Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 691/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 691/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 06-02-2015 în dosarul nr. 1784/104/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 691
Ședința publică de la 06 Februarie 2015
Completul constituit din:
Președinte: M. M.
Judecător: S. A. C.
Grefier: A. Golașu
Pe rol, judecarea apelului declarat de reclamantul S. L. Învățământ Zona Caracal pentru membru de sindicat R. M., cu sediul în Caracal, .. 13, jud. O., împotriva sentinței civile nr. 1096/08.09.2014, pronunțată de Tribunalul O. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Grădinița cu P. Prelungit nr. 4 Caracal, cu sediul în Caracal, .. 9, jud. O., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează următoarele:
- acest termen de judecată a fost acordat în vederea soluționării cererii de apel, aceasta fiind declarată și motivată în termen legal,
- prin serviciul registratură apelantul-reclamant a depus cererea de sesizare a Curții Constituționale privind dezlegarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. 1, 2, 6, art. 2 alin. 1 și 2, art. 6, precum și a anexelor nr. 2 și 3b ale Legii nr. 63/2011 în raport de art. 1 alin. 5 din Constituția României,
- în cauză se cere și judecarea potrivit art. 223 Cod proc. civ.
Curtea ia act că cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost dezlegată prin încheierea de ședință din data de 23.01.2015. După care, nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, în baza art. 482 raportat la 244 și 394 Noul Cod de proc.civ., constată încheiată cercetarea judecătorească și, având în vedere că se cere judecarea în lipsa părților, apreciază pricina în stare de judecată și o reține spre soluționare
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Tribunalul O. – Secția I.Civilă prin sentința civilă nr. 1096 din 08.09.2014 a respins acțiunea formulată de reclamantul S. L. Învățământ Zona Caracal, în numele membrilor de sindicat R. M., C. L., Ș. L., P. F., C. R., T. M., în contradictoriu cu pârâta Grădinița cu P. Prelungit Nr. 4 Caracal, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut următoarele:
Reclamanții își desfășoară activitatea în calitate de cadre didactice, respectiv personal didactic și didactic auxiliar, în cadrul pârâtei Grădinița cu P. Prelungit Nr. 4 Caracal, și sunt beneficiarii unor hotărâri judecătorești succesive prin care angajatorul este obligat ca să îi reîncadreze conform legilor de salarizare unitară, 330/2009 și 285/2010 luându-se în considerare la stabilirea salariului de bază dispozițiile legii 221/2008, statuând că această reîncadrare este valabilă până la data de 13.05.2011, data intrării în vigoare a legii 63/2011.
Potrivit dispozițiilor art.1 alin.1 din legea 63/2011 „ Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la 31 decembrie 2011, personalul didactic și didactic auxiliar din învățământ beneficiază de drepturile de natură salarială stabilite în conformitate cu anexele la prezenta lege.
(2) Cuantumul brut al salariilor de încadrare pentru personalul didactic și didactic auxiliar din învățământ este cel prevăzut în anexele nr. 1, 2, 3a și 3b, după caz”.
Observând metodologia de calcul a salariilor din învățământul preuniversitar instanța constată că legiuitorul a reglementat componentele salariului brut al personalului didactic ca fiind: salariul de bază, la care se adaugă sporurile, indemnizațiile, precum și alte drepturi salariale prevăzute de lege.
La rândul său salariul de bază este format din: salariul de încadrare al funcției didactice prevăzut în anexele nr. 1 și 2 la lege, în care este inclus sporul de stabilitate numai pentru tranșele de vechime în învățământ de peste 10 ani, precum și sporul de suprasolicitare neuropsihică existent la toate tranșele de vechime în învățământ; indemnizația de conducere, astfel cum este reglementată în anexa nr. 4 la lege; indemnizația pentru învățământ special; gradația de merit, astfel cum este reglementată prin art. 92, 264 și 311 din Legea educației naționale nr. 1/2011; indemnizația pentru personalul didactic care îndeplinește activitatea de diriginte, pentru învățători, educatoare, institutori și profesor pentru învățământul preșcolar și primar.
Pe lângă salariul de bază definit potrivit alin. (2), se acordă, după caz, indemnizația de zone izolate, spor de practică pedagogică, spor de predare simultană, compensații tranzitorii, spor pentru condiții periculoase sau vătămătoare, spor de vechime în muncă.
Prin dispozițiile art.3 lit.A pct.1 ale aceluiași act normativ se reglementează și modalitatea de stabilire a salariul de încadrare al funcției didactice prevăzut în anexele nr.1 și 2 la lege după cum urmează: pentru personalul didactic încadrat la tranșele de vechime în învățământ de până la 10 ani, salariile de încadrare prevăzute în anexele nr. 1 și 2 la lege conțin numai sporul pentru suprasolicitare neuropsihică; pentru personalul didactic încadrat la tranșele de vechime în învățământ de peste 10 ani, care îndeplinește condiția de vechime efectivă neîntreruptă în învățământ de peste 10 ani, salariul de încadrare prevăzut în anexele nr. 1 și 2 la lege include pe lângă sporul pentru suprasolicitare neuropsihică și sporul de stabilitate.
Din cele mai sus expuse se poate reține că la stabilirea salariului de bază brut începând cu data de 13.05.2011, data intrării în vigoare a legii 63/2011, legiuitorul nu a mai utilizat ca si criteriu salariul de bază brut din anii anteriori, prevăzut prin actele normative anterioare care au reglementat modalitatea de stabilire a salariilor personalului bugetar și în care se regăsește și majorarea salarială instituită prin legea 221/2008, ci a stabilit în concret componentele acestuia și modalitatea de calcul.
De altfel observând anexele 1și 2 la legea la legea 63/2011, instanța constată că legiuitorul a stabilit cuantumul salariilor de încadrare sub forma unor sume determinate, care se încadrează între un minim și maxim, diferențiate în funcție de vechime, salariul de încadrare alcătuind alături de diferite sporuri, și/sau alte sume, salariul de bază astfel cum este definit prin dispozițiile legale mai sus precizate.
Tribunalul a mai constatat din expunerea de motive a legii 63/2011 că prin aceasta s-a urmărit în esență stabilirea drepturilor de natură salarială cuvenite personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ începând cu data intrării în vigoare a acestei legi și până la 31 decembrie 2011, soluție de natură să permită unificarea salarizării unei categorii socio-profesionale într-un context specific acestei categorii, de natură a contracara efectele negative arătate chiar în expunerea de motive a legii, salariații care ocupă funcții identice în cadrul unităților de învățământ de stat fiind remunerați diferit, deși în cadrul acestor unități se desfășoară aceleași activități didactice.
Prin același act normativ au mai fost abrogate orice alte dispoziții contrare cu privire la stabilirea salariilor și a celorlalte drepturi de natură salarială, în anul 2011, pentru categoria profesională vizată (art. 6 din lege).
Mai mult decât atât Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor legale respective constatând constituționalitatea acestora, spre exemplu prin Decizia nr. 575 din 4 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 26 mai 2011, Decizia nr. 130 din 16 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 3 mai 2012, și Decizia nr. 642 din 14 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 18 iulie 2012. Curtea a constatat că, în materia salarizării personalului didactic și didactic auxiliar, a existat o situație juridică specifică, determinată de succesiunea a numeroase acte normative cu acest obiect de reglementare și de practica judiciară neunitară, care a condus la un sistem de salarizare neunitar.
Raportat la critica de neconstituționalitate cu privire la încălcarea normelor constituționale și convenționale privind proprietatea privată, formulată din perspectiva unei restrângeri a dreptului la salariu, considerat un "bun", din perspectiva art.1 din, Protocolul adițional nr.1 la CEDO, aspect invocat și în motivarea acțiunii de față, Curtea, în acord cu jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, a subliniat distincția dintre dreptul persoanei de a continua să primească, în viitor, un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul cuvenit pentru perioada în care munca a fost prestată făcându-se trimitere la Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 19 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, paragraful 94.
Curtea a reținut, în esență, că legea supusă controlului de constituționalitate stabilește drepturile salariale ale cadrelor didactice de la data intrării sale în vigoare și până la finele anului 2011, așadar pentru viitor, fără a afecta în nici un mod drepturile salariale dobândite pentru perioada anterioară intrării sale în vigoare. Ca urmare, prevederile sale nu stabilesc o ingerință de tipul privării de proprietate.
Cât privește salariul care urmează a fi plătit în viitor, Curtea a constatat că este dreptul autorității legiuitoare de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat.
În această privință, motivarea a avut la bază cele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului respectiv că statul este cel în măsură să stabilească ce sume trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de sume prin modificări legislative corespunzătoare (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23).
S-a avut în vedere și faptul că, printr-o jurisprudență constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul salarizării (spre exemplu, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, și Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57).
Așa cum, în mod constant, a stipulat Curtea Constituțională, caracterul obligatoriu al deciziilor sale se extinde și asupra considerentelor, astfel încât acestea devin obligatorii pentru cei ce procedează la interpretarea și aplicarea respectivului articol de lege sau act normativ. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât considerentele, cât și soluțiile deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză. În acest context se impune interpretarea dată de Curte referitor la faptul că actul normativ emis în anul 2011 pentru salarizarea personalului didactic și didactic auxiliar și anume legea 63/2011, constituie o modalitate de salarizare nouă a acestei categorii de personal în cadrul raportului juridic cu angajatorul, astfel încât salariul nu mai poate fi acordat în forma anterioară prevăzută de Legea-cadru nr. 285/2010.
Prin fiecare din deciziile susmenționate Curtea Constituțională a analizat constituționalitatea legii 63/2011 prin prisma respectării art. 16, art.41, art.47, art.53 și art. 135 din Constituția României.
Dreptul de a pretinde acordarea unor drepturi salariale sub forma stabilirii unui salariu de bază raportat la dispozițiile legii 221/2008 s-a stins odată cu abrogarea Legii-cadru nr. 330/2009 și a dispozițiilor contrare legii 63/2011 din legea 285/2010 pentru această categorie de personal, fiind înlocuit cu o nouă modalitate de stabilire a salariilor, prevăzută de legea nouă și anexele la aceasta.
În ceea ce privește salarizarea aceleiași categorii de personal în cursul anului 2012 s-a reținut incidența dispozițiilor legii 283/2011 potrivit cărora art.1 al: (3) În anul 2012, cuantumul brut al salariilor de încadrare, al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare aferent personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ, în conformitate cu prevederile Legii nr. 63/2011 privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ, se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2011, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții; al. (4) Începând cu luna ianuarie 2012, în ceea ce privește salarizarea personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ, se aplică prevederile Legii nr. 63/2011 și al. (5) În anul 2012, prevederile art. 12 din anexa nr. II, cap. I lit. B - Reglementări specifice personalului didactic din învățământ, la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, nu se aplică.
Salarizarea personalului din învățământ pentru anul 2013 s-a stabilit tot în temeiul legi 63/2011, aspect care rezultă din prevederile art. 2 din OUG 84/2012, și prin care se face trimitere la dispozițiile legii 283/2011, ce urmează să se aplice în mod corespunzător și în anul 2013, dispoziții legale care au fost mai sus precizate.
Pentru anul 2014 salarizarea personalului didactic intrat în sfera de aplicare a dispozițiilor art.1 alin 3 și 4 din OUG 103/2013 potrivit cu care „În anul 2014, cuantumul brut al salariilor de încadrare, al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare aferent personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ, stabilit în conformitate cu prevederile Legii nr. 63/2011 privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ, se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2013, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții, iar în ceea ce privește salarizarea personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ, se aplică prevederile Legii nr. 63/2011.
În lumina celor mai sus expuse se constată că nu există nici un temei legal în baza căruia pentru perioada 13.05._14 la încadrarea reclamanților conform legii 63/2011 să se țină cont de prevederile legii 221/2008.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul S. L. Învățământ Zona Caracal în numele membrilor de sindicat, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivare se arată că instanța de fond a eludat și faptul că adoptarea Legii nr. 63/2011 încalcă și prevederile art. 162 alin. (3) din Codul muncii. Potrivit art. 162 alin. (3) din Codul muncii, „sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative". Ori, organizațiile sindicale reprezentative nu au fost consultate, legea fiind adoptată prin răspundere guvernamentală.
În consecință, angajatorul avea obligația să își îndeplinească prevederile contractuale și legale adoptate cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative de a plăti salariul reclamanților așa cum a fost majorat prin OUG nr. 15/2008 aprobată prin Legea nr. 221/2008.
Neplata salariului stabilit prin lege, potrivit art. 162 alin. (3) din Codul muticii, constituie o încălcare a contractului individual de muncă intervenit între angajator și salariat; contract individual de muncă încheiat, ca regulă, la începutul anului școlar (01 septembrie), cu obligație de respectare de ambele părți până la sfârșitul anului școlar (31 august a anului următor). Acest lucru atrage incidența dispozițiilor art. 253 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cu care angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să-l despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului in timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
In concluzie, solicită admiterea apelului, casarea sentinței instanței de fond și, în rejudecare conform prevederilor art. 4, art. 5 și art. 6 alin. (6) NCC, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
Intimata pârâtă nu a formulat întâmpinare.
Prin Încheierea din 23.01.2015, Curtea s-a pronunțat asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate în sensul că s-a admis cererea formulată de apelantul-reclamant.
S-a dispus sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. 1, 2 și 6, art. 2 alin. 1 și 2, art. 6 din Legea 63/2011.
S-a acordat termen pentru judecata în fond a cauzei la data de 06.02.2015, cu citarea părților.
Examinând sentința criticată prin prisma criticilor aduse și a dispozițiilor legale incidente, Curtea îl apreciază a fi nefondat, urmând a-l respinge ca atare pentru următoarele considerente:
Cuantumul salariului din decembrie 2009 a avut influență asupra drepturilor salariale ale personalului din învățământ numai în perioada 01.01._11, perioadă în care salariile personalului din învățământ s-au calculat în conformitate cu Legea nr. 330/2009, respectiv Legea nr. 285/2011.
Instanța de fond a reținut în mod corect faptul că începând cu data de 13.05.2011 a intrat în vigoare Legea nr. 63/2011, care a reglementat un alt sistem de salarizare pentru personalul didactic și didactic auxiliar din învățământ.
Potrivit art. 1 alin. 1 din această lege „Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la 31 decembrie 2011, personalul didactic și didactic auxiliar din învățământ beneficiază de drepturile de natură salarială stabilite în conformitate cu anexele la prezenta lege”.
În același timp prin art. 6 din acest act normativ s-a prevăzut că orice alte dispoziții contrare cu privire la stabilirea salariilor și a celorlalte drepturi de natură salarială se abrogă
În aceste condiții, susținerea recurentei reclamante în sensul că drepturile salariale calculate cu aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2008 i s-ar cuveni și după data de 13.05.2011 este nefondată, întrucât în acest mod se solicită aplicarea ultraactivă a legii vechii pentru o perioadă ulterioară datei ieșirii ei din vigoare, ceea ce este inadmisibil, deoarece legea civilă se aplică numai pentru viitor, nu și pentru trecut.
În ceea ce privește decizia nr. 11/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prima instanță a reținut corect că nu are aplicabilitate în cauză, întrucât această decizie nu are în vedere perioada ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 63/2011 și nici nu interpretează dispozițiile acestei legi, ci ale celor anterioare.
Curtea constată de asemenea că nici dispozițiile Legii 118/2010 și considerentele Deciziei nr. 872/2010 a Curții Constituționale nu au relevanță în cauza de față, așa cum corect a reținut și instanța de fond, deoarece acestea nu vizează modalitatea de calcul a salariului, ci au în vedere aplicarea unei politici de reducere a cheltuielilor bugetare, prin reducerea temporară a salariilor în sistemul bugetar.
Jurisprudența CEDO invocată de apelant nu are aplicabilitate în speța de față, deoarece așa cum s-a arătat anterior, câtă vreme nu există dispoziție legală care să prevadă drepturile solicitate de reclamant și pentru perioada ulterioară datei de 13.05.2011, salarizarea acestuia s-a făcut corect în conformitate cu prevederile Legii nr. 63/2011.
Nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece apelantul nu deține un „ bun” în sensul Convenției și nu poate pretinde nici cel puțin o „speranță legitimă” cu privire la drepturile salariale solicitate, reîncadrarea salarială fiind făcută cu respectarea legii în vigoare, politica salarială fiind atributul exclusiv al statului.
O altă critică adusă de apelant modului de calcul al salariului în perioada dedusă judecății, vizează încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO.
Mai întâi se va analiza dacă drepturile de natură salarială intră în sfera noțiunii de bun și, prin urmare, beneficiază de protecția asigurată de prevederile alin. 1 al protocolului 1.
Jurisprudența C.E.D.O. în acest domeniu este deosebit de nuanțată, iar din analiza ei rezultă că se face o distincție esențială, de către Curte, între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariu, câștigat pentru o perioada în care munca a fost prestată.
Astfel, în cauza Lelas v/Croația din 20 mai 201, Curtea a statuat că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obținut, ce s-a câștigat în temeiul legii aplicabile până la acel moment, reprezintă un „bun" în sensul art.1 din Protocolul 1, Prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.
Edificatoare în acest sens este și hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, în care reclamanții susțineau că au dreptul la un supliment bănesc, care însă fusese abrogat. Curtea a statuat că pretenția poate fi considerată bun dacă este suficient de determinată și fundamentată legal în dreptul intern ( de exemplu, când există o jurisprudență constantă care să recunoască acel drept, iar nu hotărâri izolate ). Curtea a reținut că reclamanții nu aveau o speranță legitimă de a primi un spor la salariu individual, din moment ce schimbându-se condițiile pentru acordarea lui, dreptul la acel spor a încetat.
In mod similar se statuează și în speța Bahceyaka c/ Turciei din 13 iulie 2006, unde Curtea reiterează faptul că un venit viitor poate fi considerat „bun", numai dacă venitul a fost câștigat sau dacă există un titlu executoriu cu privire la acel venit.
Așa cum rezultă din hotărârile pronunțate, pentru ca dreptul salarial să fie considerat un bun trebuie să îndeplinească toate condițiile prevăzute de Convenție, dat fiind faptul că se protejează dreptul la salariu de către Convenție, iar nu și întinderea lui.
Prin urmare, prin dispozițiile Lg nr. 63/2011, nu s-a adus atingere dreptului la salariu, ci se reglementează un alt mod de calcul al salariului, ceea ce din perspectiva jurisprudenței CEDO analizată nu este o încălcare a Convenției și a art. 1 din Protocol.
In acest sens, jurisprudența C.E.D.O. statuează că statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea constată că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situației în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei (Wieczorek C. Poloniei, hotărârea din 08 decembrie 2009, par. 59 sau Mellaeher C. Austriei, Hotărârea din 19 decembrie 1980, par. 53 ).
Având în vedere că nu este vorba de o privare de proprietate, testul de proporționalitate nu va consta în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate, și se va analiza în concret în ce măsură funcționarul public a fost lipsit în totalitate de salariu ( Kjartan Asmundsson C. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39 ), funcționarul și familia sa au fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistență (Azinas c. Ciprului, par. 44 ) sau măsura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson C. Islandei, par. 39 ).
Ori, în speță, salariatul nu a fost lipsit în totalitate de salariu, nu s-a dovedit nici în ce măsură familia sa ar fi lipsită în totalitate de mijloace de subzistență, iar măsura nu este discriminatorie, pentru că se aplică tuturor salariaților din sectorul respectiv.
Astfel, nu se pot supune comparației salariați din diverse ramuri ale sectorului public, deoarece modul de calcul al salariului nu este identic pentru toți acești salariați. De exemplu, nu toți salariații au beneficiat de majorarea consistentă de salariu acordată de legea nr. 221/2008, astfel cum a fost interpretată de jurisprudență, ci numai cei din învățământ; prin urmare, având în vedere situațiile diverse din practică, în care unii salariați dețineau hotărâri judecătorești care le consfințeau anumite drepturi, iar alții nu beneficiau de aceleași drepturi, a fost necesară intervenția legiuitorului, prin legea nr. 63/2011, care a urmărit consacrarea unui singur sistem de calcul al salariilor din învățământ, aplicabil generalizat la nivelul întregului sector.
În aceste condiții trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie financiară, marjă care este și mai mare atunci când necesitatea intervenției statului rezultă din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
Încălcarea prevederilor convenționale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate fi reținută în prezenta cauză, soluția tribunalului fiind legală pentru motivele arătate anterior. Cauza Gasus versus Olanda este irelevantă întrucât privește o altă materie, respectiv legislația olandeză care îndreptățește autoritățile să urmărească debitele fiscale împotriva bunurilor unei terțe părți; în această cauză, compania reclamantă s-a plâns de faptul că, sechestrându-i-se și vânzându-i-se bunurile sale, deținute de o terță parte ce fusese falimentată, autoritățile olandeze o privaseră de proprietatea sa în scopul de a asigura plata debitelor fiscale datorate de acea terță parte, pentru datoriile căreia reclamanta nu era responsabilă.
Având în vedere circumstanțele concrete ale cauzei și marja mare de apreciere de care se bucură statele în domeniu, se poate conchide că în cauza s-a demonstrat că măsura de recalculare a salariului în temeiul unei alte legi de salarizare, aplicabile fără discriminare personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ nu încalcă condițiile reglementate de art. 1 din Protocolul 1 la Convenție sau de art. 6 din Convenție.
Ultimul motiv de apel ar putea constitui o critică de neconstituționalitate, deoarece nu este rolul instanțelor de judecată de a stabili deficiențele de legiferare ale puterii legiuitoare, instanța având numai rolul de aplica legea.
În privința hotărârilor judecătorești invocate de către apelantul-reclamant ca practică judiciară, Curtea reține, că acestea nu prezintă relevanță juridică în condițiile în care în legislația română precedentul judiciar nu constituie izvor de drept.
În ceea ce privește criticile de neconstituționalitate ale legilor aplicabile speței, acestea vor face obiectul analizei Curții Constituționale, care a fost sesizată prin încheierea pronunțată la termenul anterior, urmând ca, în caz de admitere a unei astfel de excepții să fie sesizată prezenta instanță pentru a se dispune revizuirea acestei decizii.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea apreciază că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii, iar apelul este nefondat, urmând a se respinge ca atare, potrivit art. 480 alin.1 Cod pr. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul S. L. Învățământ Zona Caracal pentru membru de sindicat R. M., cu sediul în Caracal, .. 13, jud. O., împotriva sentinței civile nr. 1096/08.09.2014, pronunțată de Tribunalul O. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Grădinița cu P. Prelungit nr. 4 Caracal, cu sediul în Caracal, .. 9, jud. O., având ca obiect drepturi bănești.
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 06 Februarie 2015.
Președinte, M. M. | Judecător, S. A. C. | |
Grefier, A. Golașu |
Red.jud.S.A.C.
Jud.fond A.C.Tițoiu
Teh.red. A.G./4 ex
Data: 12 02 2015
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 123/2015.... | Acţiune în constatare. Sentința nr. 6804/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
