Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 3788/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3788/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 15-09-2015 în dosarul nr. 713/104/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 3788
Ședința publică de la 15 Septembrie 2015
Completul compus din:
Președinte: - M. C.
Judecător: - P. P.
Grefier: - S. C.
Pe rol, judecarea apelului declarat de reclamantul S. L. ÎNVĂȚĂMÂNT ZONA B., cu sediul în B., ., județul O., în numele membrilor de sindicat H. M., S. P., împotriva sentinței numărul 533 din data de 26 mai 2015, pronunțată de Tribunalul O. – Secția I Civilă în dosarul numărul_, în contradictoriu cu pârâta ȘCOALA G. D. DOBREȚU, cu sediul în ., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care a învederat următoarele:
- apelul apare declarat și motivat în termenul prevăzut de dispozițiile art. 215 din Legea nr. 62/2011;
- intimata pârâtă nu a depus la dosarul cauzei întâmpinare în raport de dispozițiile art. 471 alin. 5 Cod procedură civilă;
- dosarul se află la primul termen de judecată în această etapă procesuală;
- apelantul reclamant S. L. ÎNVĂȚĂMÂNT ZONA B. în numele membrilor de sindicat, prin motivele apel, a solicitat judecarea cauzei în lipsă invocând dispozițiile art. 411 alin. 1 pct. 2 teza finală Cod procedură civilă.
Curtea, luând act de cererea privind judecarea în lipsă potrivit art. 223 alin. 3 Cod de procedură civilă formulată de apelantul reclamant S. L. ÎNVĂȚĂMÂNT ZONA B. numele membrilor de sindicat H. M., S. P., prin motivele apel, și constatând cauza în stare de judecată, a reținut-o spre soluționare, trecând la deliberări.
CURTEA:
Asupra apelului civil de față:
Prin sentința civilă nr. 533 din data de 26 mai 2015, pronunțată de Tribunalul O. – Secția I Civilă în dosarul numărul_, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată din oficiu, în ceea ce privește perioada 1.10._15.
S-a respins ca fiind prescrisă acțiunea formulată de S. L. Învățământ zona B., în numele membrilor de sindicat H. M., în contradictoriu cu pârâta Școala G. „D.”, județul O..
La termenul din 26.05.2015 instanța, din oficiu, a invocat excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune pentru perioada 1.10._11 reținând că cererile având ca obiect soluționarea unui conflict de munca, pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de munca constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Cum în cauză obiectul judecății îl constituie drepturi de natura salarială solicitate de reclamant pentru membrii de sindicat, termenul de prescripție este cel reglementat de dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c) Codul Muncii .
Având în vedere data de 5 martie 2015 la care a fost introdusă acțiunea instanța a constatat că s-a împlinit termenul de prescripție de 3 ani raportat la perioada 1.10._15, menționată de reclamant.
Pentru aceste considerente a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune așa cum a fost invocată și a fost respinsă acțiunea formulată ca fiind prescrisă.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul S. L. ÎNVĂȚĂMÂNT ZONA B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
I. EXCEPȚIE
Instanța de fond și-a depășit atribuțiile invocând din oficiu excepția prescripției pentru perioada 01.10._11 invocând art. 171 alin. (1) din Codul muncii.
Dreptul solicitat de reclamant este, un B., un drept patrimonial, imprescriptibil conform art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, primul judecător al Convenției fiind judecătorul național.
Ca atare, instanța de fond trebuia să se raporteze Ia art. 6 alin. (6) NCC coroborat cu art. 4 NCC.
Potrivit art. 6 alin. (6) NCC, dispozițiile legii noi sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor.
Potrivit art. 4 alin. (2) NCC, „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și prezentul cod, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care prezentul cod conține dispoziții mai favorabile".
II. DREPTURILE SALARIALE SUNT BUNURI OCROTITE DE CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI.
În cauză sunt incidente prevederile art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reglementai care fac parte din dreptul intern, ca urmare a ratificării Convenției de către România prin Legea nr.30/18 mai 1994.
Conform prevederilor art.11 din Constituția României, statul roman are obligația de a îndeplini întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, iar tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Urmare a acestei prevederi constituționale, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele anexă se aplică în ordinea juridică internă a statelor contractante. Potrivit principiului subsidiarității, garantarea drepturilor consacrate de Convenție, care presupune atât respectarea acestora de către autoritățile naționale, cât și înlăturarea eventualelor încălcări suferite de titularii lor, se asigură, în primul rând, de fiecare stat contractant.
In consecință, primul judecător al Convenției este judecătorul național, care urmează să aplice direct prevederile convenționale, normele juridice internaționale privitoare la protecția drepturilor omului, au aplicabilitate directă în dreptul intern.
Așa cum s-a menționat mai sus, potrivit prevederilor art.11 alin.2 din Constituția României revizuită, tratatele ratificate de parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, ceea ce înseamnă că, după ratificare Convenția a devenit parte integrantă a sistemului român de drept și a dobândit în cadrul acestuia aplicabilitate directă, dispozițiile Convenției având forța constituțională și supralegislativă.
Art.1 din Protocolul adițional 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor Omului si libertăților fundamentale prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generate ale dreptului internațional. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a creat în jurisprudența sa o noțiune autonomă specifică sistemului Convenției, pe care a dezvoltat-o din noțiunea inițială a textului "orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale".
In hotărârea Gasus- împotriva Olandei din 23 februarie 1995, Curtea a explicat că noțiunea de bun reglementată de art.l al Protocolului are o semnificație autonomă și în mod evident nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporate, anumite alte drepturi și interese care constituie active pot fi considerate drepturi de proprietate si deci bunuri in sensul acestei dispoziții. CEDO a arătat că noțiunea de bun se referă la orice valoare patrimonială, ca ansamblu de interese care decurg din raporturile cu conținut economic, pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv si licit să le dobândească.
In cauza Viasu împotriva României (Hotărârea din 9 decembrie 2008. publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2009). Curtea precizează că noțiunea de *bunuri* poate cuprinde atât *bunuri actuale*, cât și valori patrimoniale, inclusiv. în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde eă are cel puțin o * speranță legitimă* să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate.
O astfel de abordare a drepturilor salariale ca drepturi patrimoniale a fost preluată din practica CEDO și de înalta Curte de Casație și justiție care. în motivarea deciziei nr. 11/2012, pune în evidență:
"Mai mult decât atât, se impune a fi subliniat faptul că drepturile salariale fac parte din conținutul complex al dreptului la muncă, iar aceste drepturi intră in sfera dreptului de proprietate reglementat de ort. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. De exemplu, in Cauza De Santa contra Italiei (Hotărârea din 2 septembrie 1997, R., 1997-V.p. 1663, pct. 18). în contextul aplicabilității art. 6paragraful 1 din Convenție, Curtea a reținut că plata salariului este un drept *pur patrimonial* ".
Așadar, prin neacordarea efectivă, după data de 01.10.2008, a drepturilor conferite de Legea nr. 221/2008 a avut loc o încălcare a Art. 1 din Primul protocol adițional, motiv pentru care, în baza art. 11 si art. 20 din Constituția României, trebuie să se acorde prioritate reglementării internaționale la care România a devenit parte prin ratificarea Convenției.
Neacordarea drepturilor de natură salarială prevăzute de Lege se circumscrie și încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind procesul echitabil, în sensul consacrat prin jurisprudența CEDO. Dacă s-ar admite teza îmbrățișată de prima instanță, conform căreia dreptul de acordare a unui bun se prescrie în termen de 3 (trei) ani, ar conduce la imposibilitatea acordării acestuia de către autoritățile angajatoare sau de către instanțele judecătorești sesizate, ar însemna că reglementarea legală este, în anumite circumstanțe, iluzorie si teoretică.
In concepția jurisprudenței CEDO instituțiile de drept public sunt asimilate, în dreptul intern într-o mare măsură statului, așa încât refuzul de a acorda sumele de bani aferente unor drepturi prevăzute într-o lege se constituie în încălcarea art.1 din Protocolul 1 si art.6 din Convenție, dacă nu poate fi justificată printr-una din excepțiile prevăzute în acest articol.
Astfel, partea a doua a articolului 1 din Protocolul 1 prevede trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun: privarea să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie, să fie impusă de o cauză de utilitate publică, să fie conformă cu principiile generate ale dreptului internațional.
In aceste condiții, aceste drepturi salariale devin un drept constituit prin lege, un drept legitim, licit, iar reclamanții ar fi putut să aibă în patrimoniul lor în mod efectiv și licit sumele aferente acestor drepturi salariale, cu atât mai mult cu cât actele normative în domeniu prevăd expres menținerea cuantumului acestor drepturi salariale în continuare.
Este în afară de orice discuție că, prin neacordarea acestor drepturi salariale reclamanta au fost privată de un drept constituit prin lege și, ca urmare, un drept legitim, licit, pe care ar fi trebuit să-1 dobândească în mod efectiv; a avut loc o încălcare a prevederilor art. 1 din Primul protocol adițional, motiv pentru care, în baza art. 11 și art.20 din Constituția României trebuie să se acorde prioritate reglementărilor internaționale la care România a devenit parte prin ratificarea Convenției. în speța de față, niciuna dintre condițiile enunțate în textul Protocolului nu se regăsește și de altfel este necesar ca toate cele trei condiții să fie cumulativ îndeplinite.
III. Art. 268 din Codul muncii care instituie prescripția drepturilor salariale în termen de 3 ani este contradictoriu față de art. 38 din aceeași lege. Potrivit principiilor de drept se aplică prevederea favorabilă salariatului, în acest caz. imprescriptibilitatea dreptului prevăzut de art. 38 din lege.
Instanța de fond a eludat prevederile art. 38 din Codul muncii potrivit cărora:
„ Salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate. "
Ori, în primul rând. în speța de față este vorba de un drept recunoscut de Legea nr. 221/2008 deci de un drept la care salariata nu poate renunța.
în al doilea rând, prevederile art. 38 din Codul muncii exclud orice formă de renunțare, inclusiv renunțarea tacită care si-ar găsi materializarea prin neformularea cererii de solicitare a dreptului într-un termen anume, indiferent care ar fi acesta.
IV Art. 171 alin. (1) și art. 268 din Codul muncii sunt neconstituționale în raport cu art. 44 alin. (1) și (2) din Constituție.
Faptul că în dreptul internațional drepturile salariale sunt asimilate bunurilor, dreptului de proprietate precum și că creanțele care au o bază suficientă în dreptul intern sunt garantate și reclamantul poate pretinde cel puțin o ..speranță legitimă" în exercitarea efectivă a dreptului său (cauza Draon împotriva Franței [MCJ nr. 1.513/03&65 C.E.D.O. 2005-IX) este preluat și recunoscut de instanța de fond (pag. 5 paragrafele 1 și 2 din sentință). Față de această situație:
a) creanța. în această speță are o „bază suficientă" în Legea nr. 221/2008:
b) art. 44 alin. (1) și (2) din Constituție prevede: „ART. 44
Dreptul de proprietate privată
(1) Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
(2) Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală.*"
Față de aceste prevederi, este evidentă neconstituționalitatea art. 171 alin. (1) și art.
268 din Codul muncii.
Precizează că excepția de neconstituționalitate a art. 171 alin, (1) și a art. 268 din Codul muncii o va depune la instanța de recurs cel mai târziu Ia primul termen de judecată a cererii de apel.
Solicită admiterea apelului, casarea sentinței și, în rejudecare, admiterea acțiunii și pentru perioada solicitată.
De menționat că, până la prezentul termen de judecată, apelantul nu a depus la dosar cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate.
Intimata nu a formulat întâmpinare.
Curtea, analizând sentința, prin prisma criticilor invocate în apel, a apărărilor formulate, a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, constată că apelul este nefondat și îl va respinge pentru următoarele considerente:
Primul motiv de apel, care se referă la faptul că instanța nu mai poate invoca excepția prescripției - posibilitate pe care o are numai partea interesată, în condițiile și cu limitările prevăzute de Noul Cod Civil, este nefondat.
Este adevărat că art.2512 Noul cod civil prevede că invocarea prescripției se face de partea interesată, dar această dispoziție se aplică doar prescripției care a început să curgă după data intrării în vigoare a noului Cod civil, adică după data de 01 10 2011, deoarece art. 6 alin. 4 prevede că ,,prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”.
În acest sens a decis și ÎCCJ prin decizia nr. 1/2014 în recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Codul civil, raportat la dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, în referire la invocarea de către instanțe, din oficiu ori de către părți, după momentul procedural prevăzut de art. 2.513 din Codul civil, a excepției prescripției extinctive, în cazul prescripțiilor începute sub imperiul Decretului nr. 167/1958, împlinite și, respectiv, neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil - 1 octombrie 2011 .
Dezlegarea problemelor de drept dată prin această decizie, este obligatorie pentru instanțele de judecată, potrivit art.517 alin.4 Cod procedură civilă.
Înalta Curte a decis că noul regim juridic al prescripției extinctive, al cărei specific constă și în aceea că prescripția nu operează de plin drept, aceasta putând fi invocată exclusiv de partea interesată in limine litis, iar nu și de către organul de jurisdicție, este aplicabil doar prescripțiilor care au început să curgă după data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, 1 octombrie 2011.
Spre deosebire de acestea, prescripțiile începute și împlinite ori cele neîmplinite la 1 octombrie 2011, rămân în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, guvernat de dispozițiile art.18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât, în privința acestora, instanțele sunt obligate să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executare silită este prescris, putând invoca din oficiu excepția prescripției, după cum același drept de a invoca excepția îl au și părțile interesate, pe care îl vor putea exercita, indiferent de stadiul procesual al cauzei.
În ceea ce privește susținerea apelantului, că termenul de prescripție nu poate fi calculat începând cu data de 01.10.2008, din moment ce, ulterior acestei date, au intervenit acte normative care au blocat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2008, Curtea constată că este nefondată .
Potrivit art.268 alin.1 lit.c Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate.
Curtea reține că majorarea salarială în privința personalului din învățământ a intervenit ca urmare a aprobării cu modificări a O.G. nr. 15/2008 prin Legea nr. 221/2008, principala modificare fiind majorarea coeficientului de multiplicare pentru perioada 1 octombrie – 31 decembrie 2008, coeficient care reprezenta și valoarea de referință pentru creșterile salariale ulterioare.
Ulterior adoptării Legii 221/2008 de către Parlament, au fost emise de către puterea executivă mai multe ordonanțe de urgență - OUG nr. 136/2008, O.U.G. nr. 151/10.11.2008, OUG nr. 1/2009, OUG nr. 31/2009 și OUG nr. 41/2009 prin care s-au redus valorile coeficienților de multiplicare stabilite prin Legea nr. 221/2008 de aprobare a OG nr. 15/2008.
Atât OUG nr. 136/2008, cât și O.U.G. nr. 151/10.11.2008 și OUG nr. 1/2009 (art. 2 și 3) au fost declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1221/12.11.2008, nr. 842/02.06.2009 și nr. 989/30.06.2009 ale Curții Constituționale, decizii ce au avut în vedere, în esență, faptul că adoptarea ordonanțelor de urgență numai în scopul contracarării unei măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învățământ, adoptată de Parlament, încalcă principiul separației puterilor în stat, consacrat prin Constituție.
Dar, această succesiune de acte normative nu a afectat dreptul reclamantului de a acționa în judecată angajatorul pentru a fi obligat la plata diferențelor salariale, rezultate ca urmare a greșitei aplicări a Legii nr. 221/2008 .
Chiar dacă s-ar accepta interpretarea apelantului, că termenul de prescripție curge de la pronunțarea de către Curtea Constituțională a ultimei decizii, prin care a constatat neconstituționalitatea actelor normative care au împiedicat angajatorii să utilizeze la calculul drepturilor salariale pentru cadrele didactice elementele prev. de Legea nr.221/2008, respectiv data de 27 04 2010, și în raport de această dată și față de data formulării acțiunii 05.03.2015, termenul de 3 ani de prescripție este împlinit.
În ceea ce privește întreruperea termenului de prescripție prin recunoașterea expresă sau tacită a debitorului, conform art.171 alin.2 Cod pr.civilă, trebuie precizat că aceasta trebuie să se producă înăuntrul termenului de prescripție și nu ulterior împlinirii acestuia, când plata efectuată de debitor are caracter benevol și nu produce efecte asupra prescripției împlinită.
Cu privire la aplicarea dispozițiilor art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, respectiv, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional", este de menționat și alin.2 al textului, care prevede că „Dispozițiile precedente nu aduc atingere drepturilor statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor și a altor contribuții, sau a amenzilor". În principiu, dreptul la salariu este într-adevăr apt a cădea sub incidența protecției instituite de art. 1 din Protocolul 1, însă aprecierea trebuie să se realizeze în concret, avându-se în vedere principiile stabilite de CEDO în jurisprudența sa, referitoare la situații similare sau apropiate. Conturarea unei posesii sau bun în sensul Convenției, în ceea ce privește drepturi salariale, are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului. În momentul în care dreptul salarial este abrogat, suspendat sau exercitarea sa este supusă unui termen, iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun.
Referitor la contrarietatea sau neconstituționalitatea unor texte de lege, în speță cu privire la prescripție, susținerile apelantului, ca și critici aduse sentinței, de asemenea, nu vor fi primite.
Aceasta, deoarece, competența de a se pronunța asupra excepțiilor de neconstituționalitate revine Curții Constituționale și nu instanțelor de judecată. Faptul că legiuitorul ar fi ales, în opinia apelantului, o soluție neconstituțională, nu conduce la concluzia că sentința bazată pe o asemenea soluție neconstituțională ar fi nelegală, cât timp nu s-a pronunțat neconstituționalitate acelei soluții de către instanța constituțională.
Nu este în competența instanței de judecată, așa cum s-a arătat, să stabilească dacă o lege este constituțională sau nu, și nici dacă a fost adoptată cu respectarea altor prevederi privind adoptarea legii, instanța fiind obligată să aplice legea așa cum ea a fost adoptată.
Față de aceste considerente, Curtea constată că sentința este temeinică și legală și urmează ca, potrivit art.480 Cod procedură civilă., să se respingă apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul S. L. ÎNVĂȚĂMÂNT ZONA B., cu sediul în B., ., județul O., în numele membrilor de sindicat H. M., S. P., împotriva sentinței numărul 533 din data de 26 mai 2015, pronunțată de Tribunalul O. – Secția I Civilă în dosarul numărul_, în contradictoriu cu pârâta ȘCOALA G. D. DOBREȚU, jud.O..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 15 septembrie 2015.
Președinte, M. C. | Judecător, P. P. | |
Grefier, S. C. |
Red.jud.P.P.
Tehn.MC/4 ex.
Data red.18.09.2015
j.f. O.C.
| ← Calcul drepturi salariale. Decizia nr. 3318/2015. Curtea de Apel... | Reconstituire vechime. Decizia nr. 1163/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
