Asigurări sociale. Decizia nr. 236/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 236/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 11-02-2013 în dosarul nr. 2602/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 236/2013
Ședința publică de la 11 Februarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. B.
Judecător G. P.
Judecător N. C. M.
Grefier E. G.
Pe rol judecarea cauzei având ca obiect asigurări sociale privind recursul declarat de
S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere - în numele și pentru D. I. L., împotriva sentinței civile nr. 2305 din 24.09.2012 a Tribunalului Iași, intimată fiind C. de P. Sectorială a Ministerului Administrației și Internelor
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat R. B. pentru recurent, lipsă reprezentantul intimatei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier din care rezultă că dosarul este la al doilea termen de judecată.
Avocat R. B. precizează că nu mai are cereri de formulat.
Instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Avocat R. B. solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, pentru motivele expuse pe larg în cererea de recurs. Precizează că nu solicită cheltuieli de judecată.
Instanța rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iași cu nr._, S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, în numele și pentru contestatorul D. L., a chemat în judecată pe intimata C. de P. Sectorială a Ministerului Apărării Naționale, solicitând anularea deciziei nr._ de revizuire a pensiei din 7.12.2011 și a deciziei nr._ de revizuire a pensiei din data de 6.02.2012 emisă în baza O.U.G. nr. 1/2011 de către C. de P. Sectorială a Ministerului Apărării Naționale, menținerea deciziei de pensionare nr._ din 20.07.2006 privind calcularea pensiei de serviciu stabilită în temeiul dispozițiilor Legii nr. 164/2001, obligarea intimatei la plata diferenței dintre pensia de serviciu stabilită conform Legii nr. 164/2001 și pensia revizuită, de la data de 15.12.2011 și până la repunerea în plată a pensiei inițiale, precum și la plata dobânzii legale aferentă sumelor reprezentând diferența dintre cele două decizii, dobândă calculată până la data plății efective a pensiei inițiale, cu cheltuieli de judecată.
În subsidiar, s-a contestat decizia de revizuire ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor legale în vigoare.
În motivarea acțiunii, s-a arătat că membrii S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere au avut calitatea de militari, polițiști, funcționari speciali, în prezent fiind beneficiari ai pensiilor de stat aferente activității desfășurate, vechimii și gradului avut. Prin deciziile contestate s-a dispus în mod netemeinic și nelegal revizuirea pensiilor de care beneficiază membrii sindicatului, producându-se o diminuare nejustificată a cuantumului acestora și implicit a patrimoniului.
S-a susținut că prin O.U.G. nr. 1/2011 se încalcă dreptul de proprietate. Faptul că nu există carnete de muncă, iar adeverințele cu venituri sunt aproape imposibil de reconstituit la întreaga valoare a câștigurilor, ceea ce încalcă în mod fundamental dreptul la proprietate, creează un tratament discriminatoriu față de personalul civil care își poate valorifica toate câștigurile prin existența carnetelor de muncă. Se creează o discriminare între cadrele militare care au lucrat într-o singură unitate și care au putut prezenta adeverințe cu veniturile realizate și celelalte cadre militare care nu mai pot prezenta astfel de adeverințe. De asemenea, se creează o discriminare între cadrele militare și personalul civil care își poate valorifica toate veniturile ca urmare a existenței carnetului de muncă, precum și o discriminare între cadrele militare și magistrații care beneficiază prin lege de un mod de calcul al pensiei mult mai favorabil. Totodată se încalcă principiul dreptului câștigat deoarece pe parcursul anilor, cât au fost militari activi, au câștigat dreptul de a beneficia de sistemul de pensii sub imperiul căruia și-au desfășurat activitatea.
S-a mai susținut ca s-a încălcat dreptul de proprietate prin aplicarea dispozițiilor OUG nr. 1/2011 modificata si s-a solicitat aplicarea principiului priorității dreptului comunitar de către instanța judecătoreasca naționala. Constatarea de către Curtea Constituțională a României în cuprinsul Deciziei nr. 871/25.06.2010 a faptului că Legea nr. 119/2000 nu încalcă dispozițiile Constituției României nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din Constituție și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale.
Plecând de la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie constatat că membrii Sindicatului beneficiază de un drept de proprietate asupra pensiei recalculate, fiind lipsiți de aceasta proprietate.
Pensia membrilor SCMD la care aceștia au dreptul ca urmare a muncii prestate reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeana a drepturilor Omului, însă privarea de proprietate s-a realizat în mod vădit disproporționat în condițiile în care nu s-a realizat nici o despăgubire. Lipsa totală de despăgubiri nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanțele speței, cu atât mai mult cu cât nici o circumstanță excepțională nu fost invocată de Guvern pentru a o justifica.
S-a mai susținut că prin recalcularea pensiilor se creează o discriminare între cadrele militare și personalul civil, încălcându-se disp. art. 14 CEDO și prevederile art. 15 alin. 2 din Constituția României.
Nu în ultimul rând, prin recalcularea pensiilor se încalcă principiul drepturilor câștigate și, mai mult, se realizează o degradare militară, în condițiile în care art. 6 alin. 4 din H.G. nr. 735/2010 stabilește că „pentru perioadele care constituie stagiu de cotizare și pentru care nu au putut fi dovedite veniturile realizate lunar sau documentele doveditoare nu au fost depuse în termenul pentru recalculare prevăzut de lege, la determinarea punctajului mediu anual se fixează salariu mediu brut pe economie din perioadele respective”.
Intimata C. de P. Sectorială a Ministerului Apărării Naționale a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata. În fapt, pensia contestatorului a fost revizuită, potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, aprobată prin Legea nr. 165/2011. Cuantumul pensiei a fost stabilit prin determinarea stagiului de cotizare și a punctajului mediu anual, în conformitate cu Metodologia de calcul privind revizuirea pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, cuprinsă în anexa nr. 3 la acest act normativ.
Revizuirea s-a efectuat în baza documentelor doveditoare ale veniturilor realizate lunar, pe baza cărora s-au determinat punctajele medii anuale.
Potrivit art. 2 din O.U.G. nr. 1/2011, acesta poate solicita revizuirea pensiei în baza actelor doveditoare prezentate, întocmite conform prevederilor legale, din care rezultă alte date și elemente decât cele rezultate la recalculare/revizuire, perioade referitoare la drepturi cu caracter salarial, perioade suplimentare la vechimea în serviciu, respectiv în muncă, utile în sistemul public de pensii, care se au în vedere la stabilirea stagiului de cotizare și a punctajului mediu anual.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 2305 din 24.09.2012, Tribunalul Iași respinge contestația formulata de S. C. Militare Disponibilizate in Rezerva si in Retragere in numele si pentru contestatorul D. L., in contradictoriu cu parata C. de P. Sectoriala a Ministerului Administratiei si Internelor.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
D. L. a fost cadru militar și beneficiarul unei pensii de serviciu acordate conform Legii nr. 223/2007. Diferența dintre cuantumul pensiei de serviciu, calculate conform Legii nr. 223/2007 și cel al pensiei de asigurări sociale, stabilite conform Legii nr. 19/2000, a fost plătită de la bugetul de stat.
Legea nr. 119/2010 a abrogat mai multe categorii de pensii speciale, printre care și pe cel al pensiilor militarilor.
În baza Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, pensiile militarilor au fost recalculate în funcție de vârsta la momentul pensionării, durata și cuantumul cotizației la fondul de pensii. De asemenea, durata serviciului militar a fost asimilată cu perioadele de contribuție conform reglementărilor legale. Prin O.U.G. nr. 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională s-au introdus elemente noi în tehnica de calcul a pensiilor și a fost prelungit termenul de punere în aplicare a noului sistem de pensii.
Ca urmare, a fost emisă decizia de revizuire a pensiei nr._ /2010 privind acordarea pensiei pentru munca depusă și limita de vârstă prin care s-a recalculat pensia reclamantului prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare. Ulterior, prin decizia nr._.12.2011, pensia reclamantului a fost revizuită în conformitate cu prevederile art. 1 alin. 1 din OUG 59/2011, potrivit cărora: ,,Pensiile prevăzute la art. 1 lit. c)-h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, care au făcut obiectul recalculării conform prevederilor aceleiași legi, se revizuiesc, din oficiu, de către casele teritoriale de pensii în evidența cărora se află dosarele de pensie, prin emiterea unor decizii de revizuire, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență”, cuantumul acesteia fiind de 2317 lei.
Statuările cuprinse în deciziile nr. 871/25.06.2010 și 873/25.06.2010 ale Curții Constituționale date în cadrul controlului obiectiv realizat de către instanța de contencios constituțional în privința compatibilității dintre Legea nr. 119/2010 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, nu exclud posibilitatea instanței judecătorești de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de convenționalitate, raportată la situația particulară a speței.
În lumina prevederilor art. 20 din Constituția României, judecătorul național poate să constate inaplicabilitatea unei norme juridice adoptate de legiuitorul intern, în măsura în care, prin aplicarea normei interne, s-ar atinge un drept fundamental consacrat printr-un tratat internațional la care România este parte.
Altfel spus, judecătorul național este cel care stabilește dacă, într-un caz concret, aplicarea legii interne produce efecte contrare tratatului internațional, raportat la circumstanțele de fapt ale cauzei.
Față de dispozițiile art. 20 din Constituție, instanța reține, având în vedere și considerentele deciziei nr. 29/2011 a ÎCCJ, prin care s-au soluționat recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de colegiile de conducere ale Curților de Apel B., Cluj, C. și G. privind aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și art. 14 din Convenție, referitoare la recalcularea pensiilor prevăzute de art. 1 din lege, decizie obligatorie potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, că judecătorul național poate să constate inaplicabilitatea unei norme juridice adoptate de legiuitorul intern, în măsura în care, prin aplicarea normei interne, s-ar atinge un drept fundamental consacrat printr-un tratat internațional la care România este parte.
Prin urmare, se va examina dacă aplicarea Legii nr. 119/2010 și OUG 1/2011 a condus la încălcarea dreptului fundamental de proprietate al reclamantului, drept consacrat de art. 1 din Primul Protocol la CEDO.
Potrivit art. 1 din Primul Protocol la CEDO, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Pentru a se stabili dacă recalcularea și ulterior revizuirea conform legii, a pensiei de serviciu a reclamantului produce efecte contrare art. 1 din Primul Protocol la CEDO, este necesar, în primul rând, să se constate că pensia de serviciu este un „bun”, deci face obiectul protecției instituite de acest text.
În cadrul evaluării de convenționalitate, în sensul de a stabili dacă recalcularea și ulterior revizuirea, conform legii, a pensiei de serviciu a intimatului a produs efecte contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, instanța are în vedere principiile jurisprudențiale (în sensul de reguli de drept) care se desprind din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul competent să judece recursul în interesul legii, nr. 29/12.12.2011 prin care a fost respins recursul în interesul legii privind aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. 2 din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și art. 14 din Convenție, referitoare la recalcularea pensiilor prevăzute de art. 1 din lege, obligatorie potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 Cod procedură civilă.
Statuările consacrate prin decizia enunțată se întemeiază, în esență, pe considerentul că analiza în concret a raportului de proporționalitate nu poate fi realizată pe calea recursului în interesul legii, întrucât ar excede obiectului acestuia și competențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul în interesul legii nefiind un recurs național în convenționalitate.
Decizia evocată este dată în cadrul unei sesizări cu recurs în interesul legii – principalul mecanism a unificare a practicii judiciare – iar puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta.
Sensul noțiunii de „bun” va fi desprins numai din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța națională nefiind abilitată ca, în conformitate cu propria interpretare, să lărgească sau să restrângă sfera „bunurilor” care fac obiectul protecției instituite prin art. 1 din Primul Protocol la CEDO.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că noțiunea de „bun” nu se limitează la proprietatea unor bunuri corporale, ci are în vedere și alte valori patrimoniale, inclusiv pensiile de serviciu, așa cum a reținut și prima instanță. Pensiile de serviciu reprezintă un „interes patrimonial” ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât sub aspectul părții contributive (partea achitată de la bugetul asigurărilor sociale de stat), cât și sub aspectul părții necontributive (care se suportă de la bugetul de stat). În acest sens, este jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Stec ș.a. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 12 aprilie 2006, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39) etc.
De asemenea, prin Legea 119/2010 și OUG 1/2011 și ulterior OUG nr. 59/2011 titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurări sociale de stat, consecința principală fiind diminuarea cuantumului pensiei până la limita corespunzătoare unui beneficiu contributiv, statul suprimând achitarea părții necontributive (suportată până atunci de la bugetul de stat), reprezintă o „ingerință” din perspectiva respectării dreptului de proprietate al intimatului, în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Sub acest aspect este avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Aizpurua Ortiz ș.a. împotriva Spaniei din 2 februarie 2010 (§ 48), Cauza Kjartan Asmundssen împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39 și 40).
Însă „ingerința” va fi analizată numai din perspectiva „dreptului la respectarea bunurilor” (regula generală și, totodată, prima normă din art. 1 din Protocolul nr. 1) și nu ca o încălcare de tipul „privării de proprietate”(cea de-a doua normă din același text), această concluzie se desprinzându-se și din cuprinsul deciziei nr. 29/2011 a ÎCCJ.
Astfel, pentru ca ingerința statului, din perspectiva dreptului reclamantului la respectarea pensiei de serviciu, să nu conducă la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, aceasta trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim și să respecte un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.
Instanța apreciază că ingerința este legală, întrucât este reglementată de Legea nr.119/2010 și OUG 1/2011 și urmărește un „scop legitim”, de utilitate publică, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Cauza Wieczorek împotriva Poloniei din 8 decembrie 2009, § 59), constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel de asigurări sociale.
În ceea ce privește testul de proporționalitate, se reține că, în cazul reclamantului mijlocul utilizat pentru atingerea acestui scop legitim a fost cel al recalculării și revizuirii pensiei speciale, cu consecința reducerii cuantumului ei.
Așa cum s-a reținut în mod constant în cele mai recente Decizii CEDO, date chiar în cauze în care sunt părți cetățeni români și Statul Român și care privesc pensiile speciale( Cauza C. A. și alții c. României, cauza Tivodar și alții statul se bucură de o marjă de apreciere destul de largă atunci când este vorba de reglementarea politicii lor sociale. De asemenea, Curtea consideră că autoritățile naționale sunt cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai potrivite pentru a atinge acest obiectiv, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care sunt lipsite de un temei rezonabil.
Prin Decizia cu privire la cererea nr._/11 introdusă de C. A. și alții împotriva României, publicată în M.O. nr. 586/16.VIII.2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că pretinsa diminuare a pensiilor reclamanților a reprezentat o modalitate de a integra aceste pensii în sistemul unitar prevăzut de Legea nr. 263/2010 și consideră că motivele invocate pentru adoptarea acestei legi nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate.
În analiza raportului de proporționalitate, judecătorul național nu poate avea în vedere decât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în plângerile vizând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în care Curtea însăși a analizat tipurile de „ingerințe” în dreptul la respectarea bunurilor prin măsuri legislative adoptate de stat în prestațiile de asigurări sociale și prin care s-a reținut că nu se poate recurge la specia proximă (încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional de tipul privării de proprietate), ori la alte cauze prin care au fost reclamate încălcări ale altor drepturilor fundamentale.
Instanța are în vedere, așa cum a stabilit ICCJ prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii nr. 29/2011, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Hasani împotriva Croației - decizie de admisibilitate din 30 septembrie 2010, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei, Cauza Banfield împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 18 octombrie 2005, Cauza Callejas împotriva Spaniei din 18 iunie 2002 - decizie asupra admisibilității, Cauza Maggio ș.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011, Cauza Moskal împotriva Poloniei din 15 septembrie 2009, Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei), în cauze în care statele contractante au adoptat măsuri legislative prin care au suprimat sau au limitat, pentru viitor, plata unor pensii speciale sau a altor beneficii sociale aflate în plată.
Din jurisprudența CEDO, se poate reține că raportul de proporționalitate este compromis numai dacă reclamantul suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excede marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială (marjă care, în acest domeniu, este una extensivă); asemenea concluzii au fost stabilite, de exemplu, când reclamantul a fost lipsit total de respectivul beneficiu social ori când acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență, și nu prin raportare procentuală a diminuării cuantumului pensiei, așa cum solicită reclamantul.
În ansamblul circumstanțelor obiective de analiză a testului de proporționalitate se includ criterii precum pensia medie lunară, indemnizația socială pentru pensionari, toate raportate la circumstanțele particulare ale cauzei, așa cum rezultă din decizia 29/2011 a ÎCCJ.
Instanța constată că, în prezenta cauză, reclamantul nu a fost lipsit total de pensie și nici nu i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență. În condițiile în care, în România, pensia medie de asigurări sociale de stat pentru limită de vârstă în luna iulie 2011 a fost de 901 lei, conform datelor statistice prezentate de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, eliminarea componentei necontributive a pensiei de serviciu (suportate până atunci de la bugetul de stat) și menținerea componentei contributive a pensiei de serviciu (suportate de la bugetul asigurărilor sociale de stat), în cuantum de 2317 lei în prezent, nu a impus reclamantului o sarcină excesivă, exorbitantă, lipsită de orice temei și care să depășească marja largă de apreciere pe care însăși Curtea Europeană, conform jurisprudenței sale, o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie.
De altfel, reclamantul nu a invocat în contestație vreo circumstanță cu adevărat excepțională care să conducă la concluzia încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fiind de observat și împrejurarea că partea contributivă a pensiei sale de serviciu nu a fost în nici un fel afectată de recalcularea operată, fiind suprimată doar componenta necontributivă, suplimentul la pensie, care era acoperit integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care a beneficiat în calitate de personal aeronautic civil navigant profesionist din aviația civilă.
În acest sens, este de menționat si decizia de respingere pronunțată recent de CEDO în cauza nr._/11 - A. M. F. s.a. contra României, în plângerea având ca obiect tocmai reducerea pensiilor speciale ca urmare a aplicării Legii 119/2010. Prin această decizie, ca și prin Decizia dată în Cauza A. c. România, Curtea a concluzionat că măsurile criticate de reclamante (respectiv reducerea pensiilor ca urmare a aplicării Legii 119/2010) - nu le-a făcut să suporte o sarcină disproporționată si excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor si nu au fost discriminate în mod nejustificat, în comparație cu alți pensionari (par. 48).
În consecință, având în vedere că ingerința statului, din perspectiva dreptului contestatorului la respectarea pensiei de serviciu, a fost legală, a urmărit un scop legitim și a respectat un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat, instanța constată că, prin recalcularea și revizuirea pensiei reclamantului conform dispozițiilor Legii 119/2010 și OUG 59/2011, nu se aduce atingere dreptului fundamental de proprietate consacrat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în Cauza C. A. și alții vs. România a reținut că reforma sistemului de pensii nu a avut efect retroactiv, că perioada serviciului militar a fost asimilată perioadelor de contribuție în sensul legii și că reclamantul nu a pierdut pensia care îi era datorată în temeiul contribuțiilor la buget vârste în timpul serviciului militar, ci doar o parte din pensie care era susținută integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care reclamantul beneficiase anterior datorită naturii profesiei.
Împotriva acestei sentințe, apreciată ca vădit nelegală, a declarat recurs S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, în numele și pentru contestatorul D. L..
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă, recurentul consideră că interpretarea dată de prima instanță Legii nr. 119/2010 și OG nr. 1/2011 este în contradicție atât cu conceptul de bunuri din prima parte a art. 1 din Protocolul 1, cât și cu actele normative interne.
Recurentul și-a legitimat acțiunea pe invocarea unei valori patrimoniale care are semnificația unui drept câștigat, recunoscut de stat în temeiul Legii nr. 164/2001, act normativ clar și previzibil la data pensionării, care nici nu prevedea faptul că pensia de serviciu, în întregul ei, ar fi un supliment condiționat de existența resurselor financiare din bugetul de stat.
Prin transformarea în pensie de asigurări sociale, pensiile de serviciu suferă diminuări din cele mai diverse, cuprinse între 25%-80%, ceea ce demonstrează că sarcinile impuse fiecărui pensionar nu pot fi considerate egale.
Potrivit jurisprudenței CEDO, analiza sarcinii exorbitante se realizează de la caz la caz, spre deosebire de analiza instanței de fond, care nu se apleacă asupra situației faptice a unei persoane lipsite, de exemplu, de 70% din pensia inițială, pentru a vedea în concret dacă sarcina impusă recurentului a fost una exorbitantă și împovărătoare.
În realitate, susține recurentul, din practica CEDO, enunțată în acțiunea introductivă, rezultă că sunt apărate drepturi reale, nu drepturi iluzorii, iar accesul la instanță trebuie să fie unul efectiv, prin analiza pretențiilor formulate.
Prin garantarea constituțională doar a dreptului la pensie, nu și a cuantumul acesteia, se tinde la protejarea unor drepturi iluzorii. Ignorarea cuantumului concret al pensiei echivalează cu inexistența raportului juridic, lipsind un element constitutiv, anume obiectul.
Mai mult, raportul juridic dintre recurent și stat a fost definitivat la momentul ieșirii la pensie și emiterii primei decizii de pensionare, când dreptul la pensie a devenit cert, cuantumul fiind cel stabilit de legislația în vigoare la momentul emiterii deciziei.
Concluzionează recurentul că dreptul la pensie este supus legii sub imperiul căreia s-a născut, în caz contrar încălcându-se principiul neretroactivității legii civile, motiv pentru care consideră că ingerința nu este legală, așa cum a argumentat prima instanță.
De asemenea, contrar celor reținute de prima instanță, și scopul este unul ilegitim, întrucât nu se indică cuantumul tuturor pensiilor aflate în plată, cuantumul pensiilor calificate ca „speciale”, cuantumul bugetul asigurărilor sociale, al reducerii ce se va realiza prin transformarea pensiilor de serviciu, numărul total la pensionarilor și, mai ales, de ce aceasta este singura măsură posibilă pentru echilibrare bugetară. Este evident și că Legea nr. 119/2010 nu se poate întemeia pe art. 53 din Constituție, lipsind caracterul temporar.
Mai consideră recurentul că nici argumentul ingerinței nu a fost corect motivat, deoarece desființarea pensiei de serviciu și înlocuirea acesteia cu o pensie de asigurări sociale echivalează cu imposibilitatea sa de a mai recupera diferența din pensia de serviciu, ducând la ruperea justului echilibru între protecția dreptului de proprietate și cerințele interesului general. Povara măsurilor de reechilibrare a bugetului de stat a fost suportată doar de mai puțin de 10% din cei 4 milioane de pensionari, fără ca statul să ofere explicații pertinente pentru această alegere.
Ca o concluzie finală, recurentul arată că nu se cunoaște exact economia bugetară realizată, nu se explică diminuarea cuantumului pensiilor în plată pentru aproximativ 10% din totalul de peste 4 milioane de pensii și în ce măsură a putut ajuta diminuarea pensiilor speciale la depășirea unei situații economice dificile.
Intimata nu a formulat întâmpinare. În recurs nu s-au administrat probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și hotărârea primei instanțe, prin prisma criticilor formulate de recurent, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
În conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituția României, prima instanță trebuia să examineze în mod nemijlocit, raportat la situația de fapt concretă a recurentului contestator, beneficiar al unei pensii militare în cuantum brut de 3226 lei, și a cărui pensie revizuită, ulterior recalculată, este în cuantum brut de 2429 lei, dacă aplicarea prevederilor Legii nr. 119/2010 și OUG nr. 1/2011 aduce atingere unui drept fundamental consacrat printr-un tratat internațional la care România este parte, respectiv dreptului de proprietate ocrotit potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).
În cadrul acestei examinări concrete, și nu ipotetice - a unei persoane a cărei pensie a fost diminuată cu 70% față de pensia inițială - așa cum se invocă în prezentul recurs, prima instanță a aplicat principiile de drept care se desprind din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/12.12.2011, obligatorie potrivit art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă. Puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile pronunțate în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta.
Așa cum arată și recurentul, prin această decizie s-a reținut, la fel ca și prin decizia nr. 20/02.02.2000 a Curții Constituționale, că pensiile speciale nu au fost concepute de legiuitor cu titlu de privilegiu, ci au fost justificate în mod obiectiv și constituiau o compensație parțială a inconvenientelor ce au rezultat din rigoarea statutelor speciale cărora trebuie să li se supună fiecare dintre categoriile socio-profesionale avute în vedere de acestea: militari, polițiști, funcționari publici cu statut special, personal auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, personal diplomatic și consular, funcționari parlamentari, senatori și deputați, personal aeronautic civil navigant profesionist din aviația civilă, personalul Curții de Conturi.
Însă, tot prin decizia nr. 29/12.12.2011, s-a constatat că, deși instanțele au reținut corect, din perspectiva jurisprudenței CEDO, că pensiile de serviciu, stabilite în temeiul actelor normative speciale în baza cărora cei vizați le încasau, reprezintă un „interes patrimonial” ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atât sub aspectul părții contributive (partea achitată de la bugetul asigurărilor sociale de stat), cât și sub aspectul părții necontributive (care se suporta de la bugetul de stat), precum și că ingerința statului, prin adoptarea și aplicarea dispozițiilor Legii 119/2010 (prin care titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurări sociale de stat, cu consecința diminuării cuantumului pensiei până la limita corespunzătoare unui beneficiu contributiv, statul suprimând achitarea părții necontributive) este legală (întrucât este reglementată printr-un act normativ) și urmărește un „scop legitim”, de utilitate publică, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel de asigurări sociale), practica neunitară ce a condus la inițierea recursului în interesul legii a fost generată, pe de o parte, de faptul că instanțele nu au aplicat testul justului echilibru, în raport de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, în analiza cerinței privind existența „raportului rezonabil de proporționalitate”, iar, pe de altă parte, nici „ingerința” nu a fost analizată în toate cazurile din perspectiva „dreptului la respectarea bunurilor” (regula generală și, totodată, prima normă din art. 1 din Protocolul nr. 1), ci precum o încălcare de tipul „privării de proprietate” (cea de-a doua normă din același text).
Așadar, regula potrivit căreia „ingerința” trebuie analizată numai din perspectiva „dreptului la respectarea bunurilor”, și nu ca o încălcare de tipul „privării de proprietate”, este statuată în considerentele deciziei nr. 29/2011 a ÎCCJ, care a mai evidențiat că, în analiza raportului de proporționalitate, instanțele trebuie să urmărească raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului în plângerile vizând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și în care Curtea însăși a analizat tipuri de „ingerințe” în dreptul la respectarea bunurilor prin măsuri legislative adoptate de stat în prestațiile de asigurări sociale, și nu să se recurgă la specia proximă (încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, de tipul privării de proprietate).
În atare condiții, nu pot fi reținute criticile recurentului referitoare la imposibilitatea de a mai recupera sumele de bani rezultate din pensia de serviciu, care echivalează cu o expropriere, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Tot din decizia ÎCCJ se desprinde și concluzia că nu procentul de diminuare a drepturilor de pensie este esențial în analiza raportului de proporționalitate, ci, așa cum procedează și instanța europeană în jurisprudența sa, situația particulară a reclamantului din fiecare cauză, reținându-se că raportul de proporționalitate este compromis dacă acel reclamant suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excede marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială (marjă care, în acest domeniu, este una extensivă); asemenea concluzii sunt stabilite, de exemplu, când reclamantul este lipsit total de respectivul beneficiu social ori când acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență, depășindu-se un anumit ,,prag de dificultate”.
În același timp, fără a fi limitative, în ansamblul circumstanțelor obiective de analiză, ÎCCJ a reținut că ar putea fi avute în vedere criterii precum indemnizația socială pentru pensionari prevăzută de art. 7 din Legea nr. 118/2010, care nu poate fi mai mică de 350 lei, ori pensia medie lunară, după cum vor trebui identificate circumstanțele particulare ale cauzei.
În acest context, ținând seama și de cuantumul pensiei medii de asigurări sociale de stat pentru limită de vârstă în România, prima instanță a constatat că, în prezenta cauză, recurentul nu a fost lipsit total de pensie și nu i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență, și că revizuirea pensiei speciale, care a determinat o reducere a cuantumului pensiei de la 3226 lei, la 2317 lei, recalculată la 2429 lei prin decizia nr._ din 6.02.2012, nici nu a impus recurentului o sarcină excesivă, exorbitantă, lipsită de orice temei și care să depășească marja largă de apreciere pe care însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului, conform jurisprudenței sale, o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie.
În plus, recurentul nici nu a invocat în contestația sa vreo circumstanță cu adevărat excepțională, care să conducă la concluzia încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fiind de observat și împrejurarea că, în jurisprudența sa, instanța europeană a subliniat, în mod constant, că statele părți la Convenție dispun de o marjă de apreciere destul de largă atunci când este vorba de reglementarea politicii lor sociale. Întrucât adoptarea legilor în vederea stabilirii echilibrului între cheltuielile și veniturile statului implică, de regulă, o examinare a aspectelor politice, economice și sociale, Curtea a considerat că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai potrivite pentru a atinge acest obiectiv, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care acestea se dovedesc, în mod evident, lipsite de un temei rezonabil [M. și S. împotriva României, (dec.), nr. 44.232/11 și 44.605/11, 6 decembrie 2011].
Un argument suplimentar în sprijinul neîncălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție îl constituie chiar Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului din 7 februarie 2012, pronunțată în cauzele conexate nr. 45.312/11, nr. 45.581/11, nr. 45.583/11, 45.587/11 și nr. 45.588/11 - A. M. F., Judita V. T., E. T., M. M. și L. G. împotriva României, prin care s-a constatat că măsura de transformare a pensiilor de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești în pensii contributive, în temeiul Legii nr. 119/2010, este conformă prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, coroborat cu art. 14 din aceeași convenție, nefiind relevant procentul de scădere a cuantumului pensiilor speciale.
Prin decizia menționată, CEDO a statuat că măsura de reducere a pensiilor de serviciu este prevăzută de lege (paragr. 18 și 42) și constituie o modalitate de a echilibra bugetul și de a corecta diferențele existente între sistemele de pensie, iar aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate (paragr. 44). Curtea a concluzionat că măsurile criticate de reclamante - personal auxiliar din justiție (respectiv reducerea pensiilor ca urmare a aplicării Legii 119/2010) - nu le-a făcut să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor și nu au fost discriminate în mod nejustificat, în comparație cu alți pensionari (par. 48).
Mai mult, prin decizia din 15.05.2012, cu privire la Cererea nr. 63.627/11 introdusă de C. A. și alții împotriva României, prin care, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 14 din Convenție, reclamanții (foști militari) au susținut că reforma sistemului de pensii a adus atingere dreptului lor de proprietate, lipsindu-i de pensia stabilită la data pensionării, în timp ce alte grupuri sociale, cum ar fi foștii magistrați, continuă să beneficieze de un mod mai avantajos de calcul al pensiilor, CEDO a declarat-o inadmisibilă, reținând că, deși art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții unei case de asigurări, acest lucru nu poate fi interpretat ca dând dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat [a se vedea, în special, Skorkiewicz împotriva Poloniei (dec.), nr. 39.860/98, 1 iunie 1999, Jankovic împotriva Croației (dec.), nr. 43.440/98, CEDO 2000-X, Kuna împotriva Germaniei, (dec.), nr. 52.449/99, CEDO-2001, Blanco Callejas împotriva Spaniei (dec.), nr. 64.100/00, 18 iunie 2002, și Maggio și alții împotriva Italiei, nr. 46.286/09, 52.851/08, 53.727/08, 54.486/08 și 56.001/08, pct. 55, 31 mai 2011] – par. 13, că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv, iar reclamanții nu au pierdut pensia care le era datorată în temeiul contribuțiilor la buget …, ci doar o parte din pensie, care era susținută integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care reclamanții beneficiaseră anterior datorită naturii profesiei lor [a se vedea, mutatis mutandis, F. și alții împotriva României, (dec.), nr. 45.312/11, 7 februarie 2012)] – par. 17, precum și că faptul că alte categorii sociale se bucură în continuare de un mod de calcul mai favorabil al pensiilor ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului – par. 19, concluzionând că măsurile criticate de reclamanți nu au fost de natură să îi facă pe aceștia să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate, și reclamanții nu au fost în mod nejustificat discriminați în raport cu alți pensionari – par. 20.
Concluzionând, se constată că în mod corect a reținut prima instanță că revizuirea pensiei speciale nu reprezintă o încălcare a dreptului fundamental de proprietate al recurentului, ocrotit prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
În ceea ce privește „dreptul câștigat”, se reține că acesta este recunoscut doar în sensul menționat și de Curtea Constituțională în deciziile nr. 871/2010 și nr. 1237/2010, în care s-a argumentat că, având în vedere condiționarea posibilității statului de a acorda pensiile speciale de elemente variabile, așa cum sunt și resursele financiare de care dispune acesta, dobândirea dreptului la pensie specială nu poate fi considerată ca instituind o obligație ad aeternum a statului de a acorda acest drept, singurul drept câștigat reprezentând doar prestațiile deja realizate până la . noii reglementări și asupra cărora legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție.
Împrejurările invocate de recurent, respectiv necunoașterea exactă a economiei bugetare realizate, diminuarea cuantumului pensiilor în plată pentru aproximativ 10% din totalul de peste 4 milioane de pensii, ori măsura în care diminuarea pensiilor speciale a putut ajuta la depășirea situației economice dificile, vizează oportunitatea adoptării Legii nr. 119/2010. Or, găsirea unei soluții legislative mai adecvate, pentru atingerea obiectivelor de interes public urmărite, nu face obiectul controlului instanțelor judecătorești, care, potrivit Constituției României, înfăptuiesc justiția „în numele legii”.
În ceea ce privește încălcarea/neîncălcarea unor articole din Constituția Românei, se reține că, în principiu, constatarea încălcării prevederilor constituționale se face de către Curtea Constituțională, în cadrul controlului de constituționalitate exercitat înainte de promulgarea legilor, iar, ulterior acestui moment, prin soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, excepții pe care recurentul nu le-a ridicat nici în fața primei instanțe, nici în fața instanței de recurs.
De altfel, neretroactivitatea Legii nr. 119/2010 în raport cu legile prin care aceste pensii speciale au fost stabilite inițial (conform statutelor profesionale ale categoriilor de persoane vizate) a fost deja constatată prin deciziile Curții Constituționale, unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Prin decizia nr. 871/25.06.2010, Curtea Constituțională a stabilit că prevederile art. 1-5 și 12 din Legea nr. 119/2010 sunt constituționale, în raport cu dispozițiile constituționale ale art. 15 alin. (2) - neretroactivitatea legii, art. 16 - egalitatea în drepturi, art. 44 - dreptul de proprietate privată, art. 47 alin. (1) - nivelul de trai și dreptul la pensie, art. 53 - restrângerea exercițiului unor drepturi, art. 135 alin. (2) lit. f) privind obligația statului de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții.
De asemenea, Curtea Constituțională a pronunțat și decizia nr. 873/25.06.2010 prin care s-a constatat constituționalitatea dispozițiilor art. 1 lit. a), b), d)-i) și art. 2-12 din Legea nr. 119/2010; s-a analizat din nou legea criticată pe temeiul neretroactivității, dar și în baza art. 20 din Constituție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (dreptul la respectarea „bunurilor”) și art. 53 (restrângerea exercițiului unor drepturi.
Relevantă este și decizia Curții Constituționale nr. 458/02.12.2003, în care s-a statuat că ,,o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare”.
Prin deciziile nr. 88/2007 și nr. 1314/2010 ale Curții Constituționale s-a reținut că ,,Schimbarea condițiilor de exercitare a dreptului la pensie nu poate avea nici ea semnificația încălcării principiului constituțional al neretroactivității legii, atâta vreme cât, potrivit prevederilor art. 47 alin. (2) din Constituție, condițiile de exercitare a dreptului la pensie, a celorlalte drepturi de asigurări sociale și a altor forme de asistență socială sunt stabilite de lege. Astfel, legiuitorul este în drept să stabilească și să modifice, ori de câte ori apare această necesitate, condițiile și criteriile de acordare a pensiilor, modul de calcul și cuantumul acestora, cu respectarea condiției ca aceste noi reglementări să fie aplicate de la ., pentru viitor.”
De asemenea, analizând conformitatea prevederilor de lege criticate cu dispozițiile art. 53 din Constituție, raportate la dreptul la pensie și dreptul la un nivel de trai decent (art. 47), Curtea Constituțională a constatat că aceste dispoziții constituționale sunt lipsite de relevanță, întrucât dreptul la pensie vizează pensia obținută în sistemul general de pensionare, neexistând un drept constituțional la pensie specială, deci la suplimentul financiar acordat de stat.
Or, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, inclusiv pentru instanțele de judecată, care, în mod evident, nu cenzurează hotărârile și jurisprudența Curții Constituționale.
Având în vedere tocmai caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, precum și al considerentelor acestora, în limitele controlului de constituționalitate, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, prin decizia nr. 29/2011, că instanțele judecătorești nu erau în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate, sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii, și că instanțele de drept comun ar fi fost îndrituite la o evaluare separată a chestiunii retroactivității legii numai în cazul în care această analiză se impunea în mod distinct, din perspectiva Convenției europene a drepturilor omului, altfel decât în contextul „ingerinței” în analiza de convenționalitate în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Tot ÎCCJ a reținut și că, în jurisprudența Curții Europene, o problemă de retroactivitate a legii este atașată, de regulă, unei plângeri ținând de dreptul la un proces echitabil în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenție (ca de exemplu în Cauza Maggio ș.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011), premisă care, în contestațiile formulate împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor speciale în baza Legii nr. 119/2010, nu era îndeplinită, întrucât în cursul judecării acestor plângeri nu a intervenit intempestiv un alt act normativ care să afecteze în mod decisiv soarta procesului.
În consecință, față de considerentele expuse, având în vedere și dispozițiile art. 312 alin. 1 Cod proc. civilă, se va respinge recursul și se va menține sentința.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere - în numele și pentru contestatorul D. I. L., împotriva sentinței civile nr. 2305/ 24.09. 2012 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,azi, 11 .02. 2013.
Președinte, C. B. | Judecător, G. P. | Judecător, N. C. M. |
Grefier, E. G. |
Red./tehnored./B.C.
2 ex./26.02.2013
Tribunal Iași – C. G.
| ← Asigurări sociale. Decizia nr. 8/2013. Curtea de Apel IAŞI | Asigurări sociale. Decizia nr. 689/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
