Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 3159/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3159/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 09-09-2014 în dosarul nr. 14435/63/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 3159/2014
Ședința publică de la 09 Septembrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE O. C. G.
Judecător M. P.
Grefier D. S. O.
x.x.x.x.x.x
Pe rol, judecarea apelului declarat de reclamantul S. ADMINISTRAȚIEI PUBLICE FORȚA LEGII PENTRU D. D., cu sediul în C., .. 32, județul D., împotriva sentinței civile nr.1929 din 07.04.2014, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă DIRECȚIA G. DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI D., cu sediul în C., .. 22, județul D., având ca obiect „drepturi bănești”.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns consilier juridic D. A. A., pentru apelantul reclamant S. ADMINISTRAȚIEI PUBLICE FORȚA LEGII și consilier juridic T. C., pentru intimata pârâtă DIRECȚIA G. DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se că apelul a fost declarat și motivat în termenul legal, după care, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat, potrivit art. 482 raportat la art. 244 NCPC, constată cercetarea procesului încheiată și acordă cuvântul părților prezente pentru a pune concluzii.
Consilier juridic D. A. A., pentru apelantul reclamant, solicită admiterea apelului conform motivelor formulate și modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii.
Consilier juridic T. C., pentru intimata pârâtă, pune concluzii de respingere a apelului ca nefondat și de menținere a sentinței Tribunalului D., ca fiind temeinică și legală.
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin sentința civilă nr. 1929 din 07.04.2014, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul S. ADMINISTRAȚIEI PUBLICE FORȚA LEGII pentru D. D., în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA G. DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Referindu-ne la apărările instituției pârâte, grevate pe prevederile art. 11 din OUG 37/2008 privind aprobarea OUG nr. 80/2010 pentru completarea art.11 din OUG 37/2008, instanța a constatat că respectivele prevederi se aplică (în sensul că sporurile nu se plătesc) și personalului la care se referă art. 2 din Capitolul II la Anexa III la Legea –Cadru 284/2010.
Reclamanta a apreciat că temeiul de drept invocat de pârâtă se constituie într-o normă generală, aplicabilă la modul general "personalului din sectorul bugetar " pe când personalul din domeniul sanitar și de asistență socială se bucură de o normă specială care derogă de la dreptul comun.
Se consideră așadar, că genul proxim l-ar constitui "personalul plătit din fonduri publice " iar diferența specifică ar fi cea nominalizat în anexa III "reglementări specifice personalului din sănătate".
De la această diferențiere se ajunge să se invoce, în funcție de propriile interese, legea generală versus legea specială.
In ceea ce privește raporturile de muncă, Codul muncii se constituie într-o normă generală, consacrată de chiar art. 1 în maniera prezentul cod reglementează domeniul raporturilor de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă și jurisdicția muncii .
Legea 284/2010 se constituie în normă specială din cel puțin două motive: reglementează numai un segment al raporturilor de muncă și anume numai salarizarea; privește numai o categorie de subiecți și anume personalul plătit din fonduri publice
Cu incidență asupra cauzei deduse judecății, operează dispozițiile privind familia ocupațională de funcții bugetare – sănătate, care familie cuprinde toate unitățile sanitare de asistență socială și de asistență medico - socială.
Sporul de 100% de care face vorbire norma specială, nu este un spor cu reglementare unică și exclusivă deoarece însuși Codul muncii prin art. 142 alin 2, prevede acest spor în cazul în care nu se aplică regula compensării cu timp liber corespunzător "din motive justificate" (regula consacrată de Codul muncii prin art. 142 alin 1 fiind compensarea cu timp liber corespunzător )
O altă împrejurare pentru care reclamanta circumstanțiază norma ca și normă specială ce operează în favoarea sa ar consta, în opinia sa, în faptul că activitatea pentru care se solicită sporul este prestată în celelalte zile în care, în conformitate cu prevederile legale în vigoare,nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru.
A invocat atitudinea altor unități bugetare din familia ocupațională SĂNĂTATE care, dând expresie preeminenței normei speciale, astfel cum acestea au înțeles-o, au acordat sporul de 100% solicitat.
Raportându-se la relația general – special sau normă generală –normă specială, reclamantul ignoră caracterul și efectele normelor de excepție reprezentate de Legea 285/2010, Legea 283/2011 și Ordonanța de urgență 84/2012, care norme se aplică înaintea normelor speciale și, cu atât mai mult, înaintea normelor generale.
Legiuitorul este cel care a dispus ca tot personalul din sectorul bugetar încadrat în funcții de conducere sau de execuție, care își desfășoară activitatea în zilele în care nu se lucrează "în cadrul schimbului normal de lucru " (sau în afara acestui cadru) să beneficieze de timp liber corespunzător, revenind, așadar, la regula instituită de Codul muncii prin art 142 alin 1.
În măsura în care angajatorul din orice motive nu se va alinia conduitei impuse de norma de excepție, neacordându-i salariatului timpul liber corespunzător, se creează premisele unui conflict de drepturi susceptibil de a fi soluționat de către instanță potrivit legii
Pentru activitatea prestată în timpul în care, potrivit legii, trebuia să fie timp liber salariatul este îndreptățit la o despăgubire grevată pe răspunderea patrimonială prevăzută de art. 253 alin.1 C. muncii "angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care a cesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul "
Întinderea despăgubirilor se constituie într-o problemă de fond asupra căreia instanța ar urma să se pronunțe în raport de alt temei de drept, decât cel invocat în prezenta acțiune.
In cauza dedusă judecății, reclamanta, însă, nu solicită despăgubiri ci, așa cum rezultă din întreaga motivare a acțiunii, stăruie în obligarea pârâtei la plata sporului salarial de 100%, având reprezentarea exactă a regimului juridic distinct pe care îl au sporurile în planul efectelor de asigurări sociale față de cel al eventualelor despăgubiri.
Deoarece, așa cum am arătat mai sus prin prevederi legale anuale imperative, cu caracter de excepție, norme ce se aplică cu prioritate față de normele generale s-a stabilit că nu se plătește sporul, ci se acordă doar timp liber corespunzător, acțiunea va fi respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul S. Administrației Forța Legii C., pentru membrul de sindicat D. D., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate..
Instanța de fond a constatat că susținerile sale ar fi grevate pe efectele actelor normative, potrivit clasificării după criteriul sferei de aplicare, examinând în acest sens normele invocate de reclamant. Instanța a apreciat astfel că Legea nr.53 / 2003, rep., reprezintă normă generală, Legea nr. 284/ 2010 constituie normă specială, în timp ce Legea nr. 285 / 2010, Legea nr. 283 / 2011 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 84 / 2012 ar reprezenta norme de excepție, aplicabile speței deduse judecății.
Apelantul susține că opinia sa coincide cu cea a autorității legale de reglementare în domeniul muncii și protecției sociale la nivel național - Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, anume că personalul din unitățile de asistență socială are dreptul să beneficieze de sporul de 100% prev. de Legea-cadru nr. 284 / 2010.
Faptul că Legea-cadru nr. 284 / 2010 reprezintă o lege specială în raport de Codul Muncii, așa cum opinează instanța, nu a fost contestat în niciun fel de noi, aceasta fiind chiar temeiul în baza căruia am solicitat acordarea drepturilor bănești pentru apelantă.
Nici faptul că Legea 285/ 2010, Legea 283/ 2011 și Ordonanța de urgență 84/ 2012 ar reprezenta normele de excepție nu îl contestăm, aceste norme referindu-se în anii 2011,2012 și 2013 la aplicarea unor articole din Legea-cadru nr. 284/2010.
Arată apelantul că nici nu a ignorat caracterul și efectele normelor de excepție arătate de instanță, cum în mod greșit a apreciat judecătorul, numai că acestea nu sunt aplicabile în prezenta speță, deoarece niciuna din normele „de excepție" invocate de intimata-pârâtă, reținute ca atare de instanță în sentința apelată nu modifică, nu încetează și nu suspendă prevederile art. 2 - Cap. II din Anexa III la Legea - Cadru nr. 284/ 2010, ce constituie temeiul de drept al solicitării noastre, astfel că instanța nu trebuia să le dea eficiență în speță.
Legea-cadru nr. 284/2010 a operat pe întreaga perioadă pentru care a solicitat constatarea dreptului, fiind în vigoare și în prezent, în timp ce normele de excepție invocate de instanță au operat pe secvențe anuale, fără a modifica articolele invocate din actul de bază pe care ne-am întemeiat acțiunea, operând însă la modul general.
Reținerea instanței potrivit căreia legiuitorul a dispus ca tot personalul din sectorul bugetar încadrat în funcții de conducere sau execuție, care își desfășoară activitatea în zilele în care nu se lucrează „în cadrul schimbului normal de lucru" să beneficieze de timp liber corespunzător, așa cum prevede Codul muncii la art. 142 alin. 1, este legală.
Instanța trebuia să observe însă că personalul din unitățile sanitare și de asistență socială și medico-socială care asigură continuitatea activității în cadrul schimbului normal de lucru se bucură de o reglementare expresă - art. 2 Cap. II din Anexa III la legea cadru, excepțională în raport de norma referitoare la „tot personalul din sectorul bugetar", care este în vigoare și aplicabilă începând cu anul 2011 până în prezent, și în continuare. în situația în care legiuitorul nu ar fi dorit ca aceasta să producă efecte, ar fi reglementat prin normele de excepție arătate de instanță lipsa aplicabilității acesteia.
Faptul că această categorie de personal, din care face parte apelantul, desfășoară o activitate profesională continuă, în cadrul schimbului de lucru, care include zilele în care în conformitate cu prevederile legale în vigoare nu se lucrează - sâmbete, duminici, sărbători legale - este indiscutabil, intimata-pârâtă confirmă această împrejurare.
De asemenea, este dovedit și nu este contestat că în ultimii trei ani această
categorie de personal nu a beneficiat de compensarea cu timp liber corespunzător, așa
cum prevede Codul Muncii - art. 142 alin. (1), invocat de instanță, dintr-un motiv
justificat, din cauza lipsei de personal a instituției publice, constrânsă prin reglementările legale în vigoare să nu angajeze personal suficient, corespunzător posturilor vacantate - OUG nr. 34 / 2009.
Instanța de fond a apreciat că în măsura în care angajatorul, din orice motive, nu s-a aliniat conduitei impuse de norma de excepție, neacordându-i salariatului reclamant timpul liber corespunzător, s-ar fi creat premisele unui conflict de drepturi susceptibil de a fi soluționat de către instanță potrivit legii, salariatul fiind îndreptățit la o despăgubire „grevată" pe răspunderea patrimonială prevăzută de art. 253 alin. 1 Codul muncii.
Salariatul apelant căruia nu i-a fost compensat timpul lucrat cu timp liber corespunzător ar avea dreptul, potrivit sentinței apelate, la plata muncii suplimentare efectuate peste durata normală a timpului de lucru, însă sub formă de despăgubiri.
Această optică a instanței este greșită, fiind contrazisă de Codul Muncii - art. 142 alin. (2), care prevede că în cazul în care din motive justificate nu se acordă zile libere, pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală, salariații beneficiază de un spor la salariul de bază ce nu poate fi mai mic de 100% din salariul de bază corespunzător muncii prestate în programul normal de lucru, așadar nu despăgubiri - cum în mod greșit a înțeles judecătorul fondului.
Art. 142 din Codul Muncii se referă tocmai la salariații care lucrează în unitățile sanitare, In scopul asigurării asistenței, la locurile de muncă în care activitatea nu poate fi întreruptă datorită specificului activității, pentru acești salariați și dreptul comun prevede compensarea cu timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile sau plata unui spor de 100% în caz contrar.
Legea nr. 284/2010 art. 2 din Cap. II din Anexa III, prevede că munca prestată de personalul din unitățile sanitare, de asistență socială și de asistență medico-socială, în vederea asigurării continuității activității, în zilele de repaus săptămânal, de sărbători egale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare nu se lucrează în cadrul schimbului normal de lucru se plătește cu un spor de 100% din salariul de bază al funcției îndeplinite.
Din aceste motive - prevederile legale invocate și faptul că în speță nu a fost asigurată compensarea cu timp liber - a solicitat instanței plata sporului de 100% așa cum prevede legea.
Interpretarea textelor legale trebuia să se facă astfel încât să respecte voința legiuitorului, ceea ce în cazul de față nu s-a întâmplat. Instanța de fond a încălcat acest principiu, interpretând speța dedusă judecății împotriva punctului de vedere al MMFPS exprimată prin adresa nr. 1257/ IG/_/ RG/ 1743/ GB din 16.05.2013, aflată la dosar, asupra căreia nu s-a pronunțat în niciun fel. Cu atât mai mult cu cât și alte ministere care compun Guvernul, inclusiv Ministerul Sănătății, având rol de coordonator metodologic al domeniului sănătății și asistenței, au plătit angajaților lor aceste drepturi.
Din motivele prezentate, solicită admiterea apelului, iar pe fond admiterea acțiunii.
În drept și-a întemeiat apelul pe dispozițiile art.477-480 din Noul cod de procedură civilă.
Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.
Apelantul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea apelului, așa cum a fost formulat și pe fond, admiterea acțiunii.
Apelul este nefondat.
In esență, apelul reclamantului pune în discuție prevalența Legii cadru 284/2010 față de celelalte norme ce reglementează compensarea muncii efectuate în zile de repaus săptămânal, în zilele de sărbătoare legală și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare nu se lucrează.
Potrivit art.137 din C. Muncii este obligatorie acordarea repausului săptămânal cumulată cu plata unui spor la salariu, în cazul în care repausul în zilele de sâmbătă si duminică ar prejudicia interesul public sau desfășurarea normală a activității.
Pentru munca prestată în unitățile sanitare precum si în alte unități în care activitatea nu poate fi întreruptă datorită specificului activității, în zilele de sărbătoare legală, art. 142 din C. Muncii prevede că salariații beneficiază de compensare cu timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile. Numai în cazul în care această compensare nu este posibilă, acordarea unui spor de 100 % din salariul de bază constituie o alternativă.
Potrivit art. 1 alin 2 din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, începând cu data 01.01.2011, drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sunt și rămân în mod exclusiv, cele prevăzute în această lege.
Cu privire la personalul din unitățile sanitare, de asistență socială și de asistență medico-socială, art. 2 din Cap. II din Anexa III la Legea nr.284/2010 stabilește că munca prestată de această categorie de personal, în vederea asigurării continuității activității, în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se plătește cu un spor de 100% din salariul de bază al funcției îndeplinite. Textul mai prevede că această muncă nu se compensează și cu timp liber corespunzător.
Cum această dispoziție legală se aplică, în exclusivitate, unor subiecte strict determinate si anume, personalului bugetar contractual din cadrul direcțiilor de asistentă si protecție socială, în mod evident ea are caracter de reglementare specială în materia drepturilor salariale cuvenite acestei categorii si exclude aplicarea reglementării cuprinse în norma generală, reprezentată de Codul Muncii, potrivit principiul „specialia generalibus derogant”.
Interpretând coroborat dispozițiile art. 59-62 din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, Curtea retine că existenta unei legi speciale nu poate împiedica adoptarea, în același domeniu, a unor norme de excepție, cu caracter temporar, spre a reglementa raporturile sociale generate de situații excepționale.
In virtutea acestor dispoziții, într-un anume context economic generat de criza economică, pentru anii 2011, 2012 si 2013 au fost adoptate norme de excepție care stabilesc o modalitate diferită de compensare a muncii prestate în zilele de repaus săptămânal, în zilele de sărbătoare legală și în celelalte zile în care potrivit legii nu se lucrează si anume, compensarea muncii numai cu timp liber corespunzător.
Mai exact, în perioada 2011-2013 normele de excepție inserate în art. 9 din Legea 285/ 2010, art. 7 din Legea 283/2011 și art. 2 din OUG 84/2012, au schimbat conținutul normativ al legii speciale, 284/2010, compensarea muncii sub forma unui spor la salariu fiind temporar interzisă si înlocuită cu timp liber plătit, dispoziții ce se aplică, fără nici o deosebire, întregului personal bugetar.
Fiind acte normative de excepție, ce derogă de la actele normative generale și de la cele speciale, divergența ivită între acestea și norma actului normativ general sau special se rezolvă, în mod evident, în favoarea normelor de excepție.
Din perspectiva acestor considerente, Curtea apreciază că este incorect argumentul apelantului conform căruia Legea-cadru nr.284/2010 a operat pe întreaga perioadă pentru care a solicitat plata sporului, în realitate, fiind suspendate efectele acesteia pe perioada de timp pentru care au acționat normele de excepție evocate.
Este de subliniat si faptul că în domeniul salarizării angajaților din mediul public, Curtea Constituțională a afirmat constant că legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează, acestea nefiind drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție (decizia 1.601 din 9 decembrie 2010 si decizia 1.250 din 7 octombrie 2010).
In ceea ce privește adresele invocate de apelant, emise de MMFPS și diverse unități sanitare, Curtea precizează că acestea nu sunt apte să impună o altă interpretare a legilor evocate, instanța fiind cea investită să interpreteze dispozițiile legale aplicabile în cauză.
Prin urmare, se justifică pe deplin concluzia potrivit căreia în perioada 2011-2013 este exclusă acordarea sporului prevăzut de Legea nr. 284/2010, art. 137, 142 din C. Muncii, opțiunea legiuitorului, exprimată în legile anuale de salarizare, fiind aceea de a compensa munca în zilele de repaus săptămânal, în zilele de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare nu se lucrează, numai cu timp liber corespunzător.
Fată de împrejurarea că prin acțiunea dedusă judecății reclamantul nu a invocat refuzul angajatorului de a-i acorda timp liber corespunzător în compensare si nici plata unei despăgubiri pentru eventualul abuz comis de angajator, instanța nu are de lămurit aceste chestiuni, fiind pe deplin incidente dispozițiile art. 9 C.proc.civ.
De asemenea, în aplicarea acestor dispoziții, Curtea consideră a fi neavenite toate acele considerente ale sentinței ce se referă la faptul că reclamantul ar fi beneficiat de timp liber pentru munca prestată.
Pentru considerentele arătate, ce completează motivarea sentinței, Curtea apreciază ca fiind corectă respingerea acțiunii, astfel că, în baza art. 480 Cod procedură civilă, apelul reclamantului se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul S. ADMINISTRAȚIEI PUBLICE FORȚA LEGII PENTRU D. D., cu sediul în C., .. 32, județul D., împotriva sentinței civile nr.1929 din 07.04.2014, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă DIRECȚIA G. DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI D., cu sediul în C., .. 22, județul D., având ca obiect „drepturi bănești”.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 09 Septembrie 2014.
Președinte, O. C. G. | Judecător, M. P. | |
Grefier, D. S. O. |
Red.jud.O.C.G.
Tehn.mC/4 ex.
Data red.17.07.2014
j.f. I.S. V.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
