiționată de posibilitatea de a contesta ulterior hotărârea organului administrativ în fața unei instanțe, condiție care în speță nu este îndeplinită, Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate neprevăzând o astfel de soluție.

5. Se rețin a fi vădit nefondate și criticile recurentei pârâte ce vizează obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, respectiv câte 150 lei, pentru fiecare reclamant, reprezentând onorariul de avocat.

Conform dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”. La baza acordării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a pârâtei care a căzut în pretenții, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata expertizelor, onorariul de avocat.

Referitor la cuantumul onorariului de avocat se reține că în conformitate cu dispozițiile art. 274 al. (3) Cod procedură civilă instanța de judecată este competentă să reducă acest onorariu atunci când constată că valoarea lui este disproporționată în raport cu amplitudinea și complexitatea activității depuse de avocat.

Or, în speță se constată că onorariul de avocat de 150 lei pentru fiecare salariat reclamant nu este disproporționat în raport cu complexitatea cauzei și activitatea apărătorului, în condițiile în care instanța a formulat o . excepții și apărări pe fondul cauzei, particularizate la situația fiecărui salariat, iar materialul probator și concluziile formulate pentru fiecare reclamant au fost ample, implicând participarea efectivă a apărătorului angajat de fiecare reclamant pentru apărarea intereselor proprii. Se reține de asemenea, că acest onorariu a fost încasat în baza contractului de asistență judiciară nr. 457/2012 care prevedea obligația avocatului de a reprezenta părțile în toate cererile, inclusiv în căile de atac, astfel încât în prezentul recurs nu s-a mai solicitat plata vreunui onorariu de avocat, deși reclamanții au fost reprezentați și în recurs de același avocat, conform delegației depusă la dosar.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă se va respinge recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul civil formulat de SOCIETATEA NAȚIONALĂ TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „C. MARFĂ” S.A., cu sediul în loc. București, .. 38, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 3521/20.09.2013 pronunțată de Tribunalul C., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 02.04.2014.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,

D. PetroviciIrina B. M. P.

Grefier

C. I.

Jud.fond:C.S.Aretene

Red.dec.jud.M.P./07.04.2014/

Tehnored.gref.I.C. /10.04.2014/2ex.

← Pretentii. Decizia nr. 75/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA		Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 156/2014. Curtea... →

Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 120/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 120/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA