Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 342/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 342/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 11-06-2015 în dosarul nr. 342/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 342/CM
Ședința publică din 11 iunie 2015
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
Președinte M. B.
Judecător R. A.
Grefier D. R.
S-au luat în examinare apelurile civile formulate de apelanta reclamantă M. P., domiciliată în C., ., ..103, județul C. și apelanta pârâtă ASOCIAȚIA DE P. MEDEEA II C., cu sediul în C., ., ., împotriva sentinței civile nr. 337/18.02.2015 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, având ca obiect contestație decizie de concediere.
Dezbaterile asupra apelurilor au avut loc în ședința de judecată din data de 26.05.2015 și au fost consemnate în încheierea din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, iar instanța având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 09.06.2015 și respectiv 11.06.2015, când a dat următoarea soluție.
CURTEA
Cu privire la apelurile civile de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._ /18.11.2014 reclamanta M. P. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Asociația de P. Medeea 2 C. anularea deciziei nr. 3 pin care intimata a dispus încetarea contractului individual de muncă nr. 1/1.08.2013, repunerea părților în situația anterioară prin reintegrarea în funcția de administrator și obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în perioada cuprinsă între data desfacerii contractului individual de muncă și data reintegrării efective în muncă, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că decizia de concediere este dată cu încălcarea disp. art.251 și art.252 alin.2 din Codul muncii, invocând excepția prescripției dreptului angajatorului de a aplica sancțiunea motivat de faptul că, potrivit deciziei, măsura a fost luată în considerarea hotărârii Adunării Generale din data de 14.08.2014 iar contractul de muncă a încetat cu data de 21.10.2014. Or, potrivit deciziei nr. 16/2012 a ICCJ, momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile calendaristice pentru aplicarea sancțiunii disciplinare este data înregistrării raportului final al cercetării disciplinare prealabile la registratura unității. Însă singurul înscris care menționează pretinsa abatere disciplinară este procesul verbal al adunării generale din data de 14.08.2014. S-a mai arătat că decizia este lovită de nulitate absolută deoarece nu a avut loc o cercetarea disciplinară și nu au fost respectate disp. art.252 alin.2 din Codul muncii privind mențiunile obligatorii ale unei sancțiuni disciplinare. Pe fondul cauzei, s-a arătat că pretinsele fapte nu corespund realității, și-a îndeplinit toate obligațiile față de angajator, nu a primit nicio altă sancțiune
În drept, au fost invocate 268 alin.1, art.40 alin.2 lit.c, art.61 lit.a, art.247-252, art.268 Codul muncii și art.248 NCPC.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nelegală și netemeinică. S-a arătat că reclamanta a înlocuit contractul de muncă, fără semnătura legală, a avut lipsuri de la încasări și plăți tardive astfel încât prin vot s-a hotărât încetarea colaborării. Reclamanta a fost invitată verbal și telefonic să participe la ședință, dar a refuzat iar noua conducere, prin cele două a informări, în fapt preavize, a încunoștiințat-o despre desfacerea contractului de muncă. Împotriva reclamantei, pârâta a formulat plângere penală.
Prin sentința civilă nr.337/18.02.2015 pronunțată de Tribunalul C. s-a admis cererea formulată de reclamanta M. P. în contradictoriu cu Asociația de P. Medeea 2 C., s-a anulat decizia nr. 3 de încetare a contractului individual de muncă nr. 1/2013 emisă de pârâtă, a fost obligată pârâta la reintegrarea reclamantei în postul deținut anterior concedierii, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data de 21.10.2014 și până la reintegrarea efectivă. S-a respins capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiat.
Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut următoarele aspecte:
Între părți au existat raporturi de muncă, conform contractului individual de muncă nr. 1/2013 (filele 11-13), reclamanta având funcția de administrator.
Prin decizia nr. 3 (nedatată) de încetare a contractului individual de muncă nr. 1/2013, s-a dispus, începând cu data de 21.10.2014, încetarea contractului individual de muncă în baza prevederilor art.61 pct.a din Codul muncii.
În acest context, procedând la analiza legalității actului decizional contestat, prin prisma criticilor formulate de reclamant și raportat la disp. art. 62 alin.2 Codul muncii în referire la art. 251, art.252 din Codul muncii, s-a constatat că acesta este nelegal.
Astfel, instanța a reținut ca procedura cercetării disciplinare prealabile nu a fost parcursa, fapt ce atrage nulitatea absoluta a actului contestat.
Reportat la dispozițiile art.62 alin.2 și 3 și art. 251 din Codul muncii, Tribunalul a reținut că decizia contestată este nula deoarece nu exista dovada convocării in scris a reclamantei in vederea cercetării disciplinare prealabile, convocatorul și procesul verbal ale adunării generale nu acoperă lipsa convocării și nu presupun efectuarea cercetării disciplinare prealabile, așa cum este reglementata de art. 251 din Codul muncii.
Mai mult decât atât, în conformitate cu disp. art. 252 din Codul muncii, care reglementează conținutul obligatoriu al unei decizii de sancționare, s-a constatat că decizia nr. 3 nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege.
D. fiind caracterul imperativ și de ordine publică al acestor prevederi legale, din interpretarea lor gramaticală, logică și sistematică reiese că, dacă dispoziția de sancționare disciplinară nu întrunește fie și doar una dintre condițiile prevăzute de art.252 din Codul muncii, ea este lovită de nulitate absolută în integralitatea sa.
Astfel, in conținutul acestora nu se regăsesc mențiunile obligatorii referitoare la descrierea faptei, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea.
Mențiunile și precizările pe care în mod obligatoriu trebuie să le conțină decizia de concediere au rolul, în primul rând, de a-l informa concret și complet pe salariat cu privire la faptele, motivele și temeiurile de drept pentru care încetează contractul individual de munca, inclusiv cu privire la căile de atac și termenele în care are dreptul să constate temeinicia și legalitatea măsurilor dispuse din voința unilaterală a angajatorului.
Din descrierea faptei trebuie să rezulte în mod concret în ceea ce a constat acțiunea sau inacțiunea săvârșită cu vinovăție de către salariat, inclusiv data comiterii ei, prin care a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul colectiv de muncă aplicabil sau contractul individual de muncă, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici. De asemenea, trebuie să rezulte în mod concret, circumstanțele producerii sale și toate elementele necesare pentru a creiona o imagine suficient detaliată a faptei ilicite pentru ca salariatul, cât și instanța de judecată să poată avea o imagine exactă a faptei imputate. Nu este suficient și nici legal ca pretinsa abatere să fie înscrisă numai în alte documente indicate de angajator, precum referirea la hotărârea adunării generale din data de 14.08.2014.
De asemenea menționarea faptei este insuficientă dacă nu este indicată si data comiterii ei. Descrierea faptei din ce constituie abatere disciplinară trebuie să fie însoțită în mod obligatoriu de indicarea concretă și expresă a prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă, încălcate de angajat prin săvârșirea faptei descrise. Indicarea disp. art.61 lit.a din Codul muncii nu se poate confunda cu îndeplinirea cerinței exprese a legii cuprinsă, în dispozițiile art.252 lit. b din Codul muncii, întrucât potrivit art.252 alin. 2 lit.d din Codul muncii, indicarea temeiului de drept în baza căruia sancțiunea disciplinară se aplică, este o altă cerință legală expres prevăzută de lege și distinctă de cea privind prevederile din statut sau contract încălcate. Or, decizia contestată în cauză, nu indică nicio prevedere care nu ar fi fost respectată de către reclamantă.
Decizia contestată nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabilesau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea. Numai prin indicarea în decizia de sancționarea motivelor pentru care s-au înlăturat aprecierile formulate de salariatul învinuit, se asigură în mod real și efectiv dreptul lui la apărare.
Astfel, întrucât nu respectă condițiile de formă pe care le legea le impune prin dispoziții cu caracter de ordine publică, prevăzute tocmai din acest motiv sub sancțiunea nulității absolute, instanța a apreciat că decizia nr. 3 este nelegală urmând a fi desființată, fără a mai proceda la analiza temeiniciei acesteia.
Potrivit principiului de drept qoud nullum est, nulum producit effectum, consecințele juridice ale sancțiunii nulității constau în lipsirea actului anulat de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea valabilă și restabilirea legalității. Restabilirea egalității, ca efect al nulității, presupune restabilirea situației anterioare – restitutio in integrum, devenind aplcabile dispozițiile art.80 din Codul muncii. Potrivit acestora, în cazul în care concedierea a fost efectuata în mod netemeinic sau nelegal, instanta va dispune anularea ei si va obliga angajatorul la plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. La solicitarea salariatului instanta care a dispus anularea concedierii va repune partile în situatia anterioara emiterii actului de concediere.
Ca urmare, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege fiind lovită de nulitate absolută, instanța a anulat decizia pârâtei nr. 3 de încetare a contractului individual de muncă nr. 1/2013 și va dispune, cu titlu de restabilire a situației anterioare ca efect al nulității, obligarea pârâtei la reintegrarea reclamantei în funcția deținută anterior concedierii. De asemenea, a obligat pârâta să plătească reclamantei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate si reactualizate si celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data de 21.10.2014 (data concedierii) și până la reintegrarea efectivă.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 452 NCPC, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata acestora a fost respinsă ca neîntemeiată, în condițiile în care împuternicirea avocațială și chitanța depusă în susținerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată nu fac referire la contractul de asistență juridică, astfel încât aceasta din urmă nu poate fi considerată un document justificativ care poate sta la baza stabilirii și acordării cheltuielilor de judecată, în lipsa unor elemente esențiale din care să rezulte că plata a fost făcută pentru serviciile prestate în acest dosar.
I. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta M. P. care a formulat următoarele critici:
Cu privire la capătul de cerere prin care a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată instanța a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat, cu toate că la dosar a fost atașată odată cu depunerea contestației și împuternicirea avocațială nr. 112 emisă în baza contractului de asistență juridică încheiat la data de 07.11.2014 de avocat F. A. M..
În raport de considerentele expuse, rezultă cu claritate că a făcut dovada efectuării cheltuielilor de judecată, astfel că sentința pronunțată sub acest aspect al neacordării cheltuielilor de judecată este nelegală și netemeinică, motiv pentru care solicită admiterea apelului și pe cale de consecință, solicită schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii și a capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, obligând pe intimată la plata sumei de 900 lei reprezentând onorariu avocat.
Apelul declarat de apelantă reclamanta M. P. este întemeiat.
Potrivit art. 451-453 Cod procedură civilă:
“Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.
(…)
Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.
Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.”
În cauză de față, reclamanta a castigat procesul și pentru a beneficia de dispozițiile legale mai sus menționate în ceea ce privește cheltuielile de judecată trebuia să depuna la dosar atât dovada angajarii avocatului, respectiv contractual de asistenta juridică cât și chitanta din care să rezulte că a achitat un anumit onorariu.
În dosarul cauzei se regăsește contractual de asistenta juridică precum și chitanta nr. 99/30.11.2014 pe care a depus-o la dosar în ședința publică, în cuantum de 900 lei privind plata onorariului de avocat astfel că instanța de fond putea să oblige pârâta la plata cheltuieli dovedite.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 480 Cod procedură civilă va fi admis apelul declarat de reclamanta și schimbată sentința apelată în sensul admiterii acestui capăt de cerere.
II. Impotriva sentinței a declarat apel și pârâta Asociația de P. Medeea 2 C. care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În mod greșit s-a reținut că sancționarea reclamantei s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor art.251 codul muncii cu privire la efectuarea cercetării disciplinare prealabile.
Cu ocazia Adunării Generale au fost semnalate mai multe abateri disciplinare ale reclamantei, motiv pentru care a fost convocată în vederea efectuării cercetării disciplinare la data de 15.09.2014, însă aceasta nu s-a prezentat, astfel că în speță au fost incidente dispozițiile art. 251 alin. 3 codul muncii, întocmindu-se un proces verbal în acest sens.
În mod greșit s-a reținut că decizia de concediere nr.3 nu îndeplinește condițiile legale prev. de art. 252 codul muncii, în sensul că aceasta nu cuprinde mențiunile referitoare la descrierea faptei și nici motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat.
În ce privește primul motiv de nelegalitate a deciziei, se face trimitere la procesul verbal al Adunării Generale a Asociației de proprietari Medeea II C. din data de 14.08.2014 în care au fost enumerate mai multe abateri disciplinare: absentarea nemotivată în nenumărate rânduri în zilele stabilite pentru încasări, încărcarea nejustificată a facturilor de apă caldă și apă rece, însușirea unor sume de bani neaprobate de A.G.
Având în vedere faptul că intimata reclamantă nu s-a prezentat la efectuarea cercetării disciplinare prealabile deși aceasta a fost convocată atât verbal, telefonic, cât și în scris este evident motivul pentru care decizia nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat, întrucât acesta a refuzat să-și formuleze o apărare.
Pe fondul cauzei se solicită a se observa că din actele depuse la dosarul cauzei rezultă săvârșirea abaterilor imputate, abateri suficient de grave pentru a duce la desfacerea disciplinară a contractului de muncă. Raportul de expertiză efectuat induce o suspiciune de însușire a unor sume de bani în interes propriu.
Analizând sentința apelată în raport de criticile formulate Curtea constată că apelul formulat de apelantă pârâtă Asociația de P. Medeea 2 C. este nefondat.
Prin decizia nr. 3 /2014, pârâta a dispus încetarea contractului individual de muncă nr. 1/2013 al reclamantei începând cu data de 21.10.2014, în baza prevederilor art.61 pct.a din Codul muncii.
Întrucât reclamanta a invocat nulitatea deciziei de concediere prin prisma încălcării dispozițiilor 251 Codul muncii, instanța a analizat cu prioritate această excepție și constatând că excepția este întemeiată, nu a mai trecut la analiza pe fond a cererii astfel că sunt neavenite criticile apelantei referitoare la motivele care au determinat-o să ia măsura încetării contractului de muncă.
Sub aspectul legalității decizia nu întrunește cerințele legii și prima instanță în mod corect a dispus anularea în condițiile în care nu este indicata nici fapta culpabila a salariatului și nici data când ar fi fost săvârșită.
Astfel, în decizie nu se menționează decât că „începând cu data de 21.10.2014 se dispune concedierea din funcția de administrator a salariatei M. P., luând în considerare hotărârea Adunării generale”.
Așadar, fără a fi indicate faptele pentru care s-a dispus sancționarea reclamantei și data săvârșirii, instanța nu poate verifica temeinicia deciziei iar motivele invocate de angajator în cadrul cercetării judecătorești nu pot fi avute în vedere deoarece nu se pot invoca alte aspecte în afara celor care au constituit temei al sancțiunii disciplinare aplicate prin decizia contestată.
Potrivit art. 251 din Codul muncii „sub sancțiunea nulității absolute nicio măsură, cu excepția celei prevăzute la art. 248 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile. În vederea desfășurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora și locul întrevederii. Neprezentarea salariatului la convocarea făcută în condițiile prevăzute la alin. (2) fără un motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să dispună sancționarea, fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile. În cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să formuleze și să susțină toate apărările în favoarea sa și să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele și motivațiile pe care le consideră necesare, precum și dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este.”
Legiuitorul a prevăzut o astfel de sancțiune pentru deciziile în care nu este descrisa fapta pentru că angajatul, trebuie să cunoască în concret ce i se imputa și să-și formuleze apărarea în raport de elementele esențiale ale faptei.
De asemenea, descrierea faptei este importanta și pentru instanța de judecată deoarece aceasta este chemata să realizeze un control de obiectivitate raportându-se numai la aspectele reținute în acea decizie ceea ce înseamnă că fapta trebuie identificată cu ușurință.
De asemenea, decizia nu cuprinde prevederile din contractul individual de muncă sau fișa postului care au fost încălcate de salariat. Or, așa cum a statuat și Curtea Constituțională prin Decizia nr.1243/2011,această dispoziție este menită să asigure apărarea drepturilor și intereselor legitime ale salariatului, având în vedere poziția obiectiv dominantă a angajatorului în desfășurarea raportului de muncă.
Potrivit art. 272 Codul muncii „Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.”
Legiuitorul a avut în vedere că angajatorul este cel care deține toate datele, probele și informațiile pe care se întemeiază măsura dispusă astfel că este ținut să facă dovada temeiniciei și legalității acelei măsuri urmând ca salariatul să le combată prin dovezi pertinente ceea ce înseamnă că în fața instanței probele nu pot fi extinse la alte fapte în afara celor pe care se întemeiază decizia.
De asemenea, nu rezultă din motivarea deciziei contestate că angajatorul a dispus convocarea reclamantei la cercetarea disciplinară, nici dacă fapta imputată a fost menționată în acel convocator sau într-un alt document comunicat odată cu convocarea astfel că nici măcar aspectul „neprezentării reclamantei la cercetarea disciplinară” nu a putut fi verificat de instanță.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va face aplicarea dispozițiilor art. 480 Cod procedură civilă și va respinge apelul declarat de apelantă pârâtă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge apelul formulat de apelanta ASOCIAȚIA DE P. „MEDEEA II” C., cu sediul în C., ., ..A, județul C., împotriva sentinței civile nr. 337/18.02.2015 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata M. P..
Admite apelul formulat de apelanta M. P., domiciliată în C., ., ..103, județul C., împotriva sentinței civile nr. 337/18.02.2015 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata Asociația de proprietari „Medeea II” C..
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că obligă pârâta către reclamantă la 900 lei cheltuieli de judecată.
Menține restul dispozițiilor sentinței apelate.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 11.06.2015.
Președinte, Judecător,
M. B. R. A.
Grefier,
D. R.
Jud.fond: F.M.I.
Red.dec.jud.M.B.
06.07.2015 – 5 ex.
Emis 2 .
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 198/2015. Curtea de Apel... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 34/2015.... → |
|---|
