Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 240/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 240/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 07-10-2014 în dosarul nr. 1645/118/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 240/CM
Ședința publică din 07 octombrie 2014
Complet specializat pentru cauze privind
conflictele de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE - J. Z.
JUDECĂTORI - R. A.
- M. B.
GREFIER - M. D.
Pe rol soluționarea recursului civil declarat de recurenta pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR - MARFĂ” S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 4515 din 05 decembrie 2013 și a încheierii din 25 noiembrie 2013 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._, având ca obiect drepturi bănești, în contradictoriu cu intimații reclamanți G. M., M. E., R. M., S. L., E. M., G. D., L. I., T. F., D. V., PÎȘLAN L., C. R., Ș. I., R. D., R. I., Ș. P. și S. I., prin U. S. REPARATORILOR DE VAGOANE, cu sediul în C., ..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru intimații reclamanți, domnul G. N., în calitate de președinte al Uniunii S. Reparatorilor de Vagoane, lipsind recurenta pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR - Marfă” S.A.
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Recursul este declarat și motivat în termenul legal prevăzut de lege și scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință prin care s-a evidențiat faptul că, din eroare, la termenul din 09 septembrie 2014, s-a atașat la filele 179-180 o cerere de amânare formulată de domnul avocat B. A., în calitate de apărător al recurentului reclamant M. I., ce privește dosarul nr._ .
Instanța dispune detașarea filelor 179-180 din dosar reprezentând cererea de amânare formulată de domnul avocat B. A. și atașarea acesteia la dosarul nr._ .
Întrebat fiind, reprezentantul intimaților reclamanți arată că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus sau excepții de invocat, solicitând cuvântul pe fond.
Curtea, luând act de declarația reprezentantului intimaților reclamanți, în sensul că nu mai sunt cereri de formulat, probe de propus sau excepții de invocat, în temeiul dispozițiilor art. 150 Cod procedură civilă, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Reprezentantul intimaților reclamanți, având cuvântul solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.
Consideră că în mod corect instanța de fond le-a acordat drepturile solicitate prin cererea de chemare în judecată.
Solicită a se observa că, în cadrul întâmpinării, pârâta a indicat o hotărâre judecătorească prin care s-a anulat Anexa 1 din CCM la nivel de S.N.T.F.M. CFR Marfă dar reclamanții în perioada 2009-2010 aveau un alt CCM, denumirea societății la acea vreme fiind S.C. CFR IRV și nu S.N.T.F.M. CFR, întrucât absorția a avut loc abia în anul 2012.
Arată că, respectivii coeficienții de ierarhizare din Anexa 1 la CCM la nivel de unitate de S.C. CFR IRV erau deja negociați, fiind mai mari decât coeficienții de ierarhizare menționați în CCM la nivel de ramură transporturi. Ori reclamanților nu li s-au stabilit salariile prin aplicarea coeficienților de ierarhizare la un salariu de 700 lei conform CCM la nivel de ramură transporturi ci la salariul minim brut de 570 lei, pe o perioadă și de 600 lei, pe cealaltă perioadă până la 31 decembrie 2010.
Instanța rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Cu privire la recursul civil de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._, reclamanta U. S. Reparatorilor de Vagoane în numele membrilor de sindicat G. M., M. E., R. M., S. L., E. M., G. D., L. I., T. F., D. V., Ș. P., C. R., Ș. I., R. D., R. I. și S. I. a chemat în judecată pe pârâta S.N.T.F.M. “CFR Marfă” S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâta la plata drepturilor bănești reprezentând:
- recalcularea salariilor, prin aplicarea coeficientului de ierarhizare stabilit pentru categoria profesională a fiecărui reclamant, la salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. „a” și „b” din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, începând cu data de 01.01.2010;
- diferențele dintre drepturile salariale cuvenite și neacordate, calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei și a sporurilor aferente și drepturile salariale efectiv plătite, începând cu data de 01.01.2010, în conformitate cu legislația muncii și cu contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010;
- prima pentru Ziua Feroviarului, datorată de pârâtă pentru anul 2010 și ajutoarele materiale pentru P. și C. 2010, conform art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008;
- plata ajutorului material pentru recuperarea forței de muncă egal cu un salariu de bază corespunzător clasei 20 de salarizare 2010, valabil la data începerii concediului de odihnă, conform dispozițiilor art. 49 alin. 3 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008;
- salariul suplimentar pentru anii 2009 și 2010, în cuantum la nivelul salariului de bază de încadrare din luna decembrie a anului respective.
Reclamanta a mai solicitat ca drepturile salariale datorate de pârâtă să fie actualizate cu rata inflației și să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale.
În apărare, pârâta S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat următoarele excepții:
1. Excepția lipsei calității procesual-active a organizației sindicale, cu motivarea că niciunul dintre salariați nu poate avea calitatea de membru al Uniunii S. Reparatorilor de Vagoane, deoarece organizația sindicală nu poate avea ca membri decât alte organizații sindicale.
2. Excepția prescrierii dreptului material la acțiune, apreciindu-se că termenul de prescripție aplicabil pentru cererea dedusă judecății este termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. „e” Codul muncii. Totodată, pârâta a invocat și intervenția prescripției reglementate de art. 268 alin. 1 lit. „d” din Codul muncii, pentru motivul că atât contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, aferent anilor 2009-2010, cât și cel încheiat la nivel de ramură erau expirate la data formulării acțiunii. De asemenea a fost invocată prescripția dreptului la acțiune din perspectiva termenului de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. „c” Codul muncii.
3. Excepția inadmisibilității acțiunii pe anii 2009-2010, sub motiv că înțelegerea părților potrivit actului adițional la contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nr. 100/17.04.2008 a fost în sensul renunțării la acordarea ajutoarelor materiale și a salariului suplimentar.
4. Excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, cu motivarea că organizația sindicală nu a uzat de procedura stabilită de contractul colectiv de muncă și nu a sesizat comisia patronat-sindicate în anii 2008/2009, pentru a se reclama neîndeplinirea obligațiilor stabilite de CCM.
Pe fondul cauzei, pârâta a precizat că în lipsa unei dispoziții legale care să acopere ipoteza acordării drepturilor bănești stabilite prin contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, care nu sunt prevăzute în actul normativ de aprobare a bugetului de venituri și cheltuieli al S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A. și pentru care nu au fost alocate fonduri, devine aplicabil art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996.
Pârâta a susținut că la nivelul societății nu există meserii și funcții care au ca încadrare clasa 1 de salarizare.
Nu s-a solicitat niciodată ca instanța să constate nulitatea clauzelor contractuale prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, iar Asociația Patronală la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar și S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A. nu se regăsesc la părțile contractante sau în lista semnatarilor contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
Nu se poate vorbi despre o întârziere a plății salariului sau o neplată a acestuia, pentru a se putea solicita despăgubiri în sensul art. 166 al. 4 din Codul Muncii.
La termenul de judecată din data de 25.11.2013 instanța a respins ca nefondate excepția lipsei calității procesual-active a organizației sindicale și excepția inadmisibilității pentru lipsa procedurii prealabile.
Pârâta a mai motivat inadmisibilitatea acțiunii și pe existența unui act adițional la contractul colectiv de muncă la nivel de unitate cu nr. 100/17.04.2008, prin care părțile au stabilit de comun acord ca salariul suplimentar, ajutorul material pentru P. și C., respectiv premierea de Ziua Feroviarului să nu se acorde. În acest context, instanța a reținut că existența înscrisului invocat de către pârâtă și a prevederilor pe care le cuprinde nu pot fi analizate decât odată cu analizarea temeiniciei fondului cererii reclamantei și nu pot determina interzicerea dreptului acesteia de a sesiza instanța.
Prin sentința civilă nr. 4515 din 05 decembrie 2013, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 14 august 2014, Tribunalul C. a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesual-active a U.S.R.V.
A respins excepția prescrierii dreptului la acțiune, invocată de pârâtă în temeiul dispozițiilor art. 268 alin. 1 lit. e) din Codul muncii, ca nefondată.
A respins excepția inadmisibilității cererii pentru lipsa procedurii prealabile.
A admis excepția prescrierii dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei cuprinsă între 01.01.2010 – 10.02.2010 inclusiv și pe capătul de cerere privind plata salariului suplimentar aferent anului 2009, invocată în temeiul dispozițiilor art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii.
A respins ca fiind prescrise pretențiile reclamanților aferente perioadei 01.01.2010 – 10.02.2010 inclusiv și pe capătul de cerere privind plata salariului suplimentar aferent anului 2009.
A admis în parte acțiunea formulată de reclamanții Ș. P., G. M., M. E., R. M., S. L., E. M., G. D., L. I., T. F., D. V., Pîșlan L., C. R., Ș. I., R. D., R. I. și S. I., prin U. S. Reparatorilor de Vagoane, în contradictoriu cu pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfa CFR Marfă S.A.
A obligat pârâta să plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate (incluzând salariul de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri, alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) și drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim brut de 700 lei, pe perioada 11.02._10, drepturi ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și dobândă legală calculată pentru perioada cuprinsă între data formulării cererii și data plății efective.
A obligat pârâta la plata către reclamanți, a următoarelor drepturi salariale, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective și dobânda legală aferentă:
- salariul suplimentar aferent anului 2010, egal cu salariul de bază de încadrare al salariatului pe luna decembrie a anului pentru care se acordă;
- prima pentru Ziua Feroviarului aferentă anului 2010, echivalentă cu salariul de bază la nivelul clasei I de salarizare;
- primele de P. 2010 și C. 2010, echivalente cu salariul de bază la nivelul clasei I de salarizare;
- ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă egal cu un salariu de bază corespunzător clasei 20 de salarizare pentru anul 2010.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a avut în vedere următoarele considerente:
Asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, ce a fost unită cu fondul la termenul de judecată din data de 25.11.2013:
Conform art. 268 alin. 1 lit. „c” Codul muncii, se prescriu în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune pretențiile reclamantei în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Potrivit art. 268 alin. 1 lit. „e” Codul muncii, se prescriu în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, pretențiile formulate în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
În speță, pretențiile ce formează obiectul litigiului se circumscriu sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de către salariat, aceasta cuprinzând salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adausuri.
În mod evident, excepția vizând incidența art. 268 alin. 1 lit „e” Codul muncii nu este întemeiată, drepturile putând fi pretinse în termenul de trei ani stabilit prin lit. „c” al aceluiași articol.
În ceea ce privește excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată în temeiul dispozițiilor art.268 lit. „c” din Codul muncii, s-a constatat că acțiunea a fost introdusă la 11.02.2013, iar reclamanta a solicitat plata drepturilor de natură salarială începând cu anul 2010.
Prin urmare, față de considerentele anterior precizate, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la drepturile bănești aferente perioadei 01.01.2010 – 10.02.2010 inclusiv și a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești solicitate, aferente acestei perioade, ca prescrisă.
S-a constatat că este întemeiată și apărarea privind prescripția dreptului material la acțiune cu privire la salariul suplimentar pe anul 2009, tot în baza 268 alin. 1 lit. „c” din codul muncii.
Pe cale de consecință, instanța a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata salariului suplimentar pe anul 2009, ca prescrisă.
Pe fondul cauzei Tribunalul a constatat că potrivit art. 41 alin. 3 lit. „a” din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 de ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
După cum se observă, dispozițiile din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură se referă la „salariul de bază minim brut”, iar nu la „salariu”, astfel încât s-a reținut că este irelevant dacă salariații din tabelul anexă acțiunii au primit un salariu mai mare de 700 de lei, deoarece „salariul” este compus din salariul de bază la care se adaugă sporuri, indemnizații și alte adaosuri.
De asemenea, instanța a constatat că salariul minim brut de bază stipulat în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi valabil pe 2008-2010 era mai mare decât cel stipulat în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate/grup de unități, pe perioada de referință.
Instanța a înlăturat apărarea pârâtei conform căreia prevederile din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi nu sunt aplicabile în speță, fiind incidente cele la nivel de unitate și grup de unități feroviare, întrucât art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă prevedea:„Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
S-a reținut că în cauză nu au fost respectate clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, respectiv art. 41 pct. 3 lit. „a” din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, conform cu care salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi (…) este de 700 lei, respectiv lit. b) care prevede în continuare că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stipulate la lit. a).
Cu privire la acordarea salariului suplimentar:
În analiza acestui capăt de cerere, instanța a avut în vedere prevederile art. 29 alin. 1 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul societății pârâte, potrivit cu care pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Cu referire la anul 2010, din înscrisurile depuse la dosar de către pârâtă a rezultat că prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 100/17.04.2008, s-a prevăzut modificarea art. 29 alin. 1, în sensul că salariul suplimentar nu se acordă pentru anul 2010.
Cu toate acestea, societatea pârâtă a semnat contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de grup de unități, contract a cărui valabilitate a fost prelungită până la data de 31.01.2011 prin acte adiționale succesive, ultimul dintre acestea fiind înregistrat sub nr. 629/04.01.2011 la MMFPS. Or, la art. 30 alin. 1 din contractul colectiv de muncă menționat s-a prevăzut în mod expres că pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
În consecință, s-a constatat că în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, salariații din tabelul anexă acțiunii sunt îndreptățiți la plata salariului suplimentar aferent anului 2010.
Cu privire la prima de Ziua Feroviarului pentru anul 2010.
Prin dispozițiile art. 66 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate s-a prevăzut că pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere a cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, cu consultarea delegațiilor aleși ai sindicatelor cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare.
Prin actul adițional nr. 100/17.04.2008, s-a prevăzut modificarea art. 66, în sensul că ajutoarele materiale și primele menționate prin acest articol nu se acordă pentru anul 2010.
Cu privire la primele de Paști pentru anul 2010 și C. 2010.
Prin actul adițional nr. 100/17.04.2008, s-a prevăzut modificarea art. 66, în sensul că ajutoarele materiale pentru P. și C. nu se acordă pentru anul 2010.
În privința primelor de P. pentru anul 2010, respectiv C. 2010 s-au avut în vedere aceleași considerente expuse referitor la prima pentru Ziua Feroviarului, în condițiile în care dreptul la încasarea respectivelor prime era consacrat prin art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar.
Cu privire la ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă, egal cu un salariu de bază corespunzător clasei 20 de salarizare.
În susținerea acestui capăt de cerere, s-au invocat dispozițiile art. 49(3) din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, valabil până la 28.12.2010, potrivit cu care Salariații vor beneficia și de un ajutor material pentru recuperarea forței de muncă egal cu un salariu de bază corespunzător clasei 20 de salarizare valabil la data începerii concediului de odihnă. În cazul în care concediul de odihnă se acordă fracționat, ajutorul material respectiv se plătește pentru o fracțiune de cel puțin 15 zile, la solicitarea salariatului.
Având în vedere că, în lipsă de probe contrare, salariații din tabelul anexă acțiunii au îndeplinit condiția de acordare a acestui ajutor material, neplata acestuia atrage răspunderea părților care se fac vinovate de neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractele colective de muncă, astfel că instanța a admis și acest capăt de cerere.
Referitor la solicitarea de obligare a pârâtei la plata sumei ce reprezintă actualizarea drepturilor salariale datorate și dobânda legală calculată pentru perioada cuprinsă între data formulării cererii și data plății efective, instanța a reținut că un creditor poate pretinde și alte daune ce au caracter compensatoriu și care sunt menite să acopere prejudiciul cauzat prin scăderea valorii creanței datorată inflației, după ce aceasta a ajuns la scadență. Valoarea acestui din urmă prejudiciu constă în diferența dintre valoarea nominală a creanței și valoarea sa reală la data executării, iar actualizarea cu rata inflației urmărește păstrarea valorii reale a obligației bănești.
Având în vedere că natura juridică a dobânzii legale este diferită de cea a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată), iar a doua valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății (daune compensatorii), este admisibil cumulul acestora și, deci, nu se ajunge la o dublă reparație.
Împotriva sentinței civile nr. 4515 din 05 decembrie 2013 și a încheierii din 25 noiembrie 2013 a declarat apel pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR - Marfă” S.A., criticându-le pentru netemeinicie.
Prin încheierea de ședință din data de 24 iunie 2014, Curtea a apreciat calea de atac promovată în cauză ca fiind recurs raportat la data înregistrării acțiunii la instanța de fond – 11.02.2013, înainte de . Noului Cod de procedură civilă și modificarea prevederilor legale referitoare la căile de atac în materia conflictelor de muncă, conform art. 215 din Legea nr. 62/2011.
În motivarea căii de atac pârâta a arătat următoarele:
O primă critică adusă sentinței apelate constă în interpretarea dispozițiilor art. 28 pct. 1 și 2 din Legea nr. 62/201 1 privind dialogul social.
Astfel, art. 28 pct. 1 prevede „Organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționărilor publici în fața instanțelor judecătorești, organele de jurisdicție a altor instituții sau autorități ale statului prin apărători proprii sau aleși.
Or, așa cum rezultă din interpretarea dispozițiilor legale, organizația sindicală are acest drept numai în situația în care salariații sunt membri activi ai organizației sindicale și există raporturi juridice cu angajatorul la momentul formulării cererii, persoanele ce nu îndeplinesc cumulativ aceste două condiții, putându-se adresa organelor jurisdicționale pe calea unor acțiuni separate.
Învederează instanței de apel că reclamantul C. R. și-a încetat raporturile de muncă cu societatea pârâtă la data de 08.03.2010 și prin urmare acesta nu poate fi reprezentat de U. S. Reparatorilor de Vagoane C..
O altă critică adusă sentinței apelate, vizează art. 41 din Legea nr. 62/2011 intitulat (Forme de asociere: criterii), prin care legiuitorul a stipulat în mod expres că Sindicatele legal constituite se pot asocia după criteriul sectoarelor de activitate, iar la alin. 4 se prevede că: „Federațiile sau confederațiile sindicale se pot constitui din sindicatele componente uniuni sindicale teritoriale.”
Prin urmare, membrii uniunii teritoriale sunt federațiile și confederațiile, iar nu angajații (ce pot fi membri ai unora din sindicatele componente).
Concluzia care se desprinde din articolul invocat mai sus este că U. teritorială, federațiile și confederațiile sindicale au ca membrii, sindicate și nu angajați - persoane fizice.
Instanța de fond a respins în mod greșit excepția prescripției dreptului material și a asimilat aceste ajutoare materiale ca fiind drepturi salariale, fără a avea în vedere definiția salariului dată de Codul Muncii prin art. 159 alin. 1 „Salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat, în baza contractului individual de muncă.”
Este evident, că nu orice sumă de bani pe care un salariat o primește din partea angajatorului său constituie un drept salarial. Sintagma „drepturi salariale” trebuie interpretată prin prisma art. 160 Codul Muncii republicat respectiv Componentele salariului „Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile precum și orice alte adaosuri”.
Dimpotrivă, din redactarea textului articolului 64 din contractele colective de muncă coroborat cu art. 159, 160 și 166 din Codul Muncii republicat, rezultă că acest ajutor material, nu poate fi asimilat unui drept de natură salarială, iar simpla cuantificare prin raportare cel puțin la nivelul clasei I de salarizare, nu îi poate conferi natura juridică a unui drept salarial.
Referitor la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile, fără a avea în vedere prevederile din CCM considerând că aceasta nu reprezintă o condiție obligatorie.
Când legea (contractul) oferă posibilitatea părților aflate în litigiu să soluționeze litigiul pe cale amiabilă, apelând și la un „arbitru” - comisiile mixte patronat sindicate -, nu poate fi vorba de abuz Legislativ și obstrucționarea accesului la justiție.
Prin negarea acestei prevederi contractuale, instanța de fond a lăsat ca lipsit de conținut și efect juridic contractul colectiv de muncă, stabilind, în mod arbitrar, ce clauze se aplică și care nu.
Având în vedere cele precizate, solicită să se constate că salariații din tabelul anexă acțiunii, nu au uzat de procedura prealabilă stabilită de contractele colective de muncă în vigoare, nu au sesizat comisia patronat-sindicate pentru care reclamă neîndeplinirea obligațiilor stabilite de CCM, situație față de care consideră că cererea de chemare în judecată a fost prematur introdusă.
Este criticabil că instanța de fond a admis capătul de cerere privind acordarea diferențelor salariale fără a avea în vedere dispozitivul sentinței civile nr. 652/M/08.05.2012 pronunțată de Tribunalul B..
Învederează faptul că prin soluția dată, instanța de fond acordă în fapt salariații din tabelul anexă acțiunii un salariu mai mic decât au beneficiat, întrucât prin sentința civilă nr. 652/M, pronunțată de Tribunalului B. s-a constatat și nulitatea absolută a coeficienților de ierarhizare pentru fiecare clasă de salarizare din cadrul societății, valoarea salariului minim brut, precum și formula de calcul care stabilea salariul pentru fiecare clasă de salarizare.
Aplicarea dispozițiilor din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, referitoare la salariul minim brut de bază, nu poate însemna preluarea doar a unuia dintre elementele de calcul, făcându-se abstracție de reglementarea de ansamblu a clauzelor contractuale. În realitate salariații doresc aplicarea cumulată a dispozițiilor celor mai favorabile din ambele contracte colective de muncă, ceea ce echivalează cu lex tertia și încălcarea algoritmului de calcul convenit de partenerii sociali, în cadrul negocierilor purtate la cele două niveluri.
Astfel, nu mai există posibilitatea realizări unui calcul prevăzut de această anexă, salariații primind drepturile conform cu contractele individuale de muncă.
În ceea ce privește ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă (Primă Vacanță) acesta este neîntemeiat, salariații beneficiind de aceste ajutoare pe anul 2010.
Așa cum rezultă din înscrisurile anexate prezentei căi de atac, salariații au beneficiat de ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă, societatea pârâtă respectând clauzele CCM la nivel de unitate.
În ceea ce privește salariul suplimentar, învederează următoarele:
În conformitate cu art. 229 alin (4) din Codul Muncii republicat contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, iar referindu-ne la prevederile art. 29 din CCM la nivel de unitate pe anii 2009 - 2010, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 100/2008 este evident că textul menționează în mod expres faptul că salariul suplimentar NU SE ACORDĂ.
Instanța nu poate interveni în voința părților dând o interpretare unor prevederi ale contractului colectiv de muncă, diferită de cea care s-a dorit și s-a agreat de partenerii sociali, instituind astfel un drept absolut al salariaților, drept ce depășește condițiile și limitele prevăzute de lege și de contractele colective de muncă.
Este criticabilă decizia instanței de fond în ceea ce privește obligarea S.N.T.F.M. CFR Marfă la plata ajutoarelor materiale prevăzute de art. 66 din CCM ( ajutoarele materiale de Ziua Feroviarului, Paștelui și a Crăciunului), fără a avea în vedere că potrivit contractelor colective de muncă încheiate, vorbim de un ajutor social (art. 66 din Cap. VI Protecția salariatului), fiind în fapt o sumă acordată de societate pentru completarea veniturilor nete ale salariaților.
Acordarea acestui sprijin material nu este obligatorie, dovadă fiind neincluderea sa ca obligație a societății în clauzele contractului individual de muncă. El poate fi acordat numai în anumite condiții negociate de părți.
Față de cele de mai sus solicită respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.
În ceea ce privește dobânda legală învederează următoarele:
În principiu, dobânda legală cuprinde și rata inflației, deci, și despăgubirea cuvenită pentru prejudiciul cauzat prin deprecierea monedei naționale în perioada dintre data exigibilității creanței și data plății, cu alte cuvinte, se dă astfel, expresie principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat.
Or, prin soluția pronunțată instanța de fond a admis repararea de două ori a aceluiași prejudiciu.
În drept, înțelege să își întemeieze prezenta cale de atac pe dispozițiile art. 477, 480 și art. 722 Noul Cod de procedură civilă, prevederile Legii nr. 62/2011, Legii nr. 53/2003 - Codul Muncii, Contractele Colective de Muncă ale S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A. valabile în perioada solicitată.
Solicită proba cu înscrisuri precum și orice alte probe a căror necesitate ar rezulta din dezbateri.
Analizând sentința recurată în raport de criticile formulate, de probele administrate și de dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea constată că recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
- Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune:
Cererea adresată instanței a vizat obligarea angajatorului la plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea greșită a unui salariu de bază mai mic decât cel prevăzut în Contractual colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Potrivit art. 268 lit. „c” Codul muncii, pentru drepturile salariale termenul de prescripție al dreptului la acțiune este de 3 ani, iar potrivit art. 268 lit. „e”, pentru neexecutarea clauzelor contractului colectiv de muncă termenul de prescripție al dreptului la acțiune este de 6 luni.
Potrivit art. 160 Codul muncii „Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.”
Stabilindu-se că aceste drepturi au natură salarială, instanța a constatat că solicitarea de a se plăti aceste drepturi face să fie aplicabile în speță dispozițiile art. 268 lit. „c” Codul muncii și nicidecum art. 283 lit. „e” din codul muncii.
În acest sens sunt și dispozițiile art. 166 alin. 1 Codul muncii potrivit cu care „dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate”.
Prin urmare, excepția prescripției dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 283 lit. „e” Codul muncii nu este întemeiată iar din acest punct de vedere recursul pârâtei este nefondat.
- Criticile recurentei cu privire la soluționarea excepției inadmisibilității cererii pentru lipsa procedurii prealabile, sunt nefondate.
Chiar dacă prin actul adițional nr. 100/17.04.2008, la Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate părțile semnatare au stabilit că salariul suplimentar, ajutorul material de P., C. și Ziua Feroviarului, nu se acordă, această împrejurare nu împiedică salariații să acționeze în justiție pentru obținerea acestor drepturi, instanța fiind cea care stabilește dacă sunt îndreptățiți sau nu, neputând să îngrădească accesul la justiție.
- Pe fondul cauzei:
Potrivit art. 41 alin. 3 din CCM la nivel de ramură transporturi aferent perioadei 2008-2010 “salariul minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 negociat pentru un program complet de 170 de ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”.
Art. 3 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prevedea “prin încheierea contractului colectiv de muncă la celelalte niveluri, drepturile și obligațiile părților cu privire la condițiile speciale de muncă vor fi negociate de către acestea cu respectarea prevederilor minimale stabilite prin orice act normativ care vizează activitatea specifică din ramură…” iar în art. 71 se prevedeau diferite indemnizații și prime sub forma unor ajutoare care exced salariului de baza al fiecărui salariat.
Potrivit CCM la nivel de unitate, pârâta a acordat salariaților un salariu de bază mai mic respectiv 570 lei pentru perioada 01.01._10; 600 lei pentru perioada 01.04._10, conform actului adițional la CCM nr.1713/21.04. 2010 prin care s-a modificat salariul de bază începând cu 01.04.2010.
Recurenta apreciază că salariile angajaților săi au fost corect calculate deoarece cu ocazia încheierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anii 2009-2010 s-a respectat contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, respectiv CCM la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010, astfel încât prevederile din CCM la Nivel de R. Transporturi nu sunt aplicabile.
Aceasta consideră că salariații săi nu au fost defavorizați prin aplicarea prevederilor CCM la nivel de unitate deoarece au beneficiat de coeficienți de ierarhizare care nu erau prevăzuți în CCM la nivel de ramură transporturi, rezultând în final salarii mai mari decât dacă s-ar fi aplicat salariul minim de baza de 700 lei cât era prevăzut în CCM la nivel de ramură.
Aceste apărări nu pot fi reținute de instanță având în vedere următoarele:
Art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă, prevăd: „Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.”
Chiar dacă, prin aplicarea unor coeficienți de salarizare - care variază de la un salariat la altul - ar fi rezultat un salariu brut mai mare pentru fiecare salariat, aceasta nu este de natură să înlăture de la aplicare o clauză mai favorabilă din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură deoarece acest contract încheiat la nivel superior se referă la salariul minim de bază, urmând ca respectivii coeficienți să se aplice la acest salariu.
Și în practica jurisdicțională a Curții constituționale s-a stabilit ca la încheierea contractelor colective la nivel de unitate se impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură sau la nivel național deoarece acestea constituie izvor de drept ca și legea.
Recurenta este semnatara Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi și era obligată să stabilească salariul minim de bază de 700 lei așa cum este prevăzut în art. 41 alin. 3 din acest contract.
În condițiile în care recurenta pârâtă a negociat cu sindicatul un alt salariu de bază, mai mic decât cel indicat mai sus, indiferent de restul avantajelor acordate salariaților prin aplicarea unor coeficienți de ierarhizare, clauzele din acel contract contravin legii și sunt lipsite de eficiență potrivit art. 24 din Legea nr. 130/1996 în vigoare la acea dată.
Având caracter obligatoriu, clauzele din CCM la nivel de ramură transporturi aferent perioadei 2008-2010 prin care se stabileau drepturi în favoarea salariaților, trebuiau incluse și în CCM la nivel de unitate iar eventualele negocieri ale partenerilor sociali de dialog trebuiau să plece de la clauzele privind drepturile minimale deja stabilite în contractul încheiat la nivel superior.
Prin urmare în mod corect instanța de fond a admis capătul de cerere care viza plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea art. 41 alin. 3 din CCM la nivel de ramură transporturi aferent perioadei 2008-2010.
- Este nefondată și critica privind greșita aplicare a dispozițiilor din Contractele colective de muncă având în vedere următoarele aspecte:
Din actele depuse la dosar reiese că la nivelul grupului de unități din transportul feroviar s-a încheiat contractul colectiv de muncă pentru anii 2006-2008, înregistrat sub nr. 2836/28.12.2006 care prevede la art. 71:
“În afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele:
- cu ocazia sărbătorilor de Paste și C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei I de salarizare…
- pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare.”
Acest contract și-a produs efectele pentru anii 2006-2008, însă prin actul adițional înregistrat la M.M.F.E.S. sub nr. 370/20.06.2008 s-a stabilit prelungirea efectelor contractului până la 31 ianuarie 2011.
Contractul încheiat la nivel de grup de unități era aplicabil unității pârâte în anul 2009 deoarece aceasta este semnatară a acestui contract – conform anexei 4 pct. 3 la acesta, astfel ca executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, iar potrivit art. 40 lit. c) din Codul Muncii, angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă și din contractele individuale de muncă.
Nu se poate reține susținerea pârâtei în sensul că prin aceste prevederi s-a creat numai o posibilitate de acordare a acestui drept și nu o obligație, deoarece prevederile contractului sunt ferme, în acest sens folosindu-se termenul „…se va acorda salariaților o premiere al cărui cuantum va fi stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; …”.
De asemenea faptul că nu există o hotărâre a Consiliului de Administrație al societății de acordare a acestui drept nu poate fi interpretat în sensul solicitat de pârâtă, ca inexistența dreptului, deoarece existența lui rezultă din clauza contractuală în discuție, prin hotărâre putându-se eventual stabili cuantumul acestuia și nicidecum acordarea sau neacordarea lui.
Așadar sunt datorate sumele pretinse cu titlu de Primă de P./2010, deoarece acest ajutor trebuia plătit la 04.04.2010, respectiv înainte de încheierea actului adițional prin care părțile au stabilit că nu se mai plătește acest ajutor, în anul 2010.
- În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata salariului suplimentar/2010, Prima de C./2010 și Prima de Ziua Feroviarului/2010 Curtea constată că aceasta este nefondată, astfel că sub acest aspect recursul formulat de S.N.T.F.M.- CFR Marfă SA este întemeiat.
Astfel, prin actul adițional nr.100/17.04.2010, părțile semnatare ale CCM la nivel de unitate au stabilit că prevederile din CCM referitoare la aceste drepturi, nu se aplică în anul 2010 ceea ce înseamnă că după data înregistrării acestui act adițional, cererea pentru acordarea drepturilor stabilite inițial este lipsită de temei legal.
Prin urmare, societatea nu mai datorează aceste ajutoare materiale, Sindicatul fiind partener în negocierea acestui act adițional și semnând în cunoștință de cauză acest act prin care erau eliminate o parte din bonusurile negociate anterior în favoarea salariaților după reanalizarea resursele financiare ale angajatorului.
- Sunt întemeiate și criticile privind soluționarea capătului de cerere ce are ca obiect plata ajutorului material pentru refacerea forței de muncă/2010, având în vedere că prin înscrisurile depuse recurenta a făcut dovada că s-a achitat de această obligație, situație recunoscută și de către Sindicat.
Întrucât, la dosarul cauzei s-a depus în data de 04.06.2014 o cerere semnată de membrii de sindicat - reclamanți în cauza de față, prin care renunță la acest capăt de cerere, Curtea va lua act de această renunțare.
- Nu este întemeiată critica referitoare la greșita soluționare a cererii privind dobânda.
Potrivit dispozițiilor art. 1535 din Noul Cod Civil„în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.
Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență. Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.”
De asemenea, se au în vedere și dispozițiile speciale ale art. 166 alin. 4 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, potrivit cu care: „întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs angajatului.”
Din coroborarea acestor norme, cu incidență în cauză, rezultă fără echivoc că în speță, dreptul creditorului la obținerea unei dezdăunări derivate din neexecutarea obligației la timp, se referă la beneficiul nerealizat, ca parte componentă a prejudiciului care trebuie privită ca o chestiune distinctă de actualizarea cu rata inflației a sumelor datorate inițial; o astfel de actualizare antrenează și ea răspunderea debitorului pentru neexecutarea la timp a obligației de plată a unei sume de bani, însă întemeiată pe o altă cauză.
Dacă actualizarea la inflație are, finalitatea aducerii creanței la valoarea ei reală, fără altă componentă adăugată (protejându-se, astfel, interesele creditorului, care nu trebuie să suporte din patrimoniul propriu, fără o culpă a sa, efectele devalorizării monedei), dimpotrivă atunci când se vorbește despre daunele interese moratorii, discuția este plasată pe tărâmul unei reparații a prejudiciului creat prin neexecutarea la timp a creanței bănești, de această dată sub forma beneficiului nerealizat, care potrivit legii aplicabile, nu poate cuprinde decât dobânda legală.
Așadar, dobânzile legale, accesorii ale creanței, se cuvin ca daună moratorie, ele având un alt temei decât cel al daunelor cu caracter compensatoriu pe care creditorul le poate - în principiu - pretinde, cerând actualizarea creanței la inflație.
- Criticile recurentei în ceea ce-l privește pe reclamantul C. R. nu sunt întemeiate având în vedere că drepturile salariale ce fac obiectul cauzei de față se acordă proporțional cu perioada lucrată în cadrul societății iar dacă acest reclamant și-a încetat raporturile de muncă cu societatea la data de 23.02.2010 rezultă că și diferențele salariale rezultate din aplicarea art. 43 alin. 3 CCMR Transporturi vor fi calculate doar pentru perioada 11.02._10, restul pretențiilor fiind respinse prin prezenta decizie.
De asemenea, nu poate fi reținută lipsa calității de reprezentant al Sindicatului pentru acest reclamant deoarece Sindicatul putea primi mandat de reprezentare și din partea foștilor membrii atâta vreme cât drepturile pretinse vizează perioada cât aceștia erau membrii de sindicat.
- În ceea ce privește cererea de întoarcere a executării, Curtea nu poate dispune în lipsa unor dovezi certe din care să rezulte că s-a executat în totalitate sentința recurată cu atât mai mult cu cât suma asupra căreia poartă titlul executoriu trebuie calculată de recurentă sau de un executor în cadrul executării silite.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă recursul declarant de pârâta S.N.T.F.M. - CFR Marfă S.A., va fi admis cu consecință modificării în parte a sentinței atacate, conform dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenta pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR - MARFĂ” S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 4515 din 05 decembrie 2013 și a încheierii din 25 noiembrie 2013 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți G. M., M. E., R. M., S. L., E. M., G. D., L. I., T. F., D. V., PÎȘLAN L., C. R., Ș. I., R. D., R. I., Ș. P. și S. I., prin U. S. REPARATORILOR DE VAGOANE, cu sediul în C., ..
Modifică în parte sentința recurată în sensul că respinge ca nefondate pretențiile reclamanților referitoare la salariul suplimentar 2010, prima de C. 2010 și prima Ziua Feroviarului 2010.
Ia act de renunțarea la judecată a cererii privind ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă.
Menține restul dispozițiilor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 07 octombrie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
J. Z. R. A. M. B.
GREFIER
M. D.
Red.hot.jud.fond A.N.
Tehnored.dec.jud.recurs M.B./28.10.2014/3 exp.
| ← Contestaţie decizie de sancţionare. Decizia nr. 279/2014.... | Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 5/2014. Curtea de... → |
|---|
