Drepturi salariale ale personalului din justiţie. Decizia nr. 7/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 7/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 13-01-2014 în dosarul nr. 4937/63/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 7
Ședința publică de la 13 Ianuarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE S. P.
Judecător M. L.
Grefier M. V. A.
*******************
Pe rol, judecarea apelului declarat de pârâta . BUCUREȘTI, cu sediul în București ..38 sector 1, împotriva sentinței nr. 6069 din 27.09.2013, pronunțată de Tribunalul D. - Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant B. D., CNP_, cu domiciliul în mun. C., ., ., având ca obiect drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care a învederat că apelul a fost declarat și motivat în termenul legal, iar prin conținut motivelor de apel se solicită judecarea cauzei în lipsă în conformitate cu dispozițiile art. 223 alin.3 Noul Cod procedură civilă, după care;
Curtea, apreciind cauza în stare de soluționare, a trecut la deliberare.
CURTEA
Asupra apelului de față;
Tribunalul D. – Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale prin sentința civilă nr. 6069 din 27.09.2013 a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă pentru perioada 01.09._10 și în consecință a respins acțiunea reclamantului privind drepturile solicitate pentru această perioadă..
A admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamant B. D., în contradictoriu cu pârâtul S.C. C. I. S.A. prin S.C. C. I. SECȚIA C..
A obligat pârâta să plătească reclamantului, în raport de activitatea desfășurată ,diferențele dintre drepturile salariale calculate in raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, cuvenit conform art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008 - 2010 si dispozițiilor din CCM la nivel de unitate din anii 2011–2012, respectiv 2012-2014 și drepturile salariale efectiv plătite pe perioada 05.03.2010 – 31.12.2010, 21.02.2011 – 22.03.2012, 12.04.2012 – 27.09.2013(la zi), sume care vor fi actualizate cu rata inflației la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculate de la data fiecărei scadențe, la data plății efective.
A obligat pârâta să plătească reclamantului 150 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut următoarele:
Cu privire la excepția prescripției invocată de pârâtă, instanța a constatat că este întemeiată cu privire la pretențiile aferente perioadei 01.09._10, și a fost admisă deoarece drepturile solicitate de reclamant sunt drepturi de natură salarială, așa cum prevede art. 160 din Codul muncii, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art.268 alin.1 lit.c) Codul muncii, potrivit cărora pentru cererile având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri pentru salariați termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, iar acțiunea a fost formulată la data de 05.03.2013.
În consecință, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă pentru perioada 01.09._10 și a respins acțiunea reclamantului privind drepturile solicitate pentru această perioadă..
Pe fondul cauzei, instanța a reținut următoarele:
Reclamantul a fost angajat al societății pârâte . București - . C. în perioada 01.09.2009 la zi, așa cum rezultă din carnetul de muncă depus la dosar.
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 s-a prevăzut că „Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.”
Aceste prevederi contractuale nu au fost aplicate de unitatea pârâtă, pe argumentarea că drepturile salariale solicitate nu sunt reluate și în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, iar obligația de a aplica CCM încheiat la nivel superior ar fi incidentă doar în cazurile în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă.
Clauzele contractuale enunțate nu condiționează însă acordarea acestor drepturi de preluarea lor în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate fiind, din modul de redactare, imperative pentru angajator, după cum se prevede în dispozițiile art. 3 din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010:
„(1) Clauzele prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora.
(2) Contracte colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze prevăzute în mod expres prin lege.
(3) În cazul în care părțile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate sau grup de unități înaintea semnării, înregistrării și publicării prezentului Contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din prezentul contract nu au fost atinse sau ale cărui clauze nu se regăsesc incluse.”
Pârâta nu a respectat aceste obligații contractuale, așa cum rezultă chiar din recunoașterea sa consemnată în întâmpinare, deși prevederile contractelor încheiate la nivel superior sunt obligatorii și au caracter minimal pentru nivelurile inferioare.
Contractele colectiv de muncă încheiate la nivel de unitate nu pot să prevadă drepturi cu caracter inferior celor reglementate de contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură.
În caz de neconformitate, clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate contrare clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură sunt ipso jure înlocuite de acestea din urmă.
Susținerea pârâtei că CCM la nivel de ramură nu i se aplică deoarece nu efectuează activități transport, ci de reparații locomotive, nu poate fi reținută de instanță deoarece chiar din cuprinsul art. 3 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură rezultă că se aplică și unităților cu activități conexe și în plus în anexa 5 la acest CCM este menționată expres și pârâta între unitățile cărora li se aplică, acest lucru neîncălcând în nici un fel principiul libertății contractuale.
Prin urmare, în perioada 01.09.2009 – 31.12.2010 pârâta trebuia să respecte prevederile CCM la nivel de ramură și să acorde salariaților salariul de bază minim brut de 700 lei ..
În perioada 2011 – 2012 drepturile reclamanților își găsesc temeiul legal în prevederile CCM la nivel de unitate.
Astfel potrivit art. 7 din CCM la nivel de unitate „Salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcție de coeficienții de ierarhizare și de formula de calcul din Anexa nr. 1".
Conform Anexei nr. 1 pentru clasa de salarizare 1 s-a stabilit o valoare a salariului minim de 700 de lei pentru anul 2011 si pentru anul 2012.
Salariul minim a fost stabilit pe baza formulei: S = S clasa 1 * Kunde: S = salariul de baza brut corespunzător clasei de salarizare respective; S clasa 1 = salariul de baza brut corespunzător clasei 1 de salarizare (care este 700 lei, așa cum rezultă din anexa 1); K = coeficientul de ierarhizare a claselor de salarizare.
Pârâta nu a respectat însă aceste prevederi și a stabilit reclamantului un salariu de bază mai mic, așa cum rezultă din copia contractului individual de muncă al acestuia (prin împărțirea salariului de bază lunar brut menționat în contractul individual de muncă la clasa de salarizare corespunzătoare funcției reclamantului rezultă un salariu minim mai mic de 700 lei).
S-a constatat astfel că pârâta a încălcat prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate din anii 2011 – 2012 și prevederile art. 40 alin. 2 litera c din codul muncii potrivit cărora „angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractului individual de muncă”, precum și prevederile art. 236 alin 4 din codul muncii potrivit cărora „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților”.
Cu privire la valabilitatea și aplicabilitatea CCM la nivel de unitate instanța a reținut următoarele:
Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anii 2011 – 2012 a fost înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială la data de 21.02.2011 și potrivit art. 144 din legea 62/2011 s - a aplicat de la data înregistrării la autoritatea competentă, mențiune ce se regăsește și în cuprinsul art. 2 lin 1 din contractul menționat (art. 2 alin.1 "prezentul contract colectiv de muncă devine aplicabil de la data înregistrării"), fiind valabil 1 an, conform mențiunilor de la art. 2 alin.2 ("contractul colectiv de muncă este încheiat pe o perioadă de un an").
Acest contract a produs efecte chiar și după expirarea termenului stabilit inițial, dar nu mai mult de 30 zile calendaristice, adică până la 22.03.2012, în conformitate cu prevederile art.2 alin. 2 din contract care statuează că, " contractul va putea produce efecte și după expirarea termenului stabilit inițial, dar nu mai mult de 30 zile calendaristice, dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat".
Pentru perioada ulterioară datei de 22 03 2012, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anii 2012 – 2014 a fost înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială la 12.04.2012 și potrivit art. 144 din legea 62/2011 s-a aplicat de la data înregistrării la autoritatea competentă, mențiune ce se regăsește și în cuprinsul art. 2 lin 1 din contractul menționat (art. 2 alin.1 "prezentul contract colectiv de muncă devine aplicabil de la data înregistrării").
Acest contract este valabil 2 ani de la data înregistrării, conform mențiunilor de la art. 2 alin.3 ("contractul colectiv de muncă este valabil pe o perioadă de doi ani de la data înregistrării").
Ca urmare, instanța a reținut că CCM la nivel de unitate pentru anii 2012 – 2014 a produs efecte în intervalul 12.04.2012 – la zi, data pronunțării prezentei hotărâri.
Data la care părțile au început negocierile pentru un nou contract colectiv de muncă nu are nici o relevanță sub aspectul datei de la care acestea produc efecte, dispozițiile enunțate care reglementează acest aspect fiind clare și imperative.
Prin nerespectarea prevederilor CCM la nivel de ramură în intervalul 05.03.2010 – 31.12.2010 și a prevederilor CCM la nivel de unitate în perioada 21.02.2011 – 22.03.2012, 12.04.2012 – 27.09.2013(la zi), s-a produs reclamantului un prejudiciu material constând în contravaloarea diferențelor de drepturi salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, prejudiciu pe care angajatorul este dator să îl acopere în temeiul art. 253 din codul muncii, potrivit cărora „angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.
Având în vedere că prin neacordarea integrală a drepturilor salariale cuvenite, reclamantul a suferit un prejudiciu constând pe de o parte în contravaloarea drepturilor salariale, iar pe de altă parte în devalorizarea monedei naționale și lipsa de folosință a acestora, instanța a obligat pârâta și la actualizarea sumei cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective, plus dobânda legală aferentă, repararea prejudiciului trebuind să fie integrală.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta . BUCUREȘTI criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului, a invocat caracterul superficial al motivării instanței defond, întrucât a dat o interpretare greșită, care produce efecte contrare voinței partenerilor sociali semnatari ai contractului colectiv de muncă și nu a analizat toate înscrisurile și apărările invocate de către . pe parcursul derulării cauzei.
Principala critică adusă hotărârii atacate se circumscrie motivului că prima instanță în mod greșit a admis cererea reclamantului pentru plata diferențelor drepturilor salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei pentru perioada 05.03._13.
În aceste condiții, chiar dacă cererea reclamantului reclama acordarea plății diferențelor drepturilor salariale în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei ar fi trebuit în virtutea rolului său activ să cerceteze dacă cererea este îndreptățită.
Instanța de fond face confuzie intre valoarea salariului de baza minim brut, prevăzuta in Contractul Colectiv de munca Unic la Nivel de Ramura Transporturi 2008-2010 si valoarea corespunzătoare clasei 1 de salarizare din Grila de salarizare, specificata in anexa 1, aplicabila pe anul 2010,
Mai mult chiar, prin art.153 al Leeii nr.62/2011 se dispune expres: „conform principiului recunoașterii reciproce orice organizație sindicala legal constituita poate încheia cu un angajator sau cu o organizație patronala orice alte tipuri de acorduri, convenții sau înțelegeri, in forma scrisa, care reprezintă legea părților si ale căror prevederi sunt aplicabile numai membrilor organizațiilor semnatare”- sens in care se impune sa se dea importanta cuvenita CCM încheiat la nivelul unității si actelor subsecvente.
Este neîntemeiata cererea intimatului-reclamant de obligare a naratei la plata diferenței dintre salariul de baza calculat si achitat la valoarea de 570 lei si cel prevăzut de art.41 din contractul colectiv de munca la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 de 700 lei, pentru următoarele motive:
Așa cum rezulta din mențiunile înscrise in contractul individual de munca, salariul de baza al intimatului-reclamant calculat conform contractului colectiv de munca la nivel de unitate a fost mai marc decât cel calculat prin aplicarea contractului colectiv de munca la nivel de ramura la care s-au adăugat sporurile recunoscute pentru vechime in munca si pentru munca feroviara. In condițiile in care salariul de baza era stabilit in temeiul prevederilor contractului colectiv de munca la nivel de ramura, erau incidente prevederile art.41, astfel ca intimatul-reclamant, ar fi avut un salariu de baza de 1050 lei (700 lei x coeficientul de 1,5 prevăzut la art.4l pct.A.2.) Se observa așadar ca salariul de baza ar fi fost interior celui acordat in baza contractului colectiv de munca la nivel de unitate, care in speța este mai favorabil.
La stabilirea drepturilor salariale atunci când se apreciază care dintre contractele colective de munca sunt mai favorabile salariaților, fiecare contract individual de munca trebuie aplicat individual in integralitatea sa, nefiind posibila calcularea salariului de baza prin combinarea diverselor contracte colective de munca. Așadar, nu este posibil a se avea in vedere salariul minim de 700 lei prevăzut de art.42 din contractul colectiv de munca la nivel de ramura si clasa de salarizare din contractul colectiv de munca la nivel de unitate.
In condițiile in care se are in vedere contractul colectiv de munca la nivel de ramura trebuie sa se tina seama de modul de stabilire a salariului prevăzut de art.41 al acestui act, in sensul aplicării coeficienților minimi de ierarhizare prevăzuți la alin.l pct.A-D la salariul de baza minim brut de 700 lei. Dimpotrivă, daca se are in vedere contractul colectiv de munca la nivel de unitate se tine seama de modul de calcul al salariului prevăzut de acest act in sensul luării in calcul a claselor de salarizare si a salariului de baza minim brut de prevăzute de acest contract. Procedându-se la calculul salariului conform celor doua contracte, se poate constata ca salariul de baza minim brut calculat conform contractului colectiv de munca la nivel de unitate este mai mare decât cel calculat conform contractului colectiv de munca la nivel de ramura transporturile de alta parte conform art.41 alitt.6 din contractul colectiv de munca la nivel de ramura transporturi, anual părțile stabilesc de comun acord limita maxima a fondului de salarii, limita ce trebuie respectata, contractul colectiv de munca constituind lege a panilor. Potrivit scriptului intitulat „Fundamentarea Bugetului de venituri si cheltuieli al . pentru anul 2010", se arata ca bugetul alocat pentru salariile brute a fost aprobat in suma de 47.117 lei, in scădere fata de anul 2009 cu 6,60%. Scăderea volumului de venituri se datorează in principal scăderii volumului de activitate in domeniul reparațiilor de locomotive cat si a activității de comerț. Cum unitatea este una cu capital integral de stat, bugetul se aproba in modalitatea arătata mai jos, iar societatea nu poate depăși bugetul alocat, astfel ca pretențiile reclamantului nu sunt întemeiate.
Dispozițiile art.45 alin.1 lit.a din Legea nr.293/2011 prevăd ca operatorii economici care au înregistrat pierderi in anul precedent sau care primesc subvenții sau transferuri de la bugetul de stal st bugetul local pentru activitatea de exploatare nu pot depăși nivelul cheltuielilor cu salariile realizate in anul precedent, cu încadrarea in nivelul aprobat prin bugetele de venituri si cheltuieli. Totodată, in același context, art.1 lit.d din Legea nr.329/2009 reglementează si masuri privind disciplina financiara-bugetara la nivelul regiilor autonome, societăților si companiilor naționale, al societăților comerciale la care statul sau unitățile administrativ-teritoriale au calitatea de acționar unic sau majoritar, precum si al filialelor acestora.
Astfel, potrivit art.27 alin.l din Legea nr.329/2009, anual, prin legea bugetului de stat. se stabilesc si obiectivele de politica salariala ale regiilor autonome, societăților si companiilor naționale, ale societăților comerciale la care statul ori unitățile administrativ-teritoriale au calitatea de acționar unic, precum si a filialelor acestora, iar conform alin.2 al aceluiași articol, reprezentanții statului, respectiv ai unităților administrativ-teritoriale sunt mandatați sa pună in aplicare politica salariala stabilita potrivit art.l in cadrul organelor de administrare si de conducere a operatorilor economici ocazie cu care operatorii economici prezintă, in vederea aprobării, bugetul de venituri si cheltuieli organelor administrației publice centrale sau locale, după caz, in subordinea, coordonarea, sub autoritatea cărora funcționează sau in al căror portofoliu se afla, in termen de 10 zile de la aprobarea bugetului de stat, potrivit legii.
Organele administrației publice centrale, potrivit art.29 alin.l din aceeași lege, elaborează, in de 5 zile de la primirea bugetelor de venituri si cheltuieli, documentația necesara aprobării acestora si conform art.30 din Legea nr.329/2009, contractele colective de munca se negociază, in condițiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri si cheltuieli, in limitele si in condițiile stabilite prin bugete. Prin urmare, având in vedere faptul ca nu se poate retine inculcarea de către angajator, in ceea ce privește stabilirea salarizării membrilor de sindicat, a dispozițiilor art.8 alin.2 din Legea nr. 130/1996, respectiv art.132 alin.3 din Legea nr.62/2011, apreciem ca fiind nefondata cererea formulata de intimații-reclamanți in ceea ce privește acordarea diferențelor salariale solicitate.
Astfel, contrar celor reținute de prima instanță prin hotărârea atacată, contractul individual de muncă al reclamantului relevă faptul că stabilirea salariului s-a efectuat prin raportare la salariul de bază corespunzător clasei de salarizare așa cum releva grila de salarizare din cuprinsul CCM, încheiate la nivel de unitate 2011/2012 și 2012/2014. Cu toate acestea, instanța de fond a ignorat toate aceste acte fără a le corobora și interpreta în mod corect, dând o soluție greșită în sensul obligării . la plata diferențelor drepturilor salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei pentru perioada 2011 până la zi.
Superficialitatea instanței de fond este relevata de faptul ca prin considerente retine in mod greșit ca in perioada 2011-2012 drepturile intimatului-reclamant isi găsesc temeiul legal in CCM la nivel de unitate potrivit art.7. Or printr-o analiza atenta a probelor administrate in prezenta cauza instanța de fond ar fi putut sa observe faptul ca prevederile înscrise la art.7 din CCM la nivel de unitate 2011-2012 se coroborează cu art.105 alin.8 din Capitolul XI Dispoziții finale si cu Anexa nr.l in vederea emiterii unei opinii juste asupra utilizării coeficienților de ierarhizare. Prin urmare, singura concluzie judicioasa care se impunea in acest sens consta in sensul ca au dispărut coeficienții de salarizare si implicit formula prin care era stabilit salariul minim.
Precizări similare referitor la CCM încheiat la nivel de unitate 2012-2014 înregistrat in data de 12.04.2012, in sensul ca au dispărut coeficienții de salarizare si implicit formula prin care era stabilit salariul minim, concluzie desprinsa tot din coroborarea art.7 din cu art.105 alin.8 din Capitolul XI Dispoziții finale si cu Anexa nr.l.
Tot in acest context reamintim faptul ca in 2012 numai era in vigoare nici CCM încheiat la nivel de grup de unități sau cel la nivel de ramura pe care in mod eronat le aduce in discuție prima instanța chiar daca s-a arătat prin întâmpinarea depusa la dosarul de fond si prin acte justificative in acest sens ca nu sunt aplicabile la nivelul ..
O alta critica adusa acestei hotărâri se circumscrie opiniei cum ca instanța de fond a dat o interpretare greșita actului dedus judecații.
Astfel chiar daca a arătat ca in CCM încheiat la nivel de unitate 2011/2012, 2012/2014 partenerii sociali au convenit ca pentru calculul salariului nu se mai uzitează coeficienții de salarizare si ca atare nici formula de calcul, ci se aplica grila de salarizare Anexa 1, prima instanța retine in mod greșit ca salariul minim a fost stabilit in baza formulei de calcul S=S clasa 1 *K și pentru a demonstra acest lucru exemplifica prin împărțirea salariului intimatului la clasa de salarizare aferenta. Or soluția instanței este total greșita atâta timp cat prin cele doua Contracte colective de munca cu aplicabilitate 2011 si 2012 s-a stabilit ca fiecare salariat va avea salariul de baza brut corespunzător clasei de salarizare aferenta funcției pe care o deține așa cum sunt prezentate prin Anexa 1 - grila de salarizare. Nici o clauza din cele doua CCM încheiate la nivel de unitate nu prevede modalitatea de calcul prezentata de prima instanța prin hotărârea atacata ( utilizarea formulei de calcul) ceea ce denota incapacitatea instanței de fond de a analiza si corobora actele depuse la dosarul cauzei in acest sens. La o analiza minuțioasa a acestor acte prima instanța ar fi putut observa ca această formula de calcul pentru stabilirea salariului fiecărui salariat era prevăzuta in CCM încheiate la nivel de unitate in unii anteriori.
Astfel, contrar celor susținute prin cererea introductiva de chemare in judecata, contractul individual de munca al reclamantului releva faptul ca stabilirea salariului s-a efectuat prin raportare la salariul de baza brut corespunzător clasei de salarizare obținută de fiecare salariat (aferenta funcției pe care o deține) conform Anexei 1 -grila de salarizare - din cuprinsul CCM încheiate la nivel de unitate 2011/2012 si 2012/2014.
In aceste condiții au dispărut coeficienții de salarizare și implicit formula prin care era stabilit salariul de baza brut corespunzător flecarei clase de salarizare, concluzie desprinsa din coroborarea art.7 din cu art.105 alin.8 din Capitolul XI Dispoziții finale si cu Anexa nr.l care indica pentru fiecare clasa de salarizare nivelul salariului de baza brut, clasei de salarizare 1 fiindu-i aferenta valoarea de 700 lei.
Ca atare, analizarea acestor aspecte sesizate prin cererea de apel, inclusiv in considerația principiului ca menținerea hotărârii atacate este de natura a conduce la îmbogățirea fara justa cauza in persoana părții reclamante.
Pe parcursul derulării prezentei cauze ne-am susținut si argumentat apărările formulate prin întâmpinarea depusa la dosarul instanței care releva ca intimatul-reclamant isi motivează cererea invocând clauze inserate in Contractul colectiv de munca încheiat la nivel de ramura transporturi in condițiile in care in acea perioada la nivelul . erau in vigoare si prin urmare aplicabile contractele colective de munca încheiate la nivelul unității 2009/2010, 2011/2012 si 1012/2014. Clarificarea conceptului de contract colectiv de munca aplicabil se poate realiza prin analiza textelor legale care releva ca având aplicabilitate mai întâi cel încheiat la nivel de unitate aflat în vigoare ținându-se cont de drepturile si obligațiile pe care partenerii sociali le-au negociat la acest nivel. Potrivit art. 247 din Codul muncii, „in cazul in care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu exista contract colectiv de munca, se aplica contractul colectiv de munca încheiat la nivel superior". In esența acest contract colectiv de munca încheiat la nivel de ramura pe care-l invoca intimatul-petent ca fiind izvor de drepturi poale fi avut in vedere in acele situații in care nu exista un colectiv de munca încheiat la nivelul unității.
In mod incontestabil Contractul colectiv de munca încheiat la nivel de ramura este superior celui încheiat la nivel de unitate, insa raționamentul primei instanțe este total greșit in momentul in care declara ca subscrisa societate se afla in culpa si nu poate invoca in favoarea sa Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate. Or acest ultim document nu reprezintă un act unilateral asa cum lăsa sa se înțeleagă prima instanța ci dimpotrivă este expresia voinței comune a partenerilor sociali, societatea pe de o parte si sindicatele reprezentative pe de alta parte. Acești ultimi parteneri fiind de fapt reprezentanții salariaților care negociază si semnează Contractul colectiv de munca in numele salariaților. D. urmare daca instanța de fond analizând atitudinea subscrisei a concluzionat că nu putem invoca propria culpa, apelând la metoda de interpretare logico-sistematica ar fi trebuit sa-și extindă aprecierea cu privire la existenta culpei si asupra sindicatelor care in momentul negocierii au reprezentat interesele intimatului-reclamant.
Pentru a stabili temeinicia pretențiilor intimatului-reclamant prima instanța ar fi trebuit din perspectiva normelor legale in vigoare sa analizeze noțiunea de aplicabilitate a Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de ramura transporturi invocat ca temei juridic de intimatul-reclamant in sprijinul pretențiilor sale. Astfel, faptul ca acest contract nu este aplicabil raporturilor dintre parți deoarece . nu efectuează activități de transport si nu are în obiectul de activitate astfel de activități, după cum rezulta din HG nr.864/2001. Împrejurarea ca . este nominalizata in lista societăților cărora li s-ar aplica contractul colectiv de muncă la nivel de ramura este irelevanta atât timp cat contractul nu poate produce efecte decât in limitele Legii nr. 130/1996, si anume, conform art. 11 alin.I lit.c) din Legea nr.130/1996, text ce are următorul conținut:
„ (l) Clauzele contractelor colective de munca produc efecte, după cum urmează:
c) pentru toți salariații încadrați in toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de munca„.
Or, in condițiile in care . nu are in obiectul de activitate activități de transport rezulta ca aceasta nu poate fi încadrata in rândul unităților din ramura transporturi, acest contract fiindu-i deci inaplicabil, chiar si in situația in care . este menționata de semnatarii acestui contract ca fiind unitatea căreia i s-ar aplica.
De asemenea, împrejurarea ca . asigura întreținerea si repararea locomotivelor ori altor utilaje cu ajutorul cărora se prestează activitatea de transport este irelevanta, o astfel de activitate neputând fi asimilata celei de «transport». Prin analogie daca s-ar admite o interpretare de acest gen atunci oricărei unități de reparații autovehicule ar trebui sa i se aplice acest contract, căci activitatea de transport se realizează si cu ajutorul autovehiculelor, ceea ce excede sensului noțiunii de transport.
Nu produce nici o consecința juridica prevederea de la art.3 alin.l din Contractul Colectiv de muncă la nivel de ramura de transporturi, prin care părțile au stipulat ca acest contract s-ar aplica si salariaților din unitățile cu activități conexe celei de transport atât timp cat o astfel de prevedere excede limitelor libertății contractuale stabilite la art.11 alin.1 lit.c din Legea nr.130/1996 si la art.8 alin.1 din aceeași lege. Clauzele contractelor colective de munca pot fi stabilite numai in limitele si in condițiile prevăzute de prezenta lege. In același timp, potrivit art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996 numai contractele colective de munca încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.
Or, extinderea efectelor contractului si la salariații unităților conexe cu cele din transporturi nu este permisa de Legea nr.130/1996 si, prin urmare, nu poate constitui «legea pârtilor», ceea ce înseamnă ca respectiva prevedere nu poate produce efecte juridice recunoscute si care pot beneficia de protecție juridica adecvata din partea statului. Insa, prima instanța fara a analiza si a corobora toate aceste elemente determinante pentru a soluționa in mod just cauza dedusa judecații s-a raportat doar la prevederile Contractului colectiv de munca încheiat la nivel de ramura transpunând de altfel in mod identic prin considerente susținerile intimatului-reclamant.
De altfel, prima instanța ar fi putut ignora prevederile Contractului colectiv încheiat la nivel de unitate numai in situația anularii acestui act, ceea ce nu s-a constatat ci dimpotrivă acest contract a construit legea parților producându-si efectele pana in momentul expirării valabilității pentru care a fost încheiat.
O alta critica se îndreaptă împotriva soluției instanței de a obliga . la plata dobânzii legale pe care o consideră neîntemeiata având in vedere următoarele considerente:
Potrivit art.l si art.8 din O.G. nr.13/2011 părțile sunt libere sa stabilească in convenții rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești, dobânda calculându-se numai asupra cuantumului sumei împrumutate. Aceeași reglementare se regăsea si la art.l si art.8 din OG nr.8/2000 cu modificările si completările aduse prin Legea nr.356/2002.Or, in cauza, intre intimat si . nu s-au stabilit raporturi juridice de natura dobânzii legale, ci raporturi de munca, obiectul acțiunii reprezentându-l diferența de drepturi salariale. Mai mult, in condițiile in care s-a dispus actualizarea creanței cu indicele de inflație in baza art.166 alin.4 din Codul Muncii, republicat, acordarea dobânzii legale constituie o dubla reparație. Dobânda legala reglementata de art.l088 cod civil cu referire la OG nr.9/2000 si art. 1.535 din Noul Cod civil cu referire la OG nr. 13/2011 privește exclusiv convențiile, după caz contractele referitoare la drepturi bănești asumate ca obligații si neexecutate. În dreptul muncii plata dobânzii legale devine admisibila atunci când părțile contractante au stipulat in convenție o astfel de clauza, astfel, in condițiile art.166 Codul muncii ca dispoziție derogatorie de la dreptul comun, neexecutarea obligației de plata a drepturilor salariale se transforma în daune interese potrivit art. 1530 Cod civil. Potrivit dispozițiilor art.166 alin.4 Codul muncii, republicat, întârzierea nejustificata a plații salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Despăgubirile constau . bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către creditor. Acordând suma actualizata, instanța a dat efecte si clauzei de impreviziune urmărindu-se ca dauna efectiv creata prin devalorizarea monedei naționale sa fie acoperita. Daunele moratorii sub forma dobânzii au reglementare juridica diferita insa cu același scop si anume sa acopere integral prejudiciul rezultat din întârzierea plății.
De altfel, chiar Curtea Constituțională, prin mai multe decizii (de exemplu decizia nr.72/05.03.2002) a statuat că actualizarea în raport cu rata inflației a sumelor datorate se impune pentru asigurarea recuperării creanței la valoarea ei reală.
Pentru toate motivele expuse mai sus, consideră că nu se impunea actualizarea sumei datorate intimatului-reclamant atât cu rata inflației cât și cu acordarea dobânzii legale, prima instanță rezolvând destul de sumar cererea de chemare în judecată, fără a uza pe deplin de rolul său activ pentru a oferi o justă soluționare a acțiunii promovată de intimatul-reclamant.
A solicitat examinarea cauzei sub toate aspectele și în consecință admiterea apelului declarat, modificarea hotărârii atacate, reținerea cauzei pentru continuarea judecății, iar pe fondul procesului respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.
În drept, a invocat dispozițiile art.466 și următoarele din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Apelul este fondat, urmând să fie admis pentru următoarele considerente.
Potrivit art. 477 cod procedură civilă, limitele judecării în apel sunt stabilite de apelant, prin criticile invocate în termenul legal, efectul devolutiv al apelului fiind astfel limitat.
În speță, apelanta pârâtă a înțeles să critice în apel doar partea din sentință care se referă al acordarea drepturilor salariale recalculate începând cu anul 2011, adică acele drepturi care au fost întemeiate de reclamant pe CCM la nivel de unitate valabil începând cu anul 2011-2012.
Celelalte statuări ale tribunalului, vizând obligarea pârâtei de a plăti reclamantului diferențele dintre drepturile salariale cuvenite pentru perioada 1.03._13 nu fac obiectul criticilor din apel, intrând în puterea lucrului judecat.
Solicitarea reclamantului de a-i fi plătite de către angajator diferențele salariale începând cu anul 2011 se întemeiază pe contractele colective de muncă încheiat la nivel de unitate. Din acest motiv, nu au incidență și relevanță în cauză considerațiile formulate în apel față de aplicabilitatea contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior pentru această perioadă de timp.
Criticile apelantei vizând inaplicabilitatea contractului la nivel de ramură nu sunt fondate.
În acest sens, se vor avea în vedere dispozițiile art. 15 alin. 1 lit. b din Legea nr. 130/1996, aplicabilă în perioada în care a fost în vigoare contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, potrivit cărora la negocierea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură participă asociațiile patronale care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: au independență organizatorică și patrimonială; reprezintă patroni ale căror unități cuprind minimum 10% din numărul salariaților din ramura respectivă, iar potrivit dispozițiilor alin. 2 din același articol, îndeplinirea condițiilor de reprezentativitate se constată de către Tribunalul Municipiului București, la cererea asociației patronale.
Potrivit art. 11(1) din L. 130/1996 în vigoare la data încheierii CCM, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, după cum urmează: a) pentru toți salariații din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel; b) pentru toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel; c) pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă;
Potrivit art. 8 (1), clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege.(2) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
În același sens erau și dispozițiile art. 238 (1) din C. Muncii, în redactarea anterioară, aplicabile în raport de data încheierii CCM la nivel de ramură transporturi, potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
În raport de aceste prevederile legale, clauzele contractului colectiv de muncă încheiate la nivel superior, produc efecte pentru toți salariații din unitățile ce fac parte din ramura de activitate la nivelul căreia a fost încheiat CCM.
Este adevărat că potrivit art. 247 din C. Muncii, în vechea redactare, în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, dar aceasta nu înseamnă că atunci când există CCM la nivel de unitate nu se mai aplică CCM la nivel superior.
Dimpotrivă, din disp.art.238 alin.1 Codul muncii rezultă efectul obligatoriu al contractelor colective de muncă de nivel superior și caracterul minimal al drepturilor stabilite prin aceste contracte față de cele de nivel inferior.
Ca urmare, clauzele CCM la nivel de ramură transporturi produc efecte juridice și pentru salariații apelantei.
Nu are relevanță în raport de aceste dispoziții împrejurarea că apelanta nu ar avea în obiectul de activitate activități de transport, în condițiile în care aceasta este nominalizată în lista societăților cărora li se aplică CCM la nivel de ramură transporturi, contract care înceta la împlinirea termenului pentru care a fost încheiat, potrivit art.245 alin.1 Codul muncii.
Este adevărat că potrivit disp.art.24 alin.1 din Legea nr.130/1996, clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea disp.art.8 din Legea nr.130/1996 sunt lovite de nulitate, însă pentru a constata nulitatea acestora apelanta, potrivit disp.art.24 alin.2 din aceeași lege, trebuia să se adreseze instanței competente.
Din acesta perspectivă, Curtea reține considerentele deciziei nr. 511/2006 a Curții Constituționale, potrivit cu care dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare, părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare.
În raport de dispozițiile art. 40(2)lit. c din C. Muncii, potrivit cărora angajatorului îi revine obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă, în mod corect prima instanță a reținut că angajatorul nu și-a îndeplinit această obligație legală de a acorda reclamantului drepturile salariale la nivelul menționat în CCM la nivel de ramură transporturi.
Așa cum corect a reținut prima instanță, făcând aplicarea art. 2 alin 2 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, acordul colectiv încheiat în anul 2011 a fost aplicabil în perioada 21.02.2011(data înregistrării lui la DMPS)-21.03.2012 (30 zile după împlinirea termenului de valabilitate stabilit prin contract).
Pentru această perioadă, salarizarea în cadrul . a fost prevăzută de art.7 din CCM și Anexa 1 la contract. Dispozițiile cu caracter general aplicabile, respectiv art. 7 alin. 3, prevedeau că salariile de bază se stabilesc pe clase de salarizare, în funcție de coeficienții de ierarhizare și formula de calcul din anexă.
Anexa 1 enumeră clasele de salarizare și salariile de bază brute, începând cu clasa I, căreia i se cuvine un salariu de bază minim brut de 700 lei. Chiar dacă în respectiva anexă nu se mai menționează expres coeficienții de ierarhizare, ci doar clasa de salarizare și salariul minim brut cuvenit fiecărei clase, mențiunea din art. 7 alin 3 este obligatorie pentru părți. Rezultă, așadar, că partenerii sociali au înțeles ca și în anul 2011, sub imperiul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, să se ia în calcul coeficienții de ierarhizare, care erau prevăzuți anterior în contractul colectiv de muncă la nivelul de ramură transporturi.
Numai în acest fel s-ar da valoare clauzei inserate la art. 7 alin 3, clauză care, potrivit art. 977 și 978 cod civil, având un înțeles îndoielnic și fiind contestată de părți, trebuie interpretată în sensul de a produce efecte juridice, potrivit intenției comune a părților.
Dacă dispozițiile art. 7 alin 3 din CCM unic la nivel de unitate pentru anul 2011 ar fi interpretate potrivit susținerilor apelantei, adică prin excluderea coeficienților de ierarhizare din formula de calcul a salariului, ar însemna că se încalcă dispozițiile art. 978 cod civil, clauza respectiv ar fi lipsită de orice conținut, prin urmare, ar deveni inaplicabilă.
Așadar, se constată că și pentru anul 2011, în perioada de valabilitate a CCM înregistrat sub nr. 99/21.02.2011, pârâta nu a respectat prevederile art. 40 alin. 2 litera c din codul muncii și pe cele contractuale și a stabilit reclamantului un salariu de bază mai mic, așa cum rezultă din copia contractului individual de muncă al acestuia (dacă împărțim salariul de bază lunar brut menționat în contractul individual de muncă la clasa de salarizare corespunzătoare funcției rezultă un salariu mai mic de 700 lei).
În mod corect instanța de apel constată, că sunt fondate criticile apelantei privind perioada ulterioară datei de 22.03.2012.
Începând cu această dată, pentru aproximativ o lună, în unitate și la nivel de ramură nu au existat acorduri colective în ființă, iar după data de 12.04.2012 a intrat în vigoare CCM la nivel de unitate înregistrat sub nr. 130/12.04.2012.
Prin acest contract, s-a modificat modalitatea de salarizare a personalului, dispozițiile art. 7 din contract fiind în sensul că salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc conform Anexei 1, anexă ce a prevăzut doar salariul de bază minim brut începând cu 700 lei.
Spre deosebire de contractul colectiv anterior, în anul 2012 părțile au înțeles să excludă coeficienții de ierarhizare, dispoziția contractuală fiind clară, în sensul că stabilirea salariului trebuia să se efectueze prin raportare la salariul de bază minim brut de 700 lei evidențiat de grilele de salarizare în cuprinsul CCM încheiate la nivel de unitate.
Din modul în care a fost formulată acțiunea rezultă că reclamantul a învederat instanței că nu i-au fost achitate drepturile salariale conform acestor CCM, dar, deși a cerut aplicarea CCM încheiat în anul 2012, a făcut referire și a citat doar dispozițiile din CCM încheiat în anul 2011, adică acea normă contractuală care cuprinde trimiterea la coeficienții de ierarhizare.
Reclamantul nu a susținut că în anul 2012 nu i s-a aplicat salariul de bază minim brut de 700 lei, ci a solicitat ca acesta să fie calculat și prin aplicarea formulei de calcul anterioare, expusă pe larg în sentința primei instanțe, ceea ce nu mai este posibil în condițiile modificării contractului.
Nemaifiind în vigoare un contract colectiv de muncă la nivel de ramură sau de grup de unități, reclamantul nu mai poate invoca pentru perioada ulterioară datei de 22.03.2012 aplicabilitatea cu prioritate sau în mod direct a negocierilor colective de la nivel superior, singurul contract aplicabil fiind acela în care părțile au convenit ca salarizarea să se facă doar prin respectarea salariului de bazăm minim brut aplicabil diferențiat fiecărei clase de salarizare.
Reclamantul nu a invocat și nici nu s-a dovedit că după această dată salariul efectiv încasat a fost mai mic față de cel ce trebuia calculat potrivit acordului colectiv valabil pe anul 2011.
Referitor la critica apelantei privind reactualizarea acestor drepturi și acordarea dobânzii legale, Curtea reține următoarele:
Drepturile bănești acordate de prima instanță au natură salarială, iar prin neacordarea lor la data când erau datorate s-a produs în patrimoniul beneficiarului un prejudiciu care trebuie acoperit integral, potrivit art. 166 alin.4 Codul muncii.
Acest prejudiciu constă atât în pierderea puterii de cumpărare a sumei de bani reprezentând aceste drepturi bănești prin devalorizarea monedei naționale, cât și în daunele interese la care este îndreptățit reclamantul pentru întârzierea nejustificată a plații acestora .
Prin acordarea acestor drepturi bănești actualizate cu indicele de inflație nu înseamnă că va fi obligată apelanta la plata unei sume de bani mai mari decât cea datorată, ci este vorba de aceeași sumă, însă la valoarea de circulație din momentul plății. Actualizarea cu indicele de inflație urmărește de fapt păstrarea valorii reale a obligației bănești la data efectivă a plății, având un caracter compensatoriu, ce rezidă în faptul că repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobândă.
Dobânda legală reprezintă prejudiciul pentru beneficiul nerealizat având natură juridică diferită de actualizarea cu indicele de inflație, reprezentând o sancțiune pentru neexecutarea obligației de plată.
Daunele interese pentru neexecutarea obligației de plată la care fac trimitere disp.art.166 alin.4 Codul muncii și care cuprind dobânda legală, așa cum prevedeau disp.art.1088 Cod civil, au drept rezultat acordarea unei sume de bani mai mari decât cea datorată. Prin obligarea apelantei la plata acestor drepturi bănești actualizate cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale aferente, nu se ajunge la o dublă reparare a prejudiciului, ci se asigură repararea integrală a prejudiciului. Considerentele expuse și dispozițiile legale invocate sunt specifice tuturor raporturilor obligaționale, inclusiv celor de dreptul muncii.
În concluzie, potrivit art. 480 cod procedură civilă, va fi admis apelul și va fi schimbată, în parte, sentința, în sensul că va fi respinsă acțiunea pentru perioada 12 aprilie 2012 - 27 septembrie 2013 ( la zi).
Vor fi menținute restul dispozițiilor sentinței
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de pârâta . BUCUREȘTI, cu sediul în București ..38 sector 1, împotriva sentinței nr. 6069 din 27.09.2013, pronunțată de Tribunalul D. - Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant B. D., CNP_, cu domiciliul în mun. C., ., .. 1, ..
Schimbă în parte sentința civilă, în sensul că respinge acțiunea pentru perioada 12 aprilie 2012- 27 septembrie 2013 ( la zi).
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 13 Ianuarie 2014
Președinte, S. P. | Judecător, M. L. | |
Grefier, M. V. A. |
Red.jud.S.P.
Jud.fond E.V.
Teh.red. A.G./4 ex
Data:21.01.2014
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 668/2014.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
