Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 232/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 232/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 07-04-2015 în dosarul nr. 1256/118/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 232/CM
Ședința publică din 07 aprilie 2015
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE - R. A.
JUDECĂTOR - M. B.
GREFIER - M. D.
Pe rol soluționarea apelului civil declarat de apelanta reclamantă C. A., domiciliată în C., ., .. B, . civile nr. 2575 din 23 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, având ca obiect contestație decizie de concediere, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. R. C. S.R.L., cu sediul în C., .. 26 și cu sediul procesual ales în C., . nr. 128A, ., ., la Cabinet de Avocat D. B..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apelanta reclamantă C. A., personal și asistată de avocat F. I., în baza împuternicirii avocațiale nr. 26 din 23 decembrie 2014 pe care o depune la dosar împreună cu chitanța . nr. 900 din 23 decembrie 2014, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat, în cuantum de 1.000 lei și intimata pârâtă S.C. R. C. S.R.L., reprezentată de avocat D. B., în baza împuternicirii avocațiale nr. 267 din 06 aprilie 2015 pe care o depune la dosar.
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 155 și următoarele Cod procedură civilă.
Apelul este declarat și motivat în termenul legal prevăzut de lege și scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Potrivit referatului întocmit în cauză de către grefierul de ședință se constată că la dosar s-a depus de intimata pârâtă S.C. R. C. S.R.L., întâmpinare.
Apărătorul intimatei pârâte S.C. R. C. S.R.L. solicită ca prezenta hotărâre să fie comunicată la sediul procesual ales, respectiv la cabinetul său din C., . nr. 128A, ., ..
Întrebate fiind părțile, prin apărători, arată că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus sau excepții de invocat, solicitând cuvântul pe fond.
Curtea, luând act de declarația părților, prin apărători, în sensul că nu mai sunt cereri de formulat, probe de propus sau excepții de invocat, în temeiul dispozițiilor art. 392 Cod procedură civilă declară deschise dezbaterile și acordă cuvântul pe fondul cauzei.
Apărătorul apelantei reclamante C. A., având cuvântul solicită admiterea apelului și schimbarea sentinței atacate, conform motivelor de apel, cu cheltuieli de judecată.
Capătul de cerere ce viza reintegrarea a fost menționat în petitul cererii de chemare în judecată prin solicitarea repunerii părților în situația anterioară. Instanța de fond a respins acest capăt de cerere, ca nefondat, indicând ca și text de lege dispozițiile art. 54 din Codul muncii ce vizează suspendarea contractului individual de muncă la cererea părților, arătând că acest atribut aparține în mod exclusiv numai părților.
În conținutul motivelor de apel au arătat că potrivit legii această măsură a suspendării contractului individual de muncă nu poate dăinui la nesfârșit, fiind determinată de anumite situații. Dispozițiile art. 54 Codul muncii sunt foarte clare și explică în ce situații se poate dispune suspendarea contractului individual de muncă la cererea părților respectiv prin acordul acestora.
Urmează a se avea în vedere cele două înscrisuri depuse în calea de atac a apelului, ce au fost prezentate și la instanța de fond, care exemplifică faptul că această suspendare a fost solicitată, odată pentru concediu fără plată și este indicată perioada pentru care opera suspendarea și odată pentru . creștere a copilului pe acea perioadă de doi ani de zile.
Ori în condițiile în care din punct de vedere legal avem determinarea exactă și respectiv situațiile pentru care această suspendare a fost cerută, instanța potrivit art. 22 din codul de procedură civilă și raportat la modul în care reclamanta a învestit-o, avea posibilitatea să pună în discuție și această problemă, dacă se considera nelămurită în totalitate. Însă, după cum se poate observa problema referitoare la faptul că în decizia de suspendare nr. 3 din 07 martie 2014 nu este prevăzut nici un termen, nu a fost lămurită de către instanța de fond, aceasta mulțumindu-se să facă doar o simplă analiză lipsită de concordanță legală.
Ținând cont de caracterul devolutiv dar și de rolul instanței de control judiciar consideră că sunt suficiente motive care să îndriduiască instanța să admită apelul formulat de către reclamantă și să dispună luarea măsurii privind reangajarea, respectiv repunerea părților în situația anterioară.
Apelanta reclamantă C. A. precizează că în luna august 2014 a formulat o cerere prin care a adus la cunoștința angajatorului că fiind însărcinată cu al doilea copil va intra în concediu maternal. Pentru a putea beneficia de concediul maternal a precizat exact data de intrare în concediu respectiv 25 august 2014. Toate cererile de concediu fără plată sunt pe perioadă determinată de o lună de zile, cu aprobarea angajatorului. Din data de 25 august 2014 când a intrat în concediu maternal nu a mai trimis și nu a mai solicitat angajatorului concediu fără plată.
La solicitarea instanței, precizează că nu a intrat în concediu de creștere a copilului întrucât pentru o lună de zile, respectiv 25 martie - 25 aprilie 2014 nu i-au mai fost plătite contribuțiile.
Apărătorul intimatei pârâte S.C. R. C. S.R.L., având cuvântul solicită a se aprecia asupra împrejurării că în mod corect instanța de fond a respins capătul de cerere privind reintegrarea reclamantei în funcția deținută anterior.
La dosar au fost depuse înscrisuri, la care atât reclamanta cât și pârâta au achiesat prin semnătură și nu au fost contestate în fața instanței de fond. Consideră că art. 54 din Codul muncii își găsește aplicabilitatea în prezenta cauză raportat la înscrisurile depuse.
Instanța de fond a considerat prin admiterea, în parte, a acțiunii și anularea acelor înscrisuri că reclamanta trebuie să beneficieze de toate drepturile de care a fost lipsită ca efect al emiterii acestora, respectiv notificarea de concediere prin desființarea locului de muncă din data de 12 decembrie 2013, înștiințarea din 12 decembrie 2013, decizia de încetare a suspendării contractului individual de muncă nr. 2 din 20 ianuarie 2014 și decizia nr. 2 din 20 ianuarie 2014.
Pentru cele arătate, solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței de la fond ca temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată.
Fiind lămurită cu privire la cauza dedusă judecății, în conformitate cu dispozițiile art. 394 alin.1 Cod procedură civilă, instanța declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare asupra apelului.
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului C., secția I civilă sub nr._ ,reclamanta C. A.a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. R. C. S.R.L.ca instanța să pronunțe o hotărâre prin care:
- să se constate nulitatea absolută a înscrisului intitulat „Notificare concediere prin desființarea locului de muncă”, pentru nerespectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute de art. 76 și art. 252 alin. 2 din Codul muncii;
- să se constate nulitatea absolută a înscrisului intitulat „Înștiințare” nr. 261/12.12.2013, pentru nerespectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute imperativ de art. 76 și art. 252 alin. 2 din Codul muncii;
- să se constate nulitatea absolută a Deciziei de încetare a suspendării contractului individual de muncă nr. 02/20.01.2014, pentru nerespectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute imperativ de art. 252 alin. 2 din Codul muncii;
- să se constate nulitatea absolută a Deciziei din data de 20.01.2014, pentru nerespectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute imperativ de art. 252 alin. 2 din Codul muncii;
- să se dispună repunerea părților în situația anterioară emiterii acestor acte;
- să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
În fapt,reclamanta a arătat că este angajata pârâtei din data de 09.12.2010, conform contractului individual de muncă înregistrat la I.T.M. sub nr._/09.12.2010, pe funcția de psihopedagog.
După nașterea copilului a formulat o cerere de suspendare a contractului individual de muncă potrivit art. 51 alin. 1 lit. a) din Codul muncii, activitatea sa fiind suspendată între 19.01.2012 și 19.01.2014.
Reclamanta a susținut că la data de 12.12.2013 a formulat cerere de reluare a activității ca urmare a expirării perioadei legale de 2 ani a concediului de creștere a copilului, ce a fost comunicată pârâtei prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la data de 19.12.2013.
Prin înscrisurile intitulate „notificare concediere prin desființarea locului de muncă” și „înștiințare” nr. 261/12.12.2013, conducerea societății i-a adus la cunoștință că postul său fusese desființat prin decizia nr. 102/01.06.2011, iar începând cu data de 19.01.2014 contractul său individual de muncă este încetat conform art. 65 alin. 1 din Codul muncii.
Reclamanta a mai învederat că la data de 04.02.2014 prin serviciul de curierat i-a fost comunicată decizia de încetare a suspendării contractului individual de muncă nr. 2/20.01.2014 și decizia de revenire asupra deciziei nr. 102/01.06.2011 privind restructurarea postului de psiholog în specialitatea consiliere psihologică.
Reclamanta a arătat că prin modalitatea în care a emis înscrisurile contestate, pârâta a încălcat în mod grav normele imperative care reglementează încetarea contractului individual de muncă.
În drept,s-au invocat art. 76, art. 78, art. 80 alin. 1 și 2, art. 252 alin. 2 din Codul muncii.
În probațiune,s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Au fost anexate acțiunii înscrisurile contestate, dovezi de comunicare.
În apărare, pârâta S.C. R. C. S.R.L.a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
Pârâta a motivat că înscrisurile contestate îndeplinesc toate condițiile legale de fond și de formă, iar niciun aspect dintre cele invocate de reclamantă în cuprinsul acțiunii nu se circumscrie cazurilor de nulitate absolută.
În drept,s-a invocat art. 205 alin. 2 Cod procedură civilă.
În probațiune,s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriul reclamantei.
A fost anexată documentația care a stat la baza emiterii înscrisurilor contestate.
Prin notele de ședință depuse la termenul de judecată din data de 13.10.2014, pârâta și-a exprimat poziția procesuală față de înscrisurile contestate.
Acțiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.
Prin sentința civilă nr. 2572/23.10.2014 pronunțată de Tribunalul C. s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta C. A. în contradictoriu cu pârâta ..R.L., s-a constatat nul absolut înscrisul intitulat de pârâtă „Notificare concediere prin desființarea locului de muncă” din data de 12.12.2013 și înscrisul intitulat de pârâtă „Înștiințare” din data de 12.12.2013. S-a constatat nulitatea absolută a deciziei de încetare a suspendării contractului individual de muncă nr. 2/20.01.2014 emise de pârâtă și a deciziei nr. 2/20.01.2014; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a drepturilor salariale și a celorlalte drepturi de care reclamanta a fost lipsită ca efect al emiterii următoarelor înscrisuri: „Notificare concediere prin desființarea locului de muncă” din data de 12.12.2013, „Înștiințare” din data de 12.12.2013, decizie de încetare a suspendării contractului individual de muncă nr. 2/20.01.2014 și decizie nr. 2/20.01.2014; s-a respins ca nefondată acțiunea pe capătul de cerere privind reintegrarea în funcția deținută anterior și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta a deținut calitatea de salariat al pârâtei conform contractului individual de muncă înregistrat la I.T.M. C. sub nr._/09.12.2010, ocupând funcția de psihopedagog.
Având în vedere că la data de 19.01.2014 urma să înceteze concediul de creștere a copilului până la împlinirea vârstei de doi ani, la data de 12.12.2013 reclamanta a solicitat societății pârâte reîncadrarea pe postul deținut anterior suspendării contractului individual de muncă.
Pârâta a emis la aceeași dată „Înștiințarea” cu nr. 261/12.12.2013, prin care reclamantei i s-a adus la cunoștință că prin Decizia nr. 102/01.06.2011 s-a hotărât desființarea postului ca urmare a reorganizării activității, urmând ca începând cu data de 19.01.2014 contractul său de muncă să înceteze și să primească decizia de concediere.
Prin notificarea emisă la data de 12.12.2013, reclamantei i s-a adus la cunoștință că postul ocupat de reclamantă s-a desființat începând cu 01.06.2011.
Prin decizia cu nr. 2/20.01.2014, pârâta a revenit asupra deciziei nr. 102/01.06.2011, aceasta fiind anulată. La aceeași dată, pârâta a emis decizia nr. 2/20.01.2014 de încetare a suspendării contractului individual de muncă, dispunându-se în sensul că reclamanta își va relua activitatea.
Reclamanta a contestat înscrisurile emise de pârâtă, cu argumentul că prin însăși succesiunea lor denotă voința angajatorului de a pune capăt raporturilor de muncă.
Reclamanta a mai invocat și încălcarea condițiilor de formă prevăzute cu titlu imperativ de art. 76 și 252 alin. 2 din Codul muncii.
Pentru a preveni abuzurile și a crea o modalitate de control a împrejurărilor în care angajatorul acționează în această materie, dar și pentru a reglementa un mijloc real de protecție a salariaților, legiuitorul a impus anumite condiții stricte de formă și de fond în care angajatorul poate dispune cu privire la contractul de muncă al unui salariat al său.
Instanța a reținut că însăși pârâta s-a dezis de o parte din actele contestate, respectiv de decizia de încetare a suspendării contractului individual de muncă nr. 2/20.01.2014 și decizia din data de 20.01.2014, a căror nulitate a fost constatată prin hotărâre de către instanța de fond.
În aceste condiții, nu-și poate produce din nou efectele decizia nr. 102/01.06.2011, aceasta fiind nulă prin chiar voința angajatorului.
În acest context, instanța a reținut că pârâta nu a demonstrat caracterul definitiv al suprimării postului din structura sa organizatorică, nu a probat că măsura ar fi avut o cauză reală, un caracter obiectiv și că este serioasă, având la bază studii temeinice vizând îmbunătățirea activității.
S-a reținut a fi lovite de nulitate în consecință și înscrisurile emise la data de 12.12.2013, respectiv „Notificare concediere prin desființarea locului de muncă” și „Înștiințare”.
Ca o consecință a repunerii în situația anterioară, s-a constatat că este întemeiat și capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata către reclamantă a drepturilor salariale și a tuturor celorlalte drepturi de care reclamanta a fost lipsită ca efect al următoarelor înscrisuri: „Notificare concediere prin desființarea locului de muncă” din data de 12.12.2013, „Înștiințare” din data de 12.12.2013, decizie de încetare a suspendării contractului individual de muncă nr. 2/20.01.2014 și decizie nr. 2/20.01.2014.
Instanța a luat act totodată că, prin decizia nr. 3/07.03.2014 s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantei conform art. 54 din Codul muncii.
Conform art. 54 din Codul muncii, contractul individual de muncă poate fi suspendat, prin acordul părților, în cazul concediilor fără plată pentru studii sau pentru interese personale.
Existând un acord al părților asupra suspendării contractului individual de muncă, repunerea părților în situația anterioară sub aspectul reintegrării reclamantei în funcția deținută anterior este un capăt de cerere nefondat, motiv pentru care a fost respins ca atare.
Reglementate de art. 453 Cod procedură civilă, cheltuielile de judecată reprezintă ansamblul sumelor de bani, pe care trebuie să le suporte părțile în legătură cu activitatea procesuală.
Acestea pot fi puse de instanță în sarcina părții aflate în culpă procesuală, însă condiționat de dovedirea lor de către partea interesată.
La dosar a fost depusă chitanța care atestă suportarea de către reclamantă a onorariului de avocat, motiv pentru care instanța a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat (fila nr. 46).
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta C. A., invocând în esență următoarele: potrivit legii judecătorul are obligația în conformitate cu dispozițiile art. 22 Cod procedură civilă pct. 2 să solicite părților din proces explicații orale ori în scris cu privire la toate aspectele de fapt și de drept invocate de părți în cererea de chemare în judecată, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului; raportând această obligație legală și imperativă la speța de față, judecătorul fondului avea obligația de a cere explicații părților cu privire la suspendarea contractului individual de muncă în baza art. 54 Codul Muncii; acest lucru era necesar deoarece contestatoarea a solicitat repunerea părților în situația anterioară care viza și reintegrarea acesteia pe postul deținut anterior desfacerii contractului de muncă; potrivit legii această suspendare nu poate avea o perioadă nedeterminată motiv pentru care instanța fiind legal investită și cu reintegrarea pe porul deținut anterior trebuia să verifice care este durata acestei suspendări cerând lămuriri de la contestatoare; după cum se poate observa instanța s-a mărginit doar să facă mențiune că acest contract este suspendat, motiv pentru care capătul de cerere care viza reintegrarea este nefondat în opinia acesteia; solicită instanței de apel ca în virtutea prerogativelor legale de instanță ce exercită controlul judiciar și în raport de caracterul devolutiv al căii de atac a apelului să constate că la dosarul cauzei există două cereri ale constatatoarei: cererea contestatoarei prin care solicită aprobarea concediului fără plată pentru perioada 08.08._14, precum și cererea constatatoarei prin care solicită aprobarea concediilor de maternitate începând din data de 25.08.2014; prin urmare instanța de apel poate constata că în mod greșit a fost respins ca nefondat capătul de cerere care viza reintegrarea contestatoarei pe postul deținut anterior desfacerii contractului de muncă.
În acest sens s-a atașat o copie a cererilor formulate de contestatoare și dovada de comunicare a acestora prin confirmările de primire semnate de pârâtă.
Față de cele mai sus arătate solicită admiterea apelului în sensul reintegrării contestatoarei pe funcția deținută anterior desfacerii contractului individual de muncă.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 466 – 488 Cod procedură civilă.
Intimata pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului formulat de reclamantă ca nefondat. În esență, aceasta a reiterat apărările formulat în fața instanței de fond.
În apel nu s-au administrat alte probe.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 476 – 480 Cod.pr.civ., Curtea constată că apelul este fondat pentru următoarele considerente:
În cauză, se are în vedere că Tribunalul a anulat decizia nr.2/20.01.2014 emisă de societate prin care aceasta revoca decizia nr.102/01.06.2011 privind „restructurarea” postului de psiholog.
Ca urmare, rămânea aplicabilă această decizie revocată.
Dar, pe de altă parte, Tribunalul a anulat și înscrisurile denumite „notificare concediere prin desființarea locului de muncă” din 12.12.2013 și „înștiințare” din 12.12.2013.
Pârâta nu a formulat apel împotriva acestei soluții, astfel încât aceasta a devenit definitivă.
În aceste condiții, astfel cum a reținut și Tribunalul, toate actele prin care pârâta urmărea încetarea contractului individual de muncă al reclamantei au fost anulate cu consecința menținerii raporturilor de muncă dintre părți.
Pentru acest motiv Tribunalul a și obligat pârâta către reclamantă la plata despăgubirilor egale cu drepturile salariale de care aceasta ar fi beneficiat dacă aceste acte nu erau emise de pârâtă.
Tribunalul a considerat însă că nu poate dispune reintegrarea reclamantei în funcție întrucât contractul individual de muncă este suspendat prin acordul părților.
Or, față de soluția care a intrat în puterea lucrului judecat, prin neapelare, Tribunalul a procedat în mod greșit respingând cererea de reintegrare în funcție a reclamantei.
Astfel, potrivit art.80 al.2 din Codul Muncii, dacă angajatul solicită, instanța trebuie să dispună repunerea părților în situația anterioară concedierii nelegale.
Reintegrarea în funcția anterior ocupată constituie o modalitate de repunere a părților în situația anterioară concedierii nelegale prin reluarea raporturilor de muncă în principal din punct de vedere juridic.
Aceasta presupune includerea angajatului concediat nelegal în statul de funcțiuni al angajatorului și reluarea activității.
Desigur, în măsura în care există o situație în care contractul individual de muncă este suspendat, reluarea propriu – zisă a activității se face la încetarea cauzei de suspendare a contractului individual de muncă însă aceasta nu înseamnă că reintegrarea nu este posibilă. De altfel, în oricare dintre cazurile în care se dispune reintegrarea în funcție poate interveni un caz de suspendare a contractului individual de muncă cum ar fi de exemplu incapacitatea temporară de muncă, ceea ce nu înseamnă că nu sunt aplicabile dispozițiile art.80 al.2 din Codul Muncii.
O soluție contrară conduce la lipsirea de efecte a dispozițiilor art. 80 al.2 din Codul Muncii ceea ce nu este permis.
Astfel, potrivit soluției primei instanțe, reclamanta ar fi trebuit pentru a fi reintegrată în funcție să formuleze o cerere de încetare a suspendării activității, însă o astfel de cerere nu ar putea fi formulată de vreme ce nu s-a dispus reintegrarea sa în funcție și raporturile de muncă nu erau restabilite din punct de vedere juridic.
Pe de altă parte, chiar dacă angajatorul ar fi primit o astfel de cerere, în fața refuzului acestuia de a relua activitatea și în lipsa unei dispoziții a instanței, reclamanta ar fi trebuit să reia demersul juridic în vederea reintegrării în funcție, ceea ce ar constitui o sarcină excesivă și disproporționată din perspectiva art.6 al Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale
de vreme ce aceasta a sesizat deja instanța cu o astfel de cerere pentru admiterea căreia, astfel cum s-a arătat, nu există un impediment real.
Ca urmare, reclamanta are dreptul să fie reîncadrată în funcția anterior deținută, urmând ca reluarea propriu-zisă a activității să se facă atunci când aceasta va solicita încetarea suspendării contractului individual de muncă.
Practic, prin repunerea în situația anterioară concedierii, părțile sunt în situația în care între ele există un raport de muncă ce este suspendat.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 480 Cod.pr.civ. se va admite apelul și se va schimba sentința apelată în parte, în sensul admiterii cererii de reintegrare în funcție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de apelanta reclamantă C. A., domiciliată în C., ., .. B, ., împotriva sentinței civile nr. 2575 din 23 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. R. C. S.R.L., cu sediul în C., .. 26 și cu sediul procesual ales în C., . nr. 128A, ., ., la Cabinet de Avocat D. B..
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că obligă pârâta la reintegrarea reclamantei pe postul deținut anterior.
Menține restul dispozițiilor.
Obligă intimata la 1000 lei cheltuieli de judecată în favoarea apelantei.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 07 aprilie 2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
R. A. M. B.
GREFIER
M. D.
Red.hot.jud.fond A.N.
Red.dec.jud.apel R.A./06.05.2015
Tehnored.gref.M.D./12.05.2015/6 exp.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 152/2015.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 13/2015.... → |
|---|
