Conflict de muncă. Hotărâre din 10-04-2013, Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 10-04-2013 în dosarul nr. 799/89/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 537/2013
Ședința publică de la 10 Aprilie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. B.
Judecător N. C. M.
Judecător D. P.
Grefier M. H.
S-a luat spre examinare recursul formulat de către A. V. împotriva sentinței civile nr. 1792 din 06.12.2012 pronunțată de Tribunalul V. în dosarul nr._, intimați fiind B. C. Romană - Sucursala V. și B. C. Română SA, având ca obiect conflict de muncă.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurentul A. V., asistat de avocat C. M., și consilierul juridic S. M. pentru intimata B. C. Română SA, lipsă fiind reprezentantul intimatei B. C. Romană - Sucursala V..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează că dosarul este la al patrulea termen de judecată.
Avocat C. M. depune la dosar delegație de substituire a avocatului titular Z. S..
Interpelat fiind, apărătorul recurentului precizează că părțile s-au întâlnit pe data de 26.03.2013, dar nu s-a ajuns la nici o rezolvare a conflictului, comunicându-se că nu există postul solicitat în cadrul BCR - Suc. V..
Nemaifiind alte cereri sau probe de administrat instanța, constatând cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților la dezbateri.
Avocat C. solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Susține că discuțiile se poartă pe existența sau inexistența postului de director al Sucursalei BCR V. solicitat a fi ocupat urmare a încetării detașării recurentului la BCR Chișinău. Precizează că lipsa acestui post și confirmarea desființării funcției vine din cele două adrese emise de intimată, prin care reclamantul era înștiințat că postul său nu mai există.
Dovadă mai stă și în refuzul intimatei de a depune la dosar înscrisurile privind reorganizarea și organigrama instituției, cu argumentarea că nu există.
Susține că nu se poate afirma că o instituție bancară nu are organigramă și, drept dovadă, a depus la termenul anterior organigrama, din care rezultă că se oprește cu structura la nivel central și nu este detaliată pe sucursalele din teritoriu.
Mai arată apărătorul recurentului că era obligată intimata să pună la dispoziție acest post în momentul reîntoarcerii din detașarea de la BCR Chișinău. Chiar în interpretarea intimatei că acest post există, el trebuie să existe și la nivel real și nu formal. Chiar și în ipoteza în care s-ar accepta ideea că acel post există, este în culpa intimatei că din corespondența purtată nu a rezultat că se încearcă să se găsească un post similar.
Concluzionând, apărătorul recurentului solicită admiterea recursului, pentru considerentele expuse și întreg probatoriul administrat în cauză.
consilier juridic S. M. pentru intimată solicită respingerea recursului, formulat motivat de faptul că Tribunalul V. a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.
Față de afirmația recurentului că s-a refuzat a se depune organigrama instituției bancare BCR SA, reprezentanta acesteia precizează că nu există o organigramă în înțelesul ad literam al legii și nu există o obligație legală ca o instituție bancară să aibă organigramă. Ceea ce s-a depus la dosar reprezintă Raportul de responsabilitate socială corporativă și anexe, în care este prezentată structura organizatorică administrației centrale a BCR. La nivel de sucursale nu există organigrame, ci doar state de funcții. Pe statul de funcții de la BCR Sucursala V. postul de director financiar figurează, el nefiind desființat, deoarece unitatea era obligată să păstreze acest post pentru perioada detașării la BCR Chișinău. Recurentul a hotărât să înceteze detașarea la Chișinău din proprie inițiativă, fără a cere acordul băncii centrale de la București.
Mai arată reprezentanta intimatei că recurentul nu s-a prezentat nici o zi la locul de muncă anterior detașării, adică la Sucursala V.. În condițiile în care recurentul nu s-a aflat în raport de muncă cu BCR SA - Sucursala V., rezultă că nu a existat nici un prejudiciu produs de această unitatea bancară; consideră că nu au fost aduse probe din punct de vedere al evaluării prejudiciului în sensul art. 253 Codul muncii și al răspunderii contractuale. Cererea de acordare a despăgubirilor este nelegală și nefondată.
Susține că nu există fapta ilicită a BCR Sucursala V., că din proprie inițiativă nu s-a prezentat la fostul loc de muncă și nu a demonstrat că unitatea ar fi refuzat să–l primească la fostul loc de muncă.
Precizează că în mod corect prima instanță a avut în vedere întreg probatoriul administrat, inclusiv hotărârea pronunțată de Tribunalul București în dosarul_/3/2010.
Concluzionând, reprezentanta intimatei solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică.
Solicitând cuvântul în replică, apărătorul recurentului precizează că în privința detașării nu era necesar acordul băncii centrale pentru încetarea.
Declarând dezbaterile închise, instanța rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul V. sub nr._ /09.03.2012, reclamantul A. V., în contradictoriu cu B. C. Română SA – Sucursala V., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 136.000 lei, cu titlu de despăgubiri.
Motivându-și în fapt și în drept acțiunea, reclamantul A. V. arată că, în anul 1990, a inițiat cu B. C. Română S.A. un raport de muncă, în baza contractului încheiat sub nr. 75 din 16.11.1990, având funcția de contabil șef la B.C.R. - Sucursala V..
În anul 1998, B.C.R. S.A. a înființat la Chișinău o sucursală, context în care, prin ordinul 294/29.06.1998, a fost detașat să îndeplinească aceeași funcție de contabil șef la B.C.R. S.A. - Sucursala Chișinău, iar din 22 octombrie 1998 a devenit administratorul băncii și membru în Comitetul Director al acestei sucursale.
Începând cu 01.11.2004, a obținut funcția de Director Executiv Financiar. A menționat reclamantul că activitatea desfășurată la B.C.R.- S.A. - Sucursala Chișinău nu a fost deloc una ușoară, datorită dificultăților de colaborare, legislației diferite, proiectelor noi ce se doreau a fi implementate și, cu toate acestea, a acceptat la insistențele angajatorului prelungirea detașării 11 ani de zile.
A susținut reclamantul că fost o perioada îndelungată în care a desfășurat o muncă solicitantă, cu consecințe iremediabile asupra stării sale de sănătate, astfel încât a decis să nu mai consimtă la prelungirea detașării.
Astfel, în septembrie 2009 au încetat raporturile sale de muncă cu sucursala din Chișinău, urmând să-și reia activitatea de muncă la angajatorul care a decis detașarea, B.C.R. S.A. - Sucursala V..
Acest lucru a fost imposibil, întrucât angajatorul nu i-a pus la dispoziție postul pe care l-a avut anterior. În urma unei reorganizări de care nimeni nu l-a înștiințat, postul său a fost desființat. A urmat o perioadă în care angajatorul i-a oferit asigurări că situația va avea rezolvare, fără a se concretiza însă nimic.
A mai precizat reclamantul că, în ultimă alternativă, a sesizat instanța de judecată, solicitând reintegrarea în postul pe care l-a ocupat înainte de detașare. Acțiunea a fost respinsă, instanța reținând ăa nu poate dispune reintegrarea cât timp contractul de muncă este încă în derulare și nu a încetat. Detașarea la sucursala băncii din Chișinău a încetat și nu și-a putut relua activitatea de muncă din vina angajatorului care, deși avea obligația legală să-i asigure păstrarea postului, nu a făcut-o.
Astfel, consideră reclamantul că a fost prejudiciat material, fiind în imposibilitatea prestării muncii în condițiile în care nu mai există postul.
Despăgubirea pe care o solicită corespunde perioadei 01.12._11, moment în care s-a angajat la altă unitate și constă în contravaloarea salariului pe care ar fi trebuit să-l primească pentru funcția desființată, în această perioadă.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, B. C. Română SA București a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca fiind nefondată.
În primul rând, în temeiul disp. 137 Cod procedură civilă, B. C. Română SA invocă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a intimatei B. C. Română - Sucursala V. și a calității sale procesuale pasive.
În acest sens, a menționat pârâta că, așa cum rezultă din cererea introductivă, contestatorul A. V. a înțeles să cheme în judecată B. C. Română SA- Sucursala V..
Conform dispozițiilor art. 43 (3) din Legea nr. 31/1990, republicată și modificată, sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților comerciale. Prin urmare, sucursalele nefiind persoane nu au un patrimoniu propriu și, în situația ipotetică în care, urmare unei hotărâri judecătorești, ar cădea in pretenții, hotărârea judecătorească nu ar putea fi pusă în executare silită datorită faptului că un asemenea debitor nu deține un patrimoniu.
Art. 41 Cod procedură civilă prevede faptul că orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie parte în judecată. per a contrario, o entitate fără personalitate juridică nu are capacitate, deoarece se poate discuta de capacitate procesuală numai raportat la o persoană. Prin excepție, alin. 2 al art. 41 Cod procedură civilă prevede faptul că asociațiile sau societățile fără personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere. Ori, sucursalele bancare nu au organe proprii de conducere în sensul vizat de legislația comercială, astfel încât această excepție nu este aplicabilă.
Potrivit dispozițiilor cuprinse în Art. 9 din Actul Constitutiv al BCR, Organul de conducere al Băncii este Adunarea Generală a Acționarilor și, prin urmare, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 41 alin. 2 Cod procedură civilă.
OUG 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, legea bancară în România, definește sucursala bancară, la art. 7 pct. 31 ca fiind „orice unitate operațională dependentă din punct de vedere juridic de o instituție de credit sau o instituție financiară, care efectuează în mod direct toate sau unele dintre activitățile acesteia.
Așadar, legea bancara confirma lipsa capacității procesuale de folosință a sucursalelor bancare.
A mai precizat pârâta că art. 10 din Codul muncii reglementează cadrul contractual al raporturilor de muncă: ,,contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumită salariu ".
Tot prin dispozițiile Codului muncii, la art. 14 legiuitorul a definit noțiunea de angajator, astfel că „prin angajator se înțelege persoana fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forță de muncă pe bază de contract individual de muncă ".
Din interpretarea acestui text de lege rezultă că angajatorul, pentru a putea fi parte într-un contract individual de muncă, trebuie să dispună de capacitate juridică.
De asemenea, potrivit disp. art. 14 alin 2 din Codul muncii, persoana juridică poate încheia contracte individuale de muncă în calitate de angajator din momentul dobândirii personalității juridice.
Ori, sucursalele bancare sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților comerciale și prin urmare, în lumina dispozițiilor Codului muncii nu pot avea capacitatea juridică ce atribuie angajatorului posibilitatea angajării forței de muncă. Astfel, în lumina textelor de lege invocate, cu referire la acțiunea introductivă, a susținut pârâta că, în raporturile juridice de muncă nu poate avea calitatea de angajator unic decât B. C. Română, persoană juridică constituită potrivit legii ca societate pe acțiuni, și nu un dezmembrământ al acesteia fără personalitate juridică, cum este Sucursala Județeană V. a BCR.
Pe fond, a arătat că reclamantul are încheiat cu BCR contractul individual de muncă nr. 75 din 16.11.1990, contract înregistrat la ITM V. sub nr. 7671/09.09.2007. Inițial, reclamantul a fost angajat pe funcția de contabil șef la BCR Sucursala Județeană V., iar prin Actul adițional nr. 3 la acest contract, începând cu data de 01.11.2004, funcția ocupată de acesta a fost de Director executiv financiar.
Reclamantul a fost detașat la BCR Chișinău, conform Ordinului Președintelui BCR SA nr. 294 din 29.06.1998 pe funcția de contabil șef. Detașarea reclamantului a fost prelungită pe baza unor documente care nu au fost depuse niciodată la departamentul resurse umane de la București, deși ca anexă la cererea de chemare în judecată depusă la Tribunalul București, reclamantul a depus contractul individual de muncă încheiat cu BCR Chișinău la 23.07.2008.
La data de 04.11.2009, reclamantul a adus la cunoștința BCR SA că a solicitat demisia din funcția de contabil șef de la BCR Chișinău începând cu data de 09.11.2009, precum și că, solicită să-și reia postul deținut anterior, respectiv cel de Director executiv financiar la BCR Sucursala Județeană V.. Cererea de demisie adresată BCR Chișinău a fost aprobată de Consiliului de Supraveghere Chișinău în data de 15.07.2009.
În raport de cererea depusă la BCR SA în data de 04.11.2009, suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului, ca urmare a detașării, a încetat. În această situație, reclamantul a fost salarizat de către angajator pentru perioada 04.11._09. Chiar dacă a fost plătit, reclamantul nu s-a prezentat la locul de muncă, pentru a-și relua vechea funcție, așa cum de fapt avea obligația după încetarea detașării, astfel încât acesta nu avea dreptul să primească salariul aferent lunii noiembrie 2009. În fapt, salarizarea reclamantului a fost posibila întrucât, la data de 04.11.2009, în evidențele băncii operase solicitarea acestuia de încetare a detașării și de reluare a postului avut înainte de detașare, și a fost generată de eroarea salariatului băncii care a verificat pontajul aferent lunii noiembrie 2009 și nu a observat acest aspect.
Astfel, având în vedere că reclamantul nu s-a prezentat la locul de muncă, la BCR Sucursala Județeană V., acesta nu era îndreptățit la plata salariului. De altfel, nici ulterior acestui moment reclamantul nu s-a prezentat la locul de muncă avut anterior detașării.
Or, potrivit dispozițiilor Codului muncii (art. 154 alin. 1), salariul reprezintă contra prestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă. În consecință, orice salariat are dreptul la salariu numai pentru munca prestată, iar nu și în situația în care nu prestează munca la care s-a obligat.
Astfel, este evident că reclamantul nu este îndreptățit la obținerea plații salariului începând cu data de 09.11.2009 și până în prezent. Faptul că reclamantul nu este îndreptățit la plata drepturilor salariale s-a reținut și de către Tribunalul București în sentința civila nr. 2298/09.03.2011 „...solicitarea de obligare a pârâtei la plata salariului ulterior datei de 1 decembrie 2009 este nefondată."
Mai mult, a menționat pârâta că, chiar din corespondența avută de reclamant cu angajatorul BCR SA, finalizată cu răspunsul formulat de BCR prin adresa nr. 3733 din 10.03.2010, se poate observa acceptul angajatorului de reluare a activității de la BCR SA Sucursala Județeană V..
A concluzionat pârâta că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, întrucât, pe de o parte, contractul individual de muncă al reclamantului este în continuare vigoare, însă, din cauza neîndeplinirii de către acesta a obligației de prestare a muncii la care s-a angajat, reclamantul nu poate invoca dreptul de a fi retribuit de către angajator, iar pe de alta parte, reclamantul a refuzat orice colaborare cu banca, având în vedere că angajatorul BCR SA nu a emis nicio decizie de încetare a raportului de muncă cu acesta, nici prin acordul părților și nici prin concediere individuală, iar contractul de muncă inițial încheiat în anul 1990 cu BCR SA este valabil și în prezent, însă reclamantul nu a prestat nicio muncă în această perioadă în beneficiul angajatorului.
Prin răspunsul formulat la termenul din data de 12 aprilie 2012, reclamantul A. V. a precizat că, în ceea ce privește pârâta, persoana chemată în judecată este în conformitate cu actul adițional nr. 3 la contractul individual de
muncă nr. 75/16.11.1990, parte a fost B. C. Română - Sucursala
Județeană V.; prin actul adițional, s-a stabilit si funcția reclamantului, cea de
director executiv financiar.
Pe de altă parte, dacă sucursala bancară nu are personalitate juridică, deși aceasta și-a manifestat voința prin întocmirea actului adițional, reclamantul a înțeles să cheme în judecată și B.C.R. S.A. București.
A precizat din nou că obiectul litigiului de față îl reprezintă obligarea pârâtei la plata despăgubirilor, și nu a salariului neacordat (art. 283 alin. 1 lit. c teza a II- a din Codul muncii), iar faptul că despăgubirea a fost evaluată corespunzător valorii salariului nu înseamnă că s-a solicitat plata unor drepturi salariale neacordate.
Litigiul inițial dintre părți, soluționat de Tribunalul București, a avut alt obiect, reclamantul solicitând „încadrarea în funcție și plata drepturilor salariale". Instanța a reținut, respingând acțiunea, că în condițiile existenței în continuare a contractului de muncă, o asemenea cerere este neîntemeiată.
A susținut că solicită despăgubiri ca urmare a faptului ca pârâta și-a încălcat obligația de a-1 reprimi pe aceeași funcție, după încetarea detașării la B.C.R. Chișinău. Pe perioada respectivă, contractul de muncă cu pârâta a fost suspendat, însă la reîntoarcere nu i s-a mai oferit vechea funcție, întrucât pârâta procedase între timp la reorganizare. A mai arătat că pârâta refuză să facă orice fel de mențiune cu privire la aceasta reorganizare, nefiind adevărat ca a refuzat să își reia activitatea. Culpa pârâtei este cauzatoare de prejudicii, reclamantul fiind astfel îndreptățit să primească despăgubiri datorită faptului că nu a fost reîncadrat pe funcția anterioară.
Tot la acest termen, reclamantul A. V., prin apărătorul său, a solicitat introducerea în cauză și a BCR SA București.
La termenul de judecată din data de 07 iunie 2012, tribunalul a analizat cererea de modificare a acțiunii formulată de reclamant și cererea de tardivitate a acesteia invocată de pârâtă, precum și excepția lipsei capacității de folosință și excepția lipsei calității procesuale pasive a BCR Sucursala V., dispunând în acest sens respingerea excepției de tardivitate a introducerii cererii de modificare a acțiunii și, în consecință, introducerea în cauză și a BCR – SA București în calitate de pârât, cu citarea acesteia; totodată, a respins excepția lipsei capacității de folosință și excepția lipsei calității procesuale pasive a BCR - Sucursala V..
Față de cererea de introducere în cauză a BCR – SA formulată de reclamant și tardivitatea introducerii acesteia, ce au fost puse în discuția părților, prima instanță a apreciat că cererea este formulată în termenul procedural prevăzut de art. 132 Cod procedură civilă, întrucât întâmpinarea formulată în cauză și termenul acordat pentru a se răspunde a determinat ca prima zi de înfățișare să fie la termenul din 7 iunie 2012.
Față de excepția lipsei capacității procesuale de folosință și excepția lipsei calității procesuale pasive invocate în cauză de pârâtă, ce au fost puse în discuția părților, tribunalul a reținut faptul că reclamantul a desfășurat activitate în cadrul BCR - Sucursala V., care a fost semnatarul actului adițional la contractul individual de muncă, precum și prevederile art. 42 Cod procedură civilă.
Prin sentința civilă nr. 1792/12.12.2012, Tribunalul V. a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A. V. în contradictoriu cu pârâtele B. C. Română SA – Sucursala V. și B. C. Română SA, ca fiind neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamantul este angajatul BCR – Sucursala V., în baza contractului individual de muncă nr. 75/16.11.1990, modificat prin acte adiționale ulterioare.
Pe parcursul derulării acestui contract, mai precis începând cu iunie 1998, reclamantul a fost detașat la BCR Chișinău, în funcția de contabil șef. În data de 04.11.2009 reclamantul a anunțat demisia din postul de contabil șef începând cu data de 09.11.2009 și a solicitat reluarea postului avut anterior, respectiv cel de director executiv financiar la BCR - Sucursala V..
Potrivit dispozițiilor art. 42 din Codul muncii (în numerotarea în vigoare de la data dispunerii măsurii): ,,(1) Locul muncii poate fi modificat unilateral de către angajator prin delegarea sau detașarea salariatului într-un alt loc de muncă decât cel prevăzut în contractul individual de muncă. (2) Pe durata delegării, respectiv a detașării, salariatul își păstrează funcția și toate celelalte drepturi prevăzute în contractul individual de muncă”.
Potrivit dispozițiilor art. 269 (în numerotarea în vigoare de la data încetării măsurii): ,,(1) Angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.
În favoarea persoanei detașate sunt instituite o . măsuri de protecție, printre care și păstrarea postului și a salariului avute la angajatorul care a dispus detașarea.
Prin urmare, în cauză s-a fi analizat dacă pârâta BCR – Sucursala V. și-a respectat această obligație.
Din răspunsurile la interogatoriul administrat s-a reținut că, în perioada în care reclamantul era detașat la BCR Chișinău, BCR SA s-a aflat în proces de reorganizare. În calitatea reclamantului de membru în Comitetul Executiv al instituției din Chișinău, acesta primea constat informări cu privire la aceste procese de reorganizare.
Deși se derulau aceste măsuri de reorganizare, pârâta, prin răspunsul la întrebarea cu nr. 5, a arătat că postul reclamantului a fost menținut, deși funcția respectivă nu mai era necesară, tocmai pentru ca reclamantul să se poată reîntoarce pe postul avut anterior detașării. Ce urma să se întâmple în continuare în cadrul organizației cu acest post, temerile reclamantului cu privire la posibilitatea desființării acestuia după revenirea sa nu pot constitui temei pentru a se reține că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de păstrare a funcției reclamantului.
La toate întrebările ce au fost formulate de reclamant ce vizau menținerea acestei funcții răspunsul a fost fără echivoc, în sensul că postul reclamantului a fost menținut pentru ca acesta să se poată reîntoarce pe funcția avută anterior dispunerii detașării.
Corespondența purtată, dovedită prin depunerea unui înscris de poștă electronică, nu conține elemente care să conducă la concluzia că în cadrul BCR Sucursala V. a fost desființat acest post. Se purtau discuții cu privire la activitatea ulterioară din cadrul societății, reclamantul prevăzând faptul că funcția sa nu va avea existență îndelungată, dat fiind că astfel de funcții nu mai existau în cadrul întregii instituții.
Deși reclamantul afirmă că a fost anunțat că postul său nu mai există, nu a administrat nici un mijloc de probă în acest sens, înscrisul datat 29.01.2010 necuprinzând o astfel de mențiune.
Tribunalul a mai reținut că nu poate pune la îndoială răspunsurile la interogatoriul depus la dosarul cauzei, pârâta asumându-și responsabilitatea pentru veridicitatea acestora și conformitatea cu situația existentă în cadrul societății în ceea ce privește organigrama și statul de funcțiuni. În acest sens, a fost depus la dosarul cauzei și un extras de pe statul de funcțiuni cu data de 27.03.2012, la poziția 50 figurând postul de director executiv al reclamantului.
A reținut tribunalul și că în cauză se impune, într-adevăr, și o prezumție de lucru judecat, efect al hotărârii judecătorești, ce se manifestă asupra judecăților ulterioare, impunând ca modalitatea în care anumite aspecte litigioase au primit o anumită dezlegare, să nu mai poată primi o statuare diferită.
În acest sens, s-a reținut din sentința civilă nr. 2298/09.03.2011, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/3/2010, că „ din corespondența purtată cu banca și atașată parțial de reclamant rezultă acordul pârâtei în vederea continuării executării contractului de muncă al reclamantului, respectiv pentru funcția de director executiv financiar al Sucursalei V.”.
Față de această statuare, s-a constatat că în mod corect a apreciat pârâta efectul pozitiv al lucrului judecat față de judecățile ulterioare, în care s-ar pune în discuție un eventual refuz al pârâtei de a asigura același post reclamantului.
Cum în cauză s-a constatat că pârâta și-a respectat obligația de menținere a funcției, nu s-a putut reține că reclamantului i s-a produs vreun prejudiciu, singurul răspunzător pentru lipsirea de venituri pe această perioadă fiind chiar reclamantul
Având în vedere aceste considerente, reținând că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 42 și art. 269 Cod muncii, tribunalul a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A. V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului se susține că în mod greșit a reținut prima instanță că angajatorul și-a îndeplinit obligația de a păstra postul angajatului pe toată durata detașării, având în vedere doar afirmația pârâtei.
Ori, susține recurentul, pârâta a refuzat să depună înscrisurile privind reorganizarea (organigrame, state de funcții), care ar fi dovedit situația reală a postului.
Consideră că prima instanță a fost părtinitoare preluând doar afirmația pârâtei, atât timp cât din corespondența purtată de părți și depusă de reclamant rezultă cu certitudine că postul nu mai exista în momentul încetării detașării. În acest sens sunt redate pasaje din adresele băncii din 18.11.2009 și 29.01.2010, precum și adresa nr. 3733/10.03.2010 (și nu 2009, cum din eroare s-a redactat), în care i se aducea la cunoștință că nu a participat la nici o selecție pentru ocuparea unui post vacant.
Mai arată recurentul că după răspunsurile oficiale ale angajatorului că în noiembrie 2009, ianuarie 2010 postul nu exista, nici o altă poziție exprimată ulterior nu are relevanță în cauză, astfel încât răspunsul la întrebarea 5 din interogatoriu nu putea fi avut în vedere, nefiind confirmat de înscrisuri, iar statul de funcțiuni din martie 2012 este ,,pro causa”, neputând fi luat în considerare câtă vreme instanța trebuia să verifice dacă postul exista în momentul încetării detașării.
De asemenea, susține recurentul, în mod greșit a reținut prima instanță considerentele unei alte hotărâri, care a analizat din altă perspectivă raporturile dintre părți.
Astfel, arată recurentul, cealaltă instanță a analizat, în limitele investirii, solicitarea de reîncadrare pe funcția avută anterior, solicitare respinsă pe ideea că raportul de muncă al părților nu a încetat, fără însă a analiza reorganizarea pârâtei, ori dacă postul exista sau nu.
Afirmația că nu s-a prezentat la locul de muncă este argumentul pentru respingerea drepturilor salariale pentru perioada încetării detașării și sesizării instanței, pe ideea că dacă nu a prestat activitate nu este îndreptățit să primească salariu, fără ca instanța să analizeze temeinic motivele pentru care nu a prestat efectiv munca, dacă postul exista sau nu, concluzia fiind rezultatul lecturării adresei nr. 3733/10.03.2009.
În plus, susține recurentul, nu s-a invocat autoritatea de lucru judecat deoarece litigiile au obiecte diferite, în cauza de față raportul de muncă al părților fiind supus deciziei instanței dintr-o altă perspectivă, respectiv sub aspectul daunelor provocate prin neîndeplinirea obligației de păstrare a postului pe toată perioada detașării, iar la încetarea acesteia, de a-l pune la dispoziția angajatului.
În consecință, se solicită admiterea recursului și a acțiunii formulate.
În drept, motivele de recurs se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9, 304 ind. 1 Cod proc.civ.
Intimata B. C. Română SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.
În recurs, ambele părți au depus înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că recursul declarat de reclamantul A. V. este nefondat.
Într-adevăr, deși prin mail-urile datate 18.11.2009 și 29.01.2010, expediate reclamantului-recurent de A. B. S. și L. D. B. din cadrul Direcției de resurse umane, s-a comunicat acestuia că nu există pe raza județului V. ori în cadrul BCR posturi de natura celui ocupat înainte de detașarea la BCR Chișinău, iar prin adresa nr. 3733/10.03.2009 i s-a adus la cunoștință că nu a participat la nici o selecție pentru ocuparea unui post vacant în regiunea în care locuiește, instanța nu poate ignora răspunsul la interogatoriu al Băncii Comerciale Române SA București (întrebările nr. 3, 9, 15), care afirmă că, deși a avut loc reorganizarea băncii, iar postul de director executiv financiar nu mai era necesar în cadrul noii structuri, postul reclamantului-recurent a fost menținut până la lămurirea situației, nefiind niciodată șters din statul de funcții.
Acest răspuns la interogatoriu reprezintă poziția oficială a intimatei-pârâte (ca persoană juridică) și se coroborează cu statele de funcțiuni depuse în recurs, care atestă împrejurarea că postul de director executiv financiar exista atât la 01.11.2009, cât și la 01.03.2012, respectiv la 01.01.2013.
În atare condiții nu pot fi reținute criticile recurentului conform cărora înscrisurile ulterioare celor două mail-uri nu sunt relevante, iar statul de funcțiuni din 2010 este întocmit pro causa; dimpotrivă, din statele de funcțiuni depuse în recurs și răspunsul la interogatoriu se confirmă poziția procesuală a pârâtei-intimate, conform căreia postul de director executiv financiar (deținut de recurentul-reclamant anterior detașării sale la BCR Chișinău) exista din momentul încetării detașării și până la 01.01.2013 inclusiv.
În ceea ce privește cele reținute în considerentele sentinței civile nr. 2298/09.03.2011, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/3/2010, Curtea constată că în doctrina și practica judiciară s-a statuat în mod constant că acele considerente care explică dispozitivul sentinței și se și se reflectă în acesta, făcând corp comun cu el, dobândesc putere de lucru judecat.
Într-adevăr, nu se poate vorbi despre autoritate de lucru judecat între cele două cauze (cea care a făcut obiectul dos. nr._/3/2010 și cea de față), obiectul fiind diferit; de altfel, nici prima instanță nu a reținut ca fiind incidentă excepția reglementată de art. 166 Cod proc.civ. și art. 1201 Cod civil, ci a apreciat că în cauză se impune o prezumție de lucru judecat, efect al hotărârii judecătorești anterioare, ce se manifestă asupra judecăților ulterioare, impunând ca modalitatea în care anumite aspecte litigioase au primit o anumită dezlegare, să nu mai poată primi o statuare diferită.
Astfel, deși în cauza nr._/3/2010 reclamantul A. V. a solicitat obligarea pârâtei BCR să-l reîncadreze pe funcția avută anterior detașării sale la Chișinău și la plata drepturilor aferente începând cu 01.12.2009, în considerentele sentinței civile nr. 2298/09.03.2011, prin care s-a respins acțiunea, s-a reținut – așa cum a motivat și Tribunalul V. - că ,,din corespondența purtată cu banca și atașată parțial de reclamant rezultă acordul pârâtei în vederea continuării executării contractului de muncă al reclamantului, respectiv pentru funcția de director executiv financiar al Sucursalei V.”, dar și că ,,reclamantul însă nu s-a prezentat la locul de muncă, continuând să poarte corespondență cu pârâta”, concluzionând că, față de împrejurarea că reclamantul nu s-a prezentat la locul de muncă, solicitarea de obligare a pârâtei la plata salariului ulterior datei de 01.12.2009 este nefondată, raportat la prevederile art. 154 alin. 1 Codul muncii.
Ori, în situația în care o instanță a reținut cu putere de lucru judecat că reclamantul nu s-a prezentat la locul de muncă, deși pârâta și-a dat acordul în vederea continuării executării contractului de muncă, Tribunalul V. a reținut în mod corect că nu s-ar putea pune în discuție un eventual refuz al pârâtei de a asigura același post reclamantului, cel puțin până la data pronunțării sentinței nr. 2298, respectiv 09.03.2011.
În cauză nu există însă dovezi din care să rezulte că, ulterior datei de 09.03.2011, reclamantul a încercat să-și reia activitatea pe funcția avută anterior detașării, iar pârâta a refuzat, pentru ca, astfel, să se producă un prejudiciu patrimonial care să justifice acordarea despăgubirilor solicitate.
În consecință, corect a fost respinsă acțiunea reclamantului, nefiind întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 42 și art. 269 din Codul muncii.
Pentru toate considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele invocate, în baza disp. art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., Curtea de Apel va respinge recursul declarat de reclamantul A. V. și va menține sentința atacată ca fiind temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul formulat de reclamantul A. V. împotriva sentinței civile nr. 1792 din 12.12.2012 pronunțată de Tribunalul V., sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 10.04.2013.
Președinte, C. B. | Judecător, N. C. M. | Judecător, D. P. |
Grefier, M. H. |
Red./Tehnored. M.N.C.
29.04.2013 - 02 ex.
Tribunalul V. – A. C.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 268/2013.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
