Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 528/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 528/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 21-10-2015 în dosarul nr. 528/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 528/CM
Ședința publică din 21 octombrie 2015
Complet specializat pentru
cauze privind conflicte de muncă
PREȘEDINTE I. B.
Judecător G. L.
Grefier C. M.
S-au luat în examinare apelurile civile formulate de reclamantul T. I., cu domiciliul în C., ., jud. C., și pârâta S.C. K. C. S.R.L., cu sediul în Agigea, Platforma Macadam – C. Sud, jud. C., cu sediul procesual ales la Cabinet de avocat L. S., în C., .. 64, ., împotriva sentinței civile nr. 797/27.04.2015 pronunțate de Tribunalul C., Secția I civilă, în dosarul nr._, având ca obiect contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă d-na avocat N. A. M. pentru apelantul reclamant T. I., în substituirea avocatului titular, dl. N. C., conform delegației de substituire f.n. din 20.10.2015, depusă la dosar, și dl. avocat L. S. pentru apelanta pârâtă S.C. K. C. S.R.L., potrivit împuternicirii avocațiale nr._/25.05.2015.
Procedura este legal îndeplinită, în conformitate cu disp.art. 157 și următoarele Cod proc.civ.
Grefierul prezintă referatul cauzei arătând că ambele apeluri sunt declarate și motivate în termen și scutite de plata taxelor de timbru.
După referatul grefierului de ședință, avocatul apelantei pârâte solicită încuviințarea probei cu înscrisuri în susținerea apelului societății pârâte, privind evoluția statului de funcțiuni din anul 2012 și până în prezent, decizia nr. 920/2013 pentru restructurarea statului de funcțiuni prin desființarea a 8 posturi și deciziile de concediere individuală.
Avocatul apelantului reclamant nu se opune acestei probe, pe cale de consecință instanța încuviințează depunerea înscrisurilor prezentate astăzi de către reprezentantul pârâtei apelante, respectiv hotărârea asociaților, rezoluția de înregistrare a acestei hotărâri și deciziile care au precedat măsura concedierii contestate în cauză.
Nemaifiind alte cereri prealabile, în conf. cu disp.art. 392 Cod proc.civ. instanța constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelurilor, în ordinea prevăzută de art. 216 Cod proc.civ., punând în vedere reprezentanților părților să se refere în concluziile orale la răspunsul expertului la obiecțiunea care a vizat obiectivul 4 al expertizei efectuate în fața instanței de fond și dacă la formularea apelului s-a avut în vedere opinia expertului.
Avocatul apelantului reclamant, având cuvântul, pune concluzii de admitere a apelului reclamantului, astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței apelate și obligarea intimatei la plata orelor suplimentare pentru perioada indicată și la plata sporului de noapte pentru aceeași perioadă de 25%. Urmează să se facă abstracție de cele menționate în cuprinsul apelului în legătură cu orele suplimentare 861 lei și 4760 lei și să se raporteze instanța strict la cuantumul stabilit la punctul 4 din răspunsul la obiecțiuni. De asemenea, să se aibă în vedere că în mod nefondat instanța de fond a respins capătul de cerere care viza plata acestor drepturi cuvenite apelantului având în vedere concluziile expertului cu prilejul evocării fondului cauzei.
Având cuvântul, reprezentantul convențional al apelantei pârâte solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței apelate în sensul respingerii contestației împotriva deciziei de concediere nr. 27/2013, pentru considerentele arătate pe larg în motivele de apel.
Așa cum s-a arătat în motivare, din conținutul sentinței apelate reiese că instanța de fond și-a întemeiat hotărârea pe nerespectarea de către angajator a celor două condiții prevăzute de art. 62 alin.2 din Legea nr. 53/2001, respectiv desființarea locului de muncă nu a fost efectivă și nu a avut o cauză reală și serioasă.
În ceea ce privește efectivitatea desființării locului de muncă apelanta pârâtă a probat, inclusiv cu înscrisurile depuse astăzi, că a parcurs o evoluție descendentă a numărului de salariați de-a lungul timpului. De la un număr de 84 de angajați la un moment dat, în prezent sunt 71 de salariați, cu toate că s-a mai înființat și un punct de lucru la B..
Aceste 8 decizii de concediere au date în urma unei analize economice, atunci când, după un an de zile, conducerea societății a constatat că evoluția pieței este descrescătoare și veniturile sunt insuficiente. Societatea a avut pierderi de 2 milioane lei într-un an de zile, pe fondul scăderii pieței de fier vechi, cu toate că a încercat să-și diversifice obiectul de activitate înființând un depozit de cereale, astfel că nu s-a mai justificat menținerea a 8 posturi pentru care existau dubluri. În aceste condiții, măsura desființării nu a fost discreționară sau în scopul creșterii profitabilității societății, ci pentru că efectiv aceste posturi nu puteau fi susținute din încasările din punctul de lucru Agigea, unde se procesa numai fier vechi. În această perioadă piața de fier vechi este în scădere accentuată și societatea a încercat să-și diversifice activitatea cu exportul de cereale, dar până la acest moment nu sunt rezultate.
La momentul luării deciziei și în prezent societatea nu putea să-și permită o organigramă mare și nu avea posibilitatea de a susține un număr de 80 de salariați, după cum nu are nici în prezent. De aceea, sub acest aspect s-a apreciat că motivarea instanței de fond este netemeinică, probele aduse în sprijinul caracterului real și serios al desființării locurilor de muncă fiind elocvente.
Referitor la reținerea instanței de fond în sensul că decizia de concediere nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege privitoare la motivare, s-a arătat că decizia este motivată pentru că s-au invocat motive economice. Mai mult decât atât, această motivare a fost subsecventă unei duble informări a salariaților atât prin decizia nr. 920/2013, când care s-a comunicat salariaților că s-a luat hotărârea de reducere a schemei de personal, cât și prin notificarea de preaviz prin care li s-au adus la cunoștință celor 8 persoane disponibilizate motivele economice și faptul că s-au desființat aceste locuri de muncă. Această motivare a fost reluată și în cuprinsul deciziei de concediere, iar probele aduse în sprijinul caracterului real și serios al desființării locurilor de muncă au fost elocvente.
În sentința instanței de fond s-a arătat că decizia de concediere nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege referitoare la motivare. Pârâta a arătat că este motivată, în sensul că s-au invocat motivele economice. Nu se putea face într-o decizie de concediere o expertiză contabilă cu privire la volumul activității și la ponderea veniturilor și încasărilor comparativ cu plățile pe care trebuia să le facă societatea. Din acest punct de vedere, învederarea în cuprinsul deciziei este suficientă pentru a acoperi acest formalism al normei juridice.
Referitor la apelul reclamantului, pune concluzii de respingere, apreciind că în mod corect instanța a avut în vedere și răspunsul la obiecțiunile formulate de către expert și a dispus obligarea pârâtei la plata sumei brute de 1088, așa cum rezultă din răspunsul la obiecțiuni.
Reprezentantul convențional al reclamantului, având cuvântul asupra apelului declarat de pârâtă pune concluzii de respingere a apelului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică, apreciind că în mod corect instanța de fond a constatat nulitatea deciziei de concediere pe motiv că nu cuprinde descrierea pe larg a motivelor care au determinat desființarea postului de muncă ocupat de către intimat.
Solicită să se rețină că decizia de concediere arată la modul generalist că desființarea postului de muncă s-a făcut ca urmare a reorganizării punctului de lucru Agigea. Această motivare este insuficientă pentru că nu rezultă de nicăieri necesitatea desființării locului de muncă. Într-adevăr, s-au invocat pe parcursul procesului și o . motive care în opinia apelantei justifică măsura concedierii, legate de activitatea economică a societății, impasul financiar,criza economică și alte asemenea motive, însă acestea nu se regăsesc și în cuprinsul deciziei de concediere. Or, în raport de disp.art. 71 Codul muncii angajatorul nu poate invoca pe parcursul judecării cauzei alte motive de fapt și de drept decât cele din decizia de concediere. Solicită să se aibă în vedere în analizarea prezentului apel dispozițiile imperative ale art. 76 Codul muncii care statuează clar în sarcina angajatorului obligația de a insera în cuprinsul deciziei de concediere suficiente motive și date din care să rezulte necesitatea desființării locului de muncă, pentru ca salariatul să poată aprecia asupra legalității și temeiniciei acestor motive.
În ceea ce privește motivul precizat în decizia de concediere, anume reorganizarea prevăzută de art. 65 Codul muncii, solicită să se aibă în vedere că acesta vizează modificarea structurii interne și implicit luarea acelor măsuri de ordin organizatoric care vizează creșterea performanțelor în cadrul societății. Desigur că angajatorul este cel care poate decide în acest sens, însă, interesul legitim în privința concedierii pentru acest motiv trebuie să fie dictat îndeosebi de eficientizarea activității, concedierea reprezentând singura soluție. Or, în mod corect instanța de fond a constatat că angajatorul nu a dovedit nici dificultățile economice pe care le-a invocat în apărările sale, care lipsesc din cuprinsul deciziei, și nici necesitatea reorganizării sau modalitatea concretă în care s-a realizat reorganizarea, nedovedind în esență o cauză reală și serioasă a desființării locului de muncă.
În condițiile în care nu rezultă de nicăieri necesitatea reorganizării punctului de lucru ca urmare a scăderii majore a cifrei de afaceri, neexistând nici un act decizional în acest sens, nu există nicio justificare tehnico-economică în privința reorganizării activității societății, apreciază că apelanta nu a făcut dovada că desființarea postului ocupat de către intimat era singura modalitate prin care societatea se putea redresa.
Pentru toate aceste considerente solicită respingerea apelului și menținerea hotărârii apelate, ca fiind legală și temeinică.
În conformitate cu dispozițiile art. 394 alin.1 Cod proc.civ. instanța declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare asupra apelurilor.
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin acțiunea înregistrata pe rolul Tribunalului Constanta sub nr._ /08.01.2014, reclamantul Tăma I. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta ., ca prin hotărâre judecătorească să anuleze decizia de concediere individuală nr. 27/29.11.2013 ca fiind nelegală și netemeinica și să oblige pârâta la repunerea în situația anterioara și la plata de despăgubiri egale cu salariile indexate și majorate, inclusiv toate celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data emiterii deciziei și până la momentul reintegrării și al plății efective.
S-a solicitat, totodată, obligarea pârâtei la plata orelor suplimentare efectuate în perioada 28.11._13, în cuantum de 100% până la 31.12.2010 și de 75% de la 01.01.2011, pentru fiecare ora prestata peste norma de munca stabilită prin contractul individual de muncă; la plata sporului de noapte pentru munca prestată în perioada 28.11._13, în cuantum de 25% pentru fiecare ora lucrata în intervalul orar catalogat ca fiind muncă de noapte; la plata sporului pentru zilele libere și de sărbători legale în care a prestat munca în cuantum de 100% pentru fiecare oră prestată în aceste condiții, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
In motivarea acțiunii s-a arătat că reclamantul a fost angajat la societatea pârâta in funcția de docher, conform contractului individual de muncă încheiat pe durată nedeterminată, înregistrat în registrul general de evidență a salariaților sub nr.140/15.07.2010. Prin notificarea nr. 923/30.10.2013 pârâta i-a adus la cunoștință că prin decizia administratorului nr.920/30.10.2013 s-a decis desființarea unor posturi, printre care și cel ocupat de reclamant, începând cu data de 01.11.2013 și în temeiul art. 65 alin.1 din Codul muncii, contractul de munca urmând sa înceteze în termen de 20 zile lucrătoare de la data comunicării notificării.
Ulterior, reclamantului i-a fost comunicată decizia de concediere individuală nr.27/29.11.2013, emisă în temeiul art.65 din Codul Muncii, prin care raporturile de muncă au încetat de la 28.11.2013.
S-a invocat nulitatea deciziei de concediere și încălcarea prevederilor art.76 și ale art.62 din Codul muncii și s-a pretins că decizia nu a fost motivată în fapt, în sensul că nu a fost descrisă situația de fapt care a determinat desființarea locului de muncă pentru a nu fi afectată activitatea angajatorului și că nu a fost indicată durata preavizului.
A mai susținut reclamantul că desființarea postului nu este efectivă și nu a avut o cauză reală și serioasă, întrucât concedierea nu are la bază o motivație reală și serioasă, în sensul că ceea ce se reține ca fiind legat de activitatea specifică postului nu se poate susține și în realitate.
Referitor la cererile având ca obiect plata sporului pentru muncă suplimentară, a sporului de noapte și a celui pentru munca prestată în zile libere și de sărbători legale s-a arătat că pretențiile sunt justificate în raport de norma de muncă prevăzută în contractul individual de munca și de prevederile art. 122 -123 din Codul muncii.
Pârâta a solicitat prin întâmpinare respingerea acțiunii ca nefondată și a susținut, în esență, că potrivit organigramei societății, anterior datei de 29.11.2013 existau 78 de posturi, iar după reorganizare, numărul acestora s-a redus la 70; că măsura a fost impusă de nevoia eficientizării activității, întrucât scăderea veniturilor a impus și scăderea cheltuielilor și că după emiterea deciziei contestate, postul reclamantului nu a fost reînființat și nici nu a fost angajat personal pe posturi identice sau similare.
La termenul de judecată din 20.04.2015, instanța de fond a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 28.11.2010-7.01.2011.
Prin sentința civilă nr.797/27.04.2015 Tribunalul C. a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 28.11.2010 – 7.01.2011 și a respins cererea având ca obiect drepturile salariale aferente perioadei 28.11._11, ca prescrisă.
A admis în parte acțiunea, a anulat decizia nr.279/29.11.2013 emisă de pârâtă și a obligat pârâta la reintegrarea reclamantului în postul deținut anterior concedierii.
A obligat pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la 29.11.2013 și până la reintegrarea efectivă.
A admis în parte cererea referitoare la plata drepturilor salariale aferente perioadei 8.01.2011 – 28.11.2013 și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei rezultată în urma aplicării sarcinilor fiscale asupra sumei brute de 1088 lei, reprezentând contravaloarea drepturilor salariale neachitate.
A respins capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat.
În baza art.18 din OUG nr.51/2008, a obligat pârâta la plata către stat a sumei de 1000 lei, reprezentând onorariu expert și a dispus comunicarea hotărârii către Administrația Județeană a Finanțelor Publice C., în vederea punerii în executare a creanței fiscale.
În soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune au fost avute în vedere prevederile art.268 lit. c din Codul muncii și cele ale art.6 alin. 4 din Noul Cod Civil, potrivit cărora prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, în raport de care s-a apreciat că, față de data introducerii cererii, respectiv 08.01.2014, excepția este întemeiată cu privire la pretențiile aferente perioadei 28.11._11 (spor ore suplimentare, spor de noapte, spor pentru munca prestată în zile libere și sărbători legale), pentru care termenul de prescripție extinctivă de 3 ani era împlinit la data înregistrării acțiunii.
Pe fondul cauzei s-a reținut că raporturile de muncă dintre părți s-au întemeiat pe contractul individual de muncă nr._/21.07.2010 (fila 13), reclamantul fiind angajat în funcția de docher.
Prin notificarea nr.923/30.10.2013 (fila 46), reclamantului i-a fost comunicat preavizul de 20 zile privind încetarea contractului individual de muncă, iar ulterior i s-a comunicat și decizia de concediere individuală nr. 27/29.11.2013 (fila 47), întemeiată pe prevederile art.65 din Codul Muncii, în cuprinsul căreia s-a invocat reorganizarea punctului de lucru Agigea PL2, jud. C. și faptul că prin decizia nr. 920 din 30.10.2013 (fila 48), societatea a dispus restructurarea organigramei/statului de funcțiuni aferent punctului de lucru Agigea PL2 prin desființarea unui număr de 8 posturi, dintre care 3 posturi de docher, începând cu 1.11.2013.
Analizând legalitatea deciziei de concediere prin prisma criticilor formulate de reclamant și raportat la art.76 din Codul muncii, tribunalul a constatat că aceasta nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege.
Din interpretarea gramaticală, logică și sistematică a prevederii legale anterior menționate s-a reținut că, dat fiind caracterul imperativ și de ordine publică al acesteia, dacă dispoziția de sancționare disciplinară nu întrunește chiar și una dintre condițiile stabilite de text, este lovită de nulitate absolută în integralitatea sa.
Cum în cauză este vorba despre o concediere individuală, instanța a analizat respectarea art.76 lit. a și b din Codul muncii și a constatat, contrar criticilor reclamantului, că preavizul legal a fost acordat distinct, înainte de emiterea deciziei de concediere, prin notificarea nr.923/30.10.2013 (fila 46), dar că în cuprinsul actului contestat nu se regăsesc mențiunile obligatorii referitoare la motivele care determină concedierea, care au rolul, în primul rând, de a-l informa concret și complet pe salariat cu privire la împrejurările pentru care încetează contractul individual de muncă.
S-a reținut că motivarea deciziei de concediere trebuie să fie clară și precisă, pe de o parte pentru ca salariatul să poată afla motivele concedierii sale, iar pe de altă parte, pentru ca instanța să poată verifica caracterul efectiv al desființării postului, precum și existența unei cauze reale și serioase care să nu disimuleze realitatea și care să aibă în vedere atât situația angajatorului, cât și pe cea a angajatului; s-a apreciat, prin urmare, că nu îndeplinește condițiile legale o motivare vagă, care utilizează formulări generale, de felul reorganizarea activității, astfel cum este menționat în decizia contestată (s-a menționat în acest sens decizia civilă 555/R din 30 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Revista româna de dreptul muncii nr. 4/2014) și că nu este suficient și nici legal ca aceste aspecte să fie înscrise în alte documente indicate de angajator.
Referitor la temeinicia deciziei de concediere s-a reținut că măsura dispusă de art.65 din Codul muncii trebuie să îndeplinească două condiții de fond: cauza concedierii să constea în desființarea locului de muncă pentru unul din motivele avute în vedere de legiuitor – noțiunea de loc de muncă vizând fie postul ocupat de salariat, fie locul muncii (în ipoteza mutării angajatorului în altă localitate) - iar decizia de concediere să emane de la organul competent.
S-a subliniat că postul concretizează, în organigrama angajatorului, necesarul de personal pentru o anumită funcție sau meserie, iar pentru ca desființarea postului să fie efectivă este necesar ca măsura să conducă la eliminarea lui din statul de funcții.
Pentru ca desființarea locului de muncă să fie considerată reală și serioasă, aceasta trebuie să fie reclamată de unul din motivele expres menționate de art. 65; apoi, această cauză trebuie să fie precisă, în sensul că reprezintă adevăratul motiv al concedierii, fără a disimula vreun alt motiv. De asemenea, motivele care au determinat măsura trebuie să prezinte o anumită gravitate, adică să existe o proporționalitate cu importanța măsurii adoptate. Astfel, seriozitatea cauzei trebuie raportată la situația angajatorului - stabilirea interesului său legitim pentru concedierea salariatului - pentru a se stabili dacă sunt sau nu posibile și alte soluții în afara concedierii.
Reorganizarea activității s-a apreciat că vizează nu numai ipoteza de reorganizare a persoanelor juridice prin comasare, prin fuziune, absorbție sau divizare, ci și situația (mult mai largă ca și cuprindere), în care se adoptă măsuri de reașezare internă sau orice alte dispoziții de ordin organizatoric, cu menirea de a spori eficiența activității, astfel încât se ajunge la o modificare a statului de funcții și a organigramei.
A reținut tribunalul că situația invocată de pârâtă în documentele care au precedat decizia de concediere (care s-ar încadra în ipoteza generică „dificultăți economice”) implică nu doar existența unor simple motive de ordin economic, cum ar fi creșterea profitului, respectiv, diminuarea pierderilor – ci este necesară dovedirea unor greutăți reale în ansamblul activităților de producție și distribuție a produselor ce fac obiectul activității societății.
Că raportat la aceasta, unitatea trebuia să-și bazeze decizia de concediere pe împrejurări - constatate într-o perioadă suficient de lungă, care să îndreptățească presupunerea că nu este cazul unor situații accidentale – care au dus la pierderi economice precum creșterea costurilor de producție, închiderea unor piețe de desfacere tradiționale, apariția unor elemente concurențiale foarte puternice care au pus produsele unității într-o situație de inferioritate în ansamblul cererii și ofertei si altele asemenea.
Reținând că pârâta nu numai că nu a făcut o astfel de dovadă, ci pur și simplu s-a limitat să invoce criza financiară mondială care și-a produs efectele în economia reală din România sau efectele blocajului financiar și dificultatea contractării de credite din sistemul bancar (în decizia nr. 920 din 30.10.2013), tribunalul a constatat că probele administrate în cauză nu fac nici pe departe dovada dificultăților economice grave cu care s-ar confrunta pârâta, cu atât mai mult cu cât din organigramele depuse la dosar rezultă că în perioada 1.04.2012 – 1.11.2013 a făcut 15 angajări, în sensul că la data de 1.04.2012 (fila 51), punctul de lucru Agigea figura cu 64 de posturi, iar anterior reorganizării avea un total de 79 de posturi (71 rămase după reorganizare, plus cele 8 posturi desființate).
S-a arătat că, deși singura persoană îndreptățită să analizeze oportunitatea luării măsurii de desființare a locului de muncă al salariatului în cauză este angajatorul, această libertate de apreciere a adecvării măsurii de concediere la situația unității este supusă imperativului respectării prevederilor legale, în sensul că aceasta trebuie să aibă la bază o cauză reală și serioasă și să respecte procedura reglementată de Codul muncii, legalitatea măsurii de concediere putând fi cenzurată de instanța de judecată.
F. de cele expuse tribunalul a apreciat că nu a avut loc o desființare reala și serioasă a locului de munca al reclamantului, întrucât pârâta nu a produs dovezi din care sa rezulte că, din punct de vedere economico-financiar, se impunea reorganizarea punctului de lucru prin reducerea postului reclamantului, respectiv că prin eliminarea acestui post s-au făcut economii de costuri si s-a eficientizat activitatea.
În consecință, în aplicarea art.80 alin.1 și 2 din Codul muncii, a fost anulată decizia nr.27/29.11.2013 emisă de societate,s-a dispus reintegrarea contestatorului în postul deținut anterior concedierii, iar pârâta a fost obligată la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul, de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.
În soluționarea cererii având ca obiect plata drepturilor salariale aferente perioadei 08.01._13, respectiv contravaloarea orelor suplimentare, a sporului de noapte și a sporului pentru orele prestate în zilele libere, au fost avute în vedere prevederile art.123 alin. 2, ale art.126 și art.142 alin.2 din Codul muncii și răspunsul expertului care a întocmit raportul de expertiză la obiecțiunile părților, potrivit căruia suma ce trebuia achitată reclamantului cu titlu de ore suplimentare, ore de noapte și ore prestate în zilele libere și de sărbători legale este în cuantum de 9.170 lei, din care pârâta a achitat 8.082 lei, astfel că a rămas o diferență de 1088 lei valoare brută.
Reținând că expertul a ajuns la această concluzie în urma analizării pontajelor, ștatelor de plată și a actului adițional nr.1/31.10.2007 la CCM nr. 2/31.08.2006 (fila 232), instanța de fond a admis în parte cererea reclamantului și a obligat pârâta la plata către acesta a sumei rezultată în urma aplicării sarcinilor fiscale asupra sumei brute de 1088 lei, reprezentând contravaloarea drepturilor salariale neachitate.
În temeiul art. 452 din noul Cod de procedură civilă a fost respinsă cererea reclamantului, de acordare a cheltuielilor de judecată, reținându-se că nu s-a făcut dovada existenței și întinderii lor.
Având în vedere prevederile art.18 din OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă și faptul că prin încheierea din 9 iulie 2014, pronunțată în dosarul nr._ /a1 al Tribunalului C., reclamantul a fost scutit de plata sumei de 1000 lei, reprezentând onorariul de expertiza stabilit în sarcina sa, tribunalul a obligat pârâta la plata către stat a sumei de 1000 lei reprezentând onorariu expert și a dispus comunicarea hotărârii către Administrația Județeană a Finanțelor Publice C..
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul T. I. și pârâta ..
Reclamantul a criticat exclusiv soluția dată cererii de obligare a angajatorului la plata orelor suplimentare efectuate în perioada 08.01._13, în cuantum de 100% până la 31.12.2010 și de 75% de la 01.01.2011 pentru fiecare oră prestată peste norma de muncă din contractul individual de muncă, și la plata sporului de noapte pentru munca prestată în perioada 08.01._13, în cuantum de 25% pentru fiecare oră lucrată în intervalul orar catalogat ca fiind muncă de noapte, în cuantumul rezultat din raportul de expertiză contabilă.
S-a susținut că prin raportul de expertiză contabilă întocmit în fața instanței de fond s-a stabilit contravaloarea orelor suplimentare efectuate în cuantum de 100% la nivelul sumei de 861 lei, iar contravaloarea sporului de noapte pentru munca prestată în perioada 28.11._13 în procent de 25% pentru fiecare oră lucrată în intervalul orar catalogat ca fiind muncă de noapte, la nivelul sumei de 4.760 lei.
Deși ambele părți au formulat obiecțiuni – reclamantul în referire la calculul aferent orelor lucrate în zilele libere, iar pârâta numai sub aspectul concluziilor formulate cu privire la obiectivul 3 al expertizei contabile – s-a pretins că răspunsul expertului contabil a vizat, exclusiv, obiectivul nr.3 al raportului de expertiză, respectiv stabilirea contravalorii sporului de 100% pentru orele prestate în zilele libere și cele de sărbători legale, doar cu privire la acest aspect constatând că nu există diferențe de achitat și că, în raport de această constatare, este evident nelegală soluția de înlăturare a obligației de plată a pârâtei pentru suma de 861 lei reprezentând contravaloarea a 116 ore suplimentare și pentru suma de 4.690 lei, echivalent al celor 2.022 ore de noapte.
Pârâta . a criticat hotărârea instanței de fond din perspectiva soluției dată cererii de anulare a deciziei de concediere și a cererilor subsecvente acestei solicitări și a pretins greșita aplicare a prevederilor art.76 și ale art.65 din Codul muncii, cu motivarea că desființarea locului de muncă a fost efectivă, iar măsura luată de administrația societății a fost reală și serioasă.
Sub primul aspect s-a arătat că nerespectarea condiției de formă a actului concedierii nu poate fi reținută din simpla împrejurare că decizia nu conține alte argumente în afara celor referitoare la reorganizare, această mențiune fiind suficientă pentru a acoperi cerința referitoare la motivarea măsurii adoptate de angajator.
A susținut apelanta că scopul reglementării prin lege a obligației de a respecta condiția de formă a deciziei de concediere, prin indicarea motivelor care au determinat concedierea, vizează, pe de o parte, recunoașterea dreptului salariatului de a fi informat asupra cauzelor ce au determinat desființarea postului său, iar pe de altă parte, asigurarea posibilității controlului de legalitate, respectiv a verificării existenței în fapt a motivelor ce au determinat adoptarea măsurii.
S-a apreciat că argumentul reorganizării este suficient întrucât pe baza acestuia se poate verifica dacă, în realitate, intenția angajatorului a fost aceea de a-și eficientiza activitatea, iar hotărârea a fost luată de organele de conducere pe baza analizei referitoare la activitatea anterioară; totodată, salariatul a fost informat înaintea comunicării deciziei de concediere despre cauzele desființării postului său, iar decizia administratorului nr.920 din 30.10.2013 cuprinde referiri la motivele de fapt ale concedierii individuale, respectiv: resimțirea în economia românească a crizei financiare mondiale, scăderea veniturilor realizate din activitatea principală în primele nouă luni ale anului 2013 și limitarea posibilității de dezvoltare a acestei activități, necesitatea adoptării unor măsuri urgente care să asigure reducerea cheltuielilor și încadrarea acestora în veniturile estimate a fi încasate în ultimele 12 luni.
În susținerea criticii referitoare la aplicarea art.65 din Codul muncii s-a arătat că măsura concedierii a fost impusă de motive serioase și are o cauză reală, fiind determinată de situația economică a angajatorului.
S-a făcut trimitere la statele de funcții ale societății din perioada anterioară și ulterioară concedierii, care demonstrează că cele 78 de posturi existente anterior datei de 29.11.2013 au fost reduse ulterior la 70 și că posturile desființate nu au fost reînființate de angajator în termenul prevăzut de art.73 din Codul muncii.
Argumentul referitor la cele 15 angajări realizate în intervalul 01.04._13 a fost contestat cu motivarea că orice societate comercială funcțională este o structură vie, care trebuie să se adapteze condițiilor pieței și care, în funcție de volumul activității, are și fluctuații de personal, pentru că nimeni nu poate îngrădi dreptul angajatorului să își mărească schema de personal când condițiile pieței au permis-o și, pe cale de consecință, nici dreptul acestuia de a reduce schema de personal pentru a proteja activitatea și viabilitatea societății.
A fost indicată și decizia nr.920 din 30.10.2013, din care rezultă că hotărârea conducerii societății de a proceda la reorganizare și la modificarea organigramei prin desființarea unor posturi s-a întemeiat pe analiza economico financiară a activității și s-a subliniat că toate aceste aspecte conduc la concluzia că societatea apelantă a justificat măsura de reorganizare a activității ca fiind bazată pe rațiuni economice, fiind la latitudinea angajatorului adoptarea unor soluții manageriale, apreciate ca necesare pentru eficientizarea activității și pentru reducerea costurilor cu plata salariilor.
S-a apreciat, în consecință, că desființarea locului de muncă al reclamantului are un caracter real și serios întrucât prezintă caracter obiectiv, fiind impusă de situația economică și dispusă în scopul îmbunătățirii activității și al reducerii cheltuielilor, astfel că nu se poate reține că disimulează realitatea; s-a arătat, totodată, că în absența măsurilor de reorganizare, angajatorul ar fi obligat la adoptarea unor măsuri mult mai drastice în condițiile în care nu are posibilități financiare să susțină o organigramă stufoasă, iar tendința evidentă a activității este de reducere a rulajului de marfă.
Apelantul reclamant a solicitat prin întâmpinare respingerea apelului pârâtei ca nefondat.
Potrivit art.479 din Codul de procedură civilă, apelanta pârâtă a depus la dosar înscrisuri referitoare la înființarea punctului de lucru de la B. și la restructurarea activității sale, respectiv Hotărârea asociaților nr.1/2012 privind deschiderea punctului de lucru al societății din Zona Liberă B., rezoluția de înregistrare a acestei hotărâri în Registrul Comerțului, certificatul de înregistrare de mențiuni din 31.08.2012, decizii de stabilire a statului de funcțiuni emise de administratorul societății și statele de funcțiuni corespunzătoare, deciziile de concediere individuală emise în temeiul deciziei nr.920/30.10.2013.
Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în raport cu criticile formulate prin apelurile părților, Curtea a reținut următoarele:
Cu privire la apelul reclamantului:
Art.120 alin.1 din Codul muncii definește munca suplimentară ca fiind cea prestată peste durata normală a timpului de muncă de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână, iar prevederile art.122 alin.1 și ale art.123 din același cod stabilesc modul în care orele suplimentare se compensează prin ore libere plătite sau, în cazul în care această compensare nu este posibilă în intervalul de 60 de zile stabilit de alin.1 al art.122, necesitatea plății lor prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei muncii.
Codul muncii definește și munca de noapte ca fiind munca prestată între orele 22,00-6,00, iar art.126 prevede că salariații de noapte beneficiază fie de program de lucru redus cu o oră față de durata normală a timpului de lucru, fie de un spor pentru munca prestată în timpul nopții.
Prin acțiunea dedusă judecății în cauză, reclamantul a solicitat, distinct de pretenția de anulare a deciziei de concediere întemeiată pe prevederile art.65 din Codul muncii, și obligarea pârâtei la plata contravalorii orelor suplimentare efectuate în perioada 28.11._13, a contravalorii sporului de noapte pentru munca prestată în același interval, ca și la plata sporului pentru zilele libere și de sărbători legale.
Expertiza contabilă dispusă de instanța de fond în scopul determinării numărului de ore lucrate în condițiile reclamate prin acțiune și a cuantumului drepturilor bănești corespunzătoare acestora a stabilit că, în intervalul 28.11._13 au fost efectuate un număr de 116 ore suplimentare, a căror valoare e de 861 lei, și un număr de 2022 ore de noapte, în valoare totală de 4.760 lei; contravaloarea sporului de 100% pentru orele prestate în zilele libere și de sărbători legale a fost raportată la un număr de 175 ore prestate în astfel de condiții și a fost determinată la nivelul sumei de 1667 lei.
Prin același raport s-a stabilit că drepturile bănești anterior menționate au fost achitate parțial de pârâtă și că la momentul întocmirii lucrării diferența ce se impunea a fi achitată era de 1.086 lei.
Constatările expertului au fost contestate de ambele părți, iar prin răspunsul dat acestor obiecțiuni expertul a precizat că, potrivit documentației studiate, reclamantul a prestat 116 ore suplimentare, în valoare de 861 lei, 2022 ore de noapte, în valoare totală de 4.760 lei, iar potrivit calculului efectuat conform actului adițional nr.1/31.10.2007 la CCM nr.2/31.08.2006, orele prestate în zilele libere, respectiv zilele de sâmbătă cu un spor de 10% din salariul de bază, sunt în număr de 775, cu o valoare de 731 lei, iar prin raportare la zilele de duminică calculate cu un spor de 15% din salariul de bază, au rezultat 817 ore, în valoare de 1152 lei; referitor la zilele de sărbători legale și la calculul realizat cu un spor de 100% din salariul de bază, s-a stabilit un total de 175 ore, în valoare de 1667 lei, conform anexei nr.2 la raport.
Concluziile referitoare la numărul de ore prestate în zilele libere și cele de sărbători legale și la valoarea aferentă acestora au fost reluate și în răspunsul la cea de a doua obiecție a reclamantului, ca și în cel dat primei obiecțiuni a pârâtei, care a vizat aplicarea actului adițional nr.1/2007 la CCM nr.2/2006 în determinarea valorii aferente orelor prestate în zilele libere și cele de sărbători legale.
Ultima obiecție la care s-a răspuns a aparținut tot pârâtei și a vizat răspunsul dat obiectivului 4 al expertizei - prin care s-a cerut expertului să stabilească dacă aceste drepturi bănești au fost achitate total sau parțial, iar în caz afirmativ să calculeze diferențele rămase de achitat – solicitându-se precizarea caracterului brut sau net al sumelor calculate conform actului adițional nr. 1/31.10.2007 la CCM nr. 2/31.08.2006.
Răspunzând acestei din urmă contestații a pârâtei, d-na expert C. O. Aisel a precizat expres că din calculul efectuat a rezultat suma de 9.170 lei reprezentând ore suplimentare, ore de noapte și ore prestate în zilele libere și de sărbători legale, că din aceasta s-a achitat suma de 8.082 lei și a rămas de achitat suma de 1.088 lei reprezentând valoare brută.
Cum această concluzie a expertului nu a fost contestată de reclamant, care a beneficiat de apărare calificată în fața instanței de fond, este în mod evident neîntemeiată critica adusă în apel soluției de limitare a obligației de plată a angajatorului pârât la nivelul acestei sume, stabilită în dispozitivul hotărârii atacate, întrucât dispoziția instanței este rezultatul corectei valorificări a determinărilor realizate prin răspunsul la obiecțiuni, care s-a raportat și la valoarea de 861 lei aferentă orelor suplimentare prestate și la cea de 4.760 lei reprezentând spor de noapte pentru cele 2022 ore lucrate în aceste condiții.
Cu privire la apelul pârâtei:
În soluționarea criticii referitoare la nulitatea deciziei atacate pentru nerespectarea condiției de formă reglementată de art.76 lit. a din Codul muncii se va avea în vedere că, pentru a fi constatată ca îndeplinită cerința impusă de norma legală menționată, este necesar ca motivele care determină concedierea să fie prezentate în decizie în așa fel încât să fie verificabile sub aspectul justeței respectării cerințelor prevăzute de art.65 alin.2 din Codul muncii.
Ori în cauză, din analiza deciziei de concediere contestate rezultă că angajatorul a oferit reclamantului suficiente informații pe baza cărora să poată aprecia legalitatea și temeinicia măsurii de concediere și să poată decide asupra contestării ei în justiție, în sensul că aceasta cuprinde mențiuni referitoare la motivele care au determinat concedierea, angajatorul arătând în mod expres că măsura a fost consecința reorganizării activității punctului de lucru Agigea PL2, județul C., în urma căreia locul de muncă ocupat de reclamant, respectiv acela de docher, cod C._, a determinat, în temeiul art.65 din Legea nr. 53/2003, concedierea salariatului T. I. începând cu data de 28.11.2013 când expira preavizul de 20 de zile lucrătoare.
Trebuie subliniat, totodată, că reclamantul nu a contestat susținerea potrivit căreia, împreună cu notificarea înregistrată sub nr.923/30.10.2013, prin care s-a stabilit termenul de preaviz, i-a fost comunicată și decizia administratorului nr.920 din 30.10.2013, care conținea mențiuni referitoare la motivele de fapt ale concedierii individuale, respectiv resimțirea în economia românească a crizei financiar mondiale, scăderea veniturilor realizate din activitatea principală în primele nouă luni ale anului 2013 și limitarea posibilităților de dezvoltare a acestei activități, necesitatea adoptării unor măsuri urgente care să asigure reducerea cheltuielilor și încadrarea acestora în veniturile estimate a fi încasate în următoarele 12 luni.
Apreciind asupra împrejurărilor care pot justifica îndeplinirea cerinței impusă de prevederile actualului art.76 lit. a din Codul muncii, practica judiciară a reținut că, în situația în care se dovedește că cel concediat a luat cunoștință în concret și cert de faptele invocate pentru concediere, de exemplu printr-un proces verbal constatator anexat la decizie sau prin decizia managerului unității, cum e cazul în speță, nemotivarea în fapt a deciziei de concediere este acoperită și, în astfel de circumstanțe, nu se poate constata nevalabilitatea măsurii dispuse (Tribunalul Suprem, Secția Civilă, Decizia civilă nr. 344/1989, I.T. Ș., Tratat Teoretic și practic de drept al muncii, ediția a II-a revăzută, Ed. Universul Juridic, București 2012, pag.450). În același sens s-a apreciat și în cazul în care salariatul concediat a luat cunoștință de motivele de fapt ale concedierii printr-un proces verbal sau un referat comunicat fie anterior, fie odată cu decizia de concediere (Tribunalul Suprem, C..civ., Decizia nr. 1085/1966).
Cum decizia de concediere atacată în speță indică în mod succint motivele care au justificat luarea măsurii, făcând trimitere la desființarea postului reclamantului ca urmare a reorganizării economice, și a fost precedată de comunicarea adresei de preaviz și a deciziei administratorului nr. 920/30.10.2013, care argumentau amănunțit necesitatea reducerii numărului de posturi ca urmare a reorganizării activității, măsură determinată de deprecierea rezultatelor financiare ale societății, de scăderea veniturilor și de lipsa perspectivelor de dezvoltare într-un domeniu influențat de factori externi, respectiv scăderea resurselor de deșeuri feroase, Curtea constată că reclamantul a fost înștiințat cu privire la cauzele care au determinat restructurarea unității angajatoare și concedierea sa, deci că cerința impusă de prevederile art.76 din Codul muncii a fost respectată, iar nelegalitatea deciziei pentru lipsa mențiunilor referitoare la motivele de fapt ce au determinat măsura concedierii a fost în mod greșit constatată de tribunal.
Obiect de critică în apel a fost și modul de aplicare și interpretare a prevederilor art.65 din Codul muncii, care în alin. 1 stabilește că încetarea contractului individual de muncă poate interveni și pentru motive legate de funcționarea în bune condiții a unității, respectiv "ca urmare a dificultăților economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activității", dar alin.2 al textului dispune că, într-o asemenea situație, ”desființarea locului de muncă trebuie sa fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă".
Desființarea locului de muncă este efectivă atunci când acesta este suprimat din structura funcțional-organizatorică a angajatorului, evidențiată în statul de funcții și organigramă și implică cu necesitate caracterul definitiv al desființării. Are o cauză reală când prezintă un caracter obiectiv, adică este impusă de dificultăți economice sau transformări tehnologice, etc. și este serioasă când se impune din necesități evidente privind îmbunătățirea activității și nu disimulează realitatea.
Oportunitatea desființării unor locuri de muncă este atributul exclusiv al angajatorului - posibilitatea concedierii salariaților pentru "un motiv întemeiat, legat de ... cerințele de funcționare a întreprinderii, a instituției sau a serviciului" fiind recunoscută și de prevederile art.24 din Carta socială europeană revizuită - instanța de judecată nefiind abilitată să analizeze oportunitatea menținerii sau nu a postului desființat în noua structură organizatorică și nici temeinicia măsurii reorganizării unității și a desființării anumitor posturi, întrucât nu poate cenzura modalitatea în care se procedează la reorganizarea și redistribuirea posturilor.
În cazul sesizării prin contestația salariatului concediat, instanța analizează doar dacă măsura concedierii respectă prevederile art.65 din Codul muncii, deci stabilește caracterul efectiv, real și serios al desființării locului de muncă, în condițiile art.78 din cod.
Procedând la o astfel de analiză, Curtea a constatat că prin decizia nr. 27/29.11.2013, atacată în cauză, contractul individual de muncă al reclamantului a fost desfăcut de către angajatorul S.C. K. C. SRL în temeiul art.65 din Codul muncii, pentru motive care nu țin de persoana salariatului, ca urmare a faptului că postul pe care acesta îl ocupa a fost suprimat din structura organizatorică a pârâtei.
Potrivit deciziei nr. 920 din 30.10.2013 a administratorului .., schema de personal a societății a fost redusă cu un număr de 8 posturi, printre care și 3 posturi de docher, cod C._, de natura celui pe care era încadrat și apelantul reclamant, iar caracterul efectiv al măsurii rezultă în mod neechivoc din lucrările dosarului, care confirmă desființarea postului din structura organizatorică a societății și faptul că acesta nu se regăsește în structura actuală, ulterioară deciziei din 29.11.2013.
Măsura are și o cauză reală și serioasă, în sensul că prezintă caracter obiectiv și a fost impusă de motive de natură economică, care au determinat restructurarea și reorganizarea activității, proces ce implică, inclusiv, reducerea cheltuielilor salariale.
Astfel, potrivit lucrărilor dosarului, concedierea a fost întemeiată pe hotărârea administratorului societății pârâte nr.920 din 30.10.2013, care a avut în vedere rezultatele economice financiare ale activității desfășurate, respectiv planul de producție realizat în primele nouă luni ale anului 2013, din care rezultă scăderea veniturilor și limitarea posibilității de dezvoltare a proiectelor care să permită încasarea de noi venituri și necesitatea adoptării unor măsuri urgente la nivelul societății, prin care să se asigure reducerea cheltuielilor și încadrarea acestora în veniturile estimate a fi încasate în următoarele 12 luni, în contextul efectelor blocajului financiar și al dificultății contractării de credite din sistemul bancar.
Existența pierderilor financiare a fost demonstrată cu actele contabile depuse la dosar, respectiv balanțele contabile din care rezultă că, deși în anul 2012 societatea a înregistrat un profit de 80.476 lei, în decembrie 2013 a înregistrat o pierdere brută de 2.726.508 lei.
Fără a contesta existența pierderilor economice, reclamantul a pretins că măsura concedierii sale nu a avut o cauză reală și serioasă, dar apărarea este în mod neechivoc contrazisă de probatoriile administrate, din care rezultă că anterior aplicării măsurii contestate în cauză, la nivelul societății pârâte au mai fost dispuse concedieri, ca urmare a reorganizării punctului de lucru de la Agigea, prin desființarea unui număr de patru posturi. Astfel, anterior emiterii Deciziei nr. 920/30.10.2013, societatea apelantă funcționa cu un stat de funcțiuni de 79 de posturi, din care 59 la Agigea și 20 la B., iar după adoptarea măsurilor de reorganizare și desființarea unui număr de opt posturi de la punctul de lucru Agigea, statul de funcțiuni valabil de la 01.11.2013 cuprindea 71 de posturi, din care 5 la punctul de lucru Agigea și 20 de posturi la B..
Totodată, din decizia nr.933/31.10.2013 a administratorului societății pârâte, prin care s-a aprobat statul de funcțiuni valabil începând cu 01.11.2013, inclusiv din statul de funcțiuni întocmit în temeiul acesteia, rezultă că organigrama societății pârâte nu a cunoscut modificări începând cu data de 01.11.2013, după concedierea reclamantului, ceea ce confirmă faptul că, după aplicarea măsurii contestate, postul ocupat anterior de reclamant nu a fost reînființat și nici nu a fost angajat personal pe posturi identice sau similare celui desființat prin decizia administratorului nr.920/30.10.2013.
Aspectele menționate în precedent demonstrează realitatea și seriozitatea cauzei care a condus la desființarea locului de muncă pe care reclamantul îl ocupa, respectiv lipsa oricărei legături a acestei cauze cu persoana salariatului, iar concluzia contrară nu poate fi în mod întemeiat raportată la susținerile cu caracter general formulate în cuprinsul acțiunii inițiale, referitoare la lipsa unei proceduri prealabile care să concretizeze caracterul real și serios al măsurii, respectiv la lipsa unei motivații reale și serioase „pentru că tot ceea ce se reține ca fiind legat de activitatea specifică postului nu se poate susține și în realitate”.
Trebuie avut în vedere, totodată, că singura persoană îndreptățită să aprecieze asupra oportunității desființării unor locuri de muncă este angajatorul, căile de urmat în cazul unei situații economice dificile ținând de dreptul acestuia de a-și organiza și conduce activitatea, prevăzut de art. 40 alin. 1 lit. a din Codul muncii.
Suportând riscul desfășurării activității, angajatorul va lua și deciziile pe care le consideră potrivite cu cerințele unei bune gestionări a activității la un moment dat, în raport de anumite împrejurări concrete, iar în temeiul acestei prerogative de organizare eficientă a structurilor interne, doar angajatorul poate face selecția acelor posturi pe care înțelege să le desființeze, în cazul în care apreciază că măsura duce la creșterea eficienței, sub acest aspect fiind suficient să se urmărească eficientizarea propriei activități în scopul utilizării cu randament maxim a resurselor umane și financiare, prin restructurarea unor posturi, printre care și cel deținut de către apelantul reclamant.
Pentru motivele arătate, care justifică corecta aplicare a prevederilor art.120, ale art.122, art.123 și art.126 din Codul muncii, dar și aplicarea greșită a dispozițiilor art.76 lit. a și ale art.65 din același cod, în temeiul art.480 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge apelul reclamantului ca nefondat și va admite apelul pârâtei, cu consecința schimbării în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de anulare a deciziei nr.27/29.11.2013 emisă de pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul reclamantului T. I., cu domiciliul în C., ., jud. C., formulat împotriva sentinței civile nr. 797/27.04.2015 pronunțate de Tribunalul C., Secția I civilă, în dosarul nr._, ca nefondat.
Admite apelul pârâtei S.C. K. C. S.R.L., cu sediul în Agigea, Platforma Macadam – C. Sud, jud. C., cu sediul procesual ales la Cabinet de avocat L. S., în C., .. 64, ., ., declarat împotriva aceleiași sentințe.
Schimbă în parte hotărârea atacată în sensul că respinge cererea de anulare a deciziei nr. 27/29.11.2013 emisă de pârâtă.
Menține restul dispozițiilor sentinței atacate referitoare la prescripția drepturilor bănești aferente perioadei 28.11.2010 – 7.01.2011, la acordarea drepturilor salariale aferente perioadei 8.01.2011 – 28.11.2013 și la cheltuielile de judecată efectuate la fond.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2015.
Președinte, Judecător,
I. B. Pt. jud. G. L.
aflat în c.o. semnează
conf.art. 426 al.4 c.p.c.
Președinte de complet,
I. B.
Grefier,
C. M.
Jud.fond F.M. I.
Tehnored.dec.jud. I.B. 20.11.2015/5 ex.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 41/2015. Curtea de Apel... | Pretentii. Decizia nr. 579/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA → |
|---|
