Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1939/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1939/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 17-04-2015 în dosarul nr. 4614/63/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1939/2015
Ședința publică de la 17 Aprilie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. M.
Judecător M. C. Ț.
Grefier G. D. L.
Pe rol judecarea apelului declarat de apelanta Direcția G. de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) D. cu sediul în C., .. 22, Jud. D., împotriva sentinței civile nr.6014/28.10.2014, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimat S. Administrației Publice "FORȚA LEGII" cu sediul în C. ., nr. 32, Jud. D., în calitate de reprezentant legal al salariaților membri de sindicat G. TUDORIȚA, P. N., S. V., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns consilier juridic E. C. pentru intimat S. Administrației Publice "FORȚA LEGII", lipsă fiind apelanta Direcția G. de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) D..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care arată că s-a acordat termen pentru ca intimatul să ia la cunoștință de înscrisurile depuse.
Consilier juridic E. C. pentru intimat S. Administrației Publice "FORȚA LEGII", depune delegația de reprezentare.
Potrivit art.482 NCPC raportat la art.244 NCPC declară terminată cercetarea judecătorească în apel și acordă cuvântul asupra apelului.
Consilier juridic E. C. pentru intimat S. Administrației Publice "FORȚA LEGII", solicită respingerea apelului și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică, depune concluzii scrise și practică judiciară.
CURTEA
Asupra apelului civil de față;
Prin sentința civilă nr. 6014 de la 28.10.2014 Tribunalul D. a admis acțiunea formulată de reclamantul S. Administrației Publice „FORȚA LEGII”, cu sediul în C., ., nr. 32, Jud. D., în calitate de reprezentant legal al salariaților membrii de sindicat G. TUDORIȚA – CNP_, P. N. – CNP -_, S. V. – CNP_, împotriva pârâtei Direcția G. de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) D., cu sediul în C., .. 22, Jud. D..
A fost obligată pârâta să calculeze și să plătească cu titlu de despăgubiri sumele reprezentând drepturile salariale pentru activitatea prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale sau în zilele în care nu se lucrează, potrivit reglementărilor legale și care nu a fost compensată cu timp liber corespunzător, începând cu 01.04.2011, de către salariatele: G. TUDORIȚA, având funcția de instructor educație, P. N., având funcția de îngrijitor, S. V., având funcția de infirmier.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a constatat următoarele:
Din ansamblul probelor administrate în cauză, tribunalul a constatat că acțiunea este întemeiată și pentru considerentele ce au fost dezvoltate în continuare a fost admisă în parte, susținerile pârâtei urmând a fi înlăturate.
În cauză nu operează autoritatea lucrului judecat.
Potrivit art. 430 și 431 C.proc. civ., autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul unei hotărâri, precum și considerentele acesteia și nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.
În cauza dedusă judecății într-un alt ciclu procesual, reclamantul nu a solicitat despăgubiri ci, așa cum a rezultat din întreaga motivare a acțiunii, a stăruit în obligarea pârâtei la plata sporului salarial de 100%, având reprezentarea exactă a regimului juridic distinct pe care îl au sporurile în planul efectelor de asigurări sociale față de cel al eventualelor despăgubiri.
În considerentele hotărârii s-a motivat de ce o asemenea solicitare a fost respinsă.
Cum în prezenta cauză reclamantul a solicitat despăgubiri, tribunalul a constatat că între cele două pricini deduse judecății, diferă și cauza și obiectul. Dacă în prima cerere reclamantul a solicitat un spor de 100% ( înțeles ca ceva ce se adăuga la o entitate) în prezenta acțiune s-a solicitat o despăgubire ca și entitate distinctă susceptibilă de a i se adăuga sau nu un așa zis spor.
Este adevărat că, potrivit art. 159 alin (2) C. Muncii „pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani" ,este adevărat că, potrivit art. 160 din Cod "salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri”.
Din această perspectivă, „plata” reglementată de art. 2 din Legea –Cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice -Capitolul II: Reglementări specifice personalului din sănătate, din unitățile de asistență medico-socială și din unitățile de asistență socială/servicii sociale- în forma.
"(1)Munca prestată de personalul din unitățile sanitare, de asistență socială și de asistență medico-socială, în vederea asigurării continuității activității, în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se plătește cu un spor de 100 % din salariul de bază al funcției îndeplinite.
(2)Munca astfel prestată și plătită nu se compensează și cu timp liber corespunzător" are, incontestabil, caracterul unor drepturi salariale .
Această prevedere este, însă, inaplicabilă, deoarece prin acte normative succesive, pe care tribunalul le-a calificat ca fiind norme de excepție s-a consacrat obligativitatea unei conduite contrare în derularea raporturilor de muncă.
Astfel, art. 9 din Legea nr. 285 / 2010 cu referire la anul 2011, art. 7 din Legea nr. 283/2011, cu referire la anul 2012 și OUG 84/2012 cu referire la anul 2013 au dispus în esență „ munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcții de execuție sau de conducere, precum și munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber corespunzător.
Dacă salariații au prestat activitatea pentru și sub autoritatea angajatorului în condițiile circumstanțiate de aceste acte normative de excepție, contraprestația angajatorului nu s-a calificat drept salariu susceptibil de a permite un spor (că numai salariul de bază poate primi un spor), ci s-a calificat drept despăgubire.
Tribunalul a constatat, așadar, că munca suplimentară nu mai poate fi afectată pozitiv de existența sporului, deoarece legiuitorul a impus ca salariaților să li se acorde timp liber corespunzător.
În situația în care, din orice motive, aceștia nu pot beneficia de timp liber corespunzător, devin îndreptățiți la despăgubire ce se calculează prin raportare la prevederile salariale din contractul individual de muncă.
Această despăgubire s-a acordat nu pentru că s-a lucrat peste durata normală a timpului de lucru, în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile, ci pentru că s-a lucrat în zilele când trebuia să beneficieze de timp liber corespunzător, așa cum legiuitorul a dispus prin actele normative de excepție.
Cum timpul liber corespunzător nu mai coincide cu cel în care se prestează munca suplimentară, acordarea în cadrul despăgubirilor a unor sume corespunzătoare sporurilor nu se impune.
Salariatul este despăgubit, potrivit 253 alin.1 C. muncii "angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care a cesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul "nu pentru că a lucrat în zilele în care, potrivit legii, nu trebuia să lucreze, ci pentru că a lucrat când trebuia să beneficieze de timp liber corespunzător (indiferent că acest timp liber se suprapune cu zilele în care nu se lucrează, potrivit legii, sau, dimpotrivă cu zile normale de lucru).
Prin raportare la dispozițiile salariale din contractul individual de muncă (cu excluderea ideii de spor), despăgubirile la care a fost obligată instituția pârâtă s-au aliniat atât prevederilor generale ale legislației muncii, cât și normelor de excepție emise în considerarea dificultăților economice pe care le suportă unitățile bugetare.
Întinderea despăgubirilor, pentru fiecare salariat se constituie într-o stare de fapt ce se raportează exclusiv la "activitatea care nu a fost compensată cu timp liber corespunzător".
În condițiile în care părțile nu au agreat determinarea certă a acestei activități printr-o expertiză contabilă, instanța a dispus obligația generică în sarcina angajatorului de a determina despăgubirile după examinarea foilor de prezență și a celor de pontaj, începând cu data de 01.04.2011. Oricum, aceste despăgubiri nu au putut depăși cadrul consacrat de dispozițiile salariale ale contractului individual de muncă.
În consecință, instanța a admis acțiunea și a obligat pârâta să calculeze și să plătească reclamanților, cu titlu de despăgubiri sumele reprezentând drepturile salariale pentru activitatea prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale sau în zilele în care nu se lucrează, potrivit reglementărilor legale și care nu a fost compensată cu timp liber corespunzător.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelanta-pârâtă Direcția G. de Asistență Socială și Protecția Copilului D., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În motivare, a expus pretențiile reclamanților, susținerea sa din întâmpinare și argumentele avute în vedere de prima instanță.
Într-o primă teză, a apreciat că instanța de fond în mod greșit a dispus obligarea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului D. să calculeze și să plătească cu titlu de despăgubiri sumele reprezentând drepturi salariale pentru activitatea prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale sau în zilele în care nu se lucrează, potrivit reglementărilor legale și care nu a fost compensată cu timp liber corespunzător, fără să precizeze exact cuantumul despăgubirilor acordate pentru fiecare salariat în parte, perioada care s-a avut în vedere la acordarea acestora pentru fiecare salariat în parte și zilele pe care le-a apreciat că au fost necompensate cu timp liber corespunzător și pentru care a acordat aceste despăgubiri.
În motivarea sentinței, instanța de fond a apreciat că, dacă salariații au prestat activitatea pentru și sub autoritatea angajatorului în condițiile circumstanțiate de aceste acte normative de excepție, ( Legea 285/2010, Legea 283/2011, O.U.G. 84/2012), contraprestația angajatorului nu s-a calificat drept salariu susceptibil de a permite un spor, ci s-a calificat drept despăgubire.
Prin aceste motivări, instanța de fond a pierdut din vedere faptul că în aceste acte normative se prevede în mod expres faptul că pentru activitatea prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale sau în zilele în care nu se lucrează, potrivit reglementarilor legale, s-a acordat timp liber corespunzător.
A arătat că reclamanții nu au specificat cuantumul despăgubirilor și nici câte zile au lucrat în perioada când trebuia să beneficieze de timp liber corespunzător și nici instanța de fond nu a dorit să constate dacă salariații au lucrat sau nu în perioada când trebuia să beneficieze de timp liber corespunzător.
Instanța a dispus obligarea generică a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului D. de a determina despăgubirile după examinarea foilor de prezență și a celor de pontaj, apreciind totodată că aceste despăgubiri nu au putut depăși cadrul consacrat de dispozițiile salariale ale contractului de muncă, fapt care le-a făcut imposibilă punerea în aplicare a sentinței de fond.
Instanța de judecată era obligată să stabilească dacă nu suma exactă măcar modalitatea de calcul a acestor despăgubiri și nu doar să oblige „generic” la plata unor sume de bani.
A susținut că instanța nu a avut în vedere dispoziția din norma specială, care prevede acordarea timpului liber corespunzător, că reclamanții au beneficiat de timp liber corespunzător, lucrează în ture și beneficiază de zile libere.
Având în vedere cele menționate, a solicitat să se admită apelul și să se dispună modificarea sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii.
În drept, și-a întemeiat apelul pe dispozițiile art. 466 și urm. Cod procedură civilă, Legii nr. 284/2010, Legii nr. 285/2010, Legii nr. 283/2011, O.U.G. nr. 84/2012 și O.U.G. nr. 103/2013.
S-a procedat la regularizarea cererii de apel, potrivit dispozițiilor art. XV din Legea nr. 2/2013.
Intimatul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței ca fiind legală și temeinică.
Apelanta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.
În apel a fost administrată proba cu înscrisuri, fiind depuse la dosar state de plată și foi colective de prezență de către apelantă și situația privind numărul de or și zilele lucrate efectiv de intimații-reclamanți în perioada dedusă judecății și care nu au fost compensate cu timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile.
Analizând actele și lucrările dosarului, dispozițiile legale aplicabile în cauză, sentința primei instanțe și motivele de apel, Curtea constată că apelul este fondat, pentru următoarele considerente:
Obiectul acțiunii cu care instanța a fost investită în prezenta cauză vizează obligarea pârâtei la plata despăgubirilor determinate de necompensarea cu timp liber corespunzător a orelor lucrate în zilele de repaus săptămânal și de sărbători legale, datorate de pârâtă în temeiul răspunderii patrimoniale reglementate de art. 253 alin. 1 din Codul muncii și despre care reclamantul a precizat expres că sunt egale cu plata orelor efectuate de reclamant, dar necompensate cu timp liber corespunzător.
Prin urmare, pentru a fi îndeplinite condițiile angajării răspunderii patrimoniale a angajatorului, era necesar ca în sarcina acestuia să se rețină în primul rând săvârșirea unei fapte ilicite, în urma căreia angajatul să fi suferit un prejudiciu cert, material sau moral.
În ceea ce privește fapta ilicită invocată de către reclamante, va reține Curtea că dispozițiile art. 112 din Codul muncii stabilesc că durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână.
Conform art. 113 Codul muncii, repartizarea timpului de muncă în timpul săptămânii este, de regulă, uniformă, de 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu două zile de repaus, iar în funcție de specificul unității sau al muncii prestate se poate opta și pentru o repartizare inegală a timpului de muncă, cu respectarea duratei normale a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână.
Durata zilnică a timpului de muncă este de 12 ore va fi urmată de o perioadă de repaus de 24 de ore.
Dispozițiile art. 137 Codul muncii reglementează repausul săptămânal în două zile consecutive, de regulă sâmbăta și duminica, recunoscând totodată dreptul angajatorului de a acorda acest repaus și în alte zile decât cele de sâmbătă și duminică, în acest caz codul stabilind că salariații beneficiază de un spor la salariu, stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual.
Pentru munca prestată în zilele de sărbători legale, în cadrul unităților al căror specific impune aceasta, conform art. 141 Codul muncii, legiuitorul a prevăzut compensarea cu timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile sau, în cazul în care nu se acordă zile libere din motive justificate, un spor la salariu de bază ce nu poate fi mai mic de 100%, conform art. 142 Codul muncii.
În condițiile în care reclamantele fac parte din categoria personalului din sectorul bugetar, plătit din bugetul general consolidat al statului, le sunt aplicabile prevederile legilor speciale de salarizare, conform art. 2 alin.1 și 3 din Legea nr.284/2010.
Astfel, prin legea specială, respectiv prin art. 9 din OUG 103/2014, art. 9 din Legea 285/2010, art. 7 din Legea 283/2011, OUG 84/2012 s-a stabilit că în unitățile bugetare din categoria cărora face parte și angajatorul DGASPC munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru, precum și munca prestată în zilele de repaus săptămânal și de sărbători legale se vor compensa numai cu timp liber corespunzător.
Prin urmare, dispozițiile de drept comun prevăzute în codul muncii au fost înlocuite cu cele din legile speciale, astfel încât, pentru orele lucrate în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale, în perioada dedusă judecății, angajații au dreptul să primească de la angajator doar timp liber corespunzător.
Din observarea foilor colective de prezență depuse la dosar rezultă că reclamantele au lucrat, de regulă, în fiecare săptămână, numărul legal de ore, nefiind depășită norma legală, și că, deși o parte din aceste ore sunt lucrate în zile de sâmbătă și duminică ori de sărbătoare legală, în perioada următoare s-au acordat zile libere 24 ore, 48 ore sau chiar 72 de ore.
Ori, ipoteza în care angajatul lucrează numărul legal de ore pe săptămână, inclusiv sâmbăta și/sau duminica, presupune, ca regulă, acordarea de timp liber corespunzător, față de dispozițiile art. 113 din Codul muncii.
Acest aspect a fost, de altfel, implicit recunoscut prin chiar întâmpinare, reclamantele arătând că cele două zile de repaus, prevăzute de art. 112 - 113 alin. 1 din Codul muncii, sunt zile libere neplătite, care se acordă distinct de măsura compensării cu timp liber corespunzător plătit, prevăzută de art. 142 Codul muncii și solicitată în prezenta cauză.
O astfel de susținere nu va putea fi primită însă, în condițiile în care legea specială nu cuprinde nici o mențiune în acest sens, ci doar impune acordarea de timp liber corespunzător, iar atunci când legiuitorul a avut în vedere acordarea de timp corespunzător plătit, a prevăzut în mod expres acest lucru - art. 122 din Codul muncii referitoare la compensarea prin ore libere plătite a muncii suplimentare.
În plus, din analiza comparativă a statelor de plată și a foilor de prezență rezultă că reclamantele au fost plătite pentru numărul de ore lucrate efectiv în fiecare lună.
Prin urmare, în ipoteza în care pentru zilele orele lucrate sâmbăta, duminica și în zilele de sărbătoare legală, salariaților li s-a acordat timp liber corespunzător neplătit, nu se poate reține vreo faptă ilicită în sarcina angajatorului, în condițiile în care legea specială a eliminat posibilitatea acordării sporului pentru lucrul în zilele de sâmbătă, duminică și sărbători legale și nu prevede acordarea de timp liber plătit.
Mai mult decât atât, plata unor despăgubiri egale cu salariu corespunzător pentru zilele în care reclamanții nu au prestat activitate și care au fost acordate ca zile libere în compensare conform prevederilor legii speciale, ar echivala în fapt tocmai cu un spor de 100% pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal sau de sărbători legale (în plus, față de timpul liber dat în compensare), spor a cărui acordare a fost interzisă de lege pe perioada în litigiu.
De altfel, chiar în ipoteza în care s-ar susține că fapta ilicită ar consta în neacordarea de zile libere în compensare, astfel cum impun dispozițiile art. art. 9 din OUG 103/2014, art. 9 din Legea 285/2010, art. 7 din Legea 283/2011, OUG 84/2012, prin repararea prejudiciului în forma solicitată de reclamante – despăgubiri egale cu plata orelor efectuate, dar necompensate cu timp liber corespunzător - s-ar ajunge ca, pe calea unei acțiuni în răspundere patrimonială întemeiată pe art.253 alin.1 Codul Muncii, acestea să beneficieze tocmai de echivalentul sporului a cărui acordare a fost interzisă de legiuitor, eludându-se astfel prevederile imperative ale legii speciale cuprinzând această interdicție
În aceste condiții, nici cerința existenței unui prejudiciu cert nu era îndeplinită deoarece recuperarea prejudiciului în forma pretinsă de reclamante nu este posibilă și acestea nu au invocat, în concret, un alt prejudiciu ce li s-ar fi produs prin neacordarea de zile libere în compensare, pe care să îl dovedească în funcție si de situația particulară a fiecăruia.
Față de aceste considerente, constatând că dispozițiile legale au fost greșit aplicate de tribunal, în baza art. 480 alin. 1 NCPC Curtea va admite apelul și va schimba în tot sentința, în sensul că va respinge acțiunea ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de apelanta Direcția G. de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) D. cu sediul în C., .. 22, Jud. D., împotriva sentinței civile nr.6014/28.10.2014, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. Administrației Publice "FORȚA LEGII" cu sediul în C. ., nr. 32, Jud. D., în calitate de reprezentant legal al salariaților membri de sindicat G. TUDORIȚA, P. N., S. V..
Schimbă în tot sentința.
Respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 17 Aprilie 2015.
Președinte, I. M. | Judecător, M. C. Ț. | |
Grefier, G. D. L. |
17.05.2015
Red.jud.M.C.Țârrlea
6 ex/AS
j.f.M.N.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 4101/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
