Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 313/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 313/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 17-09-2014 în dosarul nr. 10095/118/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
Complet specializat pentru cauze privind
litigii de muncă și asigurări sociale
DECIZIA CIVILĂ NR.313/CM
Ședința publică de la 17 septembrie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE -D. P.
JUDECĂTOR -I. B.
Grefier G. C.
Pe rol, soluționarea apelului având ca obiect contestație decizie concediere, formulat de apelanții pârâțiP. M. M. si M. M. PRIN PRIMAR, cu sediul în M., ., jud. C., împotriva sentinței civile nr. 969/24.04.2014 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantăC. M. domiciliată în M., ., ..A, ..
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 10 septembrie 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar completul de judecată, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 17.09.2014, dată la care Curtea a hotărât astfel:
CURTEA
Asupra apelului civil de față;
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului C., secția I civilă sub nr. _, reclamanta C. M. a chemat în judecată pe pârâții P. M. M. și M. M. prin Primar, solicitând anularea dispoziției nr. 1327/11.11.2013 privind încetarea contractului individual de muncă al reclamantei, iar pârâții să fie obligați la reintegrarea în funcția de asistent personal și să achite cu titlul de despăgubiri reclamantei c/valoarea salariilor cuvenite de la momentul încetării contractului individual de muncă la zi.
În fapt, reclamanta susține că a fost angajată în cadrul Primăriei Mun. M. în funcția de asistent personal al persoanei cu handicap, conform contractului individual de muncă nr._/08.08.2006.
Prin adresa nr._/10.10.2013 emisă de Biroul Resurse Umane i s-a adus la cunoștință că Primăria Mun. M. nu mai poate asigura salariile asistenților personali, datorită dificultăților financiare, motiv pentru care postul său urmează a fi desființat.
Ulterior, prin dispoziția nr. 1327/11.11.2013 a Primarului Mun. M. s-a dispus încetarea contractului său individual de muncă, în baza art. 55 lit. c) coroborat cu art. 65 al. 1 din Codul muncii, începând cu data de 11.11.2013.
Reclamanta mai arată că fiica sa C. I. este persoană cu handicap, necesită îngrijire permanentă, astfel cum rezultă din certificatul de încadrare în grad de handicap nr. 4687/31.07.2006 emis de Comisia de evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulți.
Motivele invocate de pârâți nu sunt reale, întrucât puteau fi identificate soluții, astfel încât persoanele cu handicap să beneficieze de prevederile legale cu caracter de protecție.
În drept, s-au invocat Legea nr. 448/2006, Legea nr. 519/2002, Legea nr. 343/2004, art. 268 al. 1 și urm. C. Muncii.
În apărare, pârâții M. M. prin Primar și P. M. M. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
Pe cale de excepție, pârâții au invocat și excepția lipsei calității procesual pasive a M. M. prin Primar, cu motivarea că dispoziția contestată este emisă de primarul Mun. M., astfel că subiectele raportului juridic litigios sunt: primarul Mun. M. în calitate de autoritate publică și reclamanta. În drept, s-au invocat art. 21 al. 21, art. 62 al. 2 din Legea nr. 215/2001 coroborat cu art. 36 din C. Pr. Civilă.
Pe fondul cauzei, s-a învederat că sumele necesare pentru plata salariilor se acordă de la bugetul de stat, iar conform art. 5 al. 3 din Legea bugetului de stat nr. 5/2013, sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugată sunt destinate finanțării drepturilor asistenților personali ai persoanelor cu handicap grav sau indemnizațiilor lunare ale persoanelor cu handicap grav, acordate conform art. 42 al. 4 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Pârâții au mai arătat că nu mai există posibilități financiare pentru plata salariilor asistenților personali ai persoanelor cu handicap grav, astfel că pe fondul dificultăților financiare s-a adoptat H.C.L. nr. 147/2013 privind aprobarea rectificării bugetului local de venituri și cheltuieli pe anul 2013.
Sumele necesare plății drepturilor salariale sunt virate de la bugetul de stat și nu de la bugetul local, aspect pe care reclamanta omite să-l precizeze.
La acest moment, M. M. nu dispune de fonduri bănești excedentare, de natură a permite suportarea unor cheltuieli care în prezent sunt nebugetate.
La termenul de judecată din data de 10.03.2014 instanța a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesual-pasive a Mun. M. prin Primar.
Prin sentința civilă nr.969 din 24 aprilie 2014 Tribunalul C. a admis acțiunea reclamantei și a anulat Dispoziția emisă de pârâtă sub nr. 1327/11.11.2013 privind încetarea contractului individual de muncă al reclamantei.
A dispus reintegrarea reclamantei în funcția deținută anterior emiterii dispoziției atacate și a obligat pârâții la plata către reclamantă a drepturilor salariale de care reclamanta a fost lipsită de la data aplicării dispoziției contestate și până la efectiva reintegrare în funcția deținută anterior emiterii dispoziției atacate.
A obligat pârâții să plătească reclamantei suma de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu apărător.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamanta a fost salariata Primăriei Mun. M. conform contractului individual de muncă nr._/08.08.2006, în funcția de asistent personal.
Prin Dispoziția nr. 1327/11.11.2013 emisă de P. Mun. M. s-a hotărât încetarea contractului individual de muncă al reclamantei, motivându-se decizia pe imposibilitatea financiară de plată a salariilor conform art. 55 lit. c) coroborat cu art. 65 al. 1 din Codul muncii, începând cu data de 11.11.2013.
A arătat instanța că prin art. 39 al. 4 din Legea nr. 448/2006 este reglementat un caz special de încetare de drept a contractului individual de muncă al asistentului personal, în cazul decesului persoanei cu handicap grav, celelalte cazuri de încetare a contractului individual de muncă al asistentului personal fiind reglementate de dreptul comun, conform art. 39 al. 3 din lege.
Instanța a mai arătat că legea prevede expres că modalitățile și condițiile de încheiere, modificare și încetare a contractului individual de muncă al asistentului personal se completează cu prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare și că sunt reglementate expres drepturile și obligațiile asistentului personal, inclusiv posibilitatea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă, potrivit dreptului comun.
În același timp, corelativ, art. 40 al. 1 din Lege prevede că "autoritățile administrației publice locale au obligația să prevadă și să garanteze în bugetul local sumele necesare din care se suportă salarizarea, precum și celelalte drepturi cuvenite asistentului personal, potrivit legii".
S-a arătat că referirea pe care o face legiuitorul la noțiunile de "obligație" și "garantare" nu lasă nicio îndoială asupra identității autorității responsabile de respectarea drepturilor recunoscute persoanelor cu handicap, care trebuie să se bucure de protecție din partea statului.
S-a mai arătat că prin expunerea de motive care a stat la baza H.C.L. nr. 147/20.12.2012, s-a propus aprobarea unui număr de 175 de posturi de asistenți personali pentru persoanele cu handicap grav, având în vedere tocmai posibilitatea asigurării pe întreg anul 2013 a salariilor asistenților personali și că, invocându-se insuficiența fondurilor necesare, în luna noiembrie 2013, s-a adoptat H.C.L. nr. 147/2013 privind aprobarea rectificării bugetului local de venituri și cheltuieli a Mun. M. pe anul 2013. De asemenea, că prin H.C.L. nr. 8/30.01.2014 s-a aprobat un număr de 90 de posturi de asistenți personali ai persoanelor cu handicap grav și un număr de 160 de indemnizații pentru persoanele cu handicap din Mun. M. pentru anul 2014.
Instanța a considerat lipsit de relevanță faptul că pentru anul 2014 nu a fost depusă din partea reclamantei o cerere de angajare în temeiul art. 39 al. 1 din Legea nr. 448/2006, câtă vreme aceasta a contestat temeiurile pentru care a încetat contractul său individual de muncă conform dispoziției contestate.
De asemenea, instanța a arătat că nu poate fi primită susținerea exprimată de pârâți în concluziile scrise depuse la dosar, în sensul că ar exista un "interes mascat" al reclamantei de a fi asistentul personal al fiicei sale, în disprețul interesului persoanei cu handicap, pentru că temeiurile emiterii dispoziției contestate nu sunt legate de conduita contestatoarei.
Reținând prin urmare că motivul concedierii reclamantei a fost desființarea locului de muncă, instanța a avut în vedere că, potrivit art. 65 alin. 2 C. muncii, desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.
S-a verificat dacă desființarea locului de muncă este efectivă, adică dacă postul este suprimat din statul de funcții, dacă are caracter obiectiv, fiind independentă de factori subiectivi care au legătură cu persoana angajatului, precum și dacă dificultățile economice invocate impun cu adevărat reducerea acelui loc de muncă.
Or, din cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar, instanța a reținut că până la finele anului 2013 s-au primit toate drepturile salariale de care reclamanta a beneficiat până la încetarea raportului de serviciu, susținere care nu se coroborează cu cele privind lipsa fondurilor necesare plății salariilor asistenților personali, respectiv cu mențiunile din cuprinsul raportului de specialitate emis de Direcția Economică din cadrul Primăriei Mun. M. sub nr._/07.11.2013, conform cu care “sumele alocate de către bugetul de stat pentru plata salariilor asistenților personali sunt insuficiente pentru menținerea în plată a acestora până la sfârșitul anului 2013” (fila nr. 29).
Or, s-a arătat că în cazul în care aceste dificultăți financiare ar fi avut un caracter serios, era firesc ca această stare de fapt să se perpetueze și după încetarea raporturilor de muncă cu reclamanta, deci să nu existe fonduri disponibile pentru achitarea drepturilor salariale la zi ori pentru încheierea de noi contracte individuale de muncă prin care să fie angajați alți asistenți personali în cursul anului 2014.
Reclamanta a anexat la dosar un contract individual de muncă din data de 03.02.2014, care atestă angajarea altei persoane în calitate de asistent personal al unei persoane încadrate în grad de handicap, înscris care nu a fost contestat de pârâți.
Conform adresei Biroului Resurse Umane din cadrul Primăriei Mun. M. nr. 7808/02.04.2014 după perioada emiterii dispozițiilor de încetare a contractelor asistenților personali din anul 2013 nu au fost încheiate alte angajări pe posture similare asistentului personal C. M. (fila nr. 116), însă contractul individual de muncă anexat la dosar în copie și datat 03.02.2014 a fost considerat că susține teza contrară, implicit existența fondurilor necesare pentru noi angajări pe un post similar celui ocupat de reclamantă.
Ancheta socială efectuată de reprezentanții Primăriei Mun. M. relevă problemele medicale grave de care suferă numita C. I.: malformații congenitale ale sistemului osos, mai multe intervenții chirurgicale, coloană vertebrală deformată, care justifică încadrarea în gradul de handicap grav. Reclamanta este singura persoană apropiată care cunoaște nevoile acesteia.
S-a arătat că jurisprudența C.E.D.O. recunoaște dreptul autorităților de a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului și stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice (cauza P. c. României, cauza Salvetic c. Italiei, cauza Stec și alții c. Regatului Unit), dar s-a stabilit că se solicită o diligență specială din partea autorităților atunci când reclamantul este atins de o boală gravă și incurabilă și când starea sănătății sale se degradează rapid (cauza X. Împotriva Franței, hotărârea din 31 martie 1992, cauza Kritt împotriva Franței, nr._/00).
Instanța a reținut că pârâții nu au probat în cauză că dificultățile economice invocate impun cu adevărat reducerea locului de muncă al reclamantei, în condițiile în care drepturile au fost achitate la zi și există date în sensul efectuării de noi angajări în anul 2014.
Conform art. 80 din Codul muncii, “în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
La solicitarea salariatului instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere”.
Pentru motivele anterior expuse, instanța a anulat dispoziția contestată, a dispus reintegrarea reclamantei în funcția deținută anterior și a obligat pârâții la plata către reclamantă a drepturilor salariale de care aceasta a fost lipsită de la data aplicării dispoziției contestate și până la efectiva reintegrare în funcția deținută anterior.
Cu privire la cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, instanța a reținut că în accepțiunea art. 453 Cod pr. civilă, cheltuielile de judecată reprezintă ansamblul sumelor de bani, pe care trebuie sa le suporte părțile în legătură cu activitatea procesuală.
Acestea pot fi puse de instanță numai în sarcina părții aflate în culpă procesuală, condiție care este îndeplinită în cauză, de vreme ce pârâtul a căzut în pretenții.
Pârâții au fost obligați, în consecință, la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, constând în onorariu de avocat în sumă de 200 lei, conform art. 453 Cod procedură civilă, ținând seama de chitanța aflată la dosar.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul P. M. M. susținând că prin hotărârea pronunțată instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
A arătat apelantul că instanța a reținut nejustificat că salariile au fost achitate la zi pentru că în luna august 2013 au fost achitate salariile aferente perioadei ianuarie-august 2013 iar din luna septembrie s-au achitat 70%. Abia la rectificarea bugetară din luna octombrie s-a achitat diferența pentru luna septembrie și salariul pentru 7 zile din octombrie.
Arată că era cunoscută criza financiară la nivel național, demonstrată prin depunerea în cauză a adresei nr._/31.10.2013 prin care Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice a propus Ministerului Finanțelor Publice suplimentarea fondurilor necesare plății indemnizațiilor/salariilor. De asemenea, a dovedit insuficiența fondurilor prin nota de fundamentare a HCL nr.147/7.11.2013 privind aprobarea rectificării bugetului de venituri și cheltuieli al M. M., acest act stând la baza emiterii dispoziției contestate, dar și prin nota justificativă nr._/5.11.2013 de unde rezultă că s-a cerut suma de 200.000 lei pentru handicap.
Situația financiară care a determinat încetarea raporturilor de muncă cu asistenții personali a existat până la aprobarea bugetului pe anul 2014, reclamanta primind salariul în proporție de 70% în luna septembrie și 30% în luna octombrie, plata integrală a drepturilor salariale realizându-se în decembrie 2013.
Banii necesari plății salariilor erau asigurați de la bugetul de stat, sumele necesare fiind solicitate prin corespondența purtată cu ANAF.
Consideră că, prin admiterea cererii reclamantei, instanța a obligat apelantul să o reangajeze pe reclamantă cu eludarea legii pentru că, în ceea ce privește perioada noiembrie-decembrie 2013, nu exista buget aprobat pentru pata salariilor asistenților personali, statul nu a virat banii, situație în care se impunea așteptarea rectificării bugetare; de asemenea, nu exista organigrama aprobată în referire la posturile de asistenți personali, fiind astfel nesocotite prevederile art.44 din Legea nr.448/2006.
Instanța nu a ținut seama de faptul că legalitatea actelor avute în vedere la emiterea dispoziției nr.1327/11.11.2013 a fost verificată de către Prefect, în cadrul controlului de legalitate și nici de refuzul reclamantei de a accepta măsura de protecție oferită cu caracter temporar, respectiv beneficiul acordat persoanei cu handicap de a primi indemnizație conform Legii nr. 448/2006.
Consideră că în mod greșit a reținut instanța că desființarea locului de muncă s-a făcut fără o cauză reală și serioasă pentru că, deși prin HCL nr.147/20.12.2012 s-a aprobat un număr de 175 asistenți personali pentru aul 2013, guvernul nu a asigurat banii conform legii și din acest motiv au fost desființate toate posturile; de asemenea, salariile au fost plătite cu întârziere.
Arată că, prin înlăturarea acestor apărări, instanța de fond a lipsit pârâtul de dreptul la un proces echitabil, hotărârea fiind lipsită de fundament legal. De asemenea, a fost încălcat dreptul la apărare, judecătorul fiind obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă argumentelor invocate de părți în susținerea capetelor de cerere.
Solicită aplicarea dispozițiilor art.451 alin.2 Cod proc.civ. în ceea ce privește cheltuielile de judecată.
Prin întâmpinare, intimata C. M. a solicitat respingerea apelului ca nefondat arătând, în esență, că desființarea locului său de muncă nu a avut o cauză reală și serioasă pentru că lipsa fondurilor necesare plății salariilor nu a fost dovedită, plata salariilor realizându-se până la finele anului 2013.
A mai arătat intimata că nu poate fi acuzată de rea credință la formularea contestației, pentru că opțiunea de a beneficia de asistent personal a fost exprimată chiar de către persoana cu handicap, C. I., care este majoră, suferă de o afecțiune locomotorie și are nevoie permanent de însoțitor deoarece este imobilizată într-un scaun cu rotile.
Susține că desființarea locului său de muncă nu a fost reală și pentru că, ulterior emiterii dispoziției contestate, în anul 2014 au fost încheiate mai multe contracte individuale de muncă pentru funcția de asistent personal.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței apelate în raport de criticile formulate de pârât, Curtea constată că apelul nu este întemeiat.
În cauză, instanța a fost învestită cu o contestație formulată împotriva dispoziției privind încetarea contractului de muncă încheiat între reclamantă și pârât, dispusă conform art. 65 alin.1 din Codul muncii, pentru motive vizând situația financiară a angajatorului.
Verificarea legalității și temeiniciei unei dispoziții de concediere a angajatului, indiferent dacă motivul încetării contractului de muncă ține sau nu de persoana salariatului, intră în competența instanțelor judecătorești, potrivit art. 266 din Codul muncii, jurisdicția muncii având ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale de muncă .
În cadrul acestei verificări pe care legiuitorul a dat-o în competența instanțelor judecătorești, în temeiul art.78 din Codul muncii se poate ajunge la concluzia că dispoziția de concediere a fost emisă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege și că, din acest motiv, este lovită de nulitate.
În speță, instanța de fond a reținut că dispoziția de încetare a contractului de muncă în cazul reclamantei nu a respectat condițiile prevăzute de lege, situație în care a dispus anularea ei, obligând în același timp angajatorul la plata unei despăgubiri egală cu drepturile salariale de care a fost lipsită, soluție care respectă dispozițiile art.80 din Codul muncii.
Rezultă din cele menționate că instanța de fond, anulând dispoziția contestată și dispunând repunerea în situația anterioară prin reintegrarea reclamantei în funcția de asistent personal al persoanei cu handicap și plata către aceasta a drepturilor salariale de care a fost lipsită în mod nejustificat, a îndeplinit un act pe care legea -Codul muncii- îl stabilește în competența instanțelor judecătorești, motiv pentru care nu se poate reține că au fost depășite atribuțiile puterii judecătorești.
În ceea ce privește temeinicia dispoziției de încetare a contractului de muncă al reclamantei, apelantul a susținut că încetarea raportului de muncă a fost justificată de insuficiența fondurilor necesare plății salariilor asistenților personali, dovada dificultății financiare în care s-a aflat apelantul fiind nota de fundamentare ce a stat la baza HCL nr. 147/7.11.2013, respectiv adresa nr._/31.10.2013 a Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice.
Ori, din aceste înscrisuri, rezultă numai că a existat o întârziere în alocarea către Primăria M. a fondurilor necesare plății salariilor asistenților personali, asigurate de la bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale.
Această alocare de fonduri s-a realizat, chiar dacă s-a făcut cu o întârziere de aproximativ două luni, salariile restante fiind, în final, plătite.
Prin urmare, astfel cum corect a reținut instanța de fond, o imposibilitate temporară de a plăti salariile asistenților personali ai persoanelor cu handicap, generată de disfuncții în derularea procedurii de virare a sumelor necesare plății acestor drepturi de la bugetul de stat/bugetul asigurărilor sociale, nu poate fi considerată o cauză reală și serioasă care să justifice încetarea contractului de muncă încheiat cu aceștia.
Înscrisurile depuse de către pârâtul apelant în justificarea temeiniciei și a legalității dispoziției nu sunt suficiente pentru a dovedi că lipsa temporară a fondurilor necesare plății salariilor asistenților personali a fost generată de o dificultate financiară la nivelul statului, din cauza crizei economice, sau numai consecința neluării la timp a măsurilor ce se impuneau pentru virarea de la bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale a acestor drepturi.
Pe de altă parte, recurentul nu a făcut dovada că la momentul adoptării HCL 147/7.11.2013, din cauza situației financiare dificile în care s-a aflat, nu a fost în măsură să plătească salariile altor angajați ai Primăriei M., cu alte funcții decât asistenți personali ai persoanelor cu handicap, astfel încât să se poată forma convingerea instanței că reducerea unor posturi, cum era și cel ocupat de intimata reclamantă, se impunea cu necesitate.
La acestea se adaugă și faptul că raportul juridic de muncă al asistentului personal, deși reglementat de dispozițiile Codului muncii, are un caracter atipic pentru că el se încheie nu în funcție de necesarul instituției -primăria localității de a-și desfășura activitatea, ci în funcție de numărul persoanelor cu handicap grav cărora le-a fost stabilit, pe baza evaluării socio-psiho-medicale, dreptul la un astfel de asistent, acest raport de muncă fiind încheiat, prin urmare, pentru protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap (art.35 și art.5, pct.6 din Legea nr.448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap).
În condițiile în care Statul român, prin Legea nr. 448/2006, a stabilit, pentru protejarea persoanelor cu handicap, dreptul acestora de a avea un asistent personal, iar sumele necesare plății drepturilor acestor asistenți personali se asigurau nu din fondurile unității administrativ teritoriale cu care se încheia contractul de muncă, ci de la bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale, nu se poate reține că prin menținerea contestatoarei în funcția de asistent personal ar fi fost afectată buna funcționare a instituției publice, astfel încât să se justifice încetarea contractului de muncă pe temeiul art.65 alin. 1 din Codul muncii.
Argumentul este bazat și pe dispozițiile art. 24 lit.a din Carta socială europeană revizuită, care prevăd posibilitatea concedierii salariaților pentru „un motiv întemeiat, legat de aptitudinea sau conduita acestora ori de cerințele de funcționare a întreprinderii, a instituției sau a serviciului”.
Curtea reține și că recurentul nu a adus nicio justificare în legătură cu angajarea ulterioară, în anul 2014, a unor persoane în funcția de asistent personal, contractele de muncă depuse la dosar de intimata reclamantă nefiind contestate de către recurent. Rezultă din aceste date că desființarea postului reclamantei nu a fost efectivă și nu a avut o cauză reală și serioasă.
Buna sau reaua credință a intimatei reclamante în legătură cu acceptarea desființării postului său nici nu are vreo relevanță în cauză, ceea ce se discută fiind legalitatea și temeinicia dispoziției pârâtei.
În fine, în ceea ce privește cheltuielile de judecată la care a fost obligat pârâtul, Curtea constată că, admițând acțiunea reclamantei în totalitate, în mod corect s-a stabilit că pârâtul se află în culpă procesuală, dispozițiile art.453 C.pr.civ. fiind corect aplicate.
În consecință, constatând că soluția primei instanțe a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
În temeiul art.453 alin.1 Cod proc. civ. apelantul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată solicitate de intimată, în cuantum de 300 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul civil având ca obiect contestație decizie concediere, formulat de apelanții pârâțiP. M. M. si M. M. PRIN PRIMAR, cu sediul în M., ., jud. C., împotriva sentinței civile nr. 969/24.04.2014 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantăC. M. domiciliată în M., ., ..A, . ca nefondat.
Obligă apelantul la 300 lei cheltuieli de judecată către intimat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17.09.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
D. P. I. B.
Grefier,
G. C.
Red.hot.fond A.N.
Red.dec.apel jud. D.P. -17.11.2014
gref.GC/ex.5/
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 497/2014.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 140/2014.... → |
|---|
