Conflict de muncă. Decizia nr. 377/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 377/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 04-03-2013 în dosarul nr. 7676/99/2010*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 377/2013
Ședința publică de la 04 Martie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. P.
Judecător A. C. S.
Judecător A. E. A.
Grefier E. G.
Pe rol judecarea cauzei având ca obiect litigiul de muncă privind recursul declarat de
recurentul P. I. împotriva sentinței civile nr. 2609 din 24 10 2012 a Tribunalului Iași, intimați fiind Poliția C. Iași, C. L. Iași și P. M. Iași.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la ordine, lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier din care rezultă că:- dosarul este la al doilea termen de judecată;- recurentul nu a răspuns la excepția cu care a fost citat privind tardivitatea declarării recursului raportat la data comunicării sentinței, 3 12 2012 și data depunerii recursului, 17 12 2012, data de pe plic;- s-a solicitat judecata în lipsă.
Instanța,verificând actele și lucrările dosarului, văzând că s-a solicitat judecata în lipsă, rămâne în pronunțare pe excepția de tardivitate a recursului.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față;
Prin sentința civilă nr. 2609 din data de 24.10.2012 pronunțată de Tribunalul Iași a fost
admisă excepția lipsei calității procesuale pasive invocate atât de pârâtul C. L. Iași cât și de pârâtul P. mun. Iași și pe cale de consecință, s-a respins ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă - acțiunea, formulată de reclamantul P. I., astfel cum a fost ulterior precizată, în contradictoriu cu pârâții C. L. Iași și P. mun. Iași .
S-a respins ca neîntemeiată acțiunea, formulată de reclamantul P. I., astfel cum a fost ulterior precizată, în contradictoriu cu pârâta Poliția Locală Iași (fosta pârâtă Poliția C. Iași) .
Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut că prin acțiunea formulată de reclamantul P. I., astfel cum a fost ulterior precizată,reclamantul a solicitat instanței ca în contradictoriu cu pârâta Poliția Locală Iași (fosta pârâtă Poliția C. Iași) să dispună anularea deciziei nr. 1550 din 27.08.2010 emisa de către Politia Comunitara Iași, decizie prin care i s-a încetat contractul individual de munca ca urmare a concedierilor colective efectuate la nivelul paratei si obligarea fostului angajator la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data încetării CIM si pana la data rămânerii definitive si irevocabile a hotărârii de anulare a deciziei de încetare a CIM;
A mai solicitat reclamantul obligarea Politiei Comunitare Iași la plata zilelor lucrate in lunile noiembrie 2009 si decembrie 2009 ( cate 4 zile/luna), compensare la care parata era obligata conform dispozițiilor Legii nr. 329/2009 precum și obligarea pârâtei la plata compensației de cel puțin un salariu lunar in afara drepturilor cuvenite la zi in temeiul art. 78 din Contractul Colectiv de Munca la nivel național 2007 - 2010 si art. 51 alin. 1 din contractul colectiv de munca încheiat la nivelul instituției;
Reclamantul a mai investit instanța cu un capăt de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata tuturor orelor efectiv lucrate si nepontate deși s-a aflat la dispoziția paratei, calculate pe o perioada de 3 ani anterior promovării prezentei cereri.
S-a mai solicitat obligarea pârâtei la a face dovada încadrării in Clasificarea ocupațiilor din Romania a funcției de "guard" menționată in carnetul său de muncă într-un act normativ special care sa recunoască vechimea in specialitate și obligarea Politiei Comunitare Iași la schimbarea încadrării din funcția de guard . recunoscuta de legislația romana cu consecința recunoașterii vechimii specialitate.
S-au solicitat și cheltuieli de judecată.
În motivarea contestației sale contestatorul a arătat cu privire la primul capăt de cerere că a avut calitatea de salariat al paratei din anul 2005 pana la data de 28.08.2010, data la care un număr de cca. 190 de salariați ai Politiei Comunitare Iași au fost disponibilizați, concedierea fiind colectiva.
Că disponibilizarea sa a fost făcută fără respectarea dispozițiilor fără notificarea sindicatului Pro Lex despre intenția concediere colectiva, și fără cu aplicarea criteriilor de stabilire a ordinii de prioritate prevăzute de art. 74 lit. c) si d) din Codul muncii.
A mai arătat contestatorul că prin modul in care paratele au înțeles să efectueze disponibilizările nu au fost respectate dispozițiile imperative ale Codului muncii privind aplicarea criteriilor de stabilire a ordinii de prioritate, motiv pentru care se impune anularea deciziei de încetare a contractului individual de munca si aplicarea dispozițiilor art. 78 din Codul muncii.
Cu privire la al doilea capăt de cerere contestatorul a arătat că, parata a aplicat reducerea de 15% a cheltuielilor cu salariile fără a respecta modalitățile prevăzute de legea speciala ori de prevederile legislației muncii înțelegând sa opereze reducerea prin reținerea din drepturile sale salariale fără a-i acorda zilele libere corespunzătoare; invocând lipsa de personal, pârâta a solicitat efectuarea serviciilor de paza urmând ca aceasta sa ne acorde ulterior zile libere plătite însa acest lucru nu s-a mai întâmplat, invocându-se ca aceasta situație s-ar încadra in sintagma „ alta măsura cu efect echivalent „ menționată la ar. 10 alin. 10 lit. d) din legea nr. 329/2009.
În privința celui de-al treilea capăt de cerere s-a arătat că parata refuză să îi acorde salariul compensator prevăzut de Contractul colectiv de munca unic la nivel național 2007 - 2010 deși a solicitat acest lucru așa cum rezulta din adresa nr. 6399/06.08.2010, în conformitate cu dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 371/ 2004 .
Pentru susținerea celei de-a patra cereri reclamantul a arătat că, in fapt, programul său de lucru zilnic era de luni până vineri, prezenta la sediul paratei fiind stabilită la ora 7.50 in vederea efectuării instructajului si preluării armamentului, deplasarea către beneficiarii contractelor de servicii de paza, efectuarea serviciului de paza, deplasarea înapoi la sediul paratei pentru predarea armamentului, reclamantul fiind plătit numai pentru orele in care efectua efectiv serviciul de paza la sediul beneficiarului ( 8.30 - 17,30 ) nu si pentru cca. o oră și 15 minute - o ora si 30 minute zilnic in care se afla la dispoziția paratei. In acest mod parata nu i-a plătit cca. 253 ore/an - 330 ore/an calculate la 11 luni lucrate.
În susținerea punctului 5 de cerere contestatorul a arătat că potrivit carnetului de munca, la rubrica " meseria sau funcția..." pârâta a completat meseria de" guard", meserie pe care nu a regăsit-o însă în nomenclatorul C.., drept pentru care in prezent nu are vechime în nicio specialitate. Consideră reclamantul ca parata a greșit in încadrarea corecta in Clasificarea Ocupațiilor din Romania a funcției /ocupației, motiv pentru care se solicită schimbarea retroactiva a încadrării ocupației în așa fel încât sa aibă o vechime in specialitate.
Pârâta Poliția C. Iași (în prezent Poliția Locală Iași) a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestație ca neîntemeiată.
La termenul din 19.01.2011 instanța a reținut faptul că, din acțiunea introductivă rezultă faptul că reclamantul dorește să se judece și cu C. L. Iași, respectiv P. mun. Iași, dispunând rectificarea citativului și citarea acestora.
Pârâții C. L. Iași și P. mun. Iași au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive raportat faptul că reclamantul și-a desfășurat activitatea în cadrul Poliției Comunitare, Iași, ,iar aceasta este o direcție cu personalitate juridică ce poate sta în nume propriu în instanță.
Soluționând prioritar excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții C. L. Iași și P. mun. Iași ,instanța a reținut că fiind o excepție de fond, absolută și peremptorie, verificarea calității procesuale pasive în persoana pârâtului având prioritate în raport de orice aspecte legate de fondul cauzei.
S-a reținut în acest sens că cererea de chemare în judecată formulată împotriva unei acestor doi pârâți C. L. Iași și P. mun. Iași ,este formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă nici C. L. și nici P. M. Iași neavând calitatea de angajatori, ori de semnatari ai contractului de muncă și nu pot fi obligați în luarea unor măsuri de menținere în activitate a salariaților și nicio atribuție în acest sens.
În perioada 2.11._12 cauza a fost suspendată conform art. 244 al.1 pct.1 C.pr.civ. pentru a fi soluționat dosarul nr._ .
Ca atare, analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. L. Iași, P. mun. Iași, instanța a admis-o și a respins acțiunea în contradictoriu cu acești pârâți pentru lipsa calității lor procesuale pasive.
Instanța a reținut în acest sens că în primul rând, calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana chemată în judecată ( pârâtul) și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății .
Reclamantul, fiind cel care pornește acțiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cat și pe cea pasivă.
În speța de față trebuia analizată existența unei identități intre pârât și persoana ce este angajatorul reclamantului raportat la cererile cu care reclamantul a înțeles să investească instanța. Având în vedere faptul că doar angajatorul este cel ce are raporturi de muncă cu reclamantul, raporturi din care derivă drepturi și obligații, instanța a reținut faptul că doar Poliția C. Iași este cea care deținea această calitate raportat la contractul de muncă încheiat de părți și înregistrat sub nr. 245/15.03.2006 în registrul general de evidență a salariaților, motiv pentru care a admis excepția invocată. În soluționarea acestei excepții instanța a reținut că nu are relevanță faptul că C. L. a emis HCL 263 și 264 prin care s-a aprobat Proiectul de Concediere Colectivă ce a stat la baza emiterii deciziei, instanța fiind investită cu anularea deciziei de concediere și cu plata unor drepturi ce derivă din contractul de muncă.
Pe fondul cauzei instanța a reținut că acțiunea nu este întemeiată.
Cu privire la capătul de cerere ce vizează anularea deciziei nr. 1550 din 27.08.2010 emisa de către Politia Comunitara Iași și obligarea fostului angajator la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data încetării contractului individual de muncă si pana la data rămânerii definitive si irevocabile a hotărârii, prima instanță a reținut că între părți au existat raporturi de muncă conform contractului individual de muncă în perioada 15.03.2006 (când reclamantul a fost angajat pe funcția de guard) –și până la 28.08.2010 când s-a emis la decizia contestată în prezenta cauză, nr. 1550/27.08.2010.
La 09.02.2010 s-a emis de către pârâtă decizia nr. 575 de reîncadrare a reclamantului, acesta fiind reîncadrat începând cu 1.01.2010 pe funcția de execuție de guard, gradație 3, la serviciul nr. 8 Pază obiective.
Prin decizia menționată s-a dispus încetarea raporturilor de muncă conform art. 65 și 66 Codul Muncii (în vigoare la momentul emiterii deciziei) ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de angajat, în urma reorganizării activității și structurii Poliției Comunitare Iași prin desființarea în totalitate a activității de pază.
Au fost avute în vedere următoarele acte: HCL 263/28.07.2010 (filele 83 și 84) și 264/28.07.2010 (filele 85 și 86), OUG 63/2010. În cuprinsul deciziei se arată faptul că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 74 lit. c și d Codul muncii întrucât activitatea în cauză s-a desființat în totalitate și unitatea nu are locuri de muncă vacante.
Conform HCL 263/28.07.2010 s-a aprobat Organigrama și Statul de funcții pârâtei iar prin HCL 264/28.07.2010 s-a aprobat Programul de Concediere Colectivă la unitatea pârâtă din momentul intrării în vigoare a acestei hotărâri.
Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului este reglementată în art. 65 – 67 Codul muncii (forma valabilă la momentul emiterii deciziei), iar în art. 68 – 72 Codul muncii este reglementată procedura concedierilor colective.
Astfel, potrivit disp. art. 65 alin. 1 Codul muncii, „concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia”, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, „desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă”. Desființarea locului de muncă este efectivă atunci când el este suprimat din structura angajatorului, când nu se mai regăsește în organigrama acestuia sau în statul de funcții. De asemenea, desființarea locului de muncă are o cauză reală când prezintă un caracter obiectiv, adică este impusă de dificultăți economice sau transformări tehnologice, și este serioasă când are la bază studii temeinice vizând îmbunătățirea activității și nu disimulează realitatea.
Potrivit disp. art. 287 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.
Or, în speță, s-a reținut de către instanță că pârâta, căreia îi revenea sarcina probei, a făcut dovada desființării efective a postului ocupat de reclamant; mai mult decât atât a făcut dovada desființării întregii activități de pază obiective, astfel cum rezultă din programul de concediere colectivă din 20.07.2010 aprobat prin HCL 264/28.07.2010; această hotărâre a Consiliului L. a fost atacată în instanță, formându-se dosarul nr._, soluția dată fiind de respingere a acțiunii în anularea HCL 263 și 264/2010 – la 19.10.2011.
Potrivit disp. art. 66 Codul muncii, „concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului poate fi individuală sau colectivă”. În art. 68 din Codul muncii este definită concedierea colectivă, iar în următoarele articole legiuitorul a reglementat procedura care trebuie urmată în cazul unei concedieri colective, respectiv obligațiile care revin angajatorului. Astfel, potrivit disp. art. 69 alin. 1 Codul muncii, în cazul în care angajatorul intenționează să efectueze concedieri colective, acesta are obligația de a iniția, în timp util și în scopul ajungerii la o înțelegere, în condițiile prevăzute de lege, consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții salariaților, cu privire cel puțin la metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariați care vor fi concediați și la atenuarea consecințelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaților concediați.
Potrivit alin. 2 al aceluiași articol, în perioada în care au loc consultări, potrivit alin. (1), pentru a permite sindicatului sau reprezentanților salariaților să formuleze propuneri în timp util, angajatorul are obligația să le furnizeze toate informațiile relevante și să le notifice, în scris, următoarele: a) numărul total și categoriile de salariați; b) motivele care determină concedierea preconizată; c) numărul și categoriile de salariați care vor fi afectați de concediere; d) criteriile avute în vedere, potrivit legii și/sau contractelor colective de muncă, pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere; e) măsurile avute în vedere pentru limitarea numărului concedierilor; f) măsurile pentru atenuarea consecințelor concedierii și compensațiile ce urmează să fie acordate salariaților concediați, conform dispozițiilor legale și/sau contractului colectiv de muncă aplicabil; g) data de la care sau perioada în care vor avea loc concedierile; h) termenul înăuntrul căruia sindicatul sau, după caz, reprezentanții salariaților pot face propuneri pentru evitarea ori diminuarea numărului salariaților concediați.
Această notificare prevăzută la art. 69 alin. 2 Codul muncii, trebuie comunicată în mod obligatoriu de către angajator Inspectoratului Teritorial de Muncă și Agenției Teritoriale de Ocupare a Forței de Muncă, la aceeași dată la care a comunicat-o sindicatului sau reprezentanților salariaților (art. 70 Codul muncii).
Potrivit disp. art. 711 alin. 1 Codul muncii, în situația în care, ulterior consultărilor cu sindicatul sau reprezentanții salariaților, potrivit prevederilor art. 69 și 71, angajatorul decide aplicarea măsurii de concediere colectivă, acesta are obligația de a notifica în scris inspectoratul teritorial de muncă și agenția teritorială de ocupare a forței de muncă, cu cel puțin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere. Potrivit alin. 2 al aceluiași articol, notificarea prevăzută la alin. (1) trebuie să cuprindă toate informațiile relevante cu privire la intenția de concediere colectivă, prevăzute la art. 69 alin. (2), precum și rezultatele consultărilor cu sindicatul sau reprezentanții salariaților, prevăzute la art. 69 alin. (1) și art. 71, în special motivele concedierilor, numărul total al salariaților, numărul salariaților afectați de concediere și data de la care sau perioada în care vor avea loc aceste concedieri. O copie a notificării prevăzute la art. 711 alin. 1 Codul muncii se comunică de către angajator în mod obligatoriu și sindicatului sau reprezentanților salariaților, la aceeași dată la care a comunicat-o inspectoratului teritorial de muncă și agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă (art. 711 alin. 3). Dispozițiile art. 69 și ale art. 711 Codul muncii sunt în concordanță și cu dispozițiile Directivei Consiliului 98/59/CE din 20 iulie 1998 privind armonizarea legislației statelor membre cu privire la concedierile colective.
Analizând prevederile art. 69 și ale art. 711 Codul muncii, se reține de către instanță că angajatorului îi revine obligația de efectua două notificări: una în perioada în care au loc consultările cu sindicatul sau reprezentanții salariaților, iar o a doua notificare în perioada ulterioară consultărilor, respectiv după ce angajatorul a luat decizia de a aplica măsura concedierii colective. De altfel, aceste notificări au un conținut relativ diferit, în sensul că cea de-a doua notificare trebuie să cuprindă unele elemente suplimentare față de prima notificare.
De asemenea, din cuprinsul dispozițiilor legale sus – menționate rezultă că cele două notificări sunt obligatorii.
Or, în speță, s-a reținut de către instanță că pârâta a respectat procedura prevăzută de lege.
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere privind obligarea Politiei Comunitare Iasi la plata zilelor lucrate in lunile noiembrie 2009 si decembrie 2009 ( cate 4 zile/luna), compensare la care parata era obligata conform dispozițiilor Legii nr. 329/2009,instanța a reținut că și acesta este neîntemeiat.
Conform Lg. nr. 329 din 5 noiembrie 2009 privind reorganizarea unor autoritati si institutii publice, rationalizarea cheltuielilor publice, sustinerea mediului de afaceri si respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeana si Fondul Monetar International, cap. III - Măsuri de reducere a cheltuielilor de personal în sistemul bugetar, art. 10:”(1) În vederea încadrării în constrângerile bugetare determinate de situația de criză economică, în perioada octombrie-decembrie 2009, conducătorii autorităților și instituțiilor publice, indiferent de modul de finanțare, au obligația de a diminua cheltuielile de personal, în medie cu 15,5% lunar, prin aplicarea uneia dintre următoarele măsuri:
a) să acorde personalului propriu, indiferent de statutul acestuia, zile libere fără plată pentru o perioadă de până la 10 zile lucrătoare;b) să reducă programul de lucru;c) să dispună o măsură ce combină alternativele prevăzute la lit. a) și b); d) altă măsură cu efect echivalent”.
Conform deciziei nr. 451/26.11.2009 (depuse la fila 150) pârâta a decis reducerea cheltuielilor salariale (pentru lunile noiembrie și decembrie 2009) în medie cu 15,5% lunar pentru salariații finanțați din bugetul local prin reducerea programului de lucru iar pentru salariații finanțați din venituri proprii cu diminuarea cu 15,5% a drepturilor salariale din sporurile salariale cu excepția indemnizațiilor pentru incapacitate temporară de muncă.
Această decizie nu a fost contestată (reclamantul – în sarcina căruia era această probă – nefăcând nicio dovadă în acest sens), motiv pentru care această decizie este producătoare de efecte juridice și stă la baza reducerilor menționate de reclamant, fiind conformă cu dispozițiile legale menționate - litera d, motiv pentru care cererea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată.
Cu privire la capătul de cerere de obligare a pârâtei Politia C. Iași la plata compensației de cel puțin un salariu lunar în afara drepturilor cuvenite la zi in temeiul art. 78 din Contractul Colectiv de Munca la nivel național 2007 - 2010 si art. 51 alin. 1 din contractul colectiv de munca încheiat la nivelul instituției, instanța a reținut că și acesta este neîntemeiat.
În ceea ce privește dispozițiile din CCMUN 2007-2010 (aplicabil la momentul introducerii acțiunii) instanța a reținut aplicabilitatea dispozițiilor invocate de pârâtă, respectiv art. 12 al.1 Lg. 130/1996 raportat la legea 330/2009, astfel încât reține faptul că acest CCMUN nu este aplicabil în cauza de față, dispozițiile legale menționate neprevăzând acordarea vreunei compensații la încetarea contractului de muncă.
Și capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata tuturor orelor efectiv lucrate si nepontate deși s-ar fi aflat la pârâtei, calculate pe o perioada de 3 ani anterior promovării acțiunii ,instanța l-a respins ca neîntemeiat reținând că în cauza de față reclamantul nu a făcut nicio dovadă în acest sens (de efectuare a unei munci suplimentare, de efectuare a unor ore în timpul repausului săptămânal neremunerate sau a unor ore efectuate în timpul sărbătorilor legale neremunerate).
De asemenea nu s-a făcut dovada existenței unei cereri a angajatorilor în acest sens. Așadar, cel care trebuie să aibă inițiativa orelor suplimentare este angajatorul care le solicită în scris sau verbal. În aceste condiții instanța reține faptul că pârâta a respectat drepturile reclamantului așa cum sunt prevăzute de legislația muncii (națională) ce are la bază și dreptul comunitar, respectiv Directiva nr. 2003/88 din 4 noiembrie 2003 referitoare la unele aspecte ale organizării timpului de muncă..
Cu privire la obligarea pârâtei să procedeze la încadrarea corectă,conform Clasificării ocupațiilor din Romania, a funcției de "guard" menționata in carnetul de munca care să producă efectul recunoașterii ca vechime in specialitate, respectiv la schimbarea încadrării din funcția de guard . recunoscuta de legislația romana cu consecința recunoașterii vechimii specialitate, instanța a reținut că și acest capăt de cerere este, de asemenea, neîntemeiat întrucât, conform contractului individual de muncă depus la filele 15-18 reclamantul a fost angajat pe funcția de guard iar orice schimbare a funcției presupune o schimbare a contractului individual de muncă și se poate face doar prin acordul părților – conform art. 41 – acord ce nu s-a întrunit în speța de față.
Mai mult, acest aspect nu a fost contestat în nici un moment până la încetarea contractului de muncă, reclamantul semnând nu numai contractul individual de muncă menționat dar și actul adițional din 1.05.2006 care prevede aceeași funcție. De asemenea, la 09.02.2010 s-a emis de către pârâtă decizia nr. 575 de reîncadrare a reclamantului, acesta fiind reîncadrat începând cu 1.01.2010 pe funcția de execuție de guard, gradație 3, la serviciul nr. 8 Pază obiective; această decizie nu a fost contestată în nici un moment de către salariat, producându-și efectele până la momentul încetării raporturilor de muncă.
În consecință instanța a respins pentru considerentele enunțate acțiunea reclamantului ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă în contradictoriu cu pârâții C. L. Iași și P. mun. Iași, și ca neîntemeiată acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul P. I. în contradictoriu cu pârâta Poliția Locală Iași (fosta pârâtă Poliția C. Iași).
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul P. I. criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală.
A motivat recurentul că deși a administrat în cauză dovezi prin care a probat că a efectuat ore suplimentare instanța de fond nu le-a luat în considerare ajungând să pronunțe o soluție greșită de respingerea a acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.
Instanța a ignorat faptul că prin această soluție a reținut ca apărare a pârâtei propria turpitudine a acesteia, care se apără cu propria culpă .
A mai susținut recurentul că a dovedit faptul că a prestat ore suplimentare, iar instanța de fond în mod greșit nu le-a luat în considerație.
În consecință recurentul a solicitat admiterea recursului său și modificarea sentinței primei instanțe în sensul admiterii integrale a acțiunii sale .
Recursul astfel promovat este tardiv.
Curtea constată că în materia conflictelor de drepturi există dispoziții legale speciale de reglementare care au fost prevăzute în Legea 168/1999 și care prevăd termene și proceduri derogatorii de la dreptul comun, tocmai pentru soluționarea cu celeritate a acțiunilor din acest domeniu.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.215 din legea 62/2011 termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii pronunțate de instanța de fond .
Totodată, dispozițiile legii speciale se complinesc cu cele prevăzute în codul de procedură civilă, care la art.102 prevăd că „termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, iar potrivit art.103 din același cod de procedură civilă, „neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea ,afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.”
Curtea constată că raportat la data comunicării hotărârii instanței de fond, 03.12.2012, recurentul trebuia să înregistreze recursul cel târziu la data de 14.12.2012.
Ori, față de acest termen, Curtea constată că recursul a fost expediat prin poștă abia la data de 17.12.2012,fiind înregistrat abia la data de 19.12.2012,deci cu mult peste termenul de 10 zile prevăzut de lege.
Și cum în cauză recurentul nu a făcut nicio dovadă în acest sens, deși a fost citat cu mențiunea să răspundă la excepția de tardivitate invocată din oficiu,și având în vederea data la care i-a fost comunicată hotărârea instanței de fond respectiv 03.12.2012, după cum rezultă din dovada de comunicare aflată la fila 238 dosar, iar recursul a fost declarat și înregistrat abia la data de 19.12.2012, Curtea constată că recursul astfel declarat este tardiv.
Ca atare, în temeiul dispozițiilor art.137 cod proc. civ., Curtea va respinge pe excepția de tardivitate recursul astfel promovat, fapt pentru care cercetarea motivelor de recurs devine astfel de prisos.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca tardiv recursul formulat de reclamantul P. I. împotriva sentinței civile nr. 2609 din 24.10.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 4.03. 2013.
Președinte, G. P. | Judecător, A. C. S. | Judecător, A. E. A. |
Grefier, E. G. |
Red./Tehnored./P.G.
2 ex./27.03.2013
Tribunal Iași – D. I.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1900/2013. Curtea de Apel IAŞI | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
