Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 230/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 230/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 31-01-2014 în dosarul nr. 5793/63/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 230/2014
Ședința publică de la 31 Ianuarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. L.
Judecător I. M.
Grefier G. D. L.
..x.x.x.
Pe rol judecarea apelului declarat de apelanta C. N. DE CAI FERATE „C.F.R” SA, SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE, ÎNTREȚINERE ȘI REPARATII CAI FERATE C., cu sediul în C., .-7, județul D., împotriva sentinței civile nr.5977/25.09.2013, pronunțată de Tribunalul D. – Secția Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata U. T. „DRUM DE F.” sediul în C., .-7, județul D., pentru V. C., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică au fost lipsă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că apelul este declarat și motivat în termenul legal, solicitându-se judecarea cauzei în lipsă.
Având în vedere că prin cererea de apel nu s-au propus probe noi, Curtea apreciază că nu se impune pronunțarea cu privire la estimarea duratei necesare pentru cercetarea judecătorească în fața instanței de apel, motiv pentru care în baza art.482 raportat la 244 Noul Cod de proc.civ., și respectiv art.394 Noul Cod de proc.civ., constată terminată cercetarea judecătorească în apel și declară închise dezbaterile apreciind ca fiind în stare de soluționare cauza.
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin sentința civilă nr. 5977/25.09.2013, Tribunalul D. – Secția Conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta U. Teritorială Sindicală "Drum de F." pentru V. C., cu sediul în C., .-7, județul D. împotriva pârâtei C. Națională de Căi ferate CFR SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare Întreținere și Reparații Căi Ferate C., cu sediul în C., .-7, județul D., a obligat pârâta să plătească reclamantei V. C. diferențele dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite pe perioada 01.03._10, sume actualizate cu rata inflației monedei naționale de la data fiecărei scadențe și până la data plății efective, precum și dobânda legală.
A respins celelalte capete de cerere privind salariul suplimentar, C., Paști și Ziua Feroviarului aferente anului 2010.
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut următoarele:
Cu privire la primul capăt de cerere s-a reținut că, potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 s-a prevăzut că „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.”
Aceste prevederi contractuale nu au fost aplicate de unitatea pârâtă, încălcând prevederile art. 40 alin. 2 lit. c, din codul muncii potrivit cărora „angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractului individual de muncă”, precum și prevederile art. 236 alin 4 din codul muncii potrivit cărora „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților”.
În acest fel au produs reclamantului un prejudiciu material constând în contravaloarea diferențelor de drepturi salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, prejudiciu pe care angajatorul este dator să îl acopere în temeiul art. 269 din codul muncii, potrivit cărora „angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.
Conform art. 166 alin. 4 Codul Muncii, întârzierea nejustificată a plății salariului poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului
Reținând și dispozițiile art. 275 Codul Muncii, daunele interese datorate constau în dobânda legală, care curge de drept, fără punere în întârziere, de la data scadenței drepturilor salariale, potrivit contractului de muncă, întrucât obligația de plată a salariului trebuia îndeplinită la data stabilită în acesta.
Având în vedere că prin neacordarea integrală a drepturilor salariale cuvenite, reclamantul a suferit un prejudiciu constând pe de o parte în contravaloarea drepturilor salariale, iar pe de altă parte în devalorizarea monedei naționale, instanța va obliga pârâta și la actualizarea sumei cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective, repararea prejudiciului trebuind să fie echitabilă și să acopere toate daunele materiale suferite ca urmare a ingerinței produse (vezi cauza Tarik împotriva României - hotărârea din 7 februarie 2008 și cauza Ș. împotriva României).
În ceea ce privește salariul suplimentar pe anul 2010, instanța a constatat că:
În conformitate cu art. 3o din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități s-a prevăzut acordarea unui salariu suplimentar astfel: „pentru munca desfășurata in cursul unul an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei poate va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Salariul suplimentar se poate acorda si trimestrial, in baza hotărârii Consiliului de Administrație, luata cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. In acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de baza mediu lunar realizat. Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar in cadrul fondului de salarii, in procent de pana la 10 la suta din fondul de salarii realizat lunar".
Textul a fost preluat și de contractul colectiv încheiat la nivelul unității cu o modificare, sintagma "vor beneficia" fiind înlocuită de " poate primi" cu referire la personalul societății.
Din întregul text al art. 30 din ambele contracte colective rezultă însă o condiție pentru plata drepturilor solicitate, respectiv din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar in cadrul fondului de salarii, in procent de pana la 10 la suta din fondul de salarii realizat lunar.
Reclamantul a pretins că în situația diferențelor ce rezultă din cele două texte ale contractelor colective se aplică direct dispoziția din contractul colectiv la nivel de grup de unități, dispoziția din contractul aplicabil la nivel de unitate fiind inferioară .
Sub acest aspect, instanța a apreciat că potrivit art. 24 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare în perioada vizată în cererea de față) clauzele cuprinse în contractele negociate cu încălcarea dispozițiilor art. 8 din lege sunt lovite de nulitate care se constată la cererea părții interesate de către instanța competentă.
Astfel, în situația în care clauzele unui contract colectiv de muncă sunt considerate inferioare celor negociate în contractul colectiv încheiat la nivel superior, partea interesată poate cere în instanță să se constate nulitatea sa. După obținerea unei hotărâri în acest sens, trebuie demarată renegocierea clauzei, pe parcursul căreia clauzele anulate se înlocuiesc cu prevederile favorabile cuprinse în lege și/sau contractele colective de muncă, după caz.
Din coroborarea dispozițiilor prevăzute de art. 8 și art. 24 din Legea nr. 130/1990 rezultă, în opinia instanței, că doar în situația în care un anumit drept nu a fost prevăzut în contractul colectiv încheiat la nivel inferior sau nu există încheiat un astfel contract, se poate aplica direct dispoziția inclusă în contractul încheiat la nivel superior, nu și în situația în care această clauză există, dar nu este pusă în acord cu cea favorabilă salariatului. În această ultimă situație, așa cum prevede art. 24 din Legea nr. 130/1996, clauza trebuie mai întâi anulată de către instanța competentă .
Este adevărat că, în conformitate cu art. 7 din Legea nr. 130/1996 clauzele negociate în contractele colective de muncă constituie legea părților, însă prioritate are contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate are prioritate fiind negociat de partenerii sociale conform specificului activității din fiecare unitate în parte.
În speță, partenerii sociali au negociat acordarea unui salariu suplimentar și a ajutoarelor de Paști, C. și Ziua Feroviarului prin inserarea unor clauze în acest sens în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Însă, tot în urma unei negocieri a ambilor parteneri sociali acordarea lor a fost condiționată de constituirea unor fonduri speciale (pentru salariul suplimentar) sau a de existența unui buget ( în cazul ajutoarelor aferente sărbătorilor menționate anterior).
În cazul ajutoarelor de Paști, C. și Ziua Feroviarului s-a menționat clar prin actele adiționale încheiate la contract colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate începând cu data de 01.01. 2010 că nu se acordă (art. 64- fila 73).
Instanța a apreciat că și aceste condiționări reprezintă "legea părților", cu atât mai mult cu cât clauzele respective puteau fi contestate în condițiile art. 24 din Legea nr. 130/1996, însă nu pot fi înlocuite direct de prevederile mai favorabile conținute de contractele colective încheiate la nivel superior .
De altfel și în art. 43 alin. 3 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 " la nivel de unitate, condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării salariaților la fondul de premiere …și la al 13 lea salariu se stabilesc, în funcție de posibilități, printr-un regulament aprobat în acest sens de către comisia paritară din unitatea respectivă."
Ca urmare, în contextul in care pârâta nu a avut buget de venituri si cheltuieli si nu a avut venituri corespunzătoare acoperirii tuturor cheltuielilor, înregistrând pierderi in anii 2009, precum si plați restante fata de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, etc., consideram ca nu exista obligația plații salariului suplimentar aferent solicitat de reclamant.
Cu privire la ajutoarele materiale de Paste, C. și Ziua Feroviarului pentru anii 2010 și 2011 așa cum s-a menționat și anterior, în actele adiționale încheiate la contractele colective de muncă la nivel de unitate aplicabile în 2010 și 2011 – în art. 64 – s-a convenit, că începând cu 01.01.2010 nu se mai acordă.
Așa cum s-a reținut constant în practica judiciară a tribunalului în soluționarea cererilor întemeiate pe aceleași dispoziții din contract colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități și la nivel de ramură transporturi feroviare, în situația în care o societate economică constată că nu se poate încadra în buget și nu mai poate îndeplini obligațiile asumate prin CCM, aceasta are posibilitatea de a renegocia cu sindicatele contractele respective.
În aceste condiții s-a constatat ca obligația pârâtei de a plați ajutoarele materiale de Paste, C. și Ziua Feroviarului nu mai exista începând cu anul 2010 .
Mai mult, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități – pe care reclamantul și-a întemeiat cererea, și-a încetat efectele la 28.12.2010, prin actul adițional nr. 370/2008 contractul fiind prelungit doar pe o perioadă de 2 ani, respectiv până la data de 28.12.2010 (contractul fiind inițial înregistrat la 28.12.2006).
Pentru aceste considerente, toate aceste cereri au fost respinse ca neîntemeiate.
Față de aceste considerente, instanța a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantului diferențele dintre drepturile salariale calculate in raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 si drepturile salariale efectiv plătite pe perioada 01.03._10. perioadă în care contractul colectiv de muncă la nivel de ramură a produs efecte, sume care vor fi actualizate cu rata inflației de la data nașterii dreptului până la dat plății efective, la care se adaugă dobânda legală și a respins celelalte cereri.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat apel pârâta C. Națională de Căi ferate CFR SA – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF C. (fostă Sucursala Regionala CF C.), criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului s-a arătat că, urmare a negocierilor anuale și a lipsei fondurilor necesare, părțile semnatare ale contractelor colective de muncă încheiate la nivelul CN CF CFR SA nu au înțeles să folosească drept sistem de referință valoarea de 700 lei, ci valoarea de 570 lei, respectiv 600 lei pentru salariul minim de bază, iar anexele nr.1 la CCM la nivel de unitate au fost însușite de sindicatul al căror membrii erau reclamanții.
S-a arătat că membrii de sindicat au participat la negocieri și nu au solicitat preluarea art.43 lit.a din CCM la nivel de ramură transporturi, și de asemenea nu au solicitat să se constate nulitatea vreunei clauze contractuale cu care salariații au fost de acord.
Apelanta a invocat dispozițiile art.236 alin.4 din Codul Muncii, și a arătat că părțile unui contract colectiv de muncă la nivel de ramură nu pot negocia drepturi de natură salarială fără nici un fel de limită.
S-a precizat că aceleași federații sindicale care au semnat CCM la nivel de ramură transporturi au negociat și semnat și CCM la nivel CN CF CFR SA, convenindu-se să se acorde salariul minim brut–clasa I de salarizare de 570 lei pentru perioada 01.02.2009 – 31.03.2010, respectiv 600 lei, pentru perioada 01.04.2010–31.12.2010.
S-a apreciat că doar dacă la nivel de angajator nu există contract colectiv de muncă se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, ceea ce nu este cazul în speță, având în vedere că CN CF CFR SA a avut încheiat CCM pe perioada 2009-2010.
Apelanta critică sentința și sub aspectul soluționării cererii privind acordarea dobânzii legale, susținând că între părți nu s-au stabilit raporturi juridice de natură civilă și că dobânda legală nu se aplică în cazul obligațiilor rezultate din contractele de muncă.
În drept, s-au invocat prevederile art.466 din Codul de procedură civilă.
Curtea, analizând sentința prin prisma criticilor invocate în apel, a dispozițiilor legale incidente, constată că apelul este nefondat și îl va respinge pentru următoarele considerente:
Conform art. 41(1) al Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură de transporturi pe anii 2008–2010 nr. 722/2008, au fost stabiliți coeficienți minimi de ierarhizare, pe categorii de salariați, cu valori cuprinse intre 1 si 2.
La alin. 2 s-a prevăzut ca acești coeficienți se aplica la „…salariul de baza minim brut la nivel de ramura transporturi stabilit prin art.41, alin. 3 lit. a).”
Salariul de baza minim brut începând cu data de 01.01.2008 a fost stabilit la valoarea de 700 lei potrivit art.41, alin. 3 lit.(a) din contract.
Potrivit art. 41 alin. 3 (b):
„ părțile implicate in negocierile colective la nivel de grup de unități si unitate vor lua ca baza de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramura transporturi, stipulat la art.41(3,a) pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de baza minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. 1 din prezentul contract de munca.”
In consecința, prin contract colectiv la nivel de ramura s-au stabilit coeficienți minimi de ierarhizare precum si salariul de baza minim brut.
S-a prevăzut totodată ca acești coeficienți minimi de ierarhizare se aplica la salariul de baza minim brut respectiv.
Totodată, potrivit art. 41 alin. 3 (b), in negocierile colective la nivel de grup de unități si de unitate, părțile implicate urmează sa pornească in stabilirea drepturilor de la cele doua valori minime stabilite prin contractul de munca la nivel de ramura.
Fiind valori minime, stabilirea salariilor pentru diferitele categoriile de salariați trebuie sa plece de la aceste valori in sens crescător.
Prin acte adiționale la contractul colectiv de munca la nivel de grup de unități, salariul de bază minim brut la nivelul grupului de unități, așa cum rezulta din recunoașterile unității parate, a fost de 540, 570, respectiv 600 pentru diferite perioade de timp.
Pe de alta parte, au fost negociați coeficienți de ierarhizare in mod crescător in raport de clasa de ierarhizare, insa aceștia nu au fost aplicați la un salariu de baza minim brut de 700 cum prevede art. 41(2) din contractul colectiv de munca la nivel de ramura, ci la valoarea de 570 lei.
Prin urmare in mod temeinic si legal instanța de fond a constat încălcarea prevederilor din contractul colectiv de munca la nivel de ramură.
Potrivit art. 11(1) din Legea 130/1996 în vigoare în perioada în litigiu, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, după cum urmează:
a) pentru toți salariații din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel;
b) pentru toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel;
c) pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă;
Potrivit art. 8 (1), clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege.
(2) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Potrivit art. 238 (1) din C. Muncii, in redactarea din perioada in litigiu, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Potrivit art. 247 din C. Muncii, in cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Potrivit art. 40(2) din C. Muncii, angajatorului în revin, în principal, următoarele obligații:
c) să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă;
Potrivit art. 236(4) din Codul Muncii, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.
In raport de prevederile legale mai sus menționate, clauzele contractelor colective de munca își produc efecte pentru toți salariații din unitățile respective.
Ca atare în mod temeinic și legal a reținut instanța de fond că pârâta nu a respectat aceste obligații, deși prevederile contractuale încheiate la nivel superior sunt obligatorii și au caracter minimal pentru nivelurile inferioare.
Nu pot fi reținute motivele de apel potrivit cu care angajatorul are obligația de a respecta dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel superior doar în cazul în care la nivelul angajatorului nu exista încheiat contract colectiv de muncă.
Dimpotrivă, din dispozițiile legale mai sus menționate rezultă efectul obligatoriu al contractelor colective de muncă de nivel superior și caracterul minimal al drepturilor stabilite prin aceste contracte față de cele de nivel inferior.
Nu se pot reține nici motivele de apel potrivit cu care cererile ar trebui formulate pe durata existenței contractului de muncă, în cazul în care se solicită constatarea nulității, deoarece prezenta cauză nu are ca obiect constatarea nulității contractului colectiv de muncă, ci plata unor drepturi salariale stabilite în baza unui contract colectiv de muncă.
Este adevărat că unitatea a stabilit prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul său alte valori, mai mici, ale clasei I de salarizare și pe care angajatorul le-a pus în aplicare ca urmare a dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
Curtea constată însă că alături de caracterul obligatoriu al contractelor colective trebuie reținute atât principiul aplicabilității directe a efectelor contractelor asupra salariaților din domeniul de referință, potrivit art. 11(1) din Legea 130/1996, cât și principiul ierarhizării forței obligatorii a contractelor colective de muncă, care determină interdicția prevăzută de art. 247 din Codul Muncii.
In consecință, în situația existenței unor contracte care stabilesc drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, datorită celor două principii, angajatorul are obligația să aplice clauzele contractuale obligatorii mai favorabile.
Prin urmare în mod temeinic a reținut instanța că angajatorul trebuia să aplice, în mod direct, clauzele mai favorabile din contractul colectiv la nivel de ramură, ca fiind mai favorabile decât cele la nivel de unitate.
Din acesta perspectivă, Curtea reține considerentele deciziei nr. 511/2006 a Curții Constituționale potrivit cu care: „Curtea a reținut că dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare, părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare.”
In ceea ce privește susținerea că respectarea modului de calcul a salariului brut potrivit dispozițiilor contractului colectiv la nivel de unitate conduce la un cuantum mai mare decât cel potrivit calculului la nivel de ramură, Curtea reține că în calculul prezentat valoarea salariului brut mai mare rezultă din aplicarea unor coeficienți de ierarhizare negociați cu valoare mai mare, aferenți claselor de salarizare stabilite la nivel de unitate.
În ceea ce privește critica privind aplicarea dispozițiilor privind dobânda legală, curtea o găsește de asemenea nefondată, deoarece instanța de fond nu a obligat pârâta la plata de daune-interese sub forma dobânzii legale, astfel cum rezultă din dispozitivul sentinței recurate, care menționează doar plata sumelor actualizate cu rata inflației.
Având în vedere aceste considerente, în baza art.480 alin.1 Noul Cod pr.civlă, apelul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă C. N. DE CAI FERATE „C.F.R” SA, SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE, ÎNTREȚINERE ȘI REPARATII CAI FERATE C., cu sediul în C., .-7, județul D., împotriva sentinței civile nr.5977/25.09.2013, pronunțată de Tribunalul D. – Secția Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă U. TERITORIALĂ SINDICALA „DRUM DE F.” sediul în C., .-7, județul D., pentru V. C..
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 31 Ianuarie 2014.
Președinte, M. L. | Judecător, I. M. | |
Grefier, G. D. L. |
06.02.2014
Red.jud.M.L.
4 ex/AS
j.f.D.S.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 3796/2014. Curtea de Apel... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 231/2014.... → |
|---|
