Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr. 6242/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6242/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 19-02-2014 în dosarul nr. 7668/63/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 464
Ședința publică de la 19 Februarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE - M. P.-P.
Judecător - E. S.
Grefier - V. R.
x.x.x
Pe rol, judecarea apelului declarat de reclamanta P. A. – M. împotriva sentinței civile nr. 6242 din 4 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "CFR CĂLĂTORI" SA BUCUREȘTI PRIN STFC C., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns apelanta reclamantă P. A. – M. și intimata pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "CFR CĂLĂTORI" SA BUCUREȘTI PRIN STFC C., prin consilier juridic A.H..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care a învederat că apelul a fost declarat și motivat în termen legal iar prin conținutul motivelor scrise, apelanta a solicitat judecarea cauzei în conformitate cu dispozițiile art. 411 Cod Procedură Civilă., după care:
Instanța, constatând că nu mai sunt formulate alte cereri sau invocate excepții, a apreciat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul asupra apelului:
Apelanta reclamantă a solicitat admiterea apelului conform motivelor scrise.
Reprezentantul intimatei pârâte a depus la dosar delegatia de reprezentare și a solicitat respingerea apelului ca fiind nefondat.
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin sentința civilă nr. 6242 din 4 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, s-a respins excepția invocată de pârâtă
S-a respins acțiunea formulată de reclamanta P. A. – M., în contradictoriu cu pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "CFR CĂLĂTORI" S.A. - SUCURSALA DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C., jud. D..
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Asupra excepției prescripției întemeiată pe dispozițiile art.268 alin.1 lit.e Codul Muncii, invocată de pârâtă, analizată cu prioritate, instanța a constatat că este neîntemeiată deoarece drepturile solicitate de reclamant sunt drepturi de natură salarială, așa cum prevede art. 154 din codul muncii, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 283 al. 1 lit. c Codul muncii, potrivit cărora, pentru cererile având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri pentru salariați, termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, termen în limita căruia a fost formulată acțiunea.
Pe fondul cauzei, având în vedere revirimentul practicii s-au constatat următoarele:
În fapt, reclamantul a fost salariatul unității în perioada vizată în cererea de chemare în judecată, conform mențiunilor din carnetul de muncă.
Referitor la petitul prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata diferenței dintre indemnizația de concediu de odihnă pentru anii 2010 și diferența ajutorului material pentru recuperarea forței de muncă calculată în funcție de salariul de bază brut de 700 lei, instanța a respins-o, întrucât nu s-a făcut dovada existenței unei sentințe de stabilire a unui salariu minim de 700 lei
În ceea ce privește salariul suplimentar pe anul 2009 și 2010, instanța a constatat că:
În conformitate cu art. 3o din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități s-a prevăzut acordarea unui salariu suplimentar astfel: „pentru munca desfășurata in cursul unul an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei poate va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Salariul suplimentar se poate acorda si trimestrial, in baza hotărârii Consiliului de Administrație, luata cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. In acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de baza mediu lunar realizat. Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar in cadrul fondului de salarii, in procent de pana la 10 la suta din fondul de salarii realizat lunar".
Textul a fost preluat și de contractul colectiv încheiat la nivelul unității cu o modificare, sintagma "vor beneficia" fiind înlocuită de " poate primi" cu referire la personalul societății.
Din întregul text al art. 30 din ambele contracte colective rezultă însă o condiție pentru plata drepturilor solicitate, respectiv din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar in cadrul fondului de salarii, in procent de pana la 10 la suta din fondul de salarii realizat lunar.
Reclamantul pretinde că în situația diferențelor ce rezultă din cele două texte ale contractelor colective se aplică direct dispoziția din contractul colectiv la nivel de grup de unități, dispoziția din contractul aplicabil la nivel de unitate fiind inferioară .
Sub acest aspect, instanța apreciază că potrivit art. 24 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare în perioada vizată în cererea de față) clauzele cuprinse în contractele negociate cu încălcarea dispozițiilor art. 8 din lege sunt lovite de nulitate care se constată la cererea părții interesate de către instanța competentă.
Astfel, în situația în care clauzele unui contract colectiv de muncă sunt considerate inferioare celor negociate în contractul colectiv încheiat la nivel superior, partea interesată poate cere în instanță să se constate nulitatea sa. După obținerea unei hotărâri în acest sens, trebuie demarată renegocierea clauzei, pe parcursul căreia clauzele anulate se înlocuiesc cu prevederile favorabile cuprinse în lege și/sau contractele colective de muncă, după caz.
Din coroborarea dispozițiilor prevăzute de art. 8 și art. 24 din Legea nr. 130/1990 rezultă, în opinia instanței, că doar în situația în care un anumit drept nu a fost prevăzut în contractul colectiv încheiat la nivel inferior sau nu există încheiat un astfel contract, se poate aplica direct dispoziția inclusă în contractul încheiat la nivel superior, nu și în situația în care această clauză există, dar nu este pusă în acord cu cea favorabilă salariatului. În această ultimă situație, așa cum prevede art. 24 din Legea nr. 130/1996, clauza trebuie mai întâi anulată de către instanța competentă .
Este adevărat că, în conformitate cu art. 7 din Legea nr. 130/1996 clauzele negociate în contractele colective de muncă constituie legea părților, însă prioritate are contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate are prioritate fiind negociat de partenerii sociale conform specificului activității din fiecare unitate în parte.
În speță, partenerii sociali au negociat acordarea unui salariu suplimentar și a ajutoarelor de Paști, C. și Ziua Feroviarului prin inserarea unor clauze în acest sens în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Însă, tot în urma unei negocieri a ambilor parteneri sociali acordarea lor a fost condiționată de constituirea unor fonduri speciale (pentru salariul suplimentar) sau a de existența unui buget ( în cazul ajutoarelor aferente sărbătorilor menționate anterior).
În cazul ajutoarelor de Paști, C. și Ziua Feroviarului s-a menționat clar prin actele adiționale încheiate la contract colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate pentru anii 2009 și 2010 că nu se acordă (art. 64).
Instanța apreciază că și aceste condiționări reprezintă "legea părților", cu atât mai mult cu cât clauzele respective puteau fi contestate în condițiile art. 24 din Legea nr. 130/1996, însă nu pot fi înlocuite direct de prevederile mai favorabile conținute de contractele colective încheiate la nivel superior .
De altfel și în art. 43 alin. 3 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 " la nivel de unitate, condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării salariaților la fondul de premiere …și la al 13 lea salariu se stabilesc, în funcție de posibilități, printr-un regulament aprobat în acest sens de către comisia paritară din unitatea respectivă."
Ca urmare, în contextul in care pârâta nu a avut buget de venituri si cheltuieli si nu a avut venituri corespunzătoare acoperirii tuturor cheltuielilor, înregistrând pierderi in anii 2009, precum si plați restante fata de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, etc., consideram ca nu exista obligația plații salariului suplimentar aferent solicitat de reclamant.
Cu privire la ajutoarele materiale de Paste, C. și Ziua Feroviarului pentru anii 2010, respectiv 2009 și 2010 așa cum s-a menționat și anterior, în actele adiționale încheiate la contractele colective de muncă la nivel de unitate aplicabile în 2009 și 2010 – în art. 64 – s-a convenit, că începând cu 01.01.2009 nu se mai acordă.
Așa cum s-a reținut constant în practica judiciară a Curții de Apel C. în soluționarea cererilor întemeiate pe aceleași dispoziții din contract colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități și la nivel de ramură transporturi feroviare, în situația în care o societate economică constată că nu se poate încadra în buget și nu mai poate îndeplini obligațiile asumate prin CCM, aceasta are posibilitatea de a renegocia cu sindicatele contractele respective.
În aceste condiții s-a constatat ca obligația pârâtei de a plați ajutoarele materiale de Paste, C. și Ziua Feroviarului nu mai exista începând cu anul 2009 .
Pentru aceste considerente, toate aceste cereri au fost respinse ca neîntemeiate.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta P. A. – M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta R. M. V. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului a arătat că sentința apelată reprezintă dovada evidentă a nesocotirii a cel puțin două dintre principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul legalității și al dreptului la un proces echitabil. După cum se poate constata din cererea de chemare în judecată modificată prin completare, cauza acesteia este reprezentată de CCM unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010 și de CCM la Nivel de G. de Unități Feroviarepe anii 2006-2008, prelungit prin Actul Adițional înregistrat la MMFES cu nr.370/20.06.2008.
Potrivit Legii 130/1996 (privind contractul colectiv de muncă) în vigoare în perioada dedusă
Art.7, alin.(2),. „Contractele colective de munca, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților”.
Articolul 8 al aceleiași Legi 130/1996 stabilește limitele clauzelor contractelor colective de muncă după cum urmează:
1) Clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele si în condițiile prevăzute de prezenta lege;
2) Contractele colective de munca nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior;
3) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
4) La încheierea contractului colectiv de munca, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
Articolul 24 al aceleiași Legi 130/1996 prevede consecințele nerespectării art. 8 din aceiași lege si sancțiunile nerespectării după cum urmează;
1) Clauzele cuprinse in contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate.
4) Până la renegocierea drepturilor, clauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în legile sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, după caz. Urmare aplicării dispozițiilor sus menționate, clauzele dintr-un contract colectiv de muncă la nivel inferior care nu se încadrează în limitele prevăzute de art.8 al Legii 130/1996, sunt nule adică nu au existat niciodată.
Articolul 57 alin.4 Codul muncii, inclus în capitolul V secțiunea 1, prevede că „În situația în care clauza este afectată de nulitate, întrucât stabilesc drepturi pentru salariații care contravin unor norme legale imperativ, sau contractelor de muncă aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu dispozițiile legale sau convenționale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri. Dacă o clauză nulă a contractului individual de muncă este înlocuită de drept cu dispozițiile legale sau convenționale aplicabile în situația arătată anterior, aceeași regulă se aplică și clauzelor nule din CCM, interpretarea neputând fi decât extensivă.
Clauzele nule ale unui contract colectiv de munca încheiat la nivel inferior, nu pot împiedica executarea unui contract colectiv de munca superior cu forța juridica superioara
Potrivit dispozițiilor sus menționate orice clauze din contractele colective de munca la nivel inferior sunt lipsite de orice eficacitate în condițiile în care între recurent și intimata-pârâtă produceau efecte contractele colective de munca la Nivel de Ramura Transporturi si la Nivel de G. de Unități Feroviare, în privința cărora nu s-a administrat nicio proba din care sa rezulte ca nu si-ar fi produs efectele în perioada dedusă judecații. Obligațiile asumate de intimata-parata prin cele doua acte juridice invocate anterior (cele doua CCM superioare), sunt obișnuite, pozitive, perfecte si trebuiau executate necondiționat. Orice condiționări ce ar rezulta din CCM la Nivel de Unitate inferior cu privire la fondul de constituire a veniturilor pentru plata salariului suplimentar, nu pot produce nici un efect atât timp cat CCM la nivel superior nu le prevede.
Potrivit art.38. Codul muncii, „Salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.
Art.38 Codul muncii, stabilește interdicția salariatului sa renunțe nu numai la drepturile consacrate prin lege, ci și la cele negociate prin contract colectiv sau individual de munca.
Nesocotind principiul legalității procesului civil, instanța de fond a inversat ierarhia CCM, considerând că un CCM la nivel de unitate inferior, se aplica cu prioritate față de CCM superioare ca rang.
În drept și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 466- 482 Cod proc. civilă.
Cu privire la motivele de apel nu s-a depus întâmpinare.
Analizând apelul formulat se constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește salariul suplimentar, reclamantul se întemeiază pe disp. art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar și art. 43 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură transporturi.
Art. 43 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură transporturi enumeră la „alte venituri” al 13-lea salariu, fără a preciza condițiile în care se acordă sau dacă este unul și același cu salariul suplimentar.
Art. 30 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar prevede că salariații vor primi salariul suplimentar numai pentru „muncă ireproșabilă”, dar nu detaliază care sunt criteriile după care se va stabili care sunt persoanele îndreptățite la primirea acestui drept salarial.
Cert este că din prevederile contractuale mai sus amintite nu reiese caracterul obligatoriu al acordării acestui drept la „salariu suplimentar”, motiv pentru care se permite completarea acestor prevederi cu cele existente în contractul încheiat la nivel de unitate.
Art. 30 din Contractul colectiv de munca încheiat la nivel de unitate precizează o condiție esențială pentru plata drepturilor solicitate, respectiv din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar in cadrul fondului de salarii, in procent de pana la 10 la suta din fondul de salarii realizat lunar.
Or, în contextul in care unitatea nu a avut venituri corespunzătoare acoperirii tuturor cheltuielilor, înregistrând pierderi în anii 2009-2010, Curtea consideră că nu exista obligația plații salariilor suplimentare aferente solicitate de reclamant.
Pe de altă parte, pentru anul 2010, părțile contractante au convenit de comun acord că „salariul suplimentar menționat nu se acordă pentru anul 2010”.
În ceea ce privește plata primei/premierii de Ziua Feroviarului pe anul 2010, a ajutorului de P. pe anul 2010 și respectiv de C. pe anii 2009-2010 se rețin următoarele:
Prima instanță a efectuat o corectă corelare a prevederilor contractuale care reglementează modul de acordare al acestor ajutoare sau prime.
Potrivit art. 71 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, salariații beneficiază de un ajutor material cu ocazia sărbătorilor de P. și de C., ajutor care se va stabili cel puțin la nivelul clasei I de salarizare. Se precizează în continuare că de acest ajutor nu vor beneficia salariații care au absentat nemotivat de la serviciu, cei care au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice sau cei care se află în concediu fără plată cu o durată de un an.
De asemenea, pentru Ziua Feroviarului, clauzele contractuale dispun că se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de administrație, la nivelul clasei I de salarizare.
Prin urmare, nu reiese caracterul obligatoriu al acordării acestor „ajutoare” sau premieri, pentru că fie sunt prevăzute categoriile de salariați excluse de la primirea acestora, fie acordarea este condiționată de acordul Consiliului de administrație.
Caracterul de „drept condițional”sau drept supus anumitor condiții permite completarea prevederilor din contractul care stipulează aceste drepturi cu cele existente în contractul încheiat la nivel inferior, de unitate.
În contractul încheiat la nivel de unitate pe anii 2009-2010 s-a stipulat în art. 62 că plata primei de Ziua Feroviarului, a ajutorului de P. și respectiv de C. se vor acorda începând cu anul 2010, după care prin act adițional, părțile au convenit de comun acord ca drepturile mai sus-menționate să nu fie acordate pentru anul 2010.
În cauza pendinte nu se pune problema de interpretare a unor dispoziții legale, ci a unor prevederi contractuale a căror existență depinde în primul rând de manifestarea de voință a părților semnatare ale contractului.
Prin urmare, prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009 - 2010 și ale actelor adiționale la acesta reprezintă acordul de voință al părților care, pot conveni suspendarea ori neacordarea acestor drepturi pentru anii 2009 și 2010, conform art.31 și 33 din Legea nr.130/1996, iar aceste prevederi ale contractelor colective de muncă la nivel de unitate sunt opozabile părților care l-au semnat.
De asemenea, în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 38 din Codul muncii, potrivit cărora salariații nu pot renunța la drepturile recunoscute prin lege, în discuție fiind numai efectele acordului de voință al părților unui contract colectiv de muncă.
Prin decizia nr. 4 din 12 martie 2012 (Dosarul 1/2012) privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2012, Înalta Curte a respins recursul în interesul legii formulat de Curtea de Apel din Timișoara, pe motiv că nu îndeplinește condițiile de admisibilitate. Argumentul principal a fost acela că recursul respectiv nu privește interpretarea și aplicarea Codului muncii, a Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă sau a Legii dialogului social nr. 62/2011, ci interpretarea, din perspectiva efectelor juridice, a clauzelor referitoare la unele drepturi salariale inserate în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități în domeniul feroviar.
Pe cale de consecință, părțile contractante sunt suverane în a aprecia limitele în care se aplică contractele care derivă din manifestarea lor de voință, iar, în condițiile în care acestea convin asupra interpretării unor clauze contractuale, instanța de judecată trebuie să țină cont de acordul de voință al părților.
Pentru toate aceste argumente, Curtea, în temeiul art. 480 C. pr. civ,, va respinge apelul ca nefondat.
În ceea ce privește modul de soluționare de către instanța de fond a petitelor privind diferența de indemnizație de concediu de odihnă și diferența ajutorului material pentru recuperarea forței de muncă pe anul 2010, nu s-au formulat critici în recurs. Fiind ținută să respecte principiul disponibilității care guvernează procesul civil, în temeiul dispozițiilor art. 22 alin 6 din codul de procedură civilă și art . 477 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea nu va analiza soluția pronunțată în soluționarea acestor petite, urmând să mențină dispozițiile sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta P. A. – M. împotriva sentinței civile nr. 6242 din 4 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "CFR CĂLĂTORI" SA BUCUREȘTI PRIN STFC C..
Decizie irevocabilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 19 Februarie 2014.
Președinte, M. P.-P. | Judecător, E. S. | |
Grefier, V. R. |
Red. jud. M. P. P.
Tehn.MC/4 ex.
Data red. 25.02.2014
j.f. M.A.C.
| ← Obligaţie de a face. Hotărâre din 06-11-2014, Curtea de Apel... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
