Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 233/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 233/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 31-01-2014 în dosarul nr. 6461/63/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 233/2014
Ședința publică de la 31 Ianuarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. L.
Judecător I. M.
Grefier G. D. L.
Pe rol judecarea apelului declarat de apelanta . BUCUREȘTI PRIN . SECȚIA C. cu sediul în C., ..14A, jud.D., împotriva sentinței civile nr.6203/03.10.2013, pronunțată de Tribunalul D. – Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimat I. V. CNP_, domiciliat în C., ., ., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică au fost lipsă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că apelul este declarat și motivat în termenul legal, solicitând judecarea cauzei în lipsă.
Având în vedere că prin cererea de apel nu s-au propus probe noi, Curtea apreciază că nu se impune pronunțarea cu privire la estimarea duratei necesare pentru cercetarea judecătorească în fața instanței de apel, motiv pentru care în baza art.482 raportat la 244 Noul Cod de proc.civ., și respectiv art.394 Noul Cod de proc.civ., constată terminată cercetarea judecătorească în apel și declară închise dezbaterile apreciind ca fiind în stare de soluționare cauza.
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin sentința civilă nr. 6203/03.10.2013, pronunțată de Tribunalul D. – Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, s-a respins excepția autorității de lucru judecat și excepția prescripției dreptului material la acțiune invocate de pârâtă.
A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul I. V., CNP_, domiciliat în C., ., ..1, ., în contradictoriu cu pârâta . BUCUREȘTI prin . SECȚIA C. - cu sediul în C., . Depoului, nr.14 A, județul D.., CUI RO_.
A obligat pârâta să plătească reclamantului, în raport de activitatea desfășurată, diferențele dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, cuvenit conform dispozițiilor din CCM la nivel de unitate valabil pe anii 2011-2012 și drepturile salariale efectiv plătite pe perioada 21.02.2011 – 31.12.2011, sume ce vor fi actualizate la care de adaugă dobânda legală aferentă, calculate de la data fiecărei scadențe, la data plății efective.
A respins celelalte capete de cerere.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că, reclamantul a fost angajat al societății pârâte . București - . C. în perioada dedusă judecății, așa cum rezultă din carnetul de muncă depus la dosar.
Referitor la excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă prin întâmpinare s-a reținut că:
Prin sentința civilă definitivă nr. 1393/12.02.2013 pronunțată de către Tribunalul D. în dosar nr._/63/2012 a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantului I. V. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. I. S.A. – S.C. C. I. Secția C., fiind obligată pârâta să plătească reclamantului diferențele dintre drepturile salariale calculate la nivelul salariului de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit.a) din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010 și drepturile salariale efectiv plătite pe perioada 12.12._10, sume ce vor fi actualizare cu rata inflației monedei naționale de la data fiecărei scadențe și până la data plății efective, precum și dobânda aferentă. A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata către reclamant a drepturilor salariale calculate la valoarea salariului de bază minim brut de 670 lei, valabil din 01.01.2011, stabilit prin HG 1193/2010, calculat la clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare corespunzător funcției acestuia, pe perioada 01.01._11.
Având în vedere că litigiul dedus judecății, deși privește aceleași părți, are un alt obiect, privind o altă perioadă, respectiv 01.01._11, și cum autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente – obiect, părți, cauză, instanța a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 430 din Noul cod de procedură civilă și ca urmare a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat.
Asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune în raport de dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii, invocată de pârâtă prin întâmpinare, raportat la data introducerii acțiunii, respectiv 27.03.2013, instanța a constatat că este neîntemeiată și a fost respinsă, deoarece drepturile solicitate de reclamant sunt drepturi de natură salarială, așa cum prevede art.159 din Codul muncii, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 283 al.1 lit. c Codul muncii, potrivit cărora pentru cererile având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri pentru salariați termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune. Prin urmare, termenul de 6 luni prevăzut de art. 283 alin 1 lit e nu este aplicabil, iar termenul de prescripție de 3 ani a fost respectat, raportat la dispozițiile CCM la nivel de grup de unități feroviare pe care se întemeiază solicitările reclamantului.
Pe fondul cauzei:
Referitor la capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la plata către reclamant a diferențelor dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, cuvenit conform dispozițiilor din CCM la nivel de unitate valabil pe anii 2011-2012 și drepturile salariale efectiv plătite pe perioada 21.02._11, s-au reținut următoarele:
Pentru anul 2011 drepturile reclamantului își găsesc temeiul legal în prevederile CCM la nivel de unitate.
Astfel potrivit art. 7 din CCM la nivel de unitate „Salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcție de coeficienții de ierarhizare și de formula de calcul din Anexa nr. 1".
Conform Anexei nr. 1 pentru clasa de salarizare 1 s-a stabilit o valoare a salariului minim de 700 de lei pentru anul 2011 si pentru anul 2012.
Salariul minim a fost stabilit pe baza formulei: S = S clasa 1 * K unde: S = salariul de baza brut corespunzător clasei de salarizare respective; S clasa 1 = salariul de baza brut corespunzător clasei 1 de salarizare (care este 700 lei, așa cum rezultă din anexa 1); K = coeficientul de ierarhizare a claselor de salarizare.
Pârâta nu a respectat însă aceste prevederi și a stabilit reclamantului un salariu de bază mai mic, așa cum rezultă din copia contractului individual de muncă al acestuia (dacă împărțim salariul de bază lunar brut menționat în contractul individual de muncă la clasa de salarizare corespunzătoare funcției rezultă un salariu mai mic de 700 lei).
Ca urmare pârâta a încălcat prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate din anii 2011 – 2012 și prevederile art. 40 alin. 2 litera c din codul muncii potrivit cărora „angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractului individual de muncă”, precum și prevederile art. 236 alin.4 din codul muncii potrivit cărora „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților”.
Cu privire la valabilitatea CCM la nivel de unitate instanța a reținut următoarele:
CCM la nivel de unitate pentru anii 2011 – 2012 a fost înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială la 21.02. 2011 și potrivit art. 144 din legea 62/2011 s - a aplicat de la data înregistrării la autoritatea competentă, mențiune ce se regăsește și în cuprinsul art. 2 lin 1 din contractul menționat (art. 2 alin.1 "prezentul contract colectiv de muncă devine aplicabil de la data înregistrării").
Acest contract a fost valabil 1 an conform mențiunilor de la art. 2 alin.2 ("contractul colectiv de muncă este încheiat pe o perioadă de un an").
Instanța a reținut însă că a produs efecte chiar și după expirarea termenului stabilit inițial, dar nu mai mult de 30 zile calendaristice, adică până la 22.03.2012, în conformitate cu prevederile art.2 alin. 2 din CCM –ul respectiv ("contractul va putea produce efecte și după expirarea termenului stabilit inițial, dar nu mai mult de 30 zile calendaristice, dacă nici una din părți nu denunța contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat").
Ca urmare instanța a reținut că CCM la nivel de unitate pentru anii 2011 – 2012 a produs efecte în intervalul 21.02.2011 – 22.03.2012.
Data la care părțile au început negocierile pentru un nou contract colectiv de muncă nu are nici o relevanță sub aspectul datei de la care acestea produc efecte, dispozițiile enunțate care reglementează acest aspect fiind clare și imperative.
Prin nerespectarea prevederilor CCM la nivel de unitate în perioada 21.02.2011 – 22.03.2012, pârâta a produs reclamantului un prejudiciu material constând în contravaloarea diferențelor de drepturi salariale calculate în raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, prejudiciu pe care angajatorul este dator să îl acopere în temeiul art. 253 din codul muncii, potrivit cărora „angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.
În ceea ce privește salariul suplimentar pe anii 2009-2010, reclamantul se întemeiază pe disp. art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar și art. 43 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură transporturi.
Art. 43 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură transporturi enumeră la „alte venituri” al 13-lea salariu, fără a preciza condițiile în care se acordă sau dacă este unul și același cu salariul suplimentar.
Art.30 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar prevede că salariații vor primi salariul suplimentar numai pentru „muncă ireproșabilă”, dar nu detaliază care sunt criteriile după care se va stabili care sunt persoanele îndreptățite la primirea acestui drept salarial.
Cert este că din prevederile contractuale mai sus amintite nu reiese caracterul obligatoriu al acordării acestui drept la „salariu suplimentar”, motiv pentru care se permite completarea acestor prevederi cu cele existente în contractul încheiat la nivel de unitate.
Art. 30 din Contractul Colectiv de munca încheiat la nivel de unitate precizează o condiție esențială pentru plata drepturilor solicitate, respectiv din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar in cadrul fondului de salarii, in procent de pana la 10 la suta din fondul de salarii realizat lunar.
Instanța a reținut astfel că pârâta a fost în imposibilitate financiară să constituie acest fond prev.la art.30(3)din CCM la nivel de unitate, dovada fiind în acest sens situația financiară a acesteia atestată de fundamentarea bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 2009 și 2010.
Nu s-a putut susține astfel că pârâta a ignorat prevederile contractului colectiv de muncă în condițiile în care i-a fost impusă de legiuitor o anumită conduită financiar contabilă cu privire la încadrarea în anumite cheltuieli.
Pe de altă parte, pentru anul 2010, părțile contractante au convenit de comun acord că „salariul suplimentar menționat nu se acordă pentru anul 2010”.
În ceea ce privește plata primei/premierii de Ziua Feroviarului pe anul 2010, a ajutorului de P. pe anul 2010 și respectiv de C. pe anul 2010 se rețin următoarele :
Potrivit art.71 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, salariații beneficiază de un ajutor material cu ocazia sărbătorilor de P. și de C., ajutor care se va stabili cel puțin la nivelul clasei I de salarizare. Se precizează în continuare că de acest ajutor nu vor beneficia salariații care au absentat nemotivat de la serviciu, cei care au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice sau cei care se află în concediu fără plată cu o durată de un an.
De asemenea, pentru ziua Feroviarului, clauzele contractuale dispun că se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de administrație, la nivelul clasei I de salarizare.
Potrivit dispozițiilor art.49 alin.3 din CCM la nivel de grup de unități, salariații vor beneficia și de un ajutor material pentru recuperarea forței de muncă egal cu un salariu de bază corespunzător clasei 20 de salarizare valabil la data începerii concediului de odihnă
Prin urmare, nu reiese caracterul obligatoriu al acordării acestor „ajutoare” sau premieri, pentru că fie sunt prevăzute categoriile de salariați excluse de la primirea acestora, fie acordarea este condiționată de acordul Consiliului de administrație sau de disponibilitatea financiară..
Caracterul de „drept condițional” sau drept supus anumitor condiții permite completarea prevederilor din contractul care stipulează aceste drepturi cu cele existente în contractul încheiat la nivel inferior, de unitate.
În contractul încheiat la nivel de unitate pe anii 2009-2010 s-a stipulat în art. 62 că plata primei de Ziua Feroviarului, a ajutorului de P. și respectiv de C. se vor acorda începând cu anul 2010, după care prin act adițional, părțile au convenit de comun acord ca drepturile mai sus-menționate să nu fie acordate pentru anul 2010.
În cauza pendinte nu s-a pus problema de interpretare a unor dispoziții legale, ci a unor prevederi contractuale a căror existență depinde în primul rând de manifestarea de voință a părților semnatare ale contractului.
Prin urmare, prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009 - 2010 și ale actelor adiționale la acesta reprezintă acordul de voință al părților care, pot conveni suspendarea ori neacordarea acestor drepturi pentru anii 2009 și 2010, conform art.31 și 33 din Legea nr.130/1996, iar aceste prevederi ale contractelor colective de muncă la nivel de unitate sunt opozabile părților care l-au semnat.
De asemenea, în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 38 din Codul muncii, potrivit cărora salariații nu pot renunța la drepturile recunoscute prin lege, în discuție fiind numai efectele acordului de voință al părților unui contract colectiv de muncă.
Prin decizia nr.4 din 12 martie 2012 (Dosarul 1/2012) privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2012, Înalta Curte a respins recursul în interesul legii formulat de Curtea de Apel din Timișoara, pe motiv că nu îndeplinește condițiile de admisibilitate. Argumentul principal a fost acela că recursul respectiv nu privește interpretarea și aplicarea Codului muncii, a Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă sau a Legii dialogului social nr. 62/2011, ci interpretarea, din perspectiva efectelor juridice, a clauzelor referitoare la unele drepturi salariale inserate în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități în domeniul feroviar.
Pe cale de consecință, părțile contractante sunt suverane în a aprecia limitele în care se aplică contractele care derivă din manifestarea lor de voință, iar, în condițiile în care acestea convin asupra interpretării unor clauze contractuale, instanța de judecată trebuie să țină cont de acordul de voință al părților.
Având în vedere că prin neacordarea integrală a drepturilor salariale cuvenite, reclamantul au suferit un prejudiciu constând pe de o parte în contravaloarea drepturilor salariale, iar pe de altă parte în devalorizarea monedei naționale și lipsa de folosință a acestora, instanța a obligat pârâta și la actualizarea sumei cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective, plus dobânda legală aferentă, repararea prejudiciului trebuind să fie integrală.
În raport de considerentele expuse, instanța a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantului, în raport de activitatea desfășurată, diferențele dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, cuvenit conform dispozițiilor din CCM la nivel de unitate valabil pe anii 2011-2012 și drepturile salariale efectiv plătite pe perioada 21.02.2011 – 31.12.2011, sume ce vor fi actualizate la care de adaugă dobânda legală aferentă, calculate de la data fiecărei scadențe, la data plății efective și a respins celelalte capete de cerere.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, . BUCUREȘTI PRIN . SECȚIA C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, deoarece în ansamblu, privitor la problematica supusă judecații, hotărârea atacată se caracterizează prin superficiala tratare a caracterului și naturii demersului, precum și a înscrisurilor probatorii depuse la dosarul cauzei.
Principala critică adusă hotărârii atacate se circumscrie motivului că prima instanță în mod greșit a admis cererea reclamantului pentru plata diferențelor drepturilor salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei pentru perioada 01.01._11, invocând ca temei CCM la nivel de ramură transport. În aceste condiții, chiar dacă cererea reclamantului reclama acordarea plății diferențelor drepturilor salariale în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei invocând ca temei prevederile CCM la Nivel de R. Transporturi prima instanță ar fi trebuit în virtutea rolului său activ să cerceteze dacă cererea este îndreptățită.
Astfel, prima instanță face confuzie între valoarea salariului de bază minim brut, prevăzută în Contractul Colectiv de muncă Unic la Nivel de R. Transporturi 2008-2010 și valoarea corespunzătoare clasei I de salarizare din grila de salarizare, specificată în anexa 1 a Contractului Colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, aplicabilă pe anul 2010.
Mai mult chiar, prin art.153 al Legii nr.62/2011 se dispune expres: „conform principiului recunoașterii reciproce orice organizație sindicală legal constituită poate încheia cu un angajator sau cu o organizație patronală orice alte tipuri de acorduri, convenții sau înțelegeri, în formă scrisă, care reprezintă legea părților și ale căror prevederi sunt aplicabile numai membrilor organizațiilor semnatare"- sens în care se impune să se dea importanța cuvenită CCM încheiat la nivelul unității și actelor subsecvente.
Este neîntemeiată cererea intimatului-reclamant de obligare a pârâtei la plata diferenței dintre salariul de bază calculat și achitat la valoarea de 570 lei și cel prevăzut de art.41 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 de 700 lei, pentru următoarele motive:
Așa cum rezultă din mențiunile înscrise în contractul individual de muncă, salariul de bază al intimatului-reclamant calculat conform contractului colectiv de muncă la nivel de unitate a fost mai mare decât cel calculat prin aplicarea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură la care s-au adăugat sporurile recunoscute pentru vechime în muncă și pentru munca feroviară.
La stabilirea drepturilor salariale atunci când se apreciază care dintre contractele colective de muncă sunt mai favorabile salariaților, fiecare contract individual de muncă trebuie aplicat individual în integralitatea sa, nefiind posibilă calcularea salariului de bază prin combinarea diverselor contracte colective de muncă. Așadar, nu este posibil a se avea în vedere salariul minim de 700 lei prevăzut de art.42 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură și clasa de salarizare din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
În condițiile în care se are în vedere contractul colectiv de muncă la nivel de ramură trebuie să se țină seama de modul de stabilire a salariului prevăzut de art.41 al acestui act, în sensul aplicării coeficienților minimi de ierarhizare prevăzuți la alin. l pct. A-D la salariul de bază minim brut ce 700 lei. Dimpotrivă, dacă se are în vedere contractul colectiv de muncă la nivel de unitate se ține seama de modul de calcul al salariului prevăzut de acest act în sensul luării în calcul a claselor de salarizare și a salariului de bază minim brut de prevăzute de acest contract. Procedându-se la calculul salariului conform celor două contracte, se poate constata că salariul de bază minim brut calculat conform contractului colectiv de muncă la nivel de unitate este mai mare decât cel calculat conform contractului colectiv de muncă la nivel de ramura transporturi. Pe de alta parte, conform art.41 alin.6 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, anual părțile stabilesc de comun acord limita maximă a fondului de salarii, limita ce trebuie respectată, contractul colectiv de muncă constituind lege a părților.
Potrivit art. 247 din Codul muncii, „în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior".
În esență acest contract colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, pe care îl invocă intimatul-petent ca fiind izvor de drepturi poate fi avut în vedere în acele situații în care nu există un contract colectiv de muncă încheiat la nivelul unității.
În mod incontestabil, Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură este superior celui încheiat la nivel de unitate, însă raționamentul primei instanțe este total greșit în momentul în care declara că această societate se afla în culpă și nu poate invoca în favoarea sa Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate. Or, acest ultim document nu reprezintă un act unilateral, așa cum lasă să se înțeleagă prima instanță, ci dimpotrivă este expresia voinței comune a partenerilor sociali, societatea pe de o parte și sindicatele reprezentative pe de altă parte. Acești ultimi parteneri fiind de fapt reprezentanții salariaților care negociază și semnează Contractul colectiv de muncă în numele salariaților. D. urmare, dacă instanța de fond, analizând atitudinea unității a concluzionat că nu se poate invoca propria culpă, apelând la metoda de interpretare logico-sistematică ar fi trebuit să-și extindă aprecierea cu privire la existența culpei și asupra sindicatelor care în momentul negocierii au reprezentat interesele intimatului-reclamant.
Pentru a stabili temeinicia pretențiilor intimatului-reclamant, prima instanță ar fi trebuit, din perspectiva normelor legale în vigoare, să analizeze noțiunea de aplicabilitate a Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de ramură transporturi invocat ca temei juridic de intimatul-reclamant în sprijinul pretențiilor sale. Astfel, a învederat instanței de control judiciar faptul că acest contract nu este aplicabil raporturilor dintre părți, deoarece . SA nu efectuează activități de transport și nu are în obiectul de
activitate astfel de activități, după cum rezultă din HG nr.864/2001.
Împrejurarea că . este nominalizată în lista societăților cărora li s-ar aplica contractul colectiv de muncă la nivel de ramură este irelevantă atât timp cât contractul nu poate produce efecte decât în limitele Legii nr. 130/1996, și anume, conform art. 11 alin. l lit. c) din Legea nr.130/1996, text ce are următorul conținut:
« (1) Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, după cum urmează :
c) pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă. »
Or, în condițiile în care . nu are în obiectul de activitate activități de transport rezultă că aceasta nu poate fi încadrată în rândul unităților din ramura transporturi, acest contract fiindu-i deci aplicabil, chiar și în situația în care . este menționată de semnatarii acestui contract ca fiind unitatea căreia i s-ar aplica.
De asemenea, împrejurarea că . asigura întreținerea și repararea locomotivelor ori a altor utilaje cu ajutorul cărora se prestează activitatea de transport este irelevantă, o astfel de activitate neputând fi asimilată celei de «transport». Prin analogie, dacă s-ar admite o interpretare de acest gen atunci oricărei unități de reparații autovehicule ar trebui să i se aplice acest contract, deoarece activitatea de transport se realizează și cu ajutorul autovehiculelor, ceea ce excede sensului noțiunii de transport.
Nu produce nici o consecință juridică prevederea de la art.3 alin.l din Contractul Colectiv de muncă la nivel de ramură de transporturi, prin care părțile au stipulat ca acest contract s-ar aplica și salariaților din unitățile cu activități conexe celei de transport atât timp cât o astfel de prevedere excede limitelor libertății contractuale stabilite la art. 11 alin.l lit.c din Legea nr. 130/1996 și la art8 alin. l din aceeași lege.
Clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege.
În același timp, potrivit art.7 alin.2 din Legea nr. 130/1996, numai contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.
Or, extinderea efectelor contractului și la salariații unităților conexe cu cele din transporturi nu este permisă de Legea nr. 130/1996 și, prin urmare, nu poate constitui «legea părților», ceea ce înseamnă că respectiva prevedere nu poate produce efecte juridice recunoscute și care pot beneficia de protecție juridică adecvată din partea statului.
Însă, prima instanță, fără a analiza și a corobora toate aceste elemente determinante pentru a soluționa în mod just cauza dedusă judecății s-a raportat doar la prevederile Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, transpunând de altfel în mod identic prin considerente susținerile intimatului-reclamant.
De altfel, prima instanță ar fi putut ignora prevederile Contractului Colectiv încheiat la nivel de unitate numai în situația anulării acestui act, ceea ce nu s-a constatat, ci dimpotrivă acest contract a constituit legea părților producându-și efectele până în momentul expirării valabilității pentru care a fost încheiat.
O altă critică se îndreaptă împotriva soluției instanței de a obliga . la plata dobânzii legale pe care o consideră neîntemeiată având în vedere următoarele considerente":
Potrivit art.l și art.8 din O.G. nr.13/2011, părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești, dobânda calculându-se numai asupra cuantumului sumei împrumutate.
Aceiași reglementare se regăsea și la art. l și art.8 din OG nr.8/2000, cu modificările și completările aduse prin Legea nr.356/2002.
Or, în cauză, între intimat și . nu s-au stabilit raporturi juridice de natura dobânzii legale, ci raporturi de muncă, obiectul acțiunii reprezentându-l diferența de drepturi salariale.
Mai mult, în condițiile în care s-a dispus actualizarea creanței cu indicele de inflație în baza art. 166 alin.4 din Codul Muncii, republicat, acordarea dobânzii legale constituie o dublă reparație.
Dobânda legală reglementată de art. 1088 cod civil cu referire la OG nr.9/2000 și art.l535 din Noul Cod civil cu referire la OG nr. 13/2011, privește exclusiv convențiile, după caz, contractele referitoare la drepturi bănești asumate ca obligații și neexecutate.
În dreptul muncii, plata dobânzii legale devine admisibilă atunci când părțile contractante au stipulat în convenție o astfel de clauză, astfel, în condițiile art. 166 Codul muncii ca dispoziție derogatorie de la dreptul comun, neexecutarea obligației de plată a drepturilor salariale se transformă în daune interese, potrivit art. 1530 Cod civil.
Potrivit dispozițiilor art. 166 alin.4 Codul muncii, republicat, întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Despăgubirile constau într-o sumă de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către creditor.
Acordând suma actualizată, instanța a dat efecte și clauzei de impreviziune urmărindu-se ca dauna efectiv creată prin devalorizarea monedei naționale să fie acoperită. Daunele moratorii sub forma dobânzii au reglementare juridică diferită însă cu același scop și anume să acopere integral prejudiciul rezultat din întârzierea plății.
De altfel, chiar Curtea Constituțională, prin mai multe decizii (de exemplu decizia nr.72/05.03.2002) a statuat că actualizarea în raport cu rata inflației a sumelor datorate se impune pentru asigurarea recuperării creanței la valoarea ei reală.
Pentru toate motivele expuse mai sus, a considerat că nu se impunea actualizarea sumei datorate intimatului-reclamant atât cu rata inflației cât și cu acordarea dobânzii legale, prima instanță rezolvând destul de sumar cererea de chemare în judecată, fără a uza pe deplin de rolul său activ pentru a oferi o justă soluționare a acțiunii promovată de intimatul-reclamant.
A solicitat examinarea cauzei sub toate aspectele și în consecință admiterea apelului declarat, modificarea hotărârii atacate, reținerea cauzei pentru continuarea judecății, iar pe fondul procesului respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.
În drept, a invocat dispozițiile art.466 și următ. din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Apelul este nefondat.
Prin art. 41(1) al Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură de transporturi pe anii 2008 – 2010, au fost stabiliți coeficienți minimi de ierarhizare, pe categorii de salariați, cu valori cuprinse între 1 și 2.
La alin. 2 s-a prevăzut că acești coeficienți se aplică la „…salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stabilit prin art.41, alin. 3 lit. a).”
Salariul de bază minim brut începând cu data de 01.01.2008 a fost stabilit la valoarea de 700 lei potrivit art.41, alin. 3 lit.(a) din contract.
Potrivit art. 41 alin. 3 (b): „ părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca baza de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art.41(3,a) pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. 1 din prezentul contract de muncă.”
În consecință, prin contract colectiv la nivel de ramură s-au stabilit coeficienți minimi de ierarhizare precum și salariul de baza minim brut.
S-a prevăzut totodată că acești coeficienți minimi de ierarhizare se aplică la salariul de bază minim brut respectiv.
Totodată, potrivit art. 41 alin. 3 (b), în negocierile colective la nivel de grup de unități si de unitate, părțile implicate urmează să pornească în stabilirea drepturilor de la cele doua valori minime stabilite prin contractul de muncă la nivel de ramură, conform notelor de ședință depuse în dosarul de fond.
Fiind valori minime, stabilirea salariilor pentru diferitele categoriile de salariați trebuie să plece de la aceste valori în sens crescător.
Prin acte adiționale la contractul colectiv de munca la nivel de unitate, salariul de baza minim brut la nivelul grupului de unități, așa cum rezulta din recunoașterile unității parate, a fost de 540, 570, respectiv 600 lei pentru diferite perioade de timp.
Pe de alta parte, au fost negociați coeficienți de ierarhizare in mod crescător in raport de clasa de ierarhizare, insa aceștia nu au fost aplicați la un salariu de baza minim brut de 700 lei, cum prevede art. 41(2) din contractul colectiv de munca la nivel de ramura, ci la valoarea de 570 lei.
Prin urmare in mod temeinic si legal instanța de fond a constat încălcarea prevederilor din contractul colectiv de munca la nivel de ramura.
Potrivit art. 11(1) din L. 130/1996 in vigoare in perioada in litigiu, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, după cum urmează:
a) pentru toți salariații din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel;
b) pentru toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel;
c) pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă;
Potrivit art. 8 (1), clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege.
(2) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Potrivit art. 238 (1) din C. Muncii, in redactarea din perioada in litigiu, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Potrivit art. 247 din C. Muncii, in cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Potrivit art. 40(2) din C. Muncii, angajatorului în revin, în principal, următoarele obligații:
c) să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă;
Potrivit art. 236(4) din C. Muncii, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.
In raport de prevederile legale mai sus menționate, clauzele contractelor colective de munca își produc efecte pentru toți salariații din unitățile respective.
Ca atare in mod temeinic si legal a reținut instanța de fond ca parata nu a respectat aceste obligații, deși prevederile contractuale încheiate la nivel superior sunt obligatorii si au caracter minimal pentru nivelurile inferioare.
Nu pot fi reținute motivele de recurs potrivit cu care angajatorul are obligația de a respecta dispozițiile contractului colectiv de munca la nivel superior doar in cazul in care la nivelul angajatorului nu exista încheiat contract colectiv de munca.
Dimpotrivă, din dispozițiile legale mai sus menționate rezulta efectul obligatoriu al contractelor colective de munca de nivel superior si caracterul minimal al drepturilor stabilite prin aceste contracte fata de cele de nivel inferior.
Nu se pot retine nici motivele de recurs potrivit cu care cererile ar trebui formulate pe durata existentei contractului de munca, in cazul in care se solicita constatarea nulității, deoarece prezenta cauza nu are ca obiect constatarea nulității contractului colectiv de munca, ci plata unor drepturi salariale stabilite in baza unui contract colectiv de munca.
Este adevărat ca unitatea a stabilit prin contractul colectiv de munca încheiat la nivelul sau alte valori, mai mici, ale clasei I de salarizare si pe care angajatorul le-a pus in aplicare ca urmare a dispozițiilor din contractul colectiv de munca la nivel de grup de unități.
Curtea constata insa ca alături de caracterul obligatoriu al contractelor colective trebuie reținute atât principiul aplicabilității directe a efectelor contractelor asupra salariaților din domeniul de referința, potrivit art. 11(1) din Legea 130/1996, cat si principiul ierarhizării forței obligatorii a contractelor colective de munca, care determina interdicția prevăzuta de art. 247 din C. Muncii.
In consecința, in situația existentei unor contracte care stabilesc drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, datorita celor doua principii, angajatorul are obligația sa aplice clauzele contractuale obligatorii mai favorabile.
Prin urmare in mod temeinic a reținut instanța ca angajatorul trebuia sa aplice, in mod direct, clauzele mai favorabile din contractul colectiv la nivel de ramura, ca fiind mai favorabile decât cele la nivel de unitate.
Din acesta perspectiva, Curtea retine considerentele deciziei nr. 511/2006 a Curții Constituționale potrivit cu care: „ Curtea a reținut că dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare, părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare.”
În ceea ce privește critica legată de depășirea bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate prin hotărâri de guvern, Curtea o apreciază ca nefondată. Câtă vreme partenerii sociali au negociat dreptul salariaților, alcătuirea bugetelor de venituri și cheltuieli trebuia să aibă în vedere drepturile astfel negociate. Neasigurarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale negociate nu poate constitui un motiv de stingere a drepturilor salariaților, în condițiile în care clauzele contractuale erau în vigoare și nu au fost anulate.
Nefondată este și critica privind obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale aferente diferențelor de drepturi salariale solicitate, prin prisma art. 253 din Codul muncii angajatorul fiind obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului.
Cât privește prejudiciul suferit de reclamant prin neplata salariului, acesta trebuie acoperit integral, în practica C.E.D.O. cu privire la aplicarea dispozițiilor art.41 din Convenție, stabilindu-se că reparația trebuie să fie echitabilă și să acopere daunele materiale suferite ca urmare a ingerinței produse (vezi cauza Tarik împotriva României - hotărârea din 7 februarie 2008 și cauza Ș. împotriva României
În raport de considerentele expuse, Curtea în temeiul disp. art. 480 alin.1 Cod proc. civilă, va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta . BUCUREȘTI PRIN . SECȚIA C. cu sediul în C., ..14A, jud.D., împotriva sentinței civile nr.6203/03.10.2013, pronunțată de Tribunalul D. – Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimat I. V. domiciliat în C., ., ..1, ..
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 31 Ianuarie 2014.
Președinte, M. L. | Judecător, I. M. | |
Grefier, G. D. L. |
Red.jud.I.M.
2ex/G.L.
J.F.G.S.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Hotărâre din... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
