Drepturi salariale ale personalului din justiţie. Decizia nr. 368/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 368/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 23-06-2015 în dosarul nr. 368/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
C. DE A. C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.368/CM
Ședința publică din data de 23 iunie 2015
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
Complet compus din:
Președinte - M. S. S.
Judecător - J. Z.
Grefier – G. I.
Pe rol, soluționarea apelurilor civile formulate de:
- apelanta reclamantă și intimată C. P. cu domiciliul ales la Judecătoria Babadag, ..22, județul T. și,
- apelantul pârât și intimat M. JUSTIȚIEI, cu sediul în București, ., sector 5
– împotriva sentinței civile nr.1589 din 15.09.2014, pronunțată de T. T.-secția civilă, contencios administrativ și fiscal, în dosar civil nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. DE A. C., cu sediul în C., ., județul C. și T. T., cu sediul în T., ., jud. T., având ca obiect – drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 155 și urm. Cod procedură civilă.
Apelurile sunt declarate în termenul prevăzut de lege, motivate și scutite de plata taxei judiciare de timbru.
Grefierul expune referatul cauzei în cadrul căruia evidențiază părțile, stadiul dosarului și modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare.
Totodată, învederează că s-a solicitat judecata apelurilor în lipsă, conform art.223 alin.3 Cod procedură civilă.
C. constată că nu sunt motive de amânare, apreciază cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare luând act că se solicită judecata cauzei în lipsă conform art.223 Cod procedură civilă.
CURTEA
Deliberând asupra apelurilor formulate de reclamanta C. P. și de pârâtul M. Justiției, constată următoarele:
I. Sentința apelată:
Prin sentința civilă nr. 1589/15.09.2014, T. T., secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune raăportat la pretențiile solicitate pentru perioada anterioară datei de 13.06.2011, a admis cererea formulată la 13.06.2014 de reclamanta C. P. în contradictoriu cu pârâții M. Justiției, C. de A. C. și T. T. și a dispus obligarea acestora la plata către reclamantă a dobânzii legale, calculate asupra sumelor scadente datorate în baza sentințelor civile nr. 2048/9.11.2007 pronunțate de T. T., nr. 731 din 6.05.2009 pronunțată de T. T. și nr. 2150/21.11.2007 pronunțată de T. T., rămase definitive și irevocabile, de la 13 iunie 2011 până la data plății integrale. Totodată, tribunalul a respins ca prescrisă cererea având ca obiect dobânda legală aferentă perioadei anterioare datei de 13 iunie 2011, corespunzătoare termenului de 3 ani calculat de la data înregistrării acțiunii.
În motivarea sentinței, tribunalul a reținut următoarele:
În fapt, nu s-a contestat că reclamanta deține calitatea de creditoare a pârâților, în baza titlurilor executorii constând în hotărârile judecătorești mai sus menționate, indicate în petitul cererii de chemare în judecată, rămase definitive și irevocabile, sub imperiul Codului de procedură civilă 1865, prin care le-au fost acordate sume ce reprezintă drepturi salariale, actualizate doar cu indicele de inflație, fără dobânzi, care au fost solicitate pentru prima dată în litigiul dedus judecății.
Este de notorietate că printr-o . acte normative (în esență, dispozițiile OUG 71/2009, cu modificările și completările ulterioare), o parte din sumele datorate de către pârâți în baza titlurilor executorii au fost achitate, restul fiind eșalonat la plată, potrivit unui grafic stabilit prin lege, până în anul 2016.
În legătură cu plățile parțiale ale debitului (actualizat cu indicele de inflație), sunt de reținut următoarele aspecte esențiale pentru speță:
- dreptul la dobânda legală solicitată pe cale separată în prezentul litigiu nu au fost niciodată recunoscut prin actele normative mai sus menționate (deci nu a existat și din conținutul întâmpinării se observă că nici nu există o recunoaștere de către pârâți a pretențiilor reclamantei, cu eventual efect întreruptiv de prescripție a dreptului material la acțiune),
- ca atare, prescripția dreptului material la acțiune (care este distinctă de prescripția dreptului de a cere executarea silită), atât raportat la cererile cu caracter principal (plata drepturilor salariale), cât și la cele accesorii (actualizarea sau plata dobânzii legale) nu a fost niciodată suspendată sau întreruptă prin actele normative menționate, care au impus doar suspendarea procedurilor de executare silită (conform art. 1 alin. 2 din OUG 71/2009), fiind cunoscut că instituția juridică a dreptului de a cere sau de a continua executarea silită nu se confundă cu instituția juridică a dreptului material la acțiune, după cum vom dezvolta în cele ce urmează,
- ca ipoteză juridică, dreptul material la acțiune pe capătul principal de cerere (plata drepturilor salariale) este prescris la data promovării acțiunii civile deduse judecății – 13 iunie 2014 - în alte cuvinte, dacă partea reclamantă ar fi solicitat în prezenta cauză atât dobânda legală cât și plata drepturilor salariale principale, cererea ar fi fost respinsă ca prescrisă, în întregime,
- cu toate acestea, deși în speță dreptul material la acțiune asupra debitului principal s-a stins, iar „odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii” (art. 1 alin. 2 din Decretul 167/1958, aplicabil ratione temporis), nu se poate reține că dreptul la acțiune pentru accesorii - dobânda legală - ar fi stins în întregime, pentru că acesta are un conținut divizibil, fiind cunoscut că dobânda legală nu se datorează forfetar, ci pentru fiecare zi de întârziere care se scurge până la plata integrală, iar „în cazul cînd un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită” (art. 12 din Decretul 167/1958); or, în speță pentru fiecare zi de neplată a dobânzii legale curge un termen de prescripție distinct al dreptului material la acțiune, fiind împlinite doar termenele prescripțiilor începute cu mai mult de trei ani anterior datei promovării acțiunii.
În drept, litigiul ridică problema acordării dobânzii legale pentru debite stabilite prin hotărâri judecătorești devenite executorii până la 31.12.2009, chestiune care a fost soluționată, cu forță juridică obligatorie, prin Decizia de Recurs în Interesul Legii nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care al cărei dispozitiv s-a statuat că „în aplicarea dispozitiilor art. 1082 si 1088 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I si art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicata, cu modificarile ulterioare, pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobanzii legale pentru plata esalonata a sumelor prevazute in titluri executorii avand ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar in conditiile art. 1 si 2 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevazute in titluri executorii avand ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobata cu modificari prin Legea nr. 230/2011.”
Prin urmare, niciun argument contrar al pârâtului M. Justiției nu poate fi primit, raportat la legalitatea, de plano, a soluției de obligare la plata dobânzii legale, pentru că s-ar încălca forța obligatorie a interpretării date de Înalta Curte, ce operează de la data publicării în Monitorul Oficial - 3 iunie 2014, inclusiv la data pronunțării prezentei hotărâri judecătorești, cu privire la situații juridice aflate în curs de constituire, condiționate de controlul de legalitate al instanței (art. 517 alin. 4 NCPC).
Cu toate acestea, în ceea ce privește întinderea dreptului la plata dobânzii legale (limitările acestui drept), se poate observa cu ușurință, din chiar considerentele DRIL mai sus nominalizate, că prin orientarea jurisprudențială a cărei legalitate a fost recunoscută de Înalta Curte s-a aprecia căt: „Solutia de acordare a dobanzii legale de la data scadentei a fost justificata prin aplicarea art. 1.535 alin. (1) din Codul civil din 2009, cu limitarea decurgand din termenul de prescriptie extinctiva, fara vreo referire la prevederile art. 1088 alin. 2.” (a se vedea paragraful 3.1 din DRIL - „Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești”, sublinierea noastră).
Or, dacă s-ar fi considerat că ar fi operat vreo întrerupere a prescripției dreptului material la acțiune, nu s-ar mai fi menționat că există „limitări decurgând din termenul de prescripție extinctivă”; așadar, nici instanțele judecătorești care admiteau dobânda legală, generând practică neunitară, nu o admiteau în întregime, ci sub rezerva prescripției, sau cel puțin aceasta a fost constatarea la care s-a oprit Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pe de altă parte, așa cum a fost arătat mai sus, prescripția dreptului de a cere, prin acțiune separată, dobânda legală, nu a fost niciodată întreruptă, pentru că nici prescripția dreptul de a cere plata debitului principal – drepturile salariale – nu a fost vreodată întreruptă.
În acest sens, este evident că dacă partea reclamantă nu ar fi deținut titluri executorii și ar fi solicitat, prin acțiuni depuse în anul 2014, plata drepturilor salariale anterioare anului 2010 (cum este cazul în speță), cu sau fără dobânda legală, cererea ar fi fost respinsă ca prescrisă.
Așadar este neîndoios că una este să deții titluri executorii a căror executare silită să fi fost suspendată legal, în baza OUG 71/2009, iar alta este să nu deții niciun titlu executoriu asupra dobânzii legale, ipoteză în care OUG 71/2009 nu produce efecte juridice, pentru că prezentul litigiu nu vizează executarea unui titlu preexistent (care ar fi suspendată de drept), ci chiar obținerea titlului executoriu, sub condiția verificării legalității acestuia, cele două chestiuni juridice fiind subsecvente, dar vădit distincte.
Or, potrivit considerentelor aceleiași DRIL, care se bucură de forța obligatorie a dispozitivului, întrucât îl explică și se reflectă în acesta, „Natura juridica a masurilor dispuse prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 este aceea de suspendare legala a executarii silite a titlurilor executorii avand ca obiect acordarea unor drepturi salariale, calificare care decurge din insusi continutul art. 1 alin. (2) din ordonanta de urgenta, potrivit caruia, in cursul termenului in care are loc plata esalonată” (subl ns).
În concret, suspendarea legală a executării silite (prin OUG 71/2009) nu are nicio influență asupra prescripției dreptului material la acțiune, care în speță nu a fost suspendată, pentru că nu există identitate între acțiunea civilă (care are ca scop protejarea unui drept sau interes) și executarea silită (care urmărește punerea în executare a hotărârii judecătorești prin care s-a admis acțiunea civilă). Deci, prescripțiile care pot afecta cele două instituții juridice (acțiunea și respectiv executarea) sunt distincte și nu se confundă.
Cu toate acestea, așa cum s-a arătat mai sus, este lipsită de fundament legal teza pârâtului M. Justiției în sensul că dreptul la dobânda legală ar fi în întregime prescris, ca urmare a prescripției dreptului principal, ipoteză care nu ține cont de caracterul divizibil al prescripției în cazul prestațiilor succesive, caracterizate printr-un număr egal de termene de prescripție – calculate în raport de fiecare prestație (art. 12 din Decretul 167/1958) și care, dacă ar fi primită, ar conduce la lipsirea de efecte juridice a DRIL 2/2014, de o manieră incompatibilă cu forța obligatorie a acesteia.
În alte cuvinte, dacă s-ar considera că în toate cazurile existenței hotărârilor judecătorești devenite executorii până la 31.12.2009 ar opera prescripția integrală a dreptului material la acțiune cu privire la plata dobânzii legale, pentru acțiunile separate, introduse cu cel puțin trei ani mai târziu (deci începând cu ianuarie 2013), ar însemna că ar fi fost imposibil să existe practică judiciară neunitară la data examinării și soluționării recursului în interesul legii prin Decizia nr. 2/2014, hotărâre care ar fi fost total inutilă – or, această ipoteză care este vădit contrazisă de considerentele și dispozitivul soluției, precum și de finalitatea căii extraordinare de atac.
În final, menționăm că soluția de admitere în parte a excepției prescripției dreptului material la acțiune, pentru perioada anterioară datei de 13 iunie 2011, se întemeiază pe caracterul imperativ (sub imperiul vechii reglementări de drept civil substanțial – Decretul 167/1958) al sancționării părții reclamante pentru rămânerea în pasivitate, din culpă procesuală, în raport de omisiunea acestora de a solicita dobânda legală, deși ar fi avut posibilitatea valorificării dreptului material la acțiune, concomitent cu solicitarea drepturilor salariale principale și actualizării acestora, sau chiar după data la care hotărârile judecătorești au devenit executorii, pentru perioada care depășește 3 ani de la data promovării acțiunii deduse judecății.
II. Apelul:
1. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta C. P., solicitând schimbarea acesteia în parte în sensul respingerii excepției prescripției extinctive privind dobânda legală aferentă perioadei anterioare datei de 13.06.2011 și în consecință al admiterii cererii și în privința acesteia.
În motivarea cererii de apel, apelanta reclamantă a arătat că art. 1088 C. civ. 1864 permit devansarea momentului de la care li se cuvin daunele interese moratorii până la momentul sesizării instanței cu fiecare dintre cererile care au stat la baza hotărârilor care constituie titlurile lor executorii. Exercițiul dreptului de pune în executare titlurile executorii a fost suspendat prin art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2003, în aceste condiții fiind suspendată începând cu 18.06.2009 și curgerea termenului de prescripție pentru fiecare dintre daunele interese moratorii cuvenite, care se câștigă zi cu zi. Fiind vorba despre prestații succesive, dreptul la acțiune pentru fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită.
Plata voluntară fracționată și eșalonată a creanțelor apelantelor reprezintă o recunoaștere voluntară atât a dreptului lor de creanță, cât și a dreptului la daune interese. Prin recunoașterea dreptului de creanță de către pârâți s-a întrerupt cursul prescripției și cu privire la dreptul de a pretinde daune interese.
2. Prin întâmpinare, intimatul M. Justiției a solicitt respingerea apelului ca nefondat, arătând că dreptul la acțiune este prescris pentru întreaga perioadă.
Ceilalți intimați pârâți nu au formulat apărări față de această cerere de apel.
3. Împotriva aceleiași sentințe a formulat apel și pârâtul M. Justiției, solicitând schimbarea acesteia în sensul respingerii acțiunii ca prescrisă, iar pe fond ca neîntemeiată.
În motivarea cererii de apel, apelantul pârât a arătat că dreptul la acțiune privind acordarea dobânzii este prescris în totalitate, acesta fiind un drept accesoriu. Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, prin decizia civilă nr. 954/2014 prin care a soluționat un conflict de competență, că acțiunea având ca obiect dobânda legală vizează tot un drept de natură salarială, un accesoriu celui principal. Dobânzile pretinse reprezintă o corecție a drepturilor salariale stabilite prin hotărâre judecătorească, aceste sume nefiind daune produse datorită imposibilității executării unei hotărâri judecătorești.
Prin acte normative care au stabilit mai multe tranșe pentru plata unor drepturi bănești prevăzute în titluri executorii personalului din sectorul bugetar, guvernul s-a angajat să le plătească eșalonat, din motive economice, prevăzându-se și o procedură specială de executare. OUG nr. 71/2009 nu recunoaște drepturile solicitate de către reclamante, ci statuează o modalitate de executare a unor sume din bugetul de stat. Creanțele nu sunt exigibile, fiind afectate de termenele suspensive prevăzute de art. I din OUG nr. 71/2009.
Daunele se acordă atunci când sunt întrunite elementele răspunderii civile, ceea ce în speță nu poate fi reținut.
4. intimata reclamantă nu a formulat apărări față de această cerere de apel.
5. În cadrul judecății în apel a fost atașat dosarul de fond și nu au fost administrate probe noi.
III. Analiza apelului:
1. Prin sentințele civile nr. 2048/9.11.2007 pronunțate de T. T., nr. 731 din 6.05.2009 pronunțată de T. T. și nr. 2150/21.11.2007 pronunțată de T. T., în formele rămase definitive și irevocabile, pârâții au fost obligați să plătească reclamantelor din prezenta cauză o . drepturi salariale.
Plata acestora a făcut obiectul eșalonări prin OUG nr. 71/2009, fiind făcute până în prezent o . plăți parțiale.
Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2/2014, pronunțată în procedura recursului în interesul legii și astfel obligatorie pentru instanțe potrivit art. 517 alin. 4 C. proc. civ., s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 1082 și art. 1088 din Codul civil din anul 1864, respectiv art. 1531 alin. 1, alin. 2 teza I și art. 1535 alin. 1 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, pot fi acordate daune – interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, cu modificările și completările ulterioare.
Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în condițiile în care hotărârile judecătorești care constituie titluri executorii au caracter executoriu de drept, deci de la data pronunțării, natura juridică a măsurilor dispuse prin OUG nr. 71/2009 este aceea de suspendare legală a executării silite a acestora.
Instanța supremă a arătat în continuare că, „în cazul executării cu întârziere a obligației de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual ori delictual al obligației, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit.
În ceea ce privește condițiile de angajare a răspunderii civile, acelea sunt cele ale răspunderii civile delictuale, respectiv: existența unei fapte ilicite, vinovăția, existența unui prejudiciu, legătura de cauzalitate, ținându-se cont de particularitățile executării unei obligații de plată a unei sume de bani, precum și de efectele OUG nr. 71/2009”.
„Cât privește existența unei fapte ilicite, săvârșite cu vinovăție, în sensul dispozițiilor legale ce instituie răspunderea civilă, aceasta constă în executarea cu întârziere de către debitori a sumelor de bani stabilite prin titluri executorii în favoarea persoanelor din sectorul bugetar.
Fapta îmbracă forma ilicitului civil, deoarece, în analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale în circumstanțele date, în sensul opiniei exprimate de specialiști recunoscuți, depusă la dosarul cauzei, nu se poate reține că OUG nr. 71/2009 reprezintă un caz fortuit care să răstoarne prezumția relativă de culpă a debitorului în executarea obligației, întrucât acestui element îi lipsesc două caracteristici esențiale, și anume: natura imprevizibilă a evenimentelor care au fundamentat adoptarea actului [care nu poate fi acceptată prin raportare la conduita așteptată a debitorului care trebuia să se comporte ca un bun proprietar, cu atât mai mult cu cât debitor este chiar statul, prin instituțiile sale, iar, conform art. 44 alin. 1 din Constituție, "creanțele asupra statului sunt garantate"] și faptul că măsura de eșalonare a procedurii de executare provine chiar de la debitor, iar nu de la un terț.”
Reținând caracterul obligatoriu al deciziei nr. 2/17.02.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura recursului în interesul legii, potrivit art. 517 alin. 4 C. proc. civ., rezultă din interpretarea art. 1082 și art. 1088 din Codul civil din anul 1864, respectiv art. 1531 alin. 1, alin. 2 teza I și art. 1535 alin. 1 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil că executarea cu întârziere de către pârâți a obligațiilor decurgând din titlurile executorii constituie o faptă ilicită care atrage răspunderea lor delictuală sub forma dobânzilor legale, fără a fi necesar să se facă dovada producerii unui prejudiciu.
În cauză este îndeplinită premisa faptică a soluției pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2/2014 în vederea unificării practicii judiciare, respectiv reclamanta are calitatea de creditor în baza unor titluri executorii vizând creanțe salariale ale personalului din sectorul bugetar, iar aceste creanțe au făcut obiectul eșalonării potrivit art. 1 și 2 din OUG nr. 71/2009.
2. Incidența prescripției extinctive, invocată prin ambele apeluri, trebuie analizată în funcție de natura juridică a drepturilor deduse judecății.
Caracterul accesoriu al dobânzii legale se manifestă în raport cu obligația principală, care, în cazul sumelor de bani rezultând din hotărâri judecătorești, constă în plata acelor sume de bani.
Natura juridică a obligațiilor pe baza cărora au fost pronunțate acele hotărâri judecătorești nu mai prezintă relevanță cu ocazia executării lor, cu excepția aplicării prevederilor legale referitoare la caracterul executoriu al hotărârilor. Fiind vorba despre obligații decurgând din raporturi de muncă, hotărârile judecătorești pronunțate în primă instanță sunt executorii de la data pronunțării potrivit art. 274 C. Mc. (art. 289 anterior republicării) și art. 278 pc. 1 C. proc. civ. vechi, sub imperiul cărora au fost pronunțate.
În ceea ce privește însă executarea, de bună voie sau silită, natura juridică a obligațiilor pe baza cărora au fost pronunțate hotărârile judecătorești care constituie titluri executorii devine irelevantă, întrucât neexecutarea oricărei hotărâri judecătorești îmbracă forma ilicitului civil, angajând răspunderea civilă delictuală a debitorului sub forma dobânzilor legale. Acest aspect rezultă de altfel cu evidență din considerentele sus-citate ale deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2/2014, pronunțată în procedura recursului în interesul legii. Soluția instanței supreme într-o decizie de speță, invocată de apelantul pârât, privind un conflict de competență, nu poate fi extinsă dincolo de limitele acelui litigiu și de problema în sine a competenței și în orice caz nu poate justifica încălcarea obligației de respectare a deciziilor pronunțate în interesul legii, precum și a legii înseși.
În același sens, în cuprinsul deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 7/2015, pronunțată în procedura dezlegării unor chestiuni de drept, s-a reținut că „neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligațiilor de plată stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile constituie o faptă distinctă de cea constatată prin respectivul titlu executoriu, întrucât rezidă în încălcarea obligației de a se conforma dispozițiilor titlului executoriu și care nu trebuie confundată cu încălcarea obligației născute dintr-un act sau fapt juridic, deja sancționată prin hotărârea judecătorească irevocabilă care reprezintă titlu executoriu”.
În această situație, termenul general de prescripție extinctivă de 3 ani curge potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, adică, raportat la datele speței, de la data pronunțării sentințelor în primă instanță, când acestea au devenit executorii, iar în privința drepturilor recunoscute exclusiv prin decizii pronunțate în recurs, de la data pronunțării acestora (este în acest ultim sens cazul sentinței civile nr. 2150/21.11.2007 a Tribunalului T., prin care acțiunea având ca obiect sporul de confidențialitate de 15% a fost respinsă, dar care a fost modificată prin decizia civilă nr. 617/CM/26.10.2009 a Curții de A. C. în sensul obligării pârâților la plata acestui spor). Reclamanta nu ar putea pretinde că a cunoscut sau trebuia să cunoască identitatea debitorilor și conținutul obligațiilor acestora abia la o dată ulterioară.
Toate aceste hotărâri judecătorești au devenit executorii anterior datei de 13.06.2011 (3 ani înaintea formulării cererii de chemare în judecată), astfel încât nu există niciun temei pentru a considera că dreptul la acțiune s-ar fi prescris în privința dobânzii legale aferente perioadei începând cu 13.06.2011, așa cum a susținut apelantul M. Justiției.
Astfel, fiind vorba despre dobânzi legale, acestea se cuvin creditorului zi cu zi, caz în care este aplicabil art. 12 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia dreptul la acțiune cu privire la prestațiile succesive se stinge printr-o prescripție deosebită. Dobânda legală curge în fiecare zi, iar aferent fiecărei zile curge o prescripție diferită, corespunzătoare dobânzii pentru acea zi. În aceste condiții, cererea având ca obiect dobânda legală pentru fiecare zi din intervalul ultimilor 3 ani înaintea formulării cererii de chemare în judecată nu ar putea fi considerată ca fiind prescrisă.
3. În ceea ce privește dobânda legală aferentă perioadei anterioare datei de 13.06.2011, deci cu mai mult de 3 ani înaintea formulării cererii de chemare în judecată (începând de la datele la care fiecare hotărâre a devenit executorie), s-a pus problema întreruperii termenului de prescripție extinctivă, atât ca urmare a eșalonării plății prin OUG nr. 71/2009, cât și ca urmare a plăților voluntare parțiale făcute în temeiul acestui act normativ.
Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 7/2015, pronunțată în procedura dezlegării unor chestiuni de drept și obligatorie pentru instanțe potrivit art. 521 alin. 3 C. proc. civ., s-a stabilit că „plățile voluntare eșalonate în temeiul OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, efectuate în baza unui titlu executoriu nu întrerup termenul de prescripție a dreptului material la acțiune pentru daunele-interese moratorii sub forma dobânzii penalizatoare.”
În acest sens, instanța supremă a reținut că „natura juridică a măsurilor dispuse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 este aceea de suspendare legală a executării silite a titlurilor executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale, calificare ce decurge din chiar conținutul art. 1 alin. 2 al actului normativ, potrivit căruia, în cursul termenului în care are loc plata eșalonată, orice procedură de executare silită se suspendă de drept. Pe durata suspendării executării silite, indiferent cum operează aceasta (voluntar, judiciar sau legal), dobânda (legală sau convențională) curge, creanța fiind ab initio certă, lichidă și exigibilă”. „Nu există (…) o cauză de întrerupere a cursului termenului general de prescripție de 3 ani, în condițiile în care actele normative cu privire la plata eșalonată a sumelor de bani prevăzute în titlurile executorii nu cuprind dispoziții referitoare la plata dobânzii penalizatoare pentru neexecutarea titlurilor respective la scadență. Prin urmare, prin plata parțială a drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile și prin emiterea actelor normative privind eșalonarea plății, debitorii nu au recunoscut și îndreptățirea creditorilor la plata daunelor-interese moratorii sub forma dobânzii legale”.
Prin aceeași decizie, Înalta Curte de Casație de Justiție a reținut și că „recunoașterea expresă sau tacită de către debitori a dreptului creditorilor la plata daunelor-interese moratorii sub forma dobânzii penalizatoare pentru neexecutarea titlurilor executorii prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 nu s-a realizat prin adoptarea acestui act normativ și, în atare situație, nu a operat prin reglementarea respectivă o întrerupere a dreptului de a cere plata acestor daune”.
În același sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura dezlegării unor chestiuni de drept prin decizia nr. 21/2015, stabilind că „dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligațiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acțiunii”.
Față de caracterul obligatoriu al deciziilor pronunțate în procedura dezlegării unor chestiuni de drept, potrivit art. 521 alin. 3 C. proc. civ., precum și față de argumentele expuse în motivarea acestora, cele esențiale fiind redate mai sus, curtea reține că nici eșalonarea plății, nici plățile parțiale efectuate conform eșalonării, nu au constituit acte de recunoaștere a obligației de a plăti dobânzi legale și astfel nu au întrerupt termenul de prescripție extinctivă în care se putea solicita dobânda legală.
Așa fiind, termenul de prescripție extinctivă de 3 ani s-a întrerupt pentru dobânda legală aferentă perioadei anterioare datei de 13.06.2011, în condițiile în care acțiunea având ca obiect dobânda legală a fost formulată la 13.06.2014.
4. Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 7/2015, anterior citată, s-a reținut și că „prin eșalonarea la plată a fost fixat un alt termen pentru executarea obligației de plată, dar, prin aceasta, creditorul nu pierde dreptul de a pretinde și daune pentru neexecutarea obligației la scadență”, ceea ce confirmă soluția pronunțată anterior în procedura recursului în interesul legii prin decizia nr. 2/2014.
Așa fiind, reclamanta este îndreptățită la dobânda legală aferentă sumelor stabilite prin hotărârile judecătorești mai sus menționate, în baza art. art. 1082 și art. 1088 din Codul civil din anul 1864, respectiv art. 1531 alin. 1, alin. 2 teza I și art. 1535 alin. 1 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii.
Nu s-ar putea reține caracterul neexigibil al creanței principale datorită eșalonării acesteia prin OUG nr. 71/2009, întrucât natura juridică a măsurilor dispuse prin OUG nr. 71/2009 este aceea de suspendare legală a executării silite a acestora, fără a fi afectată scadența, astfel cum a reținut instanța supremă în decizia nr. 2/2014. Însăși soluția dată recursului în interesul legii, respectiv în sensul că pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale, are la bază faptul că eșalonarea nu a afectat scadența obligației principale, întrucât dobânda legală nu este datorată decât după scadență.
În cauză nu este vorba despre procedura de executare a titlurilor care au ca obiect drepturi salariale și nici despre constituționalitatea sau conformitatea cu CEDO a OUG nr. 71/2009, ci doar despre dobânda legală care este datorată inclusiv în condițiile eșalonării obligațiilor principale de plată a drepturilor salariale dispusă prin acest act normativ, deci de la un moment anterior celor la care plata eșalonată a fost făcută.
Actualizarea sumelor datorate de debitori în funcție de rata inflației urmărește menținerea puterii de cumpărare a monedei în care se face plata, în condițiile în care aceasta este supusă deprecierii de la data scadenței până la data plății. Dobânda legală, care se datorează cu titlu de despăgubire pentru neexecutarea la scadență a obligației, nu are nicio legătură cu actualizarea creanței în funcție de rata inflației, prin care se urmărește doar ca plata în viitor a unei sume datorate în trecut să se facă astfel încât banii să valoreze la data plății tot atât cât valorau și la data scadenței. În aceste condiții, nu se pune problema unei duble plăți sau duble despăgubiri, așa cum s-a invocat de către apelantul pârât.
Constatând astfel că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii, pronunțând o hotărâre legală și temeinică, astfel cum a rezultat din considerentele de mai sus, în baza art. 480 alin. 1 C. proc. civ., curtea va respinge ambele apeluri formulate în cauză ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelurile civile formulate de apelanta reclamantă și intimată C. P. cu domiciliul ales la Judecătoria Babadag, ..22, județul T. și apelantul pârât și intimat M. JUSTIȚIEI, cu sediul în București, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr.1589 din 15.09.2014, pronunțată de T. T.-secția civilă, contencios administrativ și fiscal, în dosar civil nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. DE A. C., cu sediul în C., ., județul C. și T. T., cu sediul în T., ., jud. T., ca nefondate.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 23 iunie 2015.
Președinte, Pt.Judecător,
M. S. S. J. Z.
aflat în C.O., semnează
cf.art.426 alin.4 C.pr.civ.,
Președinte de complet,
M. S. S.
Grefier,
G. I.
Jud.fond – D.N.-G.
Red.dec.Jud.M.S.S./6 ex.
Data:22.07.2015
Emis 4 comunicări/23.07.2015
| ← Drepturi salariale ale personalului din justiţie. Decizia nr.... | Conflict de muncă. Decizia nr. 58/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA → |
|---|
