Acţiune în constatare. Decizia nr. 3916/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3916/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 21-09-2015 în dosarul nr. 276/63/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 3916
Ședința publică de la 21 septembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE- C. R.
Judecător- S. P.
Grefier- F. I.
***
Pe rol, fiind soluționarea apelului declarat de reclamantul S. E., domiciliat în C., ..26, blocF8, ., județul D., împotriva sentinței civile nr.2505 din 28 mai 2015, pronunțată de Tribunalul D.- Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă . sediul în C., ..80, județul D., având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, s-a prezentat apelantul reclamant S. E., fiind lipsă intimata pârâtă ..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefier, care a învederat că apelul a fost declarat și motivat în termenul legal, iar prin cererea formulată în scris și depusă la dosar, prin serviciul arhivă, apelantul reclamant a solicitat acordarea unui nou termen de judecată, întrucât apărătorul ales nu se poate prezenta având de susținut o altă cauză la Înalta Curte de Casație și Justiție, după care:
Instanța, consideră că nu se impune amânarea cauzei, și constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat și excepții de invocat, în baza art. 392 Cod procedură civilă, raportat la art. 216 Cod procedură civilă și art. 482 Cod procedură civilă, a acordat cuvântul asupra apelului.
Având cuvântul, apelantul reclamant a solicitat admiterea apelului, conform motivelor arătate în scris.
CURTEA:
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2505 din 28 mai 2015, pronunțată de Tribunalul D., s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune.
S-a respins acțiunea formulată de reclamantul S. E., cu domiciliul in C., ..26, ., ., ca prescrisa, în contradictoriu cu pârâta . sediul în C., ..80, jud D..
Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a constatat următoarele:
La termenul din data de 28 mai 2015, instanța a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Analizand cu prioritate aceasta exceptie, potrivit dispozitiilor art. 248 C., Tribunalul a reținut urmatoarele:
Dispozițiile referitoare la prescripție au caracter imperativ și drept urmare pot fi invocate oricând, de oricine și în orice stadiu procesual al judecății, aceeași concluzie reieșind si din Decizia in interesul legii nr. 1/2014, care a statuat ca " În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011."
Așadar, prescripția extinctivă reprezintă stingerea, după caz, fie a acelei componente a dreptului la acțiune care este posibilitatea titularului dreptului de creanță de a obține obligarea subiectului pasiv la executarea obligației corelative sau la recunoașterea dreptului subiectiv contestat, fie a însuși dreptului principal, datorită nesesizării organului de jurisdicție în termenul prevăzut de lege.
Prin urmare, prescripția extinctiva reprezintă practic o sancțiune îndreptată împotriva pasivității titularului dreptului.
Tribunalul a constatat ca, în cauza dedusă judecății nu se poate reține că obiectul acțiunii este imprescriptibil, cum s-a susținut, întrucât nu se referă la constatarea existenței sau inexistenței unui drept conform art.35 NCPC, ci la constatarea unei stări de fapt rezultate din derularea raporturilor juridice de muncă, care au consecințe patrimoniale și deci, eventualele acțiuni rezultate din acestea sunt prescriptibile, în condițiile legii.
D. urmare, salariatul nemulțumit de neîncadrarea în grupa de muncă avea dreptul de a se adresa instanței de judecată, potrivit legii în termenul general de prescripție de 3 ani reglementat de art.268 alin.2 din codul muncii rap.la art.3 și 7 din Decretul nr.167/1958, calculat de la data la care a luat cunoștință de neînscrierea grupei, aceasta fiind acțiunea în realizare pusă la îndemâna sa de legiuitor în scopul valorificării dreptului pretins.
S-a reținut ca, in materia dedusa judecății, termenele de sesizare a instanței sunt prevăzute în acte normative speciale, aceste termene derogând de la dreptul comun in materie (in măsura in care nu sunt identice).
Astfel, articolul 268 din Legea nr. 53/2003 C o d u l m u n c i i, prevede ca:
"(1) Cererile in vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate:
a) in termen de 30 de zile calendaristice de la data in care a fost comunicata decizia unilaterala a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de munca;
b) in termen de 30 de zile calendaristice de la data in care s-a comunicat decizia de sancționare disciplinara;
c) in termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, in situația in care obiectul conflictului individual de munca consta in plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum si in cazul răspunderii patrimoniale a salariaților fata de angajator;
d) pe toata durata existentei contractului, in cazul in care se solicita constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia; e) in termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, in cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia.
(2) În toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului."
Tribunalul a constatat ca in speță, acțiunea formulata de către reclamant se încadrează in dispozițiile prev. de art. 268 al. 2 din C o d u l m u n c i i, in conformitate cu care termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului.
Dispoziția legala sus-menționata este clara si lipsita de echivoc - "in toate situatiile", iar exprimarea legiuitorului referitoare la termenul de prescripție in cazul cererilor formulate in vederea soluționării unui conflict de munca, ce se încadrează in alin. 2 al art. 283 din C o d u l m u n c i i, nu lasă loc nici unei interpretări sub aspectul duratei acestui termen.
Având in vedere dispozițiile speciale referitoare la termenele in care pot fi formulate cererile in vederea soluționării unui conflict de munca, prevăzute de art. 268 din C o d u l m u n c i i, nu se poate aprecia ca acțiunea introductiva ar fi imprescriptibila din punct de vedere extinctiv, așa cum s-a susținut de către reclamant.
Pe de altă parte, s-a reținut ca, spre deosebire de dreptul comun, în legislația muncii, care are un caracter special și derogator, sunt stabilite termene scurte de exercitare a termenelor de sesizare și de soluționare a diferitelor conflicte de muncă sau drepturi, cuprinse între 30 zile și maxim 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, imprescriptibilitatea fiind contrară principiilor generale care guvernează jurisdicția muncii, pentru protecția adecvată și în timp util a drepturilor părților din raporturile juridice de muncă, în scopul clarificării urgente a situațiilor conflictuale dintre aceștia.
Așadar, in conformitate cu disp. art. 283 alin. 2 din C o d u l m u n c i i, termenul de prescripție este de 3 ani si începe sa curgă de la data nașterii dreptului.
In ceea ce privește data nașterii dreptului, Tribunalul a constatat ca in speța, data nașterii dreptului la acțiune îl reprezintă momentul in care persoana interesata a cunoscut/ar fi trebuit sa cunoască, cu un minim de diligenta, neînscrierea in carnetul de munca a grupei solicitate.
În speța de față, reclamantul, in perioada dedusa judecății, a fost angajatul unității parate in funcțiile de strungar și ascuțitor, astfel cum a rezultat in mențiunile efectuate in carnetul de munca, precum si din recunoașterea paratei prin întâmpinare.
Începând cu data de 29.07.2002, reclamantului i-a încetat contractul individual de munca urmare a emiterii deciziei de pensie invaliditate nr.1-_/2002.
S-a constatat, astfel ca, de la aceasta data, reclamantul a cunoscut faptul ca nu i s-a acordat beneficiul grupei a doua, in carnetul de munca existând mențiuni în acest sens doar pentru perioada 01.10._01 .
Așadar, având în vedere aceasta dată ( 29.07.2002), precum si cea a introducerii acțiunii – 14.01.2015, este evident ca nu s-a respectat termenul de 3 ani prevăzut de art. 268 alin.2 Codul Muncii.
Așa fiind, constatând ca termenul de prescripție era împlinit la data promovării acțiunii, 26.11.2014, Tribunalul a admis excepția invocata din oficiu si a respins acțiunea.
Se va avea in vedere si faptul ca, in practica recenta a Curtii de Apel C. a fost îmbrățișată aceeași soluție, prin Decizia nr. 1038/26.02.2015, pronunțata in dosar_, instanța de control judiciar reținând următoarele:
" Astfel, cauza de față se încadrează în categoria conflictelor de muncă, definite la art. 266 din Codul muncii, potrivit cărora „jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”.
Raportul juridic pe care se bazează cererea reclamantei formulată împotriva fostului angajator este, în mod evident, un raport juridic de muncă, el vizează executarea unui contract individual de muncă, deoarece încadrarea unei activități, unei funcții sau unui loc de muncă în grupe de muncă nu putea avea loc niciodată în afara unui raport juridic de muncă.
Rezultă de aici că în cauza de față sunt aplicabile dispozițiile speciale privind jurisdicția muncii, care se aplică cu prioritate față de regulile generale din dreptul civil.
În acest sens sunt dispozițiile art. 278 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora „dispozițiile prezentului cod (Codul muncii – nn.) se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile”.
În raport de aceste dispoziții, Curtea a constatat că ,în ceea ce privește termenele de prescripție, Codul muncii conține dispoziții derogatorii de la dreptul comun, reglementând termene speciale în care în care pot fi promovate acțiunile în justiție ,termene prevăzute de art.268 Codul muncii, republicat.
Din examinarea dispozițiilor art. 268 din Codul muncii, rezultă că legiuitorul a instituit termene de prescripție speciale pentru anumite categorii de acțiuni care se încadrează în categoria conflictelor de muncă, enumerate la alin. 1 al art. 268.
Pentru faptul că acțiunea promovată în cauză nu se încadrează în cele enumerate limitativ de alin. 1 al art. 268 ,devin incidente dispozițiile din alin.2 care stabilesc regula generală cu privire la prescripția în materia conflictelor de muncă aceea că în toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului.
Prin urmare, legiuitorul a stabilit faptul că în materia jurisdicției muncii nu există cereri imprescriptibile.
Rațiunea instituirii termenelor pentru promovarea acțiunilor în cazul raporturilor de muncă este restabilirea în termen rezonabil a drepturilor încălcate și stabilirea raporturilor juridice."
Tribunalul a reținut, in plus, ca aplicarea normelor de drept generale in detrimentul celor speciale presupune o greșita aplicare a legii.
Este de principiu că legea generală se aplică în orice materie și în toate cazurile, mai puțin în acelea în care legiuitorul stabilește un regim special și derogatoriu, instituind în anumite materii reglementări speciale, care sunt prioritare față de norma de drept comun, ce în astfel de situații se aplică numai unde legea specială nu dispune.
Caracterul prioritar al normei speciale decurge din însăși finalitatea adoptării ei, dovedind voința legiuitorului de a deroga de la legea de drept comun, prin prevederi de strictă interpretare și aplicare.
Legea generală poate să modifice sau să înlăture incidența legii speciale numai când cuprinde prevederi exprese în acest sens (in acest sens fiind o decizie din 05.06.2008 a Curții de Apel C.), textele dreptului comun invocate in speța necuprinzând astfel de prevederi.
Sub același aspect, teoria si practica judiciara au statuat, in mod unitar, ca hotărârea este data cu încălcarea si aplicarea greșită a normelor de drept material in situația in care se extinde aplicarea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplica ori restrângerea nejustificata a aplicării prevederilor acesteia.
Prof. G. B., in cea mai recenta lucrare a sa, " D. Procesual Civil" – Ed. Hamangiu, 2015, precizează ca o asemenea situație se întâlnește in cazul in care se face aplicarea normelor de drept comun in cazul in care exista o norma speciala, derogatorie de la dreptul comun (pagina 645).
Așa fiind, Tribunalul a constatat ca acțiunea este formulata cu încălcarea termenului prevăzut de art. 268 alin.2 C., astfel ca a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune si a respins acțiunea ca atare.
Opinia asistenților judiciari a fost conformă cu lucrările si considerentele hotărârii.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul S. E. ,criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Solicită să se constate, că hotărârea primei instanțe este nelegală deoarece acțiunile în constatare sunt imprescriptibile, caracter ce decurge din aceea că dreptul material la acțiune este imprescriptibil, în timp ce dreptul la acțiune în sens procesual este imprescriptibil.
În cuprinsul motivării soluției date, prima instanță folosind sintagma” prescrierea dreptului material la acțiune” rezultă că a făcut o greșită calificare juridică a acțiunii care nu este o acțiune în realizare de drepturi, ci are natura juridică de acțiune în constatarea existenței unui drept, respectiv a drepturilor corelative desfășurării activității în condițiile corespunzătoare grupei a II a de muncă.
Prin acțiunea formulată nu s-a solicitat obligarea la plata vreunei contraprestării pentru desfășurarea activității în condițiile grupei a II a de muncă, nu este o constituire de drepturi, deoarece dreptul în sine este recunoscut prin dispozițiile exprese ale actelor normative aplicabile(Ordinul nr.50/1990 și celelalte acte normative prin care a fost completat și modificat), ci este în realitate o acțiune în constatarea existenței acestor drepturi.
Intimata pârâtă, deși legal citată, nu a formulat întâmpinare.
Apelul declarat de reclamant, se privește a fi fondat și se va admite avându-se în vedere următoarele considerente:
Astfel, hotărârea primei instanțe este nelegală fiind rezultatul unei greșite calificări a naturii juridice a acțiunii promovată de reclamant.
În acest sens încălcând un principiu fundamental al procesului civil român, respectiv principiul disponibilității părților, reglementat în Noul Cod de procedură civilă, în art.9, referitor la dreptul de dispoziție al părților, Tribunalul D. a schimbat calificarea juridică a cererii formulată de către reclamant, dintr-o acțiune în constatare, într-una în realizare.
În acest sens, dispozițiile arătate(art.9 alin.2 din N.C.P.C.) stipulează faptul că –
„ obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților”.
În stabilirea naturii juridice a acțiune deduse judecății, prima instanță a invocat dispozițiile art.22 alin.4 din NCPC, care stipulează faptul că – „judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă”.
Se constată că Tribunalul D. a invocat, din oficiu, la termenul din 28 mai 2015, excepția dreptului material la acțiune, însă legat de această excepție, și –a încălcat obligația prevăzută în partea finală a aliniatului 4 a art.22 din NCPC, în sensul că nu a pus în discuția părților calificarea juridică exactă a cererii formulată de reclamant, câtă vreme a recalificat în considerentele hotărârii pronunțate acțiunea în constatare cu care a fost investită de către reclamant, ca fiind una în realizare de drepturi.
În condițiile în care instanța tocmai în vederea recalificării juridice a acțiunii, a invocat, din oficiu, excepția prescripției dreptului material la acțiune, avea obligația să pună în discuția părților și recalificarea juridică a acțiunii.
Un al doilea aspect, se referă la faptul că dispozițiile art.22 alin.4 din NCPC se aplică în situația în care cererea promovată de reclamant nu este încadrată în drept, este neclară și caracterizată prin lipsa considerentelor de ordin juridic pe care se întemeiată, iar instanța dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, în funcție de scopul urmărit de reclamant și nu de sensul literar al termenilor folosiți de acesta.
Acest lucru nu și în situația în care cererea introductivă de instanță este întemeiată în drept și este calificată din punct de vedere juridic.
Or, în speță reclamantul și-a întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile art.35 din NCPC, care reglementează regimul juridic al unei acțiuni în constatare, dispoziție potrivit căreia –„ cel care are interes poată să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept”.
Sub acest aspect, așa cum s-a arătat mai sus, prin încălcarea dreptului de dispoziție al părților, potrivit căruia judecătorul trebuie să se pronunțe asupra obiectului dedus judecății, limitele procesului fiind stabilite prin cererile și apărările părților, Tribunalul D. a schimbat natura juridică a acțiunii deduse judecății, recalificând în mod greșit, acțiunea în constatare cu care a fost investită cu o acțiune în realizare.
Constatând acest fapt, Curtea reține că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost invocată, din oficiu, în mod eronat, de către prima instanță, opinia asistenților judiciari, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune fiind cea legală și corectă.
În acest sens nici dreptul muncii și nici dreptul securității sociale, ca ramuri de drept autonomă, nu cuprind reglementări de principiu în materia prescripției extinctive, ci câteva dispoziții singulare referitoare la câteva termene speciale de prescripție extinctivă, precum și la unele aspecte legale de cursul prescripției extinctive.
De asemenea, dispozițiile art.278 alin.1 din Codul muncii, arată că prevederile acestui Cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile.
Cum în Codul muncii nu se găsesc dispoziții de principiu referitoare la prescripția acțiunilor derivând din contractul individual de muncă sau din contractul colectiv de muncă, după caz, prevederile Codului muncii referitoare la prescripția extinctivă se întregesc cu cele cuprinse în Decretul nr.167/1958 și în Codul civil.
Fiind vorba de o acțiune în constatare formulată de către reclamant, aceasta are un caracter imprescriptibil, soluție adoptată sub imperiul legii vechi atât de jurisprudență cât și de doctrină, imprescriptibilitatea acțiunii în constatare decurgând din imprescriptibilitatea dreptului la acțiune în sens procesul - dreptul de a sesiza sau intenta acțiunea în justiție -, întru-cât cu ajutorul lor nu se valorifică nicio pretenție împotriva cuiva, ci se solicită numai ca instanța să constate existența unui drept subiectiv civil al reclamantului împotriva pârâtului sau, după caz, inexistența unei drept subiectiv al pârâtului împotriva sa. Or, existența sau inexistența unui drept ar putea, în principiu, să fie constatate oricând.
În același timp imprescriptibilitatea acțiunilor în constatare se întemeiază și pe faptul că dreptul subiectiv nu se stinge în întregul lui prin efectul prescripției extinctive și, dacă dreptul există, oricând se poate constata existența lui, iar dacă nu există, la fel se poate solicita să se stabilească oricând acest fapt cu putere de lucru judecat.
Prin urmare se poate constata existența sau inexistența unui drept întrucât dreptul subiectiv există sau nu există ca atare, iar legea nu dă dreptul la o acțiune în realizare.
De asemenea, Noul Cod Civil, în dispozițiile art.2502 alin.2 pct.2 consacră imprescriptibilitatea acțiunii în constatarea existenței sau inexistenței unui drept precizând faptul că – „ în afara cazurilor prevăzute la aliniatul 1, sunt imprescriptibile, drepturile privitoare la: acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței uni drept”.
În consecință, se va reține faptul că cererea promovată de reclamant are natura juridică a unei acțiuni în constatarea existenței unui drept, respectiv a drepturilor corelative desfășurării activității în condiții corespunzătoare grupei I de muncă.
În același timp, prima instanță și –a întemeiat caracterul prescriptibil al cererii promovate de reclamant pe dispozițiile art.268 alin.2 din Codul muncii, potrivit cărora – „ în toate situațiile altele decât cele prevăzute la aliniatul 1, termenul de prescripție este de 3 ani de la nașterii dreptului.
Acest text însă, ca și întregul articol 268 din Legea 53/2003 (Codul muncii) ce reglementează termenele în care pot fi soluționate cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă, este aplicabil numai acțiunilor în realizare, nu și în cazul acțiunilor în constatare, care sunt imprescriptibile atât sub imperiul legii vechi, conform doctrinei și jurisprudenței, cât și sub imperiul legii noi unde caracterul imprescriptibil al unei asemenea acțiuni este stabilit expres prin dispozițiile art.2502 din Noul Cod civil.
Prin urmare, Curtea constată că, în mod greșit prima instanță a soluționat cererea formulată de reclamant, pe excepție, reținând în mod eronat excepția dreptului material la acțiune, astfel încât se impune soluționarea acțiunii, pe fondul cauzei.
În consecință, față de cele arătate și în raport de dispoz. art.480 alin.2 și 3 Cod pr.civ, apelul declarat de reclamantul S. E., se privește ca fiind întemeiat și se va admite, se va anula sentința civilă nr.2505 din 28 mai 2015 și se va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, respectiv Tribunalului D., în condițiile în care prin motivele de apel reclamantul a solicitat expres trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de reclamantul S. E., domiciliat în C., ..26, blocF8, ., județul D., împotriva sentinței civile nr.2505 din 28 mai 2015, pronunțată de Tribunalul D.- Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă . sediul în C., ..80, județul D., având ca obiect acțiune în constatare.
Anulează sentința civilă nr.2505 din 28 mai 2015 și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul D..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 21 septembrie 2015.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,
C. R. S. P.
Grefier,
F. I.
Red.jud.S.P.
22.09.2015
Tehn.F.I./3ex/
Jud.fond.R.H.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 2274/2015. Curtea de Apel... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
