Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 295/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 295/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 09-09-2014 în dosarul nr. 6648/118/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 295/CM
Ședința publică din 09 septembrie 2014
Complet specializat pentru cauze privind
conflictele de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE - R. A.
JUDECĂTOR - M. B.
GREFIER - M. D.
Pe rol soluționarea apelului civil declarat de apelanta pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ - CFR MARFĂ S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1 și cu sediul procesual ales în C., . nr. 2, împotriva sentinței civile nr. 4525 din 05 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, având ca obiect drepturi bănești, în contradictoriu cu intimatul reclamant A. F., domiciliat în Murfatlar, ., ., ..
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 155 și următoarele Cod procedură civilă.
Apelul este declarat și motivat în termenul legal prevăzut de lege și scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Fiind lămurită cu privire la cauza dedusă judecății, în conformitate cu dispozițiile art. 394 alin.1 Cod procedură civilă, instanța declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare asupra apelului, luând act că apelanta pârâtă au solicitat judecata și în lipsă.
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._, reclamantul A. F. a chemat în judecată pe pârâta S.N.T.F.M. “CFR Marfă” S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâta la plata retroactivă a drepturilor bănești reprezentând:
- salariul suplimentar pentru anul 2010, reprezentând echivalentul unui salariu de bază de încadrare al salariatului pe luna decembrie a anului pentru care se acordă, conform art. 30 al. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2011, prelungit prin acte adiționale;
- ajutorul material pentru sărbătorile de C., datorat pentru anul 2010, al cărui cuantum a fost stabilit la nivelul clasei I de salarizare, conform prevederilor art. 71 al. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2011, prelungit prin acte adiționale;
- c/valoarea tichetelor de masă neeliberate pentru perioada iulie_11, în echivalentul zilelor lucrătoare prestate de reclamant, conform pontajelor, în sumă de 8,72 lei fiecare, potrivit art. 1 din Legea nr. 142/1998 și a art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități dintransportul feroviar pe anii 2006-2011, prelungit prin acte adiționale.
Reclamantul a mai solicitat ca drepturile salariale datorate de pârâtă să fie actualizate cu rata inflației, începând cu data scadenței fiecărei sume și până la data plății efective, la care să se adauge și dobândă legală aferentă.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este angajatul pârâtei, iar drepturile bănești pretinse sunt stabilite prin contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar și prin contractul colectiv de muncă unic la nivel de unitate.
Reclamantul a susținut că prin art. 30 alin. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar a fost prevăzut că "pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv".
De asemenea, conform art. 2 alin. 4 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2011, contractele colective de muncă la nivel de unități trebuie să respecte prevederile minimale stabilite prin contractul colectiv de muncă la nivel superior.
Prin urmare, a arătat reclamantul că, contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități fiind încheiat la nivel superior față de contractul colectiv de muncă al pârâtei, prevederile sale minimale sunt obligatorii pentru societate.
Pe capătul de cerere privind acordarea tichetelor de masă, partenerii sociali au convenit ca salariații să beneficieze de un tichet de masă pentru fiecare zi lucrată, acest drept fiind garantat de art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2011.
În drept, s-au invocat prevederile din Codul muncii, contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2011, prelungit prin acte adiționale, Legea nr. 142/1998, Norma de aplicare.
În dovedirea cererii, reclamantul a propus proba cu înscrisuri.
Reclamantul a solicitat ca judecata să se facă și în lipsă, conform art. 411 al. 2 C. pr. civilă.
Au fost anexate cererii copie după carnetul de muncă și cartea de identitate, acte adiționale la contractul individual de muncă.
În apărare, pârâta S.N.T.F.M. “CFR Marfă” S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat în prealabil excepția prescrierii dreptului material la acțiune, apreciind că termenul de prescripție aplicabil pentru drepturile bănești solicitate în cauză este termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 alin.1 lit. e) din Codul muncii. Pârâta a învederat că orice conflict colectiv în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă, ca și conflict de drepturi, este în strânsă legătură cu perioada de valabilitate a acestuia.
Pârâta a invocat aceeași excepție în temeiul art. 268 al. 1 lit. c din Codul muncii, cu motivarea că acțiunea putea fi formulată în termen de trei ani de la data nașterii dreptului material la acțiune.
Pe fondul cauzei, pârâta a precizat că salariul suplimentar nu este cuvenit, pentru că angajatorul nu și-a asumat această obligație.
Contractul colectiv de muncă valabil în anul 2010 prevede la art. 30 numai posibilitatea acordării salariului suplimentar, iar contractul colectiv de muncă valabil în anul 2011 reglementează acordarea salariului suplimentar, sub condiția înregistrării profitului.
Conform actului adițional la contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010 înregistrat la 21.04.2010, salariul suplimentar nu se mai acordă pentru anul 2010.
Pârâta a susținut că nu este fondată nici cererea de acordare a ajutorului material de C., de vreme ce este vorba despre drepturi bănești care nu sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă al CFR Marfă.
Cu privire la tichetele de masă, Legea nr. 142/1998 nu stabilește în mod imperativ obligația angajatorului de a acorda acest drept, ci instituie doar o posibilitate, lăsând la latitudinea angajatorului, în limita disponibilităților bugetare, să acorde sau nu această bonificație.
Pe de altă parte, conform contractului colectiv de muncă și a prevederilor legale în vigoare, alocația de hrană poate fi acordată doar sub forma tichetelor de masă, nu și prin echivalent bănesc.
În drept, s-au invocat Codul muncii, contractul colectiv de muncă al CFR Marfă pe anii 2009-2010.
În probațiune,s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
La termenul de judecată din data de 25.11.2013 instanța a disjuns capătul de cerere privind acordarea c/valorii. tichetelor de masă neeliberate pentru perioada iunie_11 și formarea unui nou dosar.
Acțiune este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.
Prin sentința civilă nr. 4525 din 05 decembrie 2013 Tribunalul C. a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată în temeiul art. 268 alin.1 lit. c) și e) Codul muncii, ca nefondată.
A fost admisă acțiunea formulată de reclamantul A. F., în contradictoriu cu pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă C.F.R. Marfă S.A.
A fost obligată pârâta la plata către reclamantă, a următoarelor drepturi salariale, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective și dobânda legală aferentă:
- salariul suplimentar aferent anului 2010, egal cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului 2010;
- prima de C. 2010, echivalentă cu salariul de bază la nivelul clasei I de salarizare.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a avut în vedere următoarele:
A analizat cu prioritate excepția prescrierii dreptului material la acțiune invocată de pârâtă prin întâmpinare, reținând că:
Potrivit art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, se prescriu în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune pretențiile reclamantului în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Conform art. 268 alin. 1 lit. e) din Codul muncii, se prescriu în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune pretențiile formulate în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
În speță, s-a reținut că pretențiile ce formează obiectul litigiului se circumscriu sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă potrivit art. 159 Codul muncii contraprestația muncii depuse de către salariat, aceasta cuprinzând - în raport de prevederile art. 160 Codul muncii - salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
S-a constatat că cererea reclamantului vizează neîndoielnic suplimentări ale drepturilor salariale, iar în mod evident, excepția vizând incidența art. 268 alin. 1 lit. e) din Codul muncii nu mai subzistă, drepturile putând fi pretinse în termenul de trei ani stabilit prin lit. c) al aceluiași articol.
Pe cale de consecință, instanța a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în temeiul art. 268 al. 1 lit. e) din Codul Muncii.
Sub aspectul respectării termenului de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, instanța a reținut că acțiunea a fost introdusă la 16.07.2013, iar reclamantul solicită plata drepturilor de natură salarială începând cu anul 2010, fiind vorba de drepturi care devin scadente la finele anului 2010.
S-a constatat că pretențiilor reclamantului, având caracterul unor drepturi salariale, sub aspectul prescripției, le sunt aplicabile dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, potrivit căruia cererea trebuia formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Prin urmare, față de considerentele anterior precizate, tribunalul a respins și excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în temeiul art. 268 lit. c) din Codul muncii.
Pe fond, analizând materialul probator administrat în cauză, instanța a reținut:
Conform art. 30 alin. 1 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul societății pârâte, text nemodificat în perioada 2007-2010, pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Criteriile care au condiționat acordarea salariului suplimentar au fost enumerate prin Anexa nr. 6 la contractul colectiv de muncă.
În consecință, art. 30 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a conferit dreptul salariaților la acordarea unei sume de bani echivalente cu salariul de bază din ultima lună a anului. Sintagma „poate primi”- folosită în alin. 1 al art. 30 din contractul colectiv de muncă aplicabil nu reprezintă o posibilitate a angajatorului de a opta pentru neplată în mod unilateral, ci creează premisele ca în cazul unui acord bilateral al partenerilor sociali, care au negociat contractul colectiv, să se suspende, ori să înceteze plata acestui drept.
Totodată, textul art. 30 alin.1 din contractul colectiv de muncă trebuie interpretat sistematic, avându-se în vedere și art. 31 alin.1 care configurează ipoteza în care se poate acorda acest salariu, prin inserarea criteriilor care condiționează acordarea dreptului.
În aceste condiții, angajatorul poate exprima în mod valabil opțiunea de a nu acorda acest drept salarial numai pentru acei salariați care nu respectă criteriile prevăzute în anexa 6 și cum asemenea dovezi nu s-au făcut în privința reclamantului, rezultă că dreptul salarial analizat se cuvine acestuia.
Cu referire la anul 2010, din înscrisurile depuse la dosar de către pârâtă rezultă că prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 1713/21.04.2010, s-a prevăzut modificarea art. 30 alin.1, în sensul că salariul suplimentar nu se acordă pentru anul 2010.
Cu toate acestea, societatea pârâtă a semnat contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de grup de unități, contract a cărui valabilitate a fost prelungită până la data de 31.01.2011 prin acte adiționale succesive, ultimul dintre acestea fiind înregistrat sub nr. 629/04.01.2011 la MMFPS. Or, la art. 30 alin.1 din CCM menționat, s-a prevăzut în mod expres că pentru munca ireproșabilă desfașurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
În consecință, s-a reținut că în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, reclamantul este îndreptățit la plata salariului suplimentar aferent anului 2010.
Potrivit art. 64 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul unității pârâte în perioada 2007-2008, cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații care la data acordării ajutoarelor se află în concediu fără plată cu durata de un an.
În anul 2009, în privința acelorași prime s-au aplicat dispozițiile art. 64 din contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr. 2984/04.06.2009 la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București, care au reglementat acordarea celor două categorii de prime începând cu data de 01.01.2010.
Prin actul adițional înregistrat sub nr. 1713/21.04.2010 la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București, s-a prevăzut modificarea art. 64, în sensul că ajutoarele materiale pentru Paști și C. nu se acordă pentru anul 2010.
Pentru această perioadă, când la nivelul unității pârâte s-a prevăzut suspendarea plății acestei prime, au fost aplicabile dispozițiile contractului colectiv la nivel de grup de unități din transportul feroviar, care este contractul colectiv de muncă imediat superior, obligatoriu pentru pârâtă în temeiul art. 241 din Codul muncii aprobat prin Legea 53/2003, aplicabil la data nașterii dreptului.
La art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, aplicabil până la data de 31.01.2011, se prevedea dreptul la prima pentru C., într-o reglementare identică cu cea din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.
Față de cele reținute mai sus instanța a constatat că pentru anul 2010, până la 31.01.2011, izvorul normativ al pretențiilor reclamantului îl constituie contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, a cărui semnatară a fost și unitatea pârâtă.
S-a reținut că în mod neîntemeiat a susținut pârâta că nu sunt aplicabile prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil în perioada 2006-2008 și prelungit prin act adițional pe anii 2009-2010, întrucât este parte semnatară a acestuia, aspect care de altfel nu este negat de pârâtă.
De asemenea, s-a constatat că pârâta se prevalează de modificarea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate prin act adițional, în sensul că s-a stipulat expres că ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de C. nu se mai acordă în anul 2010. În ceea ce privește clauza cu privire la acordarea salariului suplimentar, s-a stabilit numai posibilitatea ca salariații să beneficieze de acest drept.
Conflictul între cele două contracte colective de muncă se rezolvă întotdeauna în sensul aplicării cu prioritate a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Astfel, conform art. 8 al. 2 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă (în vigoare la momentul întocmirii C.C.M. la nivel de grup de unități din transportul feroviar), contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Potrivit art. 238 al. 1 din Codul Muncii în vigoare la data aplicării contractelor colective de muncă invocate în cuprinsul acțiunii, „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească dreptul la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”.
La rândul său, art. 3 al. 2 din C.C.M. la nivel de grup de unități prevede că în cazul în care părțile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate (...) cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din cadrul prezentului contract nu au fost atinse sau ale cărui clauze nu se regăsesc incluse. Alineatul ultim prevede că părțile semnatare convin ca prevederile contractelor colective de muncă ulterioare să se aplice în măsura în care completează și nu reduc drepturile câștigate.
S-a reținut că drepturile bănești solicitate de reclamant sunt expres reglementate de art. 30 al. 1 și art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
Astfel, conform art. 71 din C.C.M. la nivel de grup de unități, "în afara ajutoarelor de care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele: cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei I de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații (...) care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se află în concediu fără plată cu o durată de un an. Pentru Ziua Feroviarului, se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei I de salarizare".
De asemenea, conform art. 30 al. 1 din același C.C.M. la nivel de grup de unități, pentru munca ireporșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
S-a constatat că acordarea acestor drepturi nu este condiționată de situația financiară a societății, iar expresiile “se va acorda” și “vor primi” nu lasă niciun fel de îndoială asupra existenței obligației în sarcina angajatorului.
Angajatorul nu face dovada că reclamantul ar fi fost exceptat de la plata acestor drepturi salariale, urmare săvârșirii unor abateri disciplinare, acesta fiind singura condiție impusă de contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
Pentru considerentele expuse mai sus, instanța a admis cererea și a obligat pârâta la plata către reclamant a salariului suplimentar aferent anului 2010, egal cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului 2010, respectiv la plata primei de C. 2010, echivalentă cu salariul de bază la nivelul clasei I de salarizare.
Instanța a considerat întemeiat și capătul de cerere subsecvent privind actualizarea pretențiilor bănești cu rata inflației și acordarea dobânzii legale, pentru următoarele motive:
Referitor la solicitarea de obligare a pârâtei la plata sumei ce reprezintă actualizarea drepturilor salariale datorate și dobânda legală calculată pentru perioada cuprinsă între data formulării cererii și data plății efective, instanța a reținut că un creditor poate pretinde și alte daune ce au caracter compensatoriu și care sunt menite să acopere prejudiciul cauzat prin scăderea valorii creanței datorată inflației, după ce aceasta a ajuns la scadență. Valoarea acestui din urmă prejudiciu constă în diferența dintre valoarea nominală a creanței și valoarea sa reală la data executării, iar actualizarea cu rata inflației urmărește păstrarea valorii reale a obligației bănești.
Având în vedere că natura juridică a dobânzii legale este diferită de cea a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată), iar a doua valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății (daune compensatorii), instanța a reținut că este admisibil cumulul acestora și, deci, nu se ajunge la o dublă reparație. Prin acordarea dobânzii se urmărește sancționarea debitorului pentru executarea cu întârziere a obligației care îi incumbă, pe când prin actualizarea debitului se urmărește acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenței și cea a plății efective a sumei datorate. Actualizarea se constituie într-o modalitate de reparare a pierderii suferite de creditor, în timp ce dobânda legală urmărește acoperirea beneficiului nerealizat. Așadar, natura juridică a celor două instituții este diferită. În timp ce dobânda legală reprezintă prețul lipsei de folosință, actualizarea cu rata inflației urmărește păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești. Acordarea dobânzii legale nu exclude actualizarea debitului, deoarece acestea au temeiuri de drept și scopuri diferite.
Împotriva acestei soluții a formulat apel pârâta. În motivarea apelului său, acesta a arătat următoarele:
Critică hotărârea apelată ca fiind nelegală, motiv pentru care solicită analizarea tuturor motivelor pe care le va invoca, admiterea apelului, admiterea excepțiilor invocate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
1. Hotărârea pronunțată în primă instanță este nelegală întrucât au fost interpretate greșit dovezile administrate, fiind nesocotite prevederile Contractelor Colective de Muncă încheiate la nivel de unitate, probe ce erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii și pentru pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.
Prin hotărârea apelată în mod greșit a fost antrenată răspunderea angajatorului pârât, ce a fost obligat la plata unor drepturi bănești ce nu au fost prevăzute în convenția încheiată de părți, respectiv Contractul Colectiv de Muncă în vigoare în perioada analizata 2009/2010 și 2011.
Cum prima instanță a nesocotit dovezile administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, apreciază că s-a încălcat flagrant dreptul pârâtei la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din CEDO, drept ce implică, printre altele, obligația pentru instanțe de a proceda la examinarea efectivă a cererilor deduse judecații, a mijloacelor de apărare și a dovezilor administrate, pentru a putea pronunța o hotărâre care să asigure o rezolvare completă și pertinentă a acestora.
În acest sens, CEDO a statuat constant, în jurisprudența sa că, întrucât Convenția nu urmărește să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept unul efectiv, decât dacă cererile, probele și observațiile părților sunt cu adevărat reținute, în sensul de a fi analizate și apreciate corespunzător de către instanța sesizată, (Cauza Artico împotriva Italiei, Cauza D. împotriva României, Cauza Albina împotriva României).
În acest context, se constată că o dispoziție asemănătoare se întâlnește în legislația națională, codul de procedură civilă statuând prin normele reglementate de art. 129 alin. 5 și 6, obligația instanței de a stărui prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, hotărând asupra tuturor cererilor deduse judecății, apreciind toate probele administrate, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.
Raportat la aceste argumente, solicită să se rețină că hotărârea instanței de fond încalcă dispozițiile legale sus menționate, neasigurând o rezolvare completă și corectă a cererii deduse judecații, ci una informă, plină de contradicții, încălcând formele de procedură, de natură să atragă incidența cazului de nulitate de ordine publică, reglementat de Codul de procedură civilă și să impună, în raport de dispozițiile legale, admiterea apelului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond.
Cu referire la motivele de apel prezentate, solicită să se aibă în vedere vătămările aduse apelantei pârâte prin pronunțarea hotărârii apelate, date cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de noul Cod de procedura civilă.
Față de cele prezentate, apreciază că se impune înlăturarea prin casare a hotărârii date cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege.
Interpretând și aplicând greșit prevederile contractuale, instanța a schimbat în mod nelegal înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acțiunii, dând o interpretare diferită și aplicând eronat prevederile CCM încheiate la nivel de unitate.
Așa cum a arătat prin întâmpinarea formulată, în anii 2009, 2010 și 2011 la nivelul unității S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A., au fost încheiate și aplicate, succesiv contractele colective de muncă al CFR Marfă S.A. În conformitate cu dispozițiile art.229 din Legea nr. 53/2003 republicată:
„(1) Contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronat de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin
care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.
(2) Negocierea colectivă la nivel de unitate este obligatorie, cu excepția cazului în care angajatorul are încadrați mai puțin de 21 de salariați.
(3) La negocierea clauzelor și la încheierea contractelor colective de muncă părțile sunt egale și libere;
(4) Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților”.
Prin urmare, orice contract individual de muncă se încheie nu numai în considerarea prevederilor legii, ci și în considerarea clauzelor contractelor colective ce îi sunt aplicabile salariatului în cauză.
Astfel, în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, cum dealtfel legiuitorul a stipulat în art. 247 Codul muncii, prevedere abrogată prin art. I pct. 90 din Legea 40/2011.
În consecință, dacă la nivelul angajatorului sau, eventual, al grupului de angajatori nu ar fi existat contract colectiv de muncă, s-ar fi aplicat contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi. Or, dacă la nivelul angajatorului CFR Marfă S.A. exista și a existat valabil încheiate contractele colective de muncă ale CFR Marfă S.A., aceste contracte constituie legea părților, având caracterul unor norme speciale în raport cu contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
În concluzie, cum prevederile contractuale din CCM la nivel de unitate au putere de lege, producând efecte juridice pentru toții salariații CFR Marfă, iar contractul colectiv legal și valabil încheiat la nivel de unitate are caracterul unei norme speciale în raport cu contractele colective încheiate la nivel superior, ținând cont și de abrogarea expresă a dispozițiilor art. 238 - 247 Codul Muncii, prin Legea nr. 40/2011, concluzionează următoarele:
În acest context, în temeiul art. 40 alin. 2 Codul Muncii, raportat la art. 243 Codul Muncii, art. 155 Codul Muncii și art. 41 alin. 5 din Constituție, ce statuează obligația angajatorului de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv aplicabil și contractele individuale de muncă, apreciază că în mod eronat, vădit nelegal pârâta a fost obligată să achite intimatului reclamant drepturi bănești ce nu sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, norma specială aplicabilă în raporturile de muncă între angajatorul CFR Marfă și salariatul reclamant.
În acest context, urmează să se reanalizeze probele administrate și să se constate valabilitatea Contractelor Colective de Muncă încheiate la nivel de unitate, modificarea legală a acestor contracte prin acte adiționale înregistrate la Ministerul Muncii, conform legii.
2. Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și în soluționarea excepției prescrierii dreptului material la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, referitor la capetele de cerere privind executarea retroactivă a unor clauze prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă și acordarea retroactivă a unor drepturi bănești stipulate în contractele colective de muncă încheiate la nivel de angajator.
În mod nelegal, raportându-se la obiectul acțiunii, instanța de fond a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, potrivit cărora cerințele în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă printre altele fie în plata unor drepturi salariate neacordate.
Solicită sprijinul instanței de control judiciar, în interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale, raportat la obiectul pricinii.
Potrivit art. 268 alin. 1 lit. e din Codul Muncii, cererile privind soluționarea unui conflict de muncă, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Or, drepturile bănești solicitate prin acțiune, nu reprezintă un adaos la salariu, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 160 din Codul muncii, iar simpla cuantificare a ajutoarelor materiale stipulate în CCM la nivel de unitate, conform Capitolului VI, prin raportare cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare, nu le conferă natura juridică a unui drept salarial.
În condițiile arătate, premierele și ajutoarele materiale, la care se face referire în CCM nu pot fi considerate drepturi salariate în sensul definiției de mai sus, aceasta pentru că nu sunt stipulate în CIM, nu reprezintă o contraprestație a muncii depuse de angajat și nu se plătește cel puțin o dată pe lună, ci anual, cu prilejul Zilei Feroviarilor, a sărbătorilor religioase de P. și C., la sfârșitul fiecărui an, dacă există posibilitatea acordării salariului suplimentar în situația obținerii profitului de către societate, dacă s-ar fi constituit fondul de 10% privind participarea salariaților la profit, conform art. 30 raportat la dispozițiile art. 21 din CCM.
Fiind vorba despre un drept patrimonial ce izvorăște dintr-o clauză a unui contract colectiv de muncă (clauză neexecutată în parte de către angajator), consideră că incidente în această situație sunt prevederile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în conformitate cu care, cererea de chemare în judecată trebuie introdusă „în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune în cazul neexecutării CCM ori a unor clauze ale acestuia”.
Având în vedere prevederile art. 268 alin. l lit. c Codul Muncii, solicită admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, în ce privește cererea de executare retroactivă a CCM.
3. Critică hotărârea apelată prin prisma interpretării și aplicării greșite a prevederilor contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate CFR Marfă S.A., astfel încât se impune modificarea hotărârii și respingerea capetelor de cerere privind plata premierelor, ajutoarelor materiale și contravaloarea tichetelor de masă neacordate din luna iunie 2010.
Față de cele prezentate, învederează următoarele:
Ajutorul material cu ocazia Paștelui, Crăciunului și prima de Ziua Feroviarului sunt reglementate de art. 64 alin. 1 și 2 din CCM 2009/2010, modificat prin act adițional pentru aplicarea CCM în anul 2010. În ceea ce privește anii 2009 și 2010, urmează să se interpreteze prevederile Contractului Colectiv de Muncă 2009/2010, notele de negociere, procesele verbale încheiate anterior încheierii CCM 2009, actul adițional la CCM 2009/2010, înregistrat la Direcția de Muncă București sub nr. 1713/21.04.2010, potrivit cărora părțile dialogului social au stabilit de comun acord cu reprezentanții salariaților - federațiile sindicale semnatare, ca prevederile art. 64 alin. 1 și 2 să nu se aplice în anii 2009 și 2010.
Conform actului adițional la CCM 2009/2010, înregistrat la Direcția de Muncă București sub nr. 1713/21.04.2010, se prevede modificarea art. 30, 64 alin. 1 și 2 și art. 74 ce reglementa acordarea ajutorului material de P. și C. și prima de Ziua Feroviarului, în sensul ca prevederile art. 30, 64 alin. 1 și 2 și art. 74 să nu se aplice în anul 2010. Având în vedere înțelegerea părților semnatare consemnată în Contractul Colectiv de Muncă 2009/2010 și actul adițional la CCM, solicită să se rețină că voința părților semnalare a CCM a fost de a nu se aplica prevederile art. 64 în anul 2009, precum și art. 30, art. 64 și art. 74 în anul 2010 și deci, a nu se acorda premierele de P., C. și Ziua Feroviarului, salariul suplimentar, tichete de masă. Având în vedere voința părților dialogului social, astfel cum rezultă din redactarea CCM 2009 și a actului adițional nr. 1713/2010, solicită să se constate că nu sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii contractuale a angajatorului, întrucât convenția încheiată de părți prezentată nu prevede acordul nici uneia din părțile semnatare a CCM la aplicarea art. 64 din CCM, această obligație nefiind asumată de angajator pentru anii 2009 și 2010.
Pentru aceste motive, solicită admiterea apelului și modificând sentința apelată, să se respingă capetele de cerere privind acordarea ajutorului material de C. și salariul suplimentar ca nefondate.
3.1. Interpretând greșit prevederile Contractului Colectiv de Muncă al CFR Marfă S.A., instanța a schimbat în mod nelegal înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora, dând o interpretare diferită, eronata a prevederilor CCM.
În acest context, în temeiul art. 40 alin. 2 Codul Muncii, raportat la art. 243 Codul Muncii, art. 155 Codul Muncii și art. 41 alin. 5 din Constituție, ce statuează obligația angajatorului de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv aplicabil și contractele individuale de muncă, apelanta pârâtă a fost obligată să achite intimaților reclamanți drepturi bănești necuvenite ori deja acordate salariaților.
Urmează să se reanalizeze probele administrate, urmând să se constate că CCM 2007/2008, 2009/2010 stabilit de părți prevede la art. 30 următoarele:
„(1) Pentru munca depusă în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”.
Așa cum este prevăzută în Contractele Colective de Muncă, această clauză NU are caracter obligatoriu, deci angajatorul nu s-a obligat să acorde și nici nu s-a prevăzut că salariatul va primi, clauza neavând caracter imperativ, în mod nelegal a fost dispusă angajarea răspunderii contractuale specifică raporturilor de muncă.
Prin depășirea rolului activ al instanței de judecată, au fost nesocotite prevederile contractuale și temeiul de drept al acțiunii, Contractul Colectiv încheiat la nivel de unitate angajatoare, apreciindu-se aplicabilitatea în cauză a contractului colectiv la nivel superior, CCM grup de unități feroviare încheiat în anul 2006. Critică sentința apelată întrucât nu este pronunțată prin interpretarea unor probe administrate, aflate la dosarul cauzei, care să susțină și să motiveze hotărârea pronunțată.
Raportându-se la CCM la nivel de grup de unități feroviare încheiat în anul 2006 și modificat în anul 2008 prin act adițional, apreciază nelegalitatea hotărârii pentru motivele prevăzute de art. 470 și următoarele Cod procedură civilă, impunându-se admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate și respingerea cererilor.
3.2. Ajutorul material cu ocazia Crăciunului este reglementat de art. 64 din CCM 2007/2008, fiind reluat de același articol al CCM 2009/2010, cu mențiunea că în anii 2009 și 2010 nu se aplică prevederile art. 64 CCM.
Conform Contractelor Colective de Muncă încheiate, premierea acordată de Ziua Feroviarului și ajutoarele materiale de P. și C. 2009 și 2010 sunt asimilate unui ajutor social financiar (art. 64 din Cap. VI - Protecția salariatului), fiind în fapt o sumă acordată de societate pentru completarea veniturilor nete ale salariaților.
Acest sprijin financiar s-a stabilit de către părți, prin contract, urmând a fi acordat în anumite condiții. Acordarea acestui sprijin material nu este obligatorie, dovada fiind neincluderea sa ca obligație a societății în clauzele contractuale prevăzute în CCM, Cap. II - Sistemul de salarizare. El poate fi acordat numai în anumite condiții negociate de părții.
Statutul premierelor de Ziua Feroviarului, P. și C. era acela de ajutor social, financiar, fiind o libertate a S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A., în raport cu angajații săi, având caracter de obligație doar în condițiile financiar-economice stabilite de Consiliul de Administrație al societății.
Reclamantul dorește acordarea unei premieri doar pentru faptul că în contractul colectiv de muncă se prevede că se poate acorda această premiere în anumite condiții, fără a se verifica existența și îndeplinirea acelor condiții, instanța fiind obligată la a aprecia dacă toate aceste susțineri se confirmă.
Prin acordul părților, în Contractul Colectiv de Muncă s-a instituit un mecanism prin care să se acorde o sumă de bani cu ocazia Zilei Feroviarului și cu ocazia sărbătorilor religioase. Pentru această sumă de bani, pentru a putea fi acordată, trebuiau parcurse o . etape. Obligativitatea deciziei Consiliului de Administrație, decizie care se ia cu consultarea reprezentanților sindicatelor reprezentative, vizează tocmai constatarea îndeplinirii condițiilor cumulative pentru a se putea acorda o recompensă materială.
În ceea ce privește perioada de referință 2009-2010, urmează să se interpreteze prevederile Contractului Colectiv de Muncă 2009/2010, notele de negociere, procesele verbale încheiate anterior încheierii CCM 2009, actul adițional la CCM 2009/2010, înregistrat la Direcția de Muncă București sub nr. 1713/21.04.2010, părțile dialogului social au stabilit de comun acord cu reprezentanții salariaților - federațiile sindicale semnatare, ca prevederile art. 64 alin. 1 și 2 să nu se aplice în anii 2009 și 2010, deci, să nu se acorde premierele solicitate în cauză.
Față de cele prezentate, apreciază că se impune admiterea apelului, casarea hotărârii apelate în raport cu criticile formulate în ceea ce privește încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, dezbătute în motivele cererii de apel și modificarea hotărârii atacate, cu privire la celelalte motive de apel.
4. De asemenea, în temeiul prevederilor art. 723 și următoarele Cod procedura civilă solicită să se desființeze titlul, repunând părțile în situația anterioară, prin întoarcerea executării, în temeiul dispozițiilor noului Cod de procedura civilă. Având în vedere cererea de executare formulată de intimatul reclamant și listele de plată întocmite de pârâtă, solicită să se dispună întoarcerea executării, prin obligarea intimatului la restituirea sumelor încasate în temeiul titlului desființat.
5. De asemenea, solicită acordarea cheltuielilor de judecată ce se vor face cu judecarea prezentei căi de atac.
În drept, invocă prevederile Codului Muncii, CCM, dispozițiile art. 470 și următoarele Cod procedură civilă.
Ca probatorii, pentru pârâtă, solicită admiterea probei cu înscrisuri.
Intimatul reclamant A. F. nu a formulat întâmpinare.
În apel nu s-au administrat alte probe.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 476 – 480 Cod procedură civilă, Curtea constată că apelul este fondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la modul în care Tribunalul a analizat și soluționat cauza:
Din analiza sentinței apelate, se constată că instanța de fond a analizat în mod efectiv problemele puse în discuție, respectiv efectele prevederilor din contractul colectiv de muncă și nu există contradicții în considerentele sentinței.
Chiar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (cauza Albina contra României, paragraful 33).
Așa cum a mai arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale implică în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (paragraful 30).
Așadar, prin prisma art. 6 din Convenție, instanța poate și trebuie să analizeze mai întâi pertinența motivelor invocate de părți și dacă le consideră pertinente să le analizeze în fond. Dacă constată însă că anumite motive nu sunt pertinente în cauză, analiza pertinenței acestora este suficientă și nu există nici o obligație pentru instanță de a analiza motive care a constatat că nu sunt pertinente cauzei.
Pe de altă parte, considerentele prezentei decizii vin să suplinească acolo unde este cazul argumentele soluției primei instanțe.
În plus, motivarea în sinteză sau omisiunea instanței de fond de a analiza unele argumente ale părților nu constituie o încălcare a dreptului la apărare de natură a afecta însăși dreptul de acces la o instanță sau dreptul la un proces echitabil garantate de prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale întrucât în materie civilă nu este garantat accesul la un dublu grad de jurisdicție, iar apelanta-pârâtă a avut posibilitatea să își prezinte în fața instanței de apel apărările referitoare la pretențiile reclamantei, iar aceste apărări au fost analizate de instanța de apel așa cum se va arăta în continuare, având în vedere caracterul devolutiv al căii de atac. În acest mod, dreptul la un proces echitabil este realizat, pârâta având posibilitatea de a-și expune argumentele în fața unei instanțe care în mod efectiv le-a analizat.
Astfel, în mai multe ocazii, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile art.21 din Constituție, interpretate în spiritul pe care Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale îl conferă principiul liberului acces la justiție prin art.6 pct.1, exceptând situația cauzelor penale, nu prevede în mod explicit dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească dar nici implicit din aceste prevederi nu rezultă acest drept. Curtea Constituțională a invocat în sprijinul acestei soluții faptul că, pe de o parte, art.21 din Constituție nu prevede un asemenea drept, iar pe de altă parte că, potrivit prevederilor constituționale ale art.125 alin.(3) și art.128, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt stabilite prin lege căreia părțile interesate și Ministerul Public trebuie să i se supună în exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești (Decizia nr.73 din 4 iunie 1996). În același sens, Curtea Constituțională a mai arătat că accesul liber la justiție nu presupune accesul la toate căile de atac și instanțele judecătorești prevăzute în Constituție. (Decizia nr.66 din 14 aprilie 1997).
Aceste soluții de principiu se mențin în referire la textele constituționale corespunzătoare, care au primit o nouă numerotare după modificarea și republicarea acesteia.
De asemenea, se constată că nu sunt întemeiate susținerile privind depășirea limitelor învestirii și existența unor motive străine cauzei în considerentele sentinței din perspectiva prevederilor contractuale avute în vedere.
Astfel, potrivit art. 241(1) lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) clauzele din contractele colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă .
Pe de altă parte, art. 238 alin.1 și alin.3 din Codul muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) și art.8 al.2 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare și aplicabilă în perioada relevantă), contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractelor colective de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au caracter minimal.
Așadar, prin contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, părțile pot cuprinde drepturi noi sau la un nivel superior celor stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național care au un caracter minimal.
Aceste prevederi legale cu caracter expres fixează limitele în care părțile unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel inferior pot negocia și pot încheia acest contract.
Opțiunea suverană a legiuitorului a fost aceea ca negocierile între patronat și salariați la nivel de unitate să fie limitate, în sensul de a nu se da posibilitatea stabilirii unor drepturi la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
În materia raporturilor de muncă, legiuitorul a înțeles să asigure o anumită protecție salariaților prin limitarea posibilităților patronatului de a impune clauze cuprinzând drepturi la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă la nivel superior, tocmai pentru a restabili echilibrul dintre părți, având în vedere că angajatul se află într-o poziție de dependență și inferioritate față de angajator, astfel încât poate fi protejat prin limitele impuse de contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, negociat de organizații sindicale reprezentative la nivel național sau de ramură, cu o mai mare forță.
În condițiile în care prevederile legale incidente interzic în mod expres stabilirea, prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, a unor drepturi la nivel inferior celor stabilite la nivel superior, în cazul în care se încalcă această interdicție, angajații beneficiază de drepturile stabilite la nivel minimal în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, nefiind necesar a se anula prevederile din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel inferior ceea ce, de altfel, ar putea fi chiar imposibil în măsura în care anumite drepturi sunt omise din reglementarea acestor contracte, lipsind chiar o clauză a cărei anulare să se poată solicita.
În consecință, Tribunalul nu putea ignora prevederile din contractele colective de muncă aplicabile. În plus, reclamanta a invocat în mod generic contractele colective de muncă.
Așadar, nu se poate considera că Tribunalul a depășit limitele învestirii, acesta pronunțându-se asupra cererilor deduse judecății, limitat la obiectul acestora, dar raportat la toate normele contractuale aplicabile în cauză.
Ca urmare, acest motiv de apel nu este întemeiat.
Cu privire la prescripția dreptului la acțiune:
Excepția rezultă din modul de calificare a drepturilor pretinse. Astfel, apelanta susține că drepturile pretinse nu sunt drepturi salariale astfel încât, termenul de prescripție aplicabil nu este cel corespunzător acțiunilor ce au ca obiect drepturi salariale ci cel corespunzător acțiunilor prin care se solicită îndeplinirea unor obligații prevăzute în contractul colectiv de muncă.
Salariul suplimentar era prevăzut în art.30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008.
Acest articol face parte din secțiunea G-„Alte prevederi” din Capitolul II intitulat „Sistemul de salarizare”.
Aceste prevederi sunt preluate în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SNTFM CFR - Marfă SA și înregistrat sub nr.1632/29.03.2007, tot în art.30 din Capitolul II intitulat „Sistemul de salarizare”.
Așadar, prin voința părților, salariul suplimentar anual se încadrează în noțiunea de drept salarial.
În consecință, excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă în fața instanței de fond nu este întemeiată, fiind aplicabile prevederile art. 283 al.1 lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) iar nu prevederile art. 283 al.1 lit. e) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză).
În art.71 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008, sunt reglementate ajutoare materiale pentru sărbătorile de Paști și C. și o premiere pentru Ziua feroviarului.
În textul acestui articol se prevede că, „în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele:
„a) cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații […] care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se află în concediu fără plată cu durata de un an; b) pentru Ziua feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare;”
Prevederile art.71 lit.a) și b) din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008 sunt preluate în art.64 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SNTFM CFR - Marfă .
Este adevărat că aceste texte contractuale se referă la un „ajutor material” cu ocazia sărbătorilor și la o „premiere”, fiind incluse în capitolul „Protecția salariatului” alături de ajutoare materiale pentru căsătorie, nașterea unui copil sau deces.
Totuși, se constată că, în realitate, ajutorul material pentru sărbătorile de Paști și C. și premierea pentru Ziua Feroviarului, nu sunt acordate cu scopul de a sprijini material salariatul cu ocazia unor evenimente familiale sau de altă natură care ar determina nevoia unui sprijin din partea angajatorului.
De altfel, aceste prevederi nu au legătură nici cu celelalte prevederi din capitolul respectiv, care se referă la protecția socială și protecția sănătății angajaților.
Ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorilor și premierea pentru Ziua Feroviarului sunt în realitate premieri acordate de angajator cu ocazia unor sărbători, ca recompensă pentru munca depusă de angajați pe parcursul anului.
În cazul Sărbătorilor de Paști și C., deși se folosește noțiunea de „ajutor material”, se constată că sunt stabilite criterii de acordare care au legătură exclusiv cu activitatea desfășurată în cadrul societății, respectiv lipsa absențelor nemotivate, a abaterilor disciplinare, iar acordare este condiționată de desfășurarea activității în cadrul societății, în sensul că salariații care s-au aflat în concediu fără plată de un an nu beneficiază de acest „ajutor material”.
Rezultă astfel că în cazul drepturilor pretinse de reclamantă, acordarea lor nu este determinată și condiționată de o stare de nevoie în care s-ar putea găsi salariatul în anumite situații, pentru a avea natura unei măsuri de protecție socială de care angajații pot beneficia sau nu în funcție de situația lor socială particulară, așa cum este cazul celorlalte ajutoare materiale reglementate de textele contractuale indicate anterior.
Aceste drepturi au fost prevăzute în contractul colectiv de muncă pentru a celebra anumite sărbători și a recompensa activitate din cursul anului a salariaților care au respectat minime norme de disciplină internă.
În această situație, prevederile art.154(1) și 155 din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) trebuie interpretate coroborat, în sensul că „adaosurile” la care se referă art. 155 din Codul Muncii trebuie să fie acordate în considerarea muncii desfășurate de angajat pentru a se concluziona că ele sunt drepturi de natură salarială.
Noțiunea de „adaos” folosită de art. 155 din Codul Muncii este una care cuprinde orice drepturi corespunzătoare muncii prestate, ce fac astfel parte din salariu.
Aceasta este și situația de față în care, acordarea drepturilor pretinse de reclamantă, reglementate de contractul colectiv de muncă aplicabil, este determinată nu doar de calitatea de salariat ci și de desfășurarea activității precum și de modul în care ea a fost desfășurată.
Rezultă astfel că drepturile pretinse de reclamantă pentru sărbătoarea de C. feroviarului au natura unor drepturi salariale, fiind vorba de premieri acordate cu ocazia unor sărbători religioase respectiv a unei sărbători profesionale.
În concluzie, fiind stabilită natura drepturilor pretinse ca fiind drepturi de natură salarială rezultă că drepturile pretinse de reclamantă au natura unor drepturi salariale, fiind aplicabile prevederile art. 283 al.1 lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) iar nu prevederile art. 283 al.1 lit. e) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză).
Așadar, potrivit acestei reglementări, termenul de prescripție aplicabil este de 3 ani de la data nașterii drepturilor pretinse.
Referitor la fondul cauzei:
Prin actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al CFR Marfă SA înregistrat sub nr.1713/21.04.2010 la Agenția pentru prestații sociale a Municipiului București, s-a stabilit că art.30 se modifică în sensul că la alineatul 2 se prevede în mod expres că salariul suplimentar nu se acordă pentru anul 2010.
Ca urmare, reclamanta nu avea dreptul la salariul suplimentar pentru anul 2010.
Tot prin actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al CFR Marfă SA înregistrat sub nr.1713/21.04.2010 la Agenția pentru prestații sociale a Municipiului București, s-a stabilit că art.64 se modifică în sensul că la alineatul 2 se prevede în mod expres că ajutoarele materiale prevăzute de acest articol, deci inclusiv ajutorul material pentru C. nu se acordă pentru anul 2010.
Acest act adițional fiind încheiat anterior datei celebrării acestei sărbători producea efecte la acea dată.
Astfel, chiar dacă reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, față de voința exprimată în sens contrar în mod neechivoc de partenerii dialogului social care au negociat aplicabilitatea prevederilor din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, aceste drepturi nu se mai putea acorda pentru anul 2010, având în vedere că toate societățile din cadrul grupului de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel au stabilit că salariul suplimentar și ajutorul material pentru sărbătoarea Crăciunului nu se acordă pentru anul 2010.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 480 Cod.pr.civ. se va admite apelul și se va schimba sentința apelată dar numai în parte, în ceea ce privește drepturile aferente perioadei ulterioare datei de 21.04.2010, astfel cum s-a arătat, urmând a se menține restul dispozițiilor sentinței apelate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de apelanta pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ - CFR MARFĂ S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1 și cu sediul procesual ales în C., . nr. 2, împotriva sentinței civile nr. 4525 din 05 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant A. F., domiciliat în Murfatlar, ., ., ..
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că respinge ca nefondate pretențiile privind plata salariului suplimentar 2010, a primei de C. 2010.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 septembrie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
R. A. M. B.
GREFIER
M. D.
Red.hot.jud.fond A.N.
Tehnored.dec.jud.apel R.A./09.10.2014/6 exp.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 105/2014.... | Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 265/2014.... → |
|---|
