Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 258/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 258/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 03-02-2014 în dosarul nr. 6405/63/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 258
Ședința publică de la 03 Februarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. S.
Judecător M. P.-P.
Grefier A. C.
x.x.x.
Pe rol judecarea apelului declarat de apelanta pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Marfă "CFR Marfă" SA - Sucursala Banat – Oltenia împotriva sentinței civile nr. 5468/10.09.2013, pronunțată de Tribunalul D., Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant D. C., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care a învederat că apelul a fost declarat și motivat în termen și că prin motivele de apel s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, după care;
Instanța, luând act de cererea privind judecarea cauzei în lipsă, conform dispozițiilor art. 223 alin. 1 Cod procedură civilă a apreciat cauza în stare de soluționare judecată și ridicând, din oficiu, excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește diferențele de primă de vacanță pe anul 2010 în raport de data încasării primei de vacanță în ianuarie 2010 și data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 26.03.2013, a luat în examinare apelul de față
CURTEA
Asupra apelului civil de față :
Prin sentința civilă nr.5468/10.09.2013, pronunțată de Tribunalul D., Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, s-a respins excepția prescripției invocata de parata prin întâmpinare.
S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul Drăgoeanu C., în contradictoriu cu pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ SA - CFR MARFĂ - SUCURSALA BANAT OLTENIA, C., jud.D. .
A fost obligată pârâta către reclamant la plata salariului suplimentar pentru anii 2009-2010 echivalent cu salariul de bază de încadrare al reclamantului din luna decembrie a anului respectiv conform art. 30 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar valabil pe anii 2006 - 2008 prelungit prin actul adițional.
A fost obligată pârâta către reclamant la plata ajutorului material cu ocazia sărbătorilor de C. pe anul 2010, a sărbătorii de P. pentru anul 2010 și premierea pe anul 2010 de Ziua Feroviarului, echivalente fiecare cu un salariu de bază la nivelul clasei unu de salarizare, conform art. 71 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar valabil pe anii 2006-2008 prelungit prin act adițional.
A fost obligată pârâta către reclamant la plata c-val. primei de vacanta pe anul 2010, conform art.49 alin.3 din CCM la nivel de grup de unități feroviare valabil pe anii 2006 – 2008, prelungit prin act adițional.
A fost obligată pârâta către reclamant să-i plătească drepturile salariale solicitate mai sus, calculate la valoarea salariului de bază minim brut de 700 lei, corespunzător clasei unu de salarizare, conform prevederilor art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramură transporturi valabil pe anii 2008 – 2010.
A fost obligată pârâta la daune interese pentru aceste sume constând în actualizarea lor în raport de dobânda legală și rata inflației calculate de la data nașterii dreptului și până la data plății efective.
S-a respins capătul de cerere privind acordarea sporului de 250%.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Reclamantul a fost angajat al societății pârâte S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ SA - CFR MARFĂ - SUCURSALA BANAT OLTENIA, în anii 2009 – 2010, anii pentru care se solicită drepturile bănești, așa cum rezultă din carnetul de muncă depus la dosar.
Cu privire la excepția prescripției invocată de pârâtă, instanța a constatat că este neîntemeiată și a respins-o deoarece drepturile solicitate de reclamant sunt drepturi de natură salarială, ("salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri" așa cum prevede art. 160 din codul muncii), astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 268 al. 1 lit. c codul muncii, potrivit cărora pentru cererile având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri pentru salariați termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Reclamanții au solicitat drepturi bănești, respectiv salariul suplimentar pe anul 2009, față de care este invocată excepția prescripției, pentru care dreptul la acțiune s-a născut începând cu 01.01.2010, dată de la care, potrivit art.30 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar valabil pe anii 2006 - 2008 prelungit prin actul adițional, pârâții aveau obligația să plătească salariul suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, termenul de prescripție de 3 ani începând să curgă de la data la care pârâții trebuiau să plătească sumele respective și nu au făcut-o. Înainte de această dată reclamanții nu puteau să anticipeze dacă pârâții își vor îndeplini sau nu obligația.
Potrivit art.30 alin 2 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar valabil pe anii 2006 - 2008 prelungit prin actul adițional, salariul suplimentar se poate acorda si trimestrial, in baza hotărârii consiliului de administrație.
Prin urmare, legea a stabilit doar termenul de la care începe să curgă obligația pârâților de plată, fără să menționeze expres și termenul final până la care trebuiau să plătească, condiții în care se înțelege că aveau la dispoziție întregul an 2010 pentru a-și îndeplini obligația de plată, (fiind vorba de un ajutor bănesc ce se acorda anual).
Ca urmare acțiunea reclamanților formulată la 26.03.2013 precum și acțiunile formulate pe parcursul întregului an 2013 se situează în limita termenului de 3 ani de prescripție.
Pe fondul cauzei instanța a constatat următoarele:
Potrivit art.30 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar valabil pe anii 2006 - 2008 prelungit prin actul adițional s-a prevăzut că "pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariu de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv", iar potrivit art. 43 alin.2 litera a din CCM unic la nivel de ramură transporturi, valabil în anii 2008-2010 s-a prevăzut că "alte venituri sunt al 13 lea salariu, egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie a anului precedent și va fi acordat în primul semestru al anului următor".
Conform art.71 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar valabil pe anii 2006 - 2008 prelungit prin actul adițional s-a prevăzut că "în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele:
- cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații unităților componente ale grupului de unități feroviare care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se aflau în concediu fără plată cu o durată de un an.
- pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare".
Aceste prevederi contractuale nu au fost aplicate de unitatea pârâtă, pe argumentarea că drepturile salariale solicitate nu sunt reluate și în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, iar obligația de a aplica CCM încheiat la nivel superior ar fi incidentă doar în cazurile în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă.
Clauzele contractuale enunțate nu condiționează însă acordarea acestor drepturi de preluarea lor în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate fiind, din modul de redactare, imperative pentru angajator, după cum se prevede în dispozițiile art. 3 din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 („(1) Clauzele prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora. (3) În cazul în care părțile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate sau grup de unități înaintea semnării, înregistrării și publicării prezentului Contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din prezentul contract nu au fost atinse sau ale cărui clauze nu se regăsesc incluse.” ), precum și în dispozițiile art. 3 din CCM unic la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 prelungit până la 31.01.2011 (Clauzele prezentului contract colectiv de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități feroviare pentru care s-a încheiat prezentul contract colectiv de muncă și pentru perioada când din diverse motive nu există CCM la nivel de unitate, indiferent de structura capitalului acesteia. Părților le revine obligația de a respecta prevederile cuprinse în prezentul CCM").
Pe de altă parte potrivit Codului muncii, în forma aplicabilă în 2009 - 2010 contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate nu puteau să prevadă drepturi cu caracter inferior celor reglementate de contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior (de ramură sau de grup de unități).
În caz de neconformitate, clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate contrare clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură sunt ipso jure înlocuite de acestea din urmă.
Acțiunea reclamantului este întemeiată pe prevederile CCM la nivel de grup de unități și cele din CCM la nivel de ramură, contracte superioare care se aplică cu prioritate față de CCM la nivel de unitate.
Obligația de a constitui fondul pentru plata salariului suplimentar este stabilită în sarcina paratei. Pârâta nu poate să justifice încălcarea unei obligații prin încălcarea altei obligații asumate, nu poate să invoce propria culpă în nerespectarea obligațiilor ce îi reveneau.
Ca urmare instanța constată că reclamantul este îndreptățit să beneficieze de prevederile art. 30 și 71 din CCM la nivel de grup de unități.
Cu privire la valabilitatea CCM la nivel de grup de unități instanța a reținut următoarele:
CCM la nivel de grup de unități pentru anii 2006 – 2008 a fost înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială sub nr.2836 din 28.12.2006 și potrivit art. 4 din cuprinsul său s - a aplicat de la data înregistrării la autoritatea competentă, producând efecte timp de 24 de luni. Acesta a produs efecte și după expirarea termenului stabilit inițial, în conformitate cu prevederile art.4 alin.2 din CCM –ul respectiv potrivit cărora valabilitatea contractului se prelungea până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, dacă nici una din părți nu denunța contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat.
Pe de altă parte instanța a reținut că prin acte adiționale succesive părțile semnatare ale CCM la nivel de grup de unități au hotărât prelungirea valabilității până la 31.01.2011, așa cum rezultă din copia actului adițional nr. 629/04.01.2011.
Așadar, CCM la nivel de grup de unități pentru anii 2006 – 2008 a fost valabil și în perioada pentru care reclamantul solicită drepturile bănești.
Ca urmare instanța a reținut că în perioada 2009 – 2010 pârâta trebuia să respecte prevederile CCM la nivel de grup de unități și să acorde salariaților salariul suplimentar pentru anii 2009 - 2010 și ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de Paști 2010, C. 2009 – 2010 și Ziua Feroviarului 2010, calculate în conformitate cu prevederile art. 30 și art. 71 din CCM la nivel de grup de unități, ținând în același timp seama și de prevederile art. 41 alin. 3 litera a din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 referitoare la salariul de bază minim brut de 700 lei, în funcție de care trebuie stabilit cuantumul drepturilor cuvenite pentru fiecare salariat.
Pârâta a încălcat prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din anii 2006– 2008 și prevederile art. 40 alin. 2 litera c din codul muncii potrivit cărora „angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractului individual de muncă”, precum și prevederile art. 236 alin 4 din Codul muncii potrivit cărora „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților” și a produs reclamantului un prejudiciu material pe care este obligată să îl acopere, în temeiul art. 253 din codul muncii potrivit cărora „angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.
Referitor la petitul prin care se solicită obligarea pârâtei la plata primei de vacanță pe anul 2010, instanța l-a considerat întemeiat, și a fost admis, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art.49 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, "salariații vor beneficia și de un ajutor material pentru recuperarea forței de muncă egal cu un salariu de bază corespunzător clasei 20 de salarizare valabil la data începerii concediului de odihnă. In cauza dedusa judecății nu s-a făcut dovada acordării acestor drepturi la nivelul clasei unu de salarizare de 700 lei.
Având în vedere că prin neacordarea integrală a drepturilor salariale cuvenite, reclamantul a suferit un prejudiciu constând pe de o parte în contravaloarea drepturilor bănești reglementate de CCM la nivel de grup de unități, iar pe de altă parte în devalorizarea monedei naționale și lipsa de folosință a acestora, instanța va obliga pârâta și la actualizarea sumei cu indicele de inflație, plus dobânda legală aferentă, de la data nașterii dreptului până la data plății efective, repararea prejudiciului trebuind să fie integrală.
Cu privire la acordarea sporului de 250 % instanța a constatat următoarele:
Potrivit art. 42 litera g din CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi, valabil în anii 2008 – 2010 "sporurile minime ce se acordă în condițiile prezentului contract, la salariul de bază minim brut al salariaților sunt: g) în cazul în care munca în timpul nopții, la solicitarea celui care angajează, va fi prestată într-o zi de repaus sau de sărbătoare, timpul efectiv lucrat se va plăti cu spor de 100% la care se aplică sporul pentru orele lucrate în timpul nopții (procent total de majorare: 250%)".
Instanța a constatat că cererea este neîntemeiată deoarece în art. 42 litera g din CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi, valabil în anii 2008 – 2010 nu este prevăzut un cuantum al sporului de 250 %, ci doar un spor de 100 % (corespunzător faptului că munca a fost prestată într-o zi de repaus sau de sărbătoare) plus 25 % (corespunzător faptului că munca a fost prestată pe timpul nopții).
Articolul face referire la un "procent total de majorare de 250 %", înțelegând prin aceasta însumarea tuturor sporurilor: 25 % sporul pentru munca în timpul nopții, 100 % pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal sau de sărbători legale și 100 % pentru munca prestată peste durata normală a timpului de muncă, (sintagma "la solicitarea celui care angajează" făcând trimitere la munca suplimentară, cea pentru care Codul muncii - art. 121 - a stabilit expres condiția efectuării la solicitarea angajatorului). În acest fel se stabilește o limită maximă a sumei sporurilor, peste care nu se poate trece, iar nu un cuantum de 250% al sporului pentru munca în timpul nopții, prestată la solicitarea celui care angajează, într-o zi de repaus sau de sărbătoare.
Pe de altă parte prevederile art. 42 litera g din CCM la nivel de Ramura Transporturi pe anii 2008-2010 se aplică în situațiile de excepție în care salariatul prestează simultan munca suplimentară (peste durata normală a timpului de muncă, la solicitarea celui care angajează), în zilele de repaus săptămânal sau de sărbători legale și pe timpul nopții, situații mai rare, care nu au fost dovedite în prezenta cauză.
Pentru munca desfășurată între orele 22-6, reclamanților li s-a acordat un spor în procent de 25 % din salariul de bază aferent timpului efectiv lucrat în această perioadă, conform Anexei 5, cap. VI din CCM SNTFC și respectiv art. 42 litera e din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, iar pentru munca desfășurata in zilele de sâmbăta, duminica si sărbători legale (zile festive) li s-a acordat un spor in procent de 100 % din salariul de baza aferent timpului efectiv lucrat in aceasta perioada, conform cap. II din CCM SNTFC și respectiv art. 42 litera c din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, astfel că pârâta și-a îndeplinit corespunzător obligațiile ce îi reveneau.
Având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada muncii prestate în timpul nopții, la solicitarea celui care angajează, într-o zi de repaus sau de sărbătoare și nici dovada neplății acesteia instanța va respinge acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
Față de cele arătate mai sus, instanța a admis în parte cererea, a obligat pârâta să plătească reclamantului salariul suplimentar pentru anii 2009-2010 echivalent cu salariul de bază de încadrare al reclamantului din luna decembrie a anului respectiv conform art. 30 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar valabil pe anii 2006 - 2008 prelungit prin actul adițional, precum și ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de C. 2010, P. 2010 și Ziua Feroviarului 2010 echivalent fiecare cu un salariu de bază la nivelul clasei 1 de salarizare conform art. 71 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar valabil pe anii 2006-2008 prelungit prin act adițional, premierea de vacanță pe anul 2010 prevăzută de art. 49 alin. 3 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar, pe anii 2006-2008, prelungit prin act adițional, sume actualizate cu rata inflației de la data nașterii dreptului până la data plății efective plus dobânda legală aferentă, sumele cuvenite urmând a fi calculate și cu respectarea prevederilor art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramură transporturi valabil pe anii 2008 – 2010, actualizată și cu dobânda legală aferentă.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SNTFM CFR MARFA SA - SUCURSALA CFR MARFĂ BANAT OLTENIA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
1. În ceea ce privește plata primei de vacanță pe anul 2010 ;
Instanța de fond prin sentința pronunțată, în mod greșit a obligat societatea să-i plătească reclamantului contravaloarea primei de vacanță pe anul 2010.
Solicită instanței să observe faptul că societatea a depus la dosarul cauzei la fond, fluturașul de salariu din luna ianuarie 2010 al reclamantului Drăgoeanu C., din care rezultă în mod clar faptul că pe anul 2010 acesta a beneficiat de acest ajutor material.
De asemenea solicită a se observa în acest sens rubrica „PR VAC”, unde este menționată suma de 1054 lei ce reprezintă contravaloarea primei de vacanță.
Având în vedere faptul că reclamantul a beneficiat în anul 2010 de prima de vacanță, consideră că în mod greșit instanța de fond a obligat societatea să îi plătească pentru a doua oară reclamantului acest ajutor material.
2. În ceea ce privește solicitarea privitoare la acordarea salariului suplimentar - „al l3-lea salariu"- pentru anii 2009 - 2010 s-a solicitat respingerea acestui capăt de cerere ca nefondat. Aceste salarii se acordă la propunerea subunității, cu aprobarea Consiliului de Administrație al societății.
Conform art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă al S.N.T.F.M. C.F.R. MARFA SA pe anii 2007 - 2008: „(1) Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de cadrare din luna decembrie a anului respectiv. "
Așa cum este prevăzută în Contractul Colectiv de Muncă această clauză nu are un caracter obligatoriu.
Prevederile art. 30 alin. 1 din Contractul Colectiv de muncă al S.N.T.F.M. C.F.R. Marfă SA., lege a părților, nu obligă societatea să plătească salariaților, la expirarea anului calendaristic un salariu suplimentar, ci părțile (prin urmare toți angajații) sunt de acord cu posibilitatea ca, la expirarea unui an calendaristic salariații să poată beneficia de un salariu suplimentar.
Art. 30 alin. 3 din Contractul Colectiv de Muncă al S.N.T.F.M. C.F.R. MARFA S.A. prevede că sumele necesare pentru salariul suplimentar provin din veniturile realizate de societate.
Veniturile societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii și nu din alocații bugetare, iar în anii 2008 - 2010 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali în cauză a fost încheiați în pierdere.
În plus, S.N.T.F.M. C.F.R. MARFA S.A. este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr. 79/2008 privind întărirea disciplinei economico - financiare și alte dispoziții cu caracter financiar. Până în anul 2008 a fost în vigoare OUG nr. 79/2001 prin care societatea era obligată la respectarea acelorași dispoziții. In aplicarea acestor prevederi legale, subscrisei i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2007, 2008 și 2009, aprobate prin OMM 959/2007, HG 532/2008 și HG 28/2010.
De asemenea, negocierile privind contractele colective de muncă au condus în fiecare an la păstrarea numărul salariaților și prin urmare la utilizarea în totalitate a fondului de salarii aprobat, anul 2010 culminând, în sens negativ, cu punerea în aplicare a unui program de restructurare și reorganizare a societății.
Trebuie să se aibă în calcul faptul că societatea a încheiat exercițiile financiare pentru care sunt solicitate drepturile de către reclamanți cu pierderi, ceea ce nu a permis constituirea unor fonduri de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar astfel încât să existe posibilitatea plăților de salarii suplimentare conform art. 30 alin. 1 din Contractul Colectiv de Muncă al S.N.T.F.M. C.F.R. MARFA S.A.
Factorii economici reprezintă fundalul obiectiv pe care se grefează, sub aspect juridic, negocierea colectivă sau individuală.
Nu se poate ignora în momentul stabilirii unor drepturi pentru salariați nivelul productivității muncii și situația economică a angajatorului.
Salariul suplimentar nu este un drept stabilit de părți în contractul individual de muncă, nu este actual și nu este cert, reprezentând o premiere/ un stimulent acordat salariaților în funcție de posibilitățile angajatorului „din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezervă, a celui de dezvoltare, satisfacerea necesităților de perfecționare-recalificare a personalului.. " conform art. 20 din Contractului colectiv de Muncă 2007/2008.
A considerat că, cererea de chemare în judecată formulată reprezintă un abuz de drept prin abaterea de la finalitatea socială a clauzelor contractului colectiv de muncă, în absența unui motiv legitim.
Din susținerile de mai sus rezultă ca prevederile art. 30 alin. 1 din Contractul Colectiv de Munca al S.N.T.F.M. C.F.R. - S.A., lege a părților, nu obliga societatea să plătească salariaților, la expirarea anului calendaristic un salariu suplimentar, părțile (prin urmare toți angajații) sunt de acord cu posibilitatea ca, la expirarea unui an calendaristic salariații să poată beneficia de un salariu suplimentar.
Conform art. 29 alin. (3) și (4), art. 47 alin. (3), art.48 alin.(2) Ut. b) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată. Fondul salariilor de bază se aprobă distinct, prin anexa la bugetul fiecărui ordonator principal de credite. Alocațiile pentru cheltuielile de personal, aprobate pe ordonatori principali de credite și, în cadrul acestora, pe capitole, nu pot fi majorate și nu pot fi virate și utilizate la alte articole de cheltuieli. Repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor aprobate în bugete se aprobă de către ordonatorii principali de credite, pentru celelalte subdiviziuni ale clasificației bugetare, pentru bugetele proprii și pentru bugetele ordonatorilor secundari de credite bugetare sau ale ordonatorilor terțiari de credite, după caz.
A mai învederat că art. 30 alin. 3 din Contractele Colective de Muncă menționate precizează că din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar.
Or, în contextul în care S.N.T.F.M. „C.F.R." - S.A. a înregistrat pierderi în anii 2007, 2008 și 2009, precum și plăți restante față de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele rondurilor speciale, etc. a considerat că nu exista obligația plății salariilor suplimentare aferente solicitate de reclamant.
S-a făcut precizarea că veniturile societății nu au permis constituirea fondului pentru acordarea salariilor suplimentare, acordarea acestora putând majora deficitul bugetar al acesteia.
De asemenea s-a solicitat să se aibă în vedere și faptul că tot pe fondul unei crize economice, în anul 1997, Guvernul a emis, OUG nr. 81/1997 pentru reglementarea plății premiilor anuale, a celui de-al 13-lea salariu sau a altor sume de aceasta natura, suportate din fondul de salarii, care, de regulă, se acordă la finele anului, prin care se prevede că regiile autonome și societățile comerciale, cu capital majoritar de stat și care, potrivit balanțelor de verificare și declarațiilor pentru impozitul pe profit au înregistrat pierderi sau plați restante față de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale sau bugetele fondurilor speciale, nu au dreptul de a plăți, la finele anului premiul anual, al 13-lea salariu sau orice alte sume de această natură suportate din fondul de salarii.
Conform art. 30 alin. 3 din CCM, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar, în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar, din veniturile realizate.
Din interpretarea art. 30 alin. 3 se subînțelege că, constituirea fondului necesar plații salariului suplimentar depinde de veniturile realizate, deci este o condiționare a acordării acestui drept de veniturile realizate.
Mai mult, existența aprobării și stabilirii cuantumului de către Consiliul de Administrație reprezintă o condiție suspensiva ce nu a fost îndeplinita si care atrage inexistenta dreptului însuși.
Raportat la dispozițiile art. 997 Cod civil, intenția părților la semnarea clauzei din CCM este foarte clara, respectiv de a nu fi o condiție obligatorie a acordării acestei premieri, ci funcție de solicitarea sindicatelor si de situația economica a angajatorului.
Prin pronunțarea unei soluții favorabile reclamantului, instanța a intervenit in voința părților, dând o interpretare unor prevederi ale CCM, diferita de cea reala a partenerilor sociali, instituind astfel un drept absolut al salariatului ce depășește condițiile si limitele prevăzute de lege si CCM.
Un CCM are rolul de a proteja ambele părți semnatare, respectiv angajatorul si salariații.
Or, față de conținutul clauzelor CCM în discuție, este foarte clară intenția părților la semnarea acestora, respectiv de a nu fi o condiție obligatorie a acordații acestei premieri, ci o facultate.
În concluzie, analizând cele precizate coroborat cu actele probatorii atașate s-a solicitat respingerea acestor capete de cerere ca fiind neîntemeiate.
3. Referitor la cererea privind acordarea ajutorului material pentru sărbătoarea de Paste, Ziua Feroviarului pe anul 2010 și de C. pentru anii 2009 - 2010 s-a solicitat de asemenea respingerea acestui capăt de cerere ca nefondat.
În mod greșit prin sentința pronunțată instanța de fond a acordat reclamantului aceste ajutoare materiale deoarece conform CCM al S.N.T.F.M. C.F.R. MARFA S.A. aferent anilor 2009 - 2010 și actul adițional la acesta înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București cu nr. 2584/04.06.2009, la art. 64 se prevede în mod clar faptul că ajutoarele materiale acordate cu ocazia sărbătorilor de Paste și de C. nu se acordă în anul 2009 și nici în anul 2010.
Obligația contractuală asumată de angajator nu mai este susceptibilă de executare, întrucât împrejurările în care trebuia executată o fac radical diferită de cea asumată de angajator la data semnării contractului, când circumstanțele economico-financiare erau diferite.
Obligația angajatorului de a achita contravaloarea sumelor pretinse de reclamantă apare ca o obligație imposibil de executat, sub acest aspect fiind incidente în cauză și dispozițiile art. 1156 alin, ultim cod civil care statuează ca "obligația se stinge totdeauna când printr-un eveniment oarecare, ce nu se poate imputa debitorului, se face imposibilă îndeplinirea acestei obligații".
Totodată, a considerat că este aplicabilă și teoria impreviziunii, apreciind că aceasta este incidentă în prezenta cauza, având în vedere împrejurarea că obligația contractuală asumată de angajator nu mai este susceptibilă de executare, întrucât împrejurările în care trebuia executată o fac radical diferită de cea asumată de angajator la data semnării contractului, când circumstanțele economico-financiare erau diferite.
S-a solicitat să se constate că această cauză a impreviziunii nu îi este imputabilă, fiind exoneratoare de răspundere, deoarece evenimentul economico - financiar care determină neîndeplinirea obligației nu se datorează societății, modificarea împrejurărilor care a generat dezechilibrul contractual neputând fi anticipată la data asumării obligațiilor (de plata a primelor de Paste si C.) de către societate.
Circumstanțele economice din ultimii trei ani îi creează un dezechilibru de o asemenea gravitate încât se situează într-o postura economică foarte dificilă, chiar falimentară.
În contextul celor mai sus arătate, s-a apreciat că obligația angajatorului de a achita contravaloarea sumelor pretinse de reclamanți apare ca o obligație imposibil de executat, sub acest aspect fiind incidente în cauză și dispozițiile art. 1156 alin. ultim cod civil care statuează că "obligația se stinge totdeauna când printr-un eveniment oarecare, ce nu se poate imputa debitorului, se face imposibilă îndeplinirea acestei obligații".
Principiul forței obligatorii a contractului se circumscrie legii, neputându-se deroga în convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri (ort 5 Cod civil).
Pe acest aspect, s-a solicitat să se rețină că obligația angajatorului de a achita drepturile pretinse de reclamanta era și este condiționată de încadrarea în bugetul de venituri și cheltuieli aprobat, fondul alocat drepturilor salariate fiind limitat.
Având în vedere resursele financiare deficitare ale societății coroborat cu politica economică de păstrare a locurilor de muncă ale personalului angajat prin reducerea cheltuielilor suplimentare, pentru anii 2008 - 2010 nu au mai existat posibilități materiale de acordare a unor asemenea beneficii extrasalariale.
S-a menționat că potrivit Contractelor Colective de muncă încheiate, premierea acordată de Ziua Feroviarului, Paste și C. este asimilată unui ajutor social (art. 64 din Cap. VI Protecția salariatului), fiind în fapt o sumă acordată de societate pentru completarea veniturilor nete ale salariaților.
Acest sprijin financiar s-a stabilit de către părți, prin contract, a fi acordat în anumite condiții.
Acordarea acestui sprijin material nu este obligatorie, dovadă fiind neincluderea sa ca obligație a societății în clauzele contractului individual de muncă. El poate fi acordat numai în anumite condiții negociate de părți.
Statutul acestei premieri de Ziua Feroviarului este acela de ajutor financiar, fiind o facultate a S.N.T.F.M. C.F.R. MARFA S.A., în raport cu angajații săi, având caracter de obligație doar în condițiile financiar-economice stabilite de Consiliul de Administrație al societății.
Reclamantul dorește acordarea unei premieri doar pentru faptul că în contractul colectiv de muncă se prevede că se poate acorda această premiere în anumite condiții, fără a verifica existența și îndeplinirea acelor condiții, instanța fiind obligată la a aprecia dacă toate acestea se confirmă.
A învederat instanței de control judiciar că voința părților contractante (reprezentanții patronatului și reprezentanții sindicatelor) exprimata inițial a fost aceea ca aceste ajutoare materiale să se acorde, însă ulterior părțile au convenit prin modificarea CCM (printr-un act adițional) ca aceste drepturi să nu se mai acorde.
Prin acordul părților, în contractul colectiv de muncă s-a instituit un mecanism prin care să se acorde o sumă de bani cu ocazia acestor sărbători legale. Pentru ca această sumă de bani să poată fi acordată trebuiau să fie parcurse o . etape. Obligativitatea deciziei Consiliului de Administrație, decizie care se ia cu consultarea reprezentanților sindicatelor, vizează tocmai constatarea îndeplinirii condițiilor cumulative pentru a se putea acorda o recompensă materială.
Prin urmare, motivat de înțelegerea părților (patronat - sindicate) s-a solicitat instanței de judecata să constatate că nu există temei legal pentru acordarea ajutorului material pentru Ziua Feroviarilor pentru anul 2008.
A apreciat că acest motiv este de ordine publică deoarece instanța nu poate trece peste voința părților decât prin încălcarea principiului pacta sund servanda (principiul forței obligatorii a convențiilor), principiu statuat prin dispozițiile art. 969 Cod civil.
In acest context în aplicarea principiului: ,,Pentru identitate de situație juridică, identitate de rațiune", s-a apreciat că se impune o tratare unitara a acestei probleme, în sensul unei soluții de respingere a drepturilor aferente anului 2009, întemeiată atât pe argumente ce țin de fondul dreptului substanțial pretins, cât și pe argumente ce țin de aplicarea unitară a legii.
Totodată, s-a solicitat ca instanța să țină seama că pârâta, în speța S.N.T.F.M. C.F.R. MARFA S.A. e un agent economic, activitatea sa urmărind în special realizarea profitului, numai acesta putând să stea la baza acordării oricăror majorări salariale si bonusuri sub diferite forme către angajații săi. C.F.R. MARFA trebuie sa se încadreze într-un buget de venituri și cheltuieli anuale.
Este adevărat că CCM reprezintă voința părților, respectiv mutuum consensum, însă, s-a precizat că este nevoie nu numai ca în contractul colectiv de muncă să se prevadă acordarea unor drepturi salariale, de natura celor aflate în litigiu în prezenta cauza, ci trebuie să existe și resurse financiare pentru alocarea efectivă a acestora, condiție care în cauza de față nu este îndeplinită.
Din analiza indicatorilor financiari conform bilanțurilor depuse la Ministerul Finanțelor Publice reiese faptul S.N.T.F.M. CFR MARFA SA a realizat pe anul 2006 un profit în valoare de 28.945.881 ce a fost repartizat astfel: 2.112.672 lei pentru rezerva legală și 16.833.209 lei profit repartizat pentru acoperirea pierderilor din anii precedenți.
Pentru anul 2007, profitul de 4.736.730 lei a fost folosit pentru acoperirea pierderilor din anii anteriori iar începând cu anul 2008 societatea să înregistreze o pierdere în valoare de_ lei.
S.N.T.F.M. C.F.R. MARFA S.A. nu a avut venituri corespunzătoare acoperirii tuturor cheltuielilor, înregistrând pierderi precum și plăți restante față de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale și în aceste condiții nu exista obligația plății acestor ajutoare materiale.
Neexistând profit înregistrat nu se poate pretinde plata ajutoarelor materiale, simpla existenta unui contract colectiv de muncă în care se stipulează obligația acestor plăți nu este suficientă pentru a subzista aceasta obligație, trebuind obligatoriu să existe și profit.
3. Instanța de fond a procedat în mod greșit obligând societatea la actualizarea sumei cu indicele de inflație și dobânda legală.
Admițând recursul în interesul legii declarat de Procurorul General, înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în dispozitivul Deciziei nr.11 din 24.10.2005 (publicată în Monitorul Oficial nr. 123 din 09.02.2006) că „orice clauză penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuala convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii."
În acest caz, reclamantul a solicitat instanței să-i acorde o dubla despăgubire, ceea ce contravine principiului justei despăgubiri.
Sumele care reprezintă drepturi salariate nu sunt purtătoare de dobânda, astfel că în mod nefondat instanța de fond a admis capătul de cerere privind dobânda legală, pe lângă actualizarea sumelor cuvenite cu indicele de inflație.
Mai mult, în CCM Unic la Nivel de Ramura Transporturi, convenția în baza căreia au fost admise pretențiile reclamantului nu se regăsește instituția despăgubirii pentru neexecutarea clauzelor acestuia, cu atât mai mult nu se regăsește despăgubirea dublă pe care o solicită.
Aceste argumente rezultă și din aplicarea regulilor privind convențiile: părțile nu pot stipula în contract și nici nu pot solicita pe cale judecătorească alte daune decât dobânda legală sau actualizarea cu indicele de inflație (una excluzând-o pe cealaltă).
Atât dobânda legală cât și actualizarea cu indicele de inflație reprezintă tot despăgubiri și au aceeași natură juridică, ambele reprezentând daune și, de aceea, cumulul acestora apare astfel inadmisibil.
În plus, Codul Civil interzice, în mod expres, adăugarea unor alte daune la dobânda legală, cu excepția cazurilor limitativ prevăzute și anume, în materie de comerț, fidejusiune și societate.
Doctrina de drept civil și comercial adoptă o soluție simplă pentru aceasta ipoteza, în sensul că atât actualizarea cu indicele de inflație cât și dobânda legală reprezintă daune interese pentru executarea cu întârziere sau neexecutarea obligațiilor contractuale, deci daune interese moratorii, cumulul acestora nefiind posibil, deoarece ambele au aceeași finalitate.
Pentru aceste considerente și ținând cont de întregul material probator administrat, s-a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței, iar pe fond respingerea în totalitate a acțiunii.
In drept, și-a întemeiat apelul pe dispozițiile art. 466 - 482 Cod proc. civ.
Curtea, analizând sentința prin prisma criticilor invocate în apel, a apărărilor formulate, a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, constată că apelul este fondat, pentru următoarele considerente:
Cu privire la prima de vacanță pe anul 2010, Curtea reține că dreptul la acțiune al reclamantului este prescris în raport de dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, data încasării drepturilor salariale din luna ianuarie 2010, astfel cum rezultă din înscrisul depus la fila 36 dosar fond și data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 26.03. 2013.
Cu privire la salariul suplimentar, Curtea reține următoarele:
Potrivit disp.art.30 alin.1 din CCM la nivel de grup de unități din transporturi feroviare 2009-2010 pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
În CCM la nivel de ramură transporturi 2008-2010, acest drept este reglementat la art.43 alin.2 lit.a . La același articol, dar la alineatul 3 din CCM la nivel de ramură transporturi se prevede expres “ La nivel de unitate, condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării salariaților la fondul de premiere lunar și anual, la salariul de merit cât și la al 13-lea salariu, se stabilesc, în funcție de posibilități, printr-un regulament aprobat în acest sens de către Comisia paritară din unitatea respectivă”.
Așadar, prin CCM la nivel de ramură transporturi se lasă la latitudinea partenerilor sociali de la nivelul fiecărei unități stabilirea condițiilor concrete de acordare, diminuare sau anulare a acestui drept în funcție de posibilitățile acestora și, preluând aceste prevederi în CCM la nivel de unitate 2009-2010, s-a prevăzut că “ pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. (2)Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de Administrație, luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. În acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat.(3)Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de pana la 10 % din fondul de salarii realizat lunar".
Prin urmare, în aplicarea disp.art.43 alin.3 din CCM la nivel de ramură transporturi, prin CCM la nivel de unitate acordarea acestui drept salariaților este condiționat de realizarea unor venituri care să permită constituirea acestui fond.
În CCM la nivel superior a fost recunoscut în principiu acest drept tuturor salariaților din unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, iar în CCM la nivel de unitate părțile contractante-patronatul și salariații reprezentați de organizația sindicală, au stabilit de comun acord condițiile de acordare a acestui drept, ce vizează constituirea fondului necesar plății acestuia și criteriile de acordare.
Totodată, se reține că art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar prevede că salariații vor primi salariul suplimentar numai pentru „muncă ireproșabilă”, dar nu detaliază care sunt criteriile după care se va stabili care sunt persoanele îndreptățite la primirea acestui drept salarial. Cert este, însă, că din aceste prevederi contractuale nu reiese caracterul obligatoriu al acordării acestui drept la „salariu suplimentar”, motiv pentru care se permite completarea acestor prevederi cu cele existente în contractul încheiat la nivel de unitate.
Din această perspectivă, nu se poate reține că CCM la nivel de unitate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior fiind îndeplinite cerințele art.8 alin.2 din Legea nr.130/1996.
În contextul in care unitatea nu a avut venituri corespunzătoare acoperirii tuturor cheltuielilor, înregistrând pierderi în anii 2009-2010, posibilitățile financiare fiind unul dintre aspectele pe care chiar CCM la nivel de ramură transporturi îl menționează ca impunându-se a fi avut în vedere la acordarea celui de-al 13-lea salariu ( la art.43 alin.3), Curtea consideră că pârâta nu avea obligația plații salariilor suplimentare pe anii 2009 și 2010.
Pentru aceste considerente acțiunea formulată de reclamant privind plata salariului suplimentar pe anii 2009 – 2010 este neîntemeiată.
Cu privire la cererea privind acordarea ajutorului material de C. pe anii 2009 și 2010 sărbătorilor de P. și premierea pentru Ziua Feroviarului pe anul 2010, instanța reține următoarele:
În CCM la nivel de grup de unități aceste drepturi sunt reglementate la art.71 iar în CCM la nivel de unitate 2009-2010 înregistrat la DMPS la 04.06.2009, drepturile sunt menționate la art.64.
Potrivit disp.art.71 cu ocazia sărbătorilor de P. și C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare, pentru ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliu de administrați, la nivelul clasei 1 de salarizare.
Potrivit acestor dispozițiilor art.62, cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit la nivelul clasei 1 de salarizare iar pentru ziua feroviarului se va acorda o premiere, cuantumul acesteia urmând a fi stabilit de Consiliul de Administrație cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor, cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare.
Curtea constată că CCM la nivel de unitate nu conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Este adevărat că la același articol din CCM la nivel de unitate, s-a menționat că aceste prevederi se aplică cu 01.2010, iar prin Actul adițional la acest CCM înregistrat la ANPPS la data de 29.04.2010, părțile contractante au convenit ca aceste drepturi să nu se acorde pentru anul 2010.
În raport de disp.art.25 alin.3 din Legea nr.130/1996 potrivit cărora clauzele CCM se aplică de la data înregistrării, însă părțile pot conveni ca data aplicării clauzelor negociate să fie ulterioară înregistrării, Curtea reține că acordul de voință al părților contractante, a fost în sensul ca data aplicării clauzelor negociate să fie ulterioară înregistrării CCM/2009, respectiv 01.2010.
Referitor la acordul părților privind neacordarea acestor drepturi pe anul 2010 conform actului adițional menționat mai sus, Curtea reține că, în acest fel a avut loc o modificare a acestei clauze din CCM la nivel de unitate, posibilitate conferită de art. 31 alin.1 din Legea nr.130/1996 potrivit căruia, clauzele contractului colectiv de muncă pot fi modificate pe parcursul executării lui, în condițiile legii ori de câte ori părțile convin acest lucru.
Concluzia care se impune este aceea că salariații, prin reprezentanți au renunțat practic la aceste drepturi recunoscute prin Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități și CCM la nivel de unitate, renunțarea fiind posibilă deoarece nu a privit drepturi la care face referire art. 38 din Codul muncii .
Din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 38 din Codul muncii, respectiv din folosirea de către legiuitor a sintagmei „salariații nu pot renunța” precum și din prevederea expresă a sancțiunea nulității absolute a tranzacțiilor, rezultă că norma instituită de text are caracter imperativ.
Este însă de observat că în cuprinsul aceleiași norme legale se face referire repetată la drepturile recunoscute salariaților de lege ( sau prin lege), astfel că interdicția, respectiv nulitatea absolută, privesc exclusiv această categorie de drepturi salariale, adică acelea care sunt prevăzute de lege în sensul restrâns al termenului.
Dacă legiuitorul ar fi intenționat să interzică renunțarea la toate categoriile de drepturi, adică atât acelea obținute prin lege, cât și prin negocieri colective sau individuale, ar fi făcut mențiune expresă, așa cum s-a făcut în cuprinsul art. 39 din Codul muncii. Acest text legal, enumerând drepturile și obligațiile salariaților, prevede că salariații au orice alte drepturi prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă aplicabile ( art. 39 alin 1 lit. n), cât și alte obligații prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă aplicabile( art. 39 alin 2 lit. g).
Așadar, Codul muncii face distincție între drepturile prevăzute de lege, care au un caracter minimal, de protecție și la care nu se poate renunța și alte drepturi negociate de salariat, individual sau prin reprezentanții sindicali.
Cu privire la aceste ultime categorii de drepturi legea nu instituie interdicția renunțării la ele și nu stabilește expres nulitatea tranzacțiilor.
Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că apelul este fondat, motiv pentru care îl va admite ca atare și, în temeiul art.480 alin. 2 C.pr.civ. va schimba sentința atacată, în sensul respingerii în tot a acțiunii.
Pe cale de consecință, devine inutilă cercetarea motivului de apel privind acordarea de către instanța de fond atât a actualizării drepturilor solicitate, cât și a dobânzii legale la aceste sume.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de apelanta pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Marfă "CFR Marfă" SA - Sucursala Banat – Oltenia cu sediul în C., ., jud.D. împotriva sentinței civile nr. 5468/10.09.2013, pronunțată de Tribunalul D., Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant D. C. cu domiciliul în C., ..9 jud. D. cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedura la Cabinet Avocat L. A. B., cu sediul in C., ., ., ..
Schimbă sentința civilă nr. 5468/10.09.2013, pronunțată de Tribunalul D., Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în sensul că respinge în tot acțiunea.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 03 Februarie 2014.
Președinte, C. S. | Judecător, M. P.-P. | |
Grefier, A. C. |
Red.jud.C.S.
Tehn.MC/4 ex.
Data red.11.01.2014
j.f. M.N.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 2083/2014. Curtea de Apel... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
