Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 181/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 181/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 10-06-2014 în dosarul nr. 2130/118/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.181/CM
Ședința publică din 10 iunie 2014
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE M. S. S.
Judecător M. B.
Judecător R. A.
Grefier D. R.
S-a luat în examinare recursul civil formulat de recurentul reclamant T. I., cu domiciliul procesual ales în C., ..53, județul C. la Cabinet avocat N. V., împotriva sentinței civile nr. 3762/04.10.2013 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele pârâte . LIMITED, cu sediul în Limassol, Cipru, Ave Sotiri Michaelidi 1, Eden Beach House, Flat 601 și sediul procesual ales în C., .. 27 B, județul C. la S.C.A.”P., M., B.” și G.S.P. S. Ltd., cu sediul în Valetta, Old Bakery Street nr. 171, Malta și sediul ales în C., .. 27 B, județul C. la S.C.A.”P., M., B.”, având ca obiect drepturi bănești.
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința de judecată din data de 27 mai 2014 și au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, iar instanța având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 10.06.2014, când a dat următoarea soluție.
CURTEA :
Deliberând asupra recursului formulat de reclamantul T. I., constată următoarele:
I. Sentința recurată:
Prin sentința civilă nr. 3762/4.10.2013, Tribunalul C., secția I civilă, a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române și a respins ca inadmisibilă cererea formulată la 18.02.2013 de reclamantul T. I. în contradictoriu cu pârâtele N. S. Company Limited și G. S. Ltd, prin care acesta a solicitat obligarea pâârtelor la plata drepturilor salariale pentru perioada 5.12.2009 – 20.09.2012, în cuantum de 39.087 usd, precum și la plata cheltuielilor legate de taxe, asigurări sociale, contribuții calculate la nivelul salariului minim pe economie din România și a cheltuielilor de judecată.
În motivarea sentinței, tribunalul a reținut următoarele:
Prin contractul de ambarcare încheiat la data de 19.11.2007 intre Navimar S. Company Limited, in calitate de angajator, si reclamantul T. I., in calitate de navigator, s-a stabilit ca acesta din urma va exercita funcția de intendent, locul muncii fiind platforma S., pentru o durata de 5 ani de la data semnării.
La art. 12.1 din contractul de ambarcare se stipulează că angajatul este de acord ca platforma sa fie localizata oriunde in lume.
La Secțiunea 13 din contract se prevede ca acesta va fi in mod exclusiv guvernat si interpretat in conformitate cu legile, regulamentele si contractele colective din Cipru (art. 13.1), precum si faptul ca orice dispută apărută pe perioada prezentului contract va fi soluționată exclusiv de către instanțele din Cipru (art. 13.2).
In cauza a fost invocată excepția necompetentei generale a instanțelor romane, având in vedere dispozițiile contractului de ambarcare.
Instanța reține ca raporturile contractuale au fost stabilite intre parata Navimar S. Company Limited, societate cu sediul in Cipru, si reclamantul T. I., în calitate de angajat, cetățean român. Pentru pârâta Navimar S. Company Limited, contractul a fost încheiat prin numitul E. M..
Potrivit art. 2 din Codul muncii - Dispozițiile cuprinse în prezentul cod se aplică: a)cetățenilor români încadrați cu contract individual de muncă, care prestează muncă în România; b)cetățenilor români încadrați cu contract individual de muncă și care prestează activitatea în străinătate, în baza unor contracte încheiate cu un angajator român, cu excepția cazului în care legislația statului pe al cărui teritoriu se execută contractul individual de muncă este mai favorabilă; c) cetățenilor străini sau apatrizi încadrați cu contract individual de muncă, care prestează muncă pentru un angajator român pe teritoriul României; d) persoanelor care au dobândit statutul de refugiat și se încadrează cu contract individual de muncă pe teritoriul României, în condițiile legii; e)ucenicilor care prestează muncă în baza unui contract de ucenicie la locul de muncă; f) angajatorilor, persoane fizice și juridice; g) organizațiilor sindicale și patronale.
Rezultă ca parte într-un conflict de munca, conform art. 267 CM, poate fi salariatul cetățean român încadrat cu contract individual de muncă, care prestează muncă în România, ori cetățeanul român încadrat cu contract individual de muncă și care prestează activitatea în străinătate, în baza unor contracte încheiate cu un angajator român.
In speță, reclamantul T. I. este cetățean roman, însă acesta nu se încadrează în nici una din ipotezele prevăzute de art. 2 lit. a si lit. b CM, întrucât nu s-a făcut dovada că acesta prestează activități în România sau că, deși prestează munca în străinătate, angajatorul este român.
Articolul 2 din Codul muncii privește domeniul de aplicare rationae personae. El enumeră categoriile de persoane (subiecte de drept) ce intră sub incidența normelor sale. Este vorba, în esență, de toate categoriile de salariați și de angajatori, de ucenici, conform contractelor de ucenicie, de organizațiile salariaților (sindicate) și cele ale angajatorilor (patronate). Soluția Codului, în concordanță cu dispozițiile unor legi speciale, este că sub aspectul subiectelor de drept, el se aplică nu numai celor care au calitatea de salariați, cetățeni români sau străini în România, dar și cetățenilor români care lucrează în străinătate, în baza contractelor individuale de muncă încheiate cu angajatori români, cu excepția cazului în care legislația statului unde prestează munca (lex loci laboris, care coincide cu lex loci executionis) ar fi mai favorabilă. Prin acte normative speciale se reglementează atât angajarea străinilor și a cetățenilor Uniunii Europene în Romania, cât și protecția românilor care lucrează în străinătate. În Uniunea Europeană, în situația în care există un conflict de legi se va aplica Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului, din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale.
Astfel, la art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 este reglementata „Libertatea de alegere” (1) Contractul este guvernat de legea aleasă de către părți. Această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părțile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din acesta. (2)Părțile pot conveni, în orice moment, să supună contractul altei legi decât cea care îl guverna anterior, fie în baza unei alegeri anterioare în temeiul prezentului articol, fie în temeiul altor dispoziții ale prezentului regulament. Orice modificare efectuată de către părți cu privire la legea aplicabilă, care intervine ulterior încheierii contractului, nu aduce atingere validității formei contractului în sensul articolului 11 și nu afectează în mod negativ drepturile terților. (4) În cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află în unul sau mai multe state membre, alegerea de către părți a unei legi aplicabile, alta decât cea a unui stat membru, nu aduce atingere aplicării în mod corespunzător a dispozițiilor de drept comunitar de la care nu se poate deroga prin convenție, după caz, astfel cum au fost transpuse în statul membru al instanței competente. (5)Existența și valabilitatea consimțământului părților cu privire la alegerea legii aplicabile se determină în conformitate cu dispozițiile articolelor 10, 11 și 13.
La art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 este reglementata legea aplicabila in cazul contractului individual de munca: (1) Contractul individual de muncă este reglementat de legea aleasă de părți în conformitate cu articolul 3. Cu toate acestea, o astfel de alegere nu poate priva angajatul de protecția acordată acestuia în temeiul dispozițiilor de la care nu se poate deroga prin convenție în virtutea legii care, în absența unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în temeiul alineatelor (2), (3) și (4) din prezentul articol. (2) În măsura în care legea aplicabilă contractului individual de muncă nu a fost aleasă de părți, contractul este reglementat de legea țării în care sau, în lipsă, din care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea în executarea contractului. În cazul în care angajatul este angajat temporar într-o altă țară, nu se consideră că și-a schimbat locul de desfășurare a muncii în mod obișnuit. (3) În cazul în care legea aplicabilă nu poate fi determinată în temeiul alineatului (2), contractul este reglementat de legea țării în care este situată unitatea angajatoare. (4) În cazul în care reiese din circumstanțele de ansamblu ale cazului că respectivul contract are o legătură mai strânsă cu o altă țară decât cea menționată la alineatul (2) sau (3), se aplică legea acelei alte țări.
F. de dispozițiile regulamentului invocat, instanța a constatat că în cazul alegerii unei legi aplicabile unui contract individual de muncă, litigiile apărute se soluționează conform voinței părților exprimată în scris, în speță în cuprinsul contractului de ambarcare.
Dispoziții asemănătoare există si în Regulamentul 44/2001, care la art. 19 prevede ca un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat în justiție: 1.înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat sau 2.în alt stat membru: a)înaintea instanțelor din locul în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea sau înaintea instanțelor din ultimul loc în care acesta și-a desfășurat activitatea sau b)dacă angajatul nu-și desfășoară sau nu și-a desfășurat în mod obișnuit activitatea pe teritoriul aceleiași țări, înaintea instanțelor din locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe acesta.
Raportat la dispozițiile art. 12.1 din contractul de ambarcare care stipulează că angajatul este de acord ca platforma să fie localizată oriunde în lume, instanța retine că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 19 pct. 2 lit. b din Regulamentul 44/2001, platforma S. neavând o locație stabilă. Si față de aceste dispoziții, trecând peste alegerea de competenta făcută la art. 13.2 din contractul de ambarcare, se constată că sunt competente instanțele din locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe reclamantul T. I..
F. de toate acestea, instanța a apreciat că excepția necompetentei generale a instanțelor romane este întemeiată.
D. urmare, in temeiul art. 132 alin. 4 NCPC, instanța a admis excepția necompetentei generale a instanțelor române si a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul T. I. în contradictoriu cu pârâții Navimar S. Company Limited și G. S. LTD.
II. Recursul:
1. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul T. I., solicitând casarea acesteia în baza art. 488 pc. 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
În motivarea cererii de recurs, reclamantul a arătat că instanța a aplicat greșit Regulamentul (CE) nr. 593/2008 și art. 19 pc. 2 lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001. astfel, locul în care recurentul și-a desfășurat în mod obișnuit activitatea este România.
Prin întâmpinare, intimata pârâtă N. S. Company Limited a solicitat respingerea recursului ca nefundat, arătând că recurentul și-a desfășurat preponderent activitatea la bordul platformei S., care este înregistrată în Panama, stat care nu face parte din Uniunea Europeană. Astfel, stabilirea instanței competentei nu se poate face în baza art. 19 pc. 2 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001. în perioada de referință 5.12.2009 – 20.09.2012, recurentul nu a prestat nicio activitate în beneficiul societății intimate și nu a fost prezent la bordul platformei S..
2. Prin încheierea din 10.04.2014, curtea a respins excepția tardivității recursului ca nefondată.
În acest sens, s-a reținut că sentința civilă nr. 3762/6.10.2013 a Tribunalului C., secția I civilă, este susceptibilă de recurs, potrivit art. 132 alin. 4 și art. 1070 alin. 1 C. proc. civ., calea de atac fiind astfel calificată de curte prin încheierea din 25.02.2014.
Potrivit art. 485 alin. 1 C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
În cazul de față legea nu reglementează un alt termen de recurs, iar faptul că în materia apelului a fost prevăzut în cazul conflictelor de muncă un termen special de 10 zile, potrivit art. 215 din Legea nr. 62/2011, nu conduce la o altă concluzie, întrucât acel termen este aplicabil numai apelului, nu și recursului.
În cauză, sentința recurată a fost comunicată recurentului la 6.11.2013, iar acesta a formulat cererea de recurs la 5.12.2013, cu respectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 485 alin. 1 C. proc. civ.
3. În cadrul judecății în recurs a fost atașat dosarul de fond și a fost depus la dosar un centralizator al perioadelor lucrate de recurent, cu menționarea situării locului de muncă, întocmit de intimata N. S. Company Limited.
III. Analiza recursului:
1. Deși recurentul a invocat art. 488 pc. 8 C. proc. civ., criticile acestuia au vizat modul de soluționare a excepției necompetenței generale a instanțelor române, ceea ce constituie în realitate o chestiune de procedură.
Instanța de recurs este datoare să dea motivelor de recurs calificarea juridică corectă, care în speță se circumscrie art. 488 pc. 5 C. proc. civ. (încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), iar nu art. 488 pc. 8 C. proc. civ. (încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), mai ales că, nefiind încă stabilită legea aplicabilă litigiului cu elemente de extraneitate, nici nu se poate determina în cadrul prezentului recurs care ar fi normele de drept material aplicabile.
2. Litigiul de față privește plata unor drepturi salariale pretinse în baza unui contract de muncă încheiat între un cetățean român și un angajator cipriot, având ca obiect prestarea muncii la bordul unei platforme petroliere mobile. Litigiul prezintă astfel elemente de extraneitate, constând în naționalitatea diferită a părților și mai ales în specificul locului de muncă, neprecizat în contract sub aspectul unor coordonate geografice, dar de esența căruia este posibilitatea de a fi situat succesiv pe teritoriul mai multor țări.
Soluționarea unui litigiu cu element de extraneitate implică rezolvarea cu titlu preliminar a două probleme distincte și anume verificarea competenței generale și stabilirea legii aplicabile litigiului, aceasta din urmă privind doar fondul cauzei.
Verificarea competenței generale se face întotdeauna în baza legii române, potrivit art. 1087 C. proc. civ., care prevede că în procesul civil internațional instanța aplică legea procesuală română, sub rezerva unor dispoziții exprese contrare.
Potrivit art. 148 alin. 2 din Constituție, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. De asemenea, potrivit art. 4 C. proc. civ., în materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părților.
Astfel, reglementările europene fac parte din dreptul intern și se aplică cu prioritate față de reglementările adoptate la nivel național.
3. În privința litigiului de față, chestiunea competenței generale a instanței este guvernată de Secțiunea 5 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, care privește competența în materia contractelor individuale de muncă.
Pentru început se constată că prevederea atributivă de competență inserată în contractul de muncă și în actul adițional din 1.05.2009, potrivit căreia „orice dispută apărută pe perioada contractului va fi soluționată de către instanțele din Cipru”, respectiv „exclusiv” de aceste instanțe, potrivit contractului inițial, intră în câmpul de reglementare al art. 21 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, care prevede că „de la dispozițiile prezentei secțiuni nu se poate deroga decât prin convenții atributive de competență: 1. ulterioare nașterii litigiului sau 2. care permit angajatului să sesizeze alte instanțe decât cele indicate în cadrul prezentei secțiuni”.
Convenția atributivă de competență sus-citată, invocată de pârâta N. S. Company Limited în fața instanței de fond, nu este nici ulterioară nașterii litigiului și nici nu permite angajatului să sesizeze alte instanțe, ci dimpotrivă limitează posibilitatea acestuia de a sesiza alte instanțe decât acelea din statul în care angajatorul își are sediul.
Fiind încheiată deci cu încălcarea interdicției prevăzute de art. 21 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, convenția atributivă de competență aflată în discuție nu poate fi recunoscută ca fiind valabilă, aplicarea sa în speță fiind din acest motiv exclusă.
4. În ceea ce privește clauza din contractul inițial în sensul că „prezentul contract de angajare va fi în mod exclusiv guvernat și interpretat în conformitate cu legile, regulamentele și contractele colective din Cipru”, precum și clauza din actul adițional din 1.05.2009 potrivit căreia „contractul de ambarcare și addendumurile sale vor fi guvernate și interpretate în conformitate cu legile și regulamentele din țara de pavilion”, acestea privesc numai legea aplicabilă contractului, chestiune care excede celei a verificării competenței generale. Numai o instanță care se declară în prealabil competentă să soluționeze cauza va analiza care este legea aplicabilă contractului care constituie temeiul cererii de chemare în judecată.
Prin urmare, Regulamentul (CE) nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, la care s-a referit instanța de fond, nu este aplicabil în cadrul verificării competenței generale a instanței, care reprezintă o chestiune distinctă de aceea a stabilirii legii aplicabile.
5. Potrivit art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat în justiție: 1. înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat sau 2. în alt stat membru: a) înaintea instanțelor din locul în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea sau înaintea instanțelor din ultimul loc în care acesta și-a desfășurat activitatea sau b) dacă angajatul nu-și desfășoară sau nu și-a desfășurat activitatea în mod obișnuit pe teritoriul aceleiași țări, înaintea instanțelor din locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe acesta.
În speță reclamantul este domiciliat în România, iar angajatorul N. S. Company Limited are sediul în Cipru, ambele state fiind membre ale Uniunii Europene.
G. S. Ltd nu are calitate de angajator, ci este proprietarul platformei petroliere G. S., la bordul căreia reclamantul și-a desfășurat activitatea în baza contractului de muncă depus la dosar, modificat prin acte adiționale. Faptul că G. S. Ltd are sediul în Malta și că platforma petrolieră a fost înregistrată la 22.11.2010 în Panama sunt nerelevante asupra chestiunii competenței generale, pentru care prezintă relevanță doar locul în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea sau înaintea instanțelor din ultimul loc în care acesta și-a desfășurat activitatea sau, în subsidiar, locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat, astfel cum prevede art. 19 pc. 2 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001.
În ceea ce privește ultimul loc în care reclamantul și-a desfășurat activitatea, acesta nici nu a pretins că s-ar fi aflat în România, sens în care o asemenea ipoteză nu poate fi luată în considerare.
Astfel, reclamantul nu și-a desfășurat activitatea într-un singur stat, iar pe de altă parte este cert că unul dintre statele în care acesta și-a desfășurat activitatea este România, caz în care se impune a se verifica dacă se poate determina locul în care reclamantul și-a desfășurat în mod obișnuit activitatea.
6. Prin noțiunea de „loc al desfășurării activității” se are în vedere spațiul asupra căruia un stat membru își exercită drepturile suverane, ceea ce include și apele maritime interioare, marea teritorială și zona economică exclusivă, în cazul acesteia din urmă numai în ceea ce privește resursele naturale ale fundului mării, subsolului acestuia și coloanei de apă de deasupra, precum și în ceea ce privește diferitele activități legate de explorarea, exploatarea, protecția, conservarea mediului și gestionarea acestora, astfel cum prevede art. 9 alin. 1 din Legea nr. 17/1990.
În acest sens, prin hotărârea CJUE din 27.02.2002 din cauza C-37/00 (Herbert Weber) s-a stabilit că munca desfășurată de un salariat pe instalații fixe sau plutitoare poziționate pe sau deasupra unei părți a platoului continental adiacent unui stat contractant, în contextul prospectării și/sau exploatării resurselor sale naturale, trebuie considerată ca fiind desfășurată pe teritoriul acelui stat. În acest caz, Curtea a citat hotărârea Curții Internaționale de Justiție din 20.02.1969 în sensul că drepturile statului de coastă asupra zonei platoului continental constituind o prelungire a teritoriului sub nivelul mării există ipso facto și ab initio în virtutea suveranității statelor asupra teritoriului lor și ca o extindere a acestei suveranități în forma exercitării drepturilor suverane în vederea explorării fundului mării și a exploatării resurselor sale naturale.
Noțiunea de „platou continental” este definită de art. 76 pc. 1 din Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării din 1982 de la Montego Bay în sensul că platoul continental al unui stat riveran cuprinde fundul mării și subsolul regiunilor submarine situate dincolo de marea sa teritorială, pe toată întinderea prelungirii naturale a teritoriului terestru al acestui stat, până la limita externă a marginii continentale sau până la o distanță de 200 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale, atunci când limita exterioară a marginii continentale se află la o distanță inferioară.
Potrivit art. 9 alin. 2 din Legea nr. 17/1990, în condițiile specifice determinate de dimensiunile Mării N., întinderea zonei economice exclusive a României se stabilește prin delimitare, pe bază de acord încheiat cu statele vecine ale căror țărmuri sunt limitrofe sau situate față în față cu litoralul românesc al Mării N., ținându-se seama de faptul că lățimea maximă a zonei economice exclusive, în conformitate cu prevederile Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării, ratificată de România prin Legea nr. 110/1996, poate fi de 200 mile marine măsurate de la liniile de bază prevăzute la art. 2.
Din coroborarea celor două prevederi rezultă că noțiunile de „platou continental” și de „zonă economică exclusivă” sunt echivalente.
Așa fiind, în perioada în care reclamantul a lucrat la bordul platformei petroliere în zona economică exclusivă a României se consideră că a lucrat pe teritoriul acestei țări, în sensul verificărilor legate de locul în care acesta și-a desfășurat activitatea în mod obișnuit.
7. Se impune și precizarea că, în interesul aplicării art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, este lipsit de importanță pavilionul platformei petroliere. Astfel, arborarea pavilionului unei țări face ca activitatea desfășurată să fie supusă jurisdicției acelei țări, fără ca aceasta să însemne că ea se și desfășoară în acea țară. Astfel, faptul că o navă sub pavilion străin se află, de exemplu, într-un port românesc, chiar dacă pavilionul atrage jurisdicția acelei țări asupra persoanelor și bunurilor aflate la bord, nu exclude, în principiu, jurisdicția română dată de prezența acelor persoane și bunuri pe teritoriul românesc. De aceea, pavilionul unui stat nu face ca nava care îl arborează să se confunde cu teritoriul acelui stat.
În acest sens, potrivit art. 92 pc. 1 din Convenția asupra dreptului mării, navele navighează sub pavilionul unui singur stat și sunt puse, în afara cazurilor excepționale prevăzute în mod expres de tratatele internaționale sau de prezenta convenție, jurisdicției exclusive a acestuia în marea liberă. Totodată, art. 89 prevede că nici un stat nu poate pretinde în mod legitim să supună o parte oarecare a mării libere suveranității sale.
Se vede astfel că, nici când este vorba despre marea liberă, noțiunea de „teritoriu”, asupra căruia un stat își exercită drepturile suverane, nu se confundă cu jurisdicția asupra navei arborând un anumit pavilion.
Dacă în marea liberă această jurisdicție a statului de pavilion este exclusivă, în afara acesteia ea este limitată. În acest sens, art. 90 din aceeași convenție, prevede că orice stat, fie că este riveran, fie fără litoral, are dreptul ca navele sub pavilionul său să navigheze în marea liberă, iar potrivit art. 94 pc. 2 lit. b) orice stat își va exercita jurisdicția conform dreptului său intern asupra oricărei nave care poartă pavilionul său, ca și asupra căpitanului, ofițerilor și echipajului, pentru problemele de ordin administrativ, tehnic și social, referitoare la navă.
Indiferent însă de pavilionul navei, aceasta nu se află pe teritoriul nici unui stat când circulă în marea liberă și se află pe teritoriul statului căruia îi aparțin apele maritime interioare sau marea teritorială unde se află, precum și pe teritoriul statului căruia îi aparține zona economică exclusivă, când obiectul de activitate al navei este legat de exploatarea resurselor naturale, cum este cazul unei platforme petroliere.
8. Din centralizatorul perioadelor lucrate de reclamant depus de intimata N. S. Company Limited rezultă că acesta a lucrat până la 22.05.2009 la bordul platformei S., apoi s-a ambarcat la bordul platformei Prometeu la 16.06.2009, fără a se preciza data debarcării. În tot acest timp locul de muncă al reclamantului s-a aflat pe teritoriul României.
Angajatorul pârât nu a combătut susținerile reclamantului din răspunsul la întâmpinare (fila 87 din dosarul de fond) în sensul că în perioada 21.10 – 6.11.2009 acesta din urmă și-a desfășurat activitatea pe platforma Jupiter aflată în apele teritoriale românești, astfel încât această afirmație trebuie considerată ca fiind dovedită în contextul oferit de regula procedurală prevăzută de art. 272 C. Mc., potrivit căruia sarcina probei revine angajatorului.
Din cuprinsul centralizatorului menționat anterior rezultă că reclamantul a lucrat în continuare la bordul barjei Bigfoot 1, pe teritoriul României în perioada februarie – martie 2010 (2 luni), al Turciei în perioadele 1-16.04.2010 și 1-13.09.2010 (1 lună), al Rusiei în perioadele 1.05 – 3.08.2010 și 14.10 – 6.12.2010 (5 luni), al Bulgariei în perioada 1-13.10.2010 (0,5 luni) și al Tunisiei în perioada 17-31.10.2011 (0,5 luni), în total 9 luni, din care 2 luni pe teritoriul României.
Așa fiind, în toată perioada până la 31.03.2010, reclamantul a lucrat exclusiv pe teritoriul României, cu excepția perioadei 5.12.2009 – 1.01.2010, pentru care a formulat pretenții în cauza de față invocând răspunderea contractuală a angajatorului pentru că nu a fost ambarcat.
Rezultă astfel că în perioada 19.11.2007 – 31.03.2010, cu excepția intervalului 5.12.2009 – 1.01.2010, deci timp de 27,5 luni, reclamantul și-a desfășurat activitatea în România, timp de 7 luni a lucrat pe teritoriul altor state, iar pentru restul perioadei de până la 20.09.2012 a solicitat angajarea răspunderii contractuale a pârâtelor pentru că nu a fost ambarcat.
9. Prin hotărârea mai sus citată a CJUE din cauza Herbert Weber s-a stabilit că, în cazul unui contract de muncă în baza căruia un salariat prestează aceleași activități în mai mult de un stat contractant, este necesar în principiu să se țină cont de întreaga durată a relației de muncă, în vederea identificării locului în care salariatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea.
Ținând astfel cont de durata de 60 de luni a relațiilor de muncă dintre părți, se constată că cele 27,5 luni lucrate în România corespund unui procent de 45,83%, iar cele 7 luni lucrate în alte state corespund unui procent total de 11,66%.
În restul perioadei contractuale, este necontestat că reclamantul s-a aflat în România.
10. Prin hotărârea CJUE din 15.03.2011 din cauza C-29/10 (Heiko Koelzsch) s-a stabilit că se impune interpretarea largă a criteriului țării în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit munca, care să fie înțeles ca referindu-se la locul în care sau din care angajatul își desfășoară în mod efectiv activitățile profesionale și, în lipsa unui punct central al afacerilor, la locul în care acesta își desfășoară cea mai mare parte a activităților sale.
În acest sens, referindu-se la activități de transport internațional, Curtea a menționat că trebuie luat în calcul în care stat este situat locul pornind din care angajatul își efectuează misiunile de transport, primește instrucțiunile cu privire la misiunile sale și își organizează munca, precum și locul în care se află instrumentele de muncă.
Se observă că, pentru situația transporturilor rutiere internaționale, Curtea a găsit aplicabilă în principiu prima situație, respectiv aceea a existenței unui „punct central al afacerilor”.
În cazul activităților desfășurate pe mare, o asemenea abordare nu este posibilă, întrucât specificul muncii nu este legat de teritoriul unui anumit stat, iar întreaga activitate se desfășoară la bord.
În plus, trebuie înțeles că, spre deosebire de Convenția de la R. privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, precum și de Regulamentul (CE) nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, care se referă inclusiv la criteriul statului cu care munca are o legătură semnificativă, respectiv mai strânsă, în sistemul Regulamentului (CE) nr. 44/2001 acest criteriu este inoperant, urmând a se aplica numai criteriile prevăzute de prevederile citate din acest din urmă act normativ. Astfel, în discuție este competența instanței naționale sesizate, iar nu legea aplicabilă contractului de muncă, aceasta din urmă urmând a fi discutată numai dacă instanța română sesizată s-ar declara competentă.
Prin urmare, rămâne aplicabilă, prin analogie, cea de-a doua situație menționată în hotărârea din cauza Heiko Koetzsch, respectiv aceea a inexistenței unui punct central al afacerilor, caz în care se va lua în considerare locul în care salariatul își desfășoară cea mai mare parte a activităților sale.
În acest scop trebuie ținut cont de hotărârea CJUE din 13.07.1993 din cauza C-125/92 (Mulox IBC Ltd), în sensul că se impune evitarea multiplicării instanțelor care ar avea competență și în consecință a pronunțării unor hotărâri ireconciliabile, astfel încât nu se poate ajunge la concluzia conferirii unor competențe concurente în favoarea instanțelor din fiecare stat pe teritoriul căruia salariatul a prestat câte o parte din munca sa.
Prin hotărârea sus-citată din cauza Herbert Weber s-a stabilit că, în principiu, criteriul care trebuie aplicat este acela al locului în care salariatul își petrece majoritatea timpului de muncă. În cazul din speța respectivă, în care salariatul a lucrat exclusiv ca intendent, orice criteriu calitativ privind natura și importanța muncii prestate în diverse locuri este irelevant.
Astfel, aplicarea criteriului temporal, bazat pe durata perioadelor de timp lucrate în diverse state presupune ca întregul termen contractual să fie luat în seamă la stabilirea locului în care salariatul își desfășoară în mod obișnuit cea mai importantă parte a muncii și unde, în acest caz, relația contractuală cu angajatorul este centrată.
În cazul în care fie două sau mai multe locuri prezintă o importanță egală, fie nici unul nu are o legătură permanentă sau suficient de strânsă cu locul de muncă, Curtea a stabilit că este necesar să se evite multiplicarea instanțelor naționale având competență asupra unui singur raport de muncă.
11. Coroborând astfel hotărârile citate în contextul oferit de situația de fapt din speță, în care reclamantul a lucrat ca intendent la bordul platformei petroliere G. S., precum și la bordul altor platforme și al barjei Bigfoot 1, aflându-se în perioada relațiilor de muncă dintre părți în mai multe state, curtea reține că nu se poate considera că activitatea reclamantului prestată în România a fost mai importantă decât în celelalte state mai sus menționate și nici că în România s-ar fi aflat „punctul central al afacerilor”. În aceste condiții, interpretarea largă prescrisă prin hotărârea din cauza Heiko Koetzsch nu este posibilă, urmând a se da eficiență locului în care salariatul își desfășoară cea mai mare parte a activităților reclamantului, ceea ce presupune o abordare exclusiv cantitativă a timpului de lucru.
Din examinarea expresiei „cea mai mare parte” reiese că aceasta este cel mai apropiată de noțiunea de „majoritate”, ceea ce, impunând aceeași manieră largă de interpretare menționată mai sus, poate corespunde fie unui procent de peste 50% din durata contractului, fie unui procent mai mic, dar comparativ cu procente considerabil mai mici.
În speță, reclamantul a lucrat în România 45,83% din perioada contractuală, în Turcia 1,67%, în Rusia 8,33%, în Bulgaria și în Tunisia câte 0,83 %. În rest, reclamantul s-a aflat în România, de unde nu a mai fost ambarcat și reclamă în dosarul de față drepturile salariale aferente perioadei respective.
Se observă că procentul de timp lucrat în România, deși nu atinge majoritatea perioadei contractuale, este covârșitor mai mare decât procentul total de 11,66% al perioadelor lucrate în alte state și cu atât mai mult decât perioadele lucrate în fiecare alt stat în parte, caz în care se poate conchide fără riscul de a greși că „cea mai mare parte a activităților reclamantului” s-au desfășurat în România.
Acest fapt atrage aplicabilitatea art. 19 pc. 2 lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, care dă dreptul salariatului să se prevaleze de competența instanței din locul în care își desfășoară în mod obișnuit activitatea, care în speță este instanța română.
12. Rezultă din cele de mai sus că instanța de fond a apreciat greșit că instanțele române nu sunt competente să soluționeze cauza, în realitate având această competență în baza art. 19 pc. 2 lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001.
În consecință, în baza art. 498 alin. 2 și art. 488 pc. 5 C. proc. civ., reținând că instanța a cărei hotărâre a fost atacată cu recurs a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, curtea va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare Tribunalului C..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite recursul civil formulat de recurentul reclamant T. I., cu domiciliul procesual ales în C., ..53, județul C. la Cabinet avocat N. V., împotriva sentinței civile nr. 3762/04.10.2013 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele pârâte . LIMITED, cu sediul în Limassol, Cipru, Ave Sotiri Michaelidi 1, Eden Beach House, Flat 601 și sediul procesual ales în C., .. 27 B, județul C. la S.C.A.”P., M., B.” și G.S.P. S. Ltd., cu sediul în Valetta, Old Bakery Street nr. 171, Malta și sediul ales în C., .. 27 B, județul C. la S.C.A.”P., M., B.”.
Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul C..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10 iunie 2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
M. S. S. M. B. R. A.
Grefier,
D. R.
Jud.fond: C.S.A.
Tehnored.dec.jud.M.S. S.
3ex. – 11.06.2014
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
Data: iunie 2014
C ă t r e,
TRIBUNALUL C.
SECȚIA I CIVILĂ
Vă înaintăm alăturat dosarul nr._ al Curții de Apel C., având file, la care este atașat dosarul dvs. cu același număr ce conține 154 file, întrucât prin decizia civilă nr.181/CM/10.06.2014, Curtea a admis recursul formulat de recurentul reclamant T. I., a casat sentința recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul C..
Președinte complet, Grefier,
M. S. S. D. R.
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
Data: iunie 2014
C ă t r e,
TRIBUNALUL C.
SECȚIA I CIVILĂ
Vă înaintăm alăturat dosarul nr._ al Curții de Apel C., având file, la care este atașat dosarul dvs. cu același număr ce conține 154 file, întrucât prin decizia civilă nr.181/CM/10.06.2014, Curtea a admis recursul formulat de recurentul reclamant T. I., a casat sentința recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul C..
Președinte complet, Grefier,
M. S. S. D. R.
| ← Contestaţie decizie de concediere. Hotărâre din 08-04-2014,... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 309/2014.... → |
|---|
