Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1457/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1457/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 21-10-2014 în dosarul nr. 6951/104/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1457
Ședința publică de la 21 Octombrie 2014
Președinte: - Florența C. C.
Judecător: - N. D.
Judecător T. R.
Grefier: - A. P.
Pe rol, judecarea recursului formulat de reclamantul P. C. C. împotriva sentinței civile nr. 965/25.06.2014, pronunțată de Tribunalul O. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă . G., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns recurentul reclamant P. C. C., personal și asistat de avocat N. A. Leonardo și consilier juridic L. N., pentru intimata pârâtă . G..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care a învederat instanței că prin încheierea de ședință din data de 21 octombrie 2014, a fost calificată recurs calea de atac exercitată în cauză de către reclamantul P. C. C., după care;
Nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, instanța, constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul asupra recursului.
Avocat N. A. Leonardo, pentru recurentul reclamant P. C. C., a susținut oral motivele de recurs formulate în scris, în raport de care a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea sentinței civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Cu privire la primul capăt de cerere instanța a reținut că nu a fost respectată clauza de neconcurență de către contestator, însă nu este explicită în a arăta în ce constă această nerespectare a clauzei de neconcurență. În ceea ce privește capătul de cerere privind orele suplimentare, apreciază că nu au fost administrate suficiente probe, astfel că se impune casarea și trimiterea spre rejudecare pentru completarea probatoriului administrat în cauză.
În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței civile pronunțată de instanța de fond, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost completată și precizată ulterior. Apreciază că primirea notificării de către reclamant reprezintă o simplă luare la cunoștință și nu poate avea caracterul unui acord de voință în scopul modificării contractului de muncă. Pârâta a activat clauza de neconcurență la data încetării contractului de muncă, în loc să renunțe, numai astfel putând exonera de reclamant de obligația sa. Pârâta a renunțat la clauză când reclamantul era deja angajat la o altă firmă neconcurentă, renunțarea sa fiind lipsită de un efect pozitiv pentru reclamant. Așa zisa renunțare nu creează niciun drept reclamantului, ci constituie o scuză pentru pârâtă pentru a nu-i mai plăti indemnizația la care s-a obligat, încălcând astfel obligația legală și contractuală, pârâta executându-și obligația doar pe durata a trei luni. Cu privire la plata orelor suplimentare, arată că instanța a reținut în mod greșit că reclamantul nu a făcut dovada că a efectuat ore suplimentare și că expertiza a concluzionat că nu au existat ordine de deplasare. Din probele administrate în cauză – înscrisuri, interogatoriu, depozițiile martorilor, rezultă că reclamantul a făcut dovada pretențiilor sale, doar în parte, în raport de concluziile expertizei. Expertului i s-a refuzat să i se pună la dispoziție documentele contabile solicitate, pârâta pretextând că nu este în posesia acestor documente la sediul de lucru din C., dar ele nu au fost găsite nici la sediul din G. al pârâtei. Astfel, expertiza a fost efectuată dosar pe baza unor copii ale bonurilor de benzină puse la dispoziție de pârâtă, expertul menționând în raport că lipsesc bonuri de combustibil pentru peste 100 de zile; cu cheltuieli de judecată.
Consilier juridic L. N., pentru intimata pârâtă . G., a pus concluzii de respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile pronunțată de instanța de fond ca fiind legală și temeinică, pentru motivele arătate prin întâmpinarea depusă la dosar și susținute oral în ședință publică. A arătat că la momentul primirii notificării de activare a clauzei de neconcurență, reclamantul a precizat că își însușește conținutul prezentei notificări, iar prin semnarea de luare la cunoștință fără obiecțiuni se confirmă acordul dat de către reclamant cu privire la conținutul notificării. Pârâta și-a îndeplinit obligațiile stabilite și a comunicat reclamantului sistarea plății indemnizației de neconcurență ca urmare a hotărârii angajatorului de a renunța la menținerea ca activă a acestei clauze. Mai mult decât atât, notificarea prin care i s-a adus la cunoștință că societatea înțelege să activeze clauza, dar și prin care angajatorul și-a rezervat dreptul de a o denunța unilateral, a fost comunicată înainte de a interveni încetarea contractului de muncă, astfel că semnarea acestui document fără obiecțiuni echivalează cu un acord bilateral prin care s-au stabilit condițiile de aplicare a clauzei de neconcurență.
Cu privire la capătul de cerere privind plata orelor suplimentare, apreciază că în mod corect instanța de fond a reținut forma de activitate a reclamantului, ca agent de vânzări. Prin probele administrate în cauză, apreciază că societatea pârâtă a dovedit că salariatul nu a fost chemat la ore suplimentare de către angajator.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului O. – Secția I Civilă la nr._, reclamantul P. C. C. a chemat în judecată pârâta . G., solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata lunar a sumei de 900 lei, începând cu luna octombrie 2012 și până în luna iunie 2013 inclusiv, în conformitate cu obligația asumată prin contractul individual de muncă nr._/07.10.2009 înregistrat la ITM G., cu cheltuieli de judecată.
În fapt, se arată că la data de 01.10.2009 prin contractul individual de muncă înregistrat la ITM G. sub nr._/07.10.2009 reclamantul s-a angajat în muncă pe durată nedeterminată în funcția de agent vânzări, locul de muncă fiind la punctul de lucru al pârâtei din C..
La capitolul L. „Alte clauze” la litera d) este înserată clauza de neconcurentă în conformitate cu care acesta s-a angajat, ca după încetarea contractului de muncă la pârâtă, timp de 1 an să nu se angajeze la ol firmă care are obiect de activitate asemănător-concurent ,iar pârâta se obliga să-i plătească lunar o indemnizație echivalentă cu 50% din media veniturilor brute obținute de acesta în ultimele 6 luni anterioare încetării raporturilor de muncă.
La data de 29.06.2012 reclamantul a încetat activitatea la pârâtă conform deciziei nr. 77/28.06.2012 și a transmis pârâtei numărul de cont în care să-i vireze lunar suma de bani despre care a făcut vorbire mai sus.
Pentru lunile iulie, august și septembrie 2012, a primit de la pârâtă sumele de bani cuvenite (900, 900 și 800 lei), iar începând cu luna octombrie 2012 pârâta nu și-a mai onorat obligația de plată.
Reclamantul arată că pârâta a considerat că din moment ce acesta s-a angajat deja la o firmă ce are un cu totul alt obiect de activitate, nu mai este un pericol de a le face concurență și a decis să sisteze plata sumei de bani la care s-a angajat prin clauza contractuală.
Hotărârea pârâtei, de a nu mai plăti suma lunară de 900 lei reprezintă o încălcare a obligației asumate prin contractul individual de muncă.
Contractul individual de muncă conține drepturi și obligații reciproce și nicio parte nu poate să modifice clauzele contractuale fără acordul expres al celeilalte părți.
Prin urmare, din moment ce reclamantul a respectat dreptul pârâtei de a nu-i face concurența și nu s-a angajat la o firmă cu activitate asemănătoare unde i-a fost mult m ai ușor pentru că poseda cunoștințele necesare și avea experiența dorită, având posibilitatea de a promova în funcție, la fel și pârâta trebuie să-i respecte dreptul de a primi indemnizația lunară la care s-a obligat pentru un an de zile de la încetarea contractului de muncă.
Cum pârâta și-a executat obligația asumată doar pe durata de trei luni, solicită obligarea la executarea acestei obligații și pe perioada următoarelor nouă luni, respectiv octombrie 2012 – iunie 2013.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 253, art. 266, art. 268 din legea nr. 53/2003 rep.
A depus la dosar contractul individual de muncă nr._/07.10.2009 și decizia nr. 77/28.06.2012 emisă de . G..
La data de 29 ianuarie 2013, reclamantul P. C. C. a depus la dosar o cerere de completare a acțiunii formulată împotriva pârâtei . G., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligată pârâta și la plata sumei de minim 14.973 lei, reprezentând drepturi bănești cuvenite pentru orele suplimentare lucrate în beneficiul pârâtei pe toată durata contractului de muncă nr._/07.10.2009 înregistrat la ITM G..
Arată reclamantul că la capitolul H „Durata muncii” la punctul 4 este înserată clauza în conformitate cu care salariatul va putea presta activitate în zilele de sâmbătă, duminică sau în timpul sărbătorilor legale, precum și ore suplimentare, cu respectarea prevederilor legale.
Reclamantul a efectuat cel puțin 2 ore suplimentare zilnic, ceea ce înseamnă cel puțin 10 ore suplimentare săptămânal.
În perioada 01.10.2009 – 29.06.2012 sunt 142 săptămâni din care pe durata a 11 săptămâni a fost în concediu legal de odihnă, având în vedere faptul că avea dreptul anual de 21 de zile lucrătoare respectiv o săptămână pe anul 2009, câte 4 săptămâni pe anul 2010 și 2011, și 2 săptămâni pe anul 2012, rămase 131 săptămâni în care a prestat ore suplimentare ceea ce înseamnă 1310 ore suplimentare minim pe durata contractului.
Reclamantul arată că dacă pârâta nu va recunoaște timpul lucrat ca ore suplimentare și nu va fi de acord cu plata sumei solicitate, va cere efectuarea unei expertize contabile care să se determine cu exactitate orele suplimentare lucrate, inclusiv sâmbăta, duminica și în sărbători legale, ceea ce va duce la calcularea unui număr mult mai marte de ore suplimentare și implicit la o sumă mult mai mare de plată.
Cum pârâta a beneficiat de munca reclamantului nu doar în program de 8 orei pentru care a fost stabilit salariul de 1966 lei /lună, ci și de ore suplimentare, cel puțin 2 ore/zi este corect ca în conformitate cu prevederile legale și contractuale pârâta să fie obligată și la plata acelor ore suplimentare.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 131 alin. 1 cod pr civilă, art. 253, art. 266, art. 268 din legea nr. 53/2003 rep.
Pârâta . G. a depus la dosar precizări la cererea completatoare formulată de reclamantul P. C. C., arătând că pârâtul a fost salariatul acesteia în perioada 1.10.2009 – 29.06.2012 în baza contractului individual de muncă nr._/7.10.2009 îndeplinind funcția de agent vânzări cu un salariu brut în cuantum de 1966 lei.
Prin decizia nr. 77/28.06.2012 salariatul a încetat raporturile de muncă cu societatea ca urmare a cererii de demisie formulată, demisie înregistrată la n r. 922/6.06.2012.
Începând cu data de 17,.05.2010 pentru anumite categorii de salariați din cadrul societății s-a procedat la modificarea programului de lucru . Astfel, programul de lucru al reclamantului însușit pe bază de semnătură de către acesta a fost: de luni până vineri câte 7,5 ore/zi și sâmbăta câte 2,5 ore/zi cu o oră și 30 minute pază de masă. Această modificare a fost însușită de către fostul salariat prin semnarea, fără obiecțiuni a tabelului cuprins în adresa n r. 724/17.05.2010.
Se mai arată că reclamantul a precizat în cererea completatoare că salariatul va putea presta activitate suplimentară, uitând că prevederile contractuale pe care le-a semnat prevăd că aceste ore suplimentare se efectuează numai dacă angajatorul îi solicita acest lucru.
În cauza dedusă judecății, reclamantul susține în cererea completatoare că a efectuat cel puțin 2 ore suplimentare zilnic, fără să probeze în nici un fel susținerile sale.
Pârâta solicită să se constate că aceasta și-a îndeplinit obligațiile stabilite prin contractul individual de muncă . Mai mult decât atât nu s-a dovedit solicitarea sau acordul angajatorului pentru efectuarea de ore suplimentare.
În concluzie, se constată că reclamantul nu a efectuat ore suplimentare în perioada cât a fost salariatul societății, astfel că solicită respingerea cererii completatoare formulată de către reclamant, ca nedovedită și netemeinică.
S-au depus la dosar contractul individual de muncă, pontaje pentru perioada 2009 – iunie 2012, program de lucru începând cu data de 17.05.2010 însușit pe baza de semnătură de către fostul angajat.
Prin sentința civilă nr. 965/25.06.2014, pronunțată de Tribunalul O. – Secția I Civilă în dosarul nr._, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul P. C. C., în contradictoriu cu pârâta . G..
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut următoarele;
Reclamantul a fost angajat la . conform contractului individual de muncă încheiat la ITM G. sub nr._/07.10.2009 la punctul de lucru situat în C. în funcția de agent vânzări, având un salariu de bază luner brut de 1966 lei..
Prin decizia nr. 77 din 28.06.2012, emisă de intimată, s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă al con testatorului începând cu data de 29.06.2012 în temeiul dispozițiilor art. 81 alin. 7 din codul muncii, luându-se act de cererea de demisie depusă de către angajat.
De la această dată, respectiv 28. 06.2012, conform contractului colectiv de muncă intimatul avea obligația ca pe o perioadă de un an de la încetarea contractului individual de muncă să nu presteze activitățile menționate în contractul individual de muncă la societăți cu obiect de activitate similar cu cel al intimatei, obligație prevăzută expres în art. „L – Alte clauze” lit. d - denumit Clauză de neconcurență.
La data desfacerii contractului de muncă intimata în conformitate cu dispozițiile art. 21 și 22 din codul muncii și-a respectat obligația asumată și a plătit contestatorului o indemnizație stabilită la 50% din media veniturilor salariale brute, notificându-l în acest sens prin notificarea nr. 998 /19.06.2012 primită personal de acesta fără obiecțiuni.
Ulterior, constatând că, contestatorul nu a respectat clauza de neconcurență, intimata în conformitate cu obligațiile stabilite de comun acord a dispus sistarea plății indemnizației de neconcurență ca urmare a hotărârii contestatorului de a menține activă această clauză astfel că începând cu data de 24.09.2012 a încetat plata clauzei de neconcurență către contestator ( notificarea nr. 1360 din 03.09.2012 fila 34 dosar ).
În ceea ce privește cererea contestatorului privind plata orelor suplimentare lucrate pe toată durata desfășurării contractului de muncă în cauză s-a încuviințat efectuarea unei expertize de specialitate având ca obiectiv „stabilirea numărului de ore suplimentare efectuate de reclamantul P. C. C. și valoarea acestora pe baza documentelor existente în arhivă.
Raportul de expertiză contabilă a fost efectuat de expertul desemnat de instanță I. E. și depus la dosar la data de 17 iunie 2012, aceasta concluzionând că nu a putut lua în calcul alimentările cu carburanți pentru a stabili orele suplimentare care s-au făcut în municipiul C., deoarece reclamantul locuiește în acest oraș, iar expertul asistent a opiniat că pentru deplasările în alte localități din țară în interesul serviciului, nu se poate stabili că reclamantul a efectuat ore suplimentare pentru că în evidențe nu s-au regăsit ordine de deplasare întocmite, semnate și ștampilate în acest sens.
Împotriva acestui raport de expertiză s-au formulat de către părți obiecțiuni la care s-a răspuns ulterior verificându-se statele de plată ale reclamantului și ordinele de deplasare emise pentru reclamant în perioada când a fost angajat al intimatei, expertul stabilind că nu există ordine de deplasare în arhiva societății intimate, iar din statele de plată verificate rezultă că în perioada când a fost salariatul societății reclamantul a primit sume de bani în plus raportat la salariul cuvenit și stabilit conform contractului individual de muncă.
Din declarațiile martorilor audiați în cauză, respectiv angajați ai societății intimate, instanța reține că activitatea săptămânală a agenților de vânzări se desfășura în zonele de activitate prevăzute în contract respectiv județul V. și județul O., patru zile pe săptămână, de luni până joi, iar în ziua de vineri până la ora 6 și sâmbăta până la ora 1 ,aceștia rămâneau la birou.
Cu privire la ziua în care se rămânea la birou martorii au precizat că agenții de vânzări prestau această activitate prin rotație, dar fără să existe vreo programare din timp făcută de conducerea intimatei și că orele suplimentare nu se plăteau dar nici nu erau solicitate de către agenții de vânzări.
De asemenea, martorii cu precizat că traseul zilnic era stabilit de principiu de fiecare agent de vânzări în parte, iar alimentarea cu combustibil trebuia să se facă de la o stație Mol în caz contrar, adică dacă în localitatea în care ajungeau nu exista o astfel de stație, alimentarea trebuia să aibă loc în C., iar programul de lucru pentru contestator a fost stabilit la 9 ore, respectiv, zilnic 8 – 17.
Având în vedere cele arătate, instanța a apreciat că cererea petentului privind plata indemnizației de neconcurență nu este întemeiată și a respins-o, având în vedere faptul că la data când a încetat contractul individual de muncă, reclamantul a cunoscut faptul că era activată clauza de neconcurență și că oricând pe perioada stabilită de comun acord prin contract,. angajatorul putea renunța la beneficiul clauzei.
Din actele depuse la dosar și enumerate anterior, rezultă că reclamantul a cunoscut intenția angajatorului ,acesta acționând în conformitate cu prevederile art. 21 și 22 din codul muncii în sensul că a fost notificat, a primit notificarea personal, fără obiecțiuni.
Cu privire la plata orelor suplimentare, s-a apreciat, față de probele administrate pe acest capăt de cerere, că reclamantul nu a făcut dovada că în perioada când a prestat activitate la intimată a efectuat ore suplimentare, din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză reținându-se faptul că nu au existat ordin e de deplasare pentru perioadele la care face referire reclamantul în cererea de chemare în judecată și, de asemenea, că din verificarea bonurilor de alimentare cu carburant nu a rezultat că în anumite perioade acesta s-ar fi deplasat peste programul normal de lucru în alte localități îndepărtate de sediul punctului de lucru, care să justifice solicitarea sa.
Cu privire la acest aspect, s-a reținut și împrejurarea că de regulă în cadrul intimatei orele suplimentare nu se plăteau dar, nici nu erau cerute de către agenții de vânzări, programul de lucru al acestora fiind de 9 ore zilnic, iar drepturile bănești cuvenite erau de fiecare dată mai mari decât salariul stabilit în contractul individual de muncă.(prime, indemnizații…).
În concluzie, având în vedere considerentele de fapt și de drept arătate, instanța a respins cererea formulată de reclamant și complinită la data de 28 ianuarie 2013, apreciind că nu este întemeiată, constatând că intimata și-a îndeplinit întocmai obligațiile asumate prin contractul individual de muncă încheiat cu contestatorul.
Văzând și dispoz.art. 274 cod pr civilă, instanța a luat act că intimata nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel reclamantul P. C. C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeincie.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că sentința instanței de fond se bazeaza pe o retinere gresita a situatiei de fapt si o interpretare falsa a probelor administrate in cauza.
În acest sens, recurentul a menționat că, în ceea ce priveste primul capat de cerere, instanta de fond a reținut că „contestatorul nu a respectat clauza de neconcurenta... ca urmare a hotararii contestatorului de a mentine activa aceasta clauza... ", fără a arăta, în mod explicit, în ce consta nerespectarea clauzei de neconcurenta de catre reclamant.
A menționat că, la capitolul L „Alte cauze”, la litera d) este inserata clauza de neconcurenta in conformitate cu care reclamantul s-a angajat ca, dupa incetarea contractului de munca la parata, timp de 1 an sa nu sa angajeze la o firma care are obiect de activitate asemănător-concurent, iar parata se obliga sa-i plateasca lunar o indemnizatie echivalenta cu 50% din media veniturilor brute obtinute de reclamant in ultimele 6 luni anterioare incetarii raporturilor de munca.
S-a mai arătat că, la data de 29.06.2012, reclamantul a incetat activitatea la parata si a transmis paratei numarul de cont in care sa i se vireze lunar suma de bani despre care a facut vorbire mai sus și că a respectat obligatia asumata prin acel contract si s-a incadrat in munca la S.C. "ROMPETROL GAS " S.R.L., societate care are un obiect de activitate cu totul diferit față de societatea pârâtă.
De asemenea, recurentul consideră că nu este corectă concluzia instantei, conform careia actiunea nu este intemeiata, paratul putând oricand sa renunte la beneficiul clauzei, deoarece contractul individual de munca contine drepturi si obligatii reciproce si nicio parte nu poate sa modifice clauzele contractuale fara acordul expres al celeilelte parti.
A susținut recurentul că este nefondată sustinerea paratei ca, prin adresa nr.998/19.06.2012, prin care intelegea sa se prevaleze de clauza de neconcurenta, și-a rezervat dreptul de a renunta la aplicarea acesteia si a nu mai plati indemnizatia convenita, dat fiind că primirea acestei notificari de catre reclamant reprezinta o simpla luare la cunostinta si nu poate avea caracterul unui acord de voință in scopul modificarii contractului de munca.
In sensul acestor sustineri, recurentul a invocat prevederea din contractul de munca potrivit căreia: "Angajatorul va avea dreptul sa exonereze salariatul de obligatia de neconcurenta renuntand la aceasta la data incetarii contractului individual de munca printr-o notificare adresata salariatului in acest sens ".
A menționat că, la data incetarii raporturilor de munca, parata a activat clauza, desi nu era nevoie, in loc sa renunte, numai astfel putând sa exonereze pe reclamant de obligatia sa, astfel că, în condițiile în care, pârâta a renuntat la clauza când reclamantul era deja angajat la o firma neconcurenta, renuntarea sa a fost lipsita de un efect pozitiv pentru reclamant.
Consideră reclamantul că doar in situatia in care parata ar fi renuntat la clauza la incetarea raporturilor de munca, iar el se putea angaja in munca oriunde, fara sa fie constrans de obligatia asumata prin contractul de munca, renuntarea la clauza ar fi fost benefica si se justifica, oferindu-i cu adevarat salariatului exercitarea deplina a dreptului sau la munca, dar în cazul de față renuntarea nu creeaza niciun drept reclamanului, ci constitute doar o scuza pentru parata sa nu mai plateasca indemnizatia la care s-a obligat, incalcand in acest fel obligatia legala si contractuala.
Concluzionând, recurentul a susținut că, întrucât parata si-a executat obligatia asumata doar pe durata a trei luni, se impune obligarea acesteia la executarea acestei obligatii si pe perioada urmatoarelor 9 luni, respectiv octombrie 2012-iunie 2013, insumand 8.100 lei.
Totodată, recurentul a criticat soluția instanței de fond cu privire la cererea de a fi obligata parata la plata orelor suplimentare, susținând că, în motivarea acesteia, instanta a retinut, in mod gresit, ca nu a făcut dovada că a efectuat ore suplimentare si ca expertiza a concluzionat ca nu au existat ordine de deplasare.
A arătat că, prin probele administrate in cauza (inscrisuri, interogatoriu, depozitiile martorilor), a facut dovada pretentiilor sale, doar in parte, in raport de concluziile expertizei, și consideră că, sub acest aspect, instanța trebuia să rețină modul lipsit de corectitudine al paratei, de abordare cu maxima nesinceritate si chiar obstructionare a procesului de infaptuire a justitiei, cu ocazia efectuarii expertizei, refuzand sa puna la dispozitie expertei documentele contabile solicitate (ordinele de deplasare ale reclamantutui, registrul de evidenta al delegatiilor, etc), sub pretextul ca nu este in posesia acestor documente la sediul punctului de lucru din C..
Consideră recurentul că parata nu i-a inmanat expertei ordinele de deplasare folosite de reclamant cu ocazia deplasarilor sale in teren, întrucât nu au existat ordine de deplasare, astfel că expertiza a fost efectuata numai pe baza unor copii ale bonurilor de benzina, puse la dispozitie de parata, în privința cărora recurentul a arătat că are suspiciunea ca aceste bonuri nu au fost prezentate in totalitatea numarului lor, față de mențiunea din raport ca lipsesc bonuri de combustibil pentru peste 100 de zile.
A mai arătat că, prin probele administrate (depozitia martorilor), s-a demonstrat ca in zilele luni-joi(4 zile), in fiecare saptamana, se deplasa in teritoriu pentru a vizita clientii si obligatoriu ridica de la parata ordin de deplasare, in fiecare zi din cele 4, pe care, de asemenea in mod obligatoriu, il preda la biroul auto, dupa ce il viza la seful sau de departament și că alimenta autoturismul in localitatea cea mai indepartata, ., iar in situatia in care in acea localitate nu exista statie MOL, reclamantul alimenta autoturismul in C., la ora la care ajungea, anexând bonurile de benzina ordinelor de deplasare. .
A susținut recurentul că este nejustificată dispoziția instantei de a nu admite proba cu inscrisuri solicitata, respectiv un raspuns al S.C. MOL ROMANIA in care sa fie prezentata lista cu alimentarile facute de reclamant in perioada cat a fost salariat la parata, utila in aflarea adevarului, in lipsa prezentarii ordinelor de deplasare.
Față de motivele invocate, a solicitat admiterea apelului așa cum a fost formulat, desfiintarea hotărârii atacate si, rejudecand cauza, admiterea actiunii asa cum a fost completata si obligarea pârâtei la plata sumei 8100 lei, cu titlu de indemnizatie la care reclamantul are dreptul conform clauzei de neconcurență prevăzută în contractul de muncă nr._/07.10.2009 incheiat încheiat cu pârâta, precum și la plata sumei de 9.220 lei, reprezentand drepturi banesti cuvenite pentru orele suplimentare lucrate de reclamant in beneficiul paratei.
Intimata pârâtă .. G. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de Tribunalul O..
Curtea, examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește critica legată de clauza de neconcurență, Curtea apreciază că instanța de fond, respingând cererea reclamantului de acordare în continuare a indemnizației de neconcurență, după renunțarea angajatorului la respectiva clauză, a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale.
Astfel, se constată că, la încheierea contractului individual de muncă, părțile au convenit inserarea unei clauze de neconcurență, al cărei conținut este redat la lit. L, d) din contract, condițiile în care clauza putea fi activată și își producea efectele fiind următoarele: „ Angajatorul va avea dreptul să exonereze Salariatul de obligația de neconcurență renunțând la aceasta la data încetării Contractului Individual de Muncă printr-o notificare adresată salariatului în acest sens. În cazul în care Angajatorul nu îl exonerează pe Salariat de obligația sa de neconcurență, Angajatorul îi va plă6ti acestuia o indemnizație lunară de 50% din media veniturilor salariale brute primite de Salariat în ultimele sase luni anterioare datei încetării Contractului Individual de Muncă, pentru întreaga perioada de validitate a acestei obligații de neconcurență (…)”
La data de 06.06.2012, reclamantul a solicitat încetarea contractului său individual de muncă, încetarea operând la data de 29.05.2012, conform deciziei nr.77/28.06.2012.
Prin notificarea primită de reclamant la 28.06.2012, angajatorul a făcut cunoscut salariatului că înțelege să invoce clauza de neconcurență, ceea ce va atrage executarea obligației sale de plată lunară a indemnizației, dar în același timp își rezervă dreptul de a renunța la efectele clauzei, oricând pe perioada de neconcurență, stabilită de părți ca fiind un an de la data încetării raporturilor de muncă.
Notificarea respectivă are, în mod cert, valoarea juridică a unei modificări a contractului de muncă, mai exact a unei modificări a clauzei de neconcurență, sub aspectul modului de activare și întinderii efectelor acestei clauze, întrucât dacă, în condițiile convenite initial de părți prin contractul individual de muncă, angajatorul putea renunța la clauza de neconcurență numai la data încetării contractului, potrivit modificării intervenite, renunțarea putea avea loc oricând pe perioada de valabilitate a clauzei.
Această modificarea a contractului individual de muncă a operat pe timpul derulării raporturilor de muncă ( înainte de încetarea contractului la 29.06.2012) și, așa cum s-a arătat anterior, a fost adusă la cunoștința salariatului prin notificarea nr.998/19.06.2012, care a fost semnată de acesta, fără obiecțiuni, cu mențiunea că „ Îmi însușesc conținutul prezentei notificări și am primit un exemplar la data de 28.06.2012”,.
Indiferent de modul cum ar putea fi apreciată mențiunea inserată de salariat pe notificare, fie ca acord la modificarea clauzei de neconcurență, fie doar ca simplă luare la cunoștință, ceea care produce efecte juridice în raporturile dintre părți este clauza modificată. Aceasta, întrucât în prima ipoteză este vorba de o modificare prin acord a clauzelor contractului individual de muncă, iar dacă mențiunii înscrise de salariat pe notificare i s-ar recunoaște doar valoarea unei simple luări la cunoștință, este cert că modificarea unilaterală a contractului de către angajator nu a fost contestată în termenul prevăzută de art.268 C.Muncii, astfel că își produce efectele juridice, clauza de concurență aplicându-se astfel cum a fost modificată, cu dreptul angajatorului de a renunța oricând la aceasta, pe perioada de valabilitate a clauzei.
În atare situație, renunțând la clauza de neconcurență și notificând aceasta fostului salariat prin adresa nr.1360/03.09.2012, angajatorul s-a situat în limitele executării clauzelor contractuale, astfel cum au fost ele modificate.
Ca o consecință a renunțării angajatorului la clauza de neconcurență, a încetat și obligația acestuia de a plăti salariatului indemnizația convenită pe perioada de acțiune a clauzei, nemaiexistând temei legal sau contractual pentru plată, astfel că, în mod corect, a apreciat instanța de fond că este nefondată solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la plata întregii indemnizații de neconcurență.
Nu poate fi primită susținerea recurentului conform căreia renunțarea la clauza de neconcurență nu creează niciun drept salariatului, din moment ce, prin această renunțare, salariatul este liberat de obligația corelativă de a nu face ce i-a fost impusă de această clauză, putând să intre în raporturi de muncă noi, cu orice concurent al fostului angajator.
Referitor la critica recurentului legată de motivarea soluției adoptate de către instanța de fond cu privire la clauza de neconcurență, Curtea constată că, deși într-o manieră sumară, Tribunalul a expus principalele argumente în baza cărora și-a format convingerea că reclamantul nu este îndreptățit la plata indemnizației de neconcurență, reținând că: „cererea petentului privind plata indemnizației de neconcurență nu este întemeiată (…), având în vedere faptul că la data când a încetat contractul individual de muncă, reclamantul a cunoscut faptul că era activată clauza de neconcurență și că oricând pe perioada stabilită de comun acord prin contract,. angajatorul putea renunța la beneficiul clauzei.”
D. urmare, Curtea apreciază că este nefondat primul motiv de recurs.
În ceea ce privește criticile vizând respingerea capătului de cerere privind plata orelor suplimentare, în mod corect, a apreciat Tribunalul O., în raport de probatoriul administrat, că nu s-a făcut dovada efectuării acestor ore suplimentare.
Potrivit art.119 C.Muncii, „Angajatorul are obligația de a ține evidența orelor de muncă prestate de fiecare salariat și de a supune controlului inspecției muncii această evidență ori de câte ori este solicitat.”
În speță, angajatorul si-a îndeplinit această obligație, ținând evidența programului de lucru pe baza foilor colective de prezență ( filele 61-86), din care reiese că inițial, în perioada octombrie 2009-mai 2010, programul de lucru a fost de 8 ore/zi, iar începând cu iunie 2010 de 7, 5 ore/zi.
Depunând aceste înscrisuri, angajatorul căruia îi revenea sarcina probei în conformitate cu art.272 C.Muncii a făcut dovada că programul de lucru al reclamantului s-a încadrat în durata normală a timpului de lucru. Reclamantul, prin probele prezentate, nu a reusit să combată această situație de fapt rezultând din probele depuse de angajator, nepropunând dovezi relevante sub aspectul orelor de muncă prestate suplimentar.
În această privință, Curtea reține că declarațiile martorilor audiați la propunerea reclamantului nu pot constitui temei pentru admiterea acțiunii, deoarece au un conținut general, martorii făcând referire programul de lucru la nivelul unității, inclusiv programul din zilele de sâmbătă și la modul de efectuare a deplasărilor în alte localități de către agenții de vânzări.
Or, pentru ca proba testimonială să fie în acest caz relevantă, se impunea ca martorii să cunoască direct faptul că, în fiecare zi din intervalul în care reclamantul a fost angajatul pârâtei, acesta a avut un anumit program de lucru, diferit de cel stabilit la nivelul unității și că efectuarea orelor suplimentare era cerută de conducerea unității, în afara acestor dovezi declarațiile martorilor nefiind concludente.
Totodată, Curtea apreciază că bonurile de combustibil din care poate rezulta ora alimentării autoturismului condus de reclamant în timpul deplasărilor în alte localități nu pot oferi date utile cu privire la durata programului de lucru al acestuia. Aceasta, întrucât momentul alimentării cu combustibil nu este un moment de referință în raport de care să poată fi stabilită cu exactitate ora începerii sau terminării programului de lucru, aceste alimentări putându-se realiza, în funcție de necesități, la un anumit interval după începerea programului, în timpul sau după terminarea acestuia, alimentările efectuate în alte localități după programul normal de lucru nefiind o garanție că, la acel moment, a încetat și prestarea activității specifice funcției de agent de vânzări.
În aceste condiții, în mod corect, a apreciat instanța de fond că nu se impune efectuarea unei adrese către S.C. MOL ROMANIA pentru a fi prezentata lista cu alimentarile facute de reclamant in perioada cat a fost salariat la parata
De asemenea, pentru aceleași considerente, nu putea fi luată în considerare nici varianta expertizei care stabilea, pe baza acestor alimentări, numărul total de ore suplimentare prestate pe perioada activității la societatea pârâtă.
În plus, din coroborarea art.112, 120, 122 și 123 C.Muncii reiese că salariatul este îndreptățit la plata orelor lucrate în plus peste durata normală a timpului de lucru, valoarea acestora fiind stabilită în funcției de salariul tarifar orar. Or, din raportul de expertiză efectuat în cauză reiese că expertul a determinat numărul total de 67,7 ore suplimentare pe baza cumulării tuturor minutelor cu care ar fi fost depășit în anumite zile, potrivit bonurilor de combustibil, programul normal de lucru, recompensarea fracțiunilor de ore prestate suplimentar nefiind, însă, reglementată de prevederile C.Muncii invocate.
Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că recursul este nefondat, urmând ca, în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ., să-l respingă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul P. C. C. împotriva sentinței civile nr. 965/25.06.2014, pronunțată de Tribunalul O. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă . G., având ca obiect drepturi bănești.
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 21 Octombrie 2014.
Președinte, Florența C. C. | Judecător, N. D. | Judecător, T. R. |
Grefier, A. P. |
Red. Jud. C.F. C.
Tehnored. A.P.
4 ex/07.11.2014
Jud. fond D. S.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 4450/2014. Curtea de Apel... | Calcul drepturi salariale. Decizia nr. 411/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
