Obligaţie de a face. Decizia nr. 119/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 119/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 25-01-2013 în dosarul nr. 2190/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 119/2013
Ședința publică de la 25 Ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. P.
Judecător S. P.
Judecător A. C. S.
Grefier I. P.
S-a luat spre examinare recursul formulat de către Alianța S. Gh. A. Iași - în numele și pentru membrii de sindicat A. E. D., A. D., C. I., C. V., C. M., C. P., F. R., I. M., I. V., I. M., I. E., J. C. I., P. G., R. A., R. A. și T. E. împotriva sentinței civile nr. 2521 din 17.10.2012 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul_, intimată fiind Școala I. G. Iași, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că: dosarul este la prim termen; s-a solicitat judecata în lipsă.
Instanța constată recursul formulat în termen și motivat.
Având în vedere că s-a solicitat judecata în lipsă, constată recursul în stare de judecată și rămâne în pronunțare cu privire la acesta.
După deliberare,
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr._, Alianța S. „Gh. A.” Iași, în numele și pentru reclamanții A. E.-D., A. D., C. I., C. V., C. M., C. P., F. R., I. maria, I. V., I. M., I. E., J. C.-I., P. G., R. A., R. A., T. E., a chemat în judecată pârâta Școala „I. G.” Iași pentru ca, prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtei la plata premiului anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu” prevăzut de art. 25 din Legea cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, sume reactualizate în conformitate cu indicele de inflație până la data plății efective.
În motivarea cererii sale, Alianța S. „Gh. A.” Iași a precizat că acest drept, premiul anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu”, a fost prevăzut de legislația în vigoare pentru anul 2010, fiind un drept câștigat, care nu mai poate fi desființat în mod retroactiv. In acest sens, se arată că prin art. 25 din Legea cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, s-a prevăzut acordarea acestui drept, pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiind de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea. Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate. Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor. Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
De aceea, consideră reprezentantul reclamanților, în determinarea câmpului de aplicare a legilor in timp trebuie să se țină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate, drepturile care, în momentul intrării in vigoare a legii noi, erau deja concretizate în acte de voință sau în raporturi definitiv încheiate valabil după legea existentă în momentul încheierii lor. Norma neretroactivitații, înscrisă în art. l din Codul civil, se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu și-au epuizat toate efectele.
Se arată că deși aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supraviețuirea legii vechi excepția și fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune . noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.
Or, în cazul reclamanților, se consideră că dreptul de a încasa premiul anual aferent anului 2010, era deja câștigat, chiar dacă plata era amânata până în luna ianuarie 2011, iar legile susmenționate, ce au abrogat posibilitatea acordării lui au intrat în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea lui.
Astfel, Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/05.11.2009, a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 762 din 09.11.2009, cu intrare în vigoare la 01.01.2010. Ulterior, Legea nr. 330/2009 a fost abrogată prin Legea privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 284/28.12.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 877 din 28.12.2010, ce a intrat în vigoare la 31.12.2010.
Alianța S. „Gh. A.” Iași a indicat dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituția României care prevăd că: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.” și dispozițiile art. 20 din Constituția României, intitulat „Tratatele internaționale privind drepturile omului” conform cărora: „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanțe între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”
S-a specificat că, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă.
În ceea ce privește prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, reprezentantul reclamanților a precizat că, potrivit art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: „Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cit si în asociație cu alții. Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de proprietatea sa”, astfel că judecătorul național are obligația să înlăture aplicarea unei reglementări naționale contrare dreptului Uniunii, în acest scop, tribunalele naționale nu sunt ținute să aștepte abrogarea sau modificarea dispozițiilor interne sau o schimbare a jurisprudenței Curții Constituționale care contravin dreptului Uniunii. Aceste instanțe sunt obligate să aplice dreptul Uniunii, așa cum a fost interpretat de Curtea de Justiție, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea dispozițiilor legislative naționale, sau a deciziilor Curții Constituționale care sunt contrare dreptului Uniunii.
Deși a fost legal citată, pârâta „ Școala „I. G.” Iași” Iași nu a depus întâmpinare și nu a propus probe în cauză.
Prin sentința civilă nr.2521 din 17.10.2012 Tribunalul Iași respinge acțiunea formulată de Alianța S. „Ghe A.” Iași, în numele și pentru reclamanții A. E.-D., A. D., C. I., C. V., C. M., C. P., F. R., I. maria, I. V., I. M., I. E., J. C.-I., P. G., R. A., R. A., T. E., în contradictoriu cu pârâta Școala „I. G.” Iași
Pe fond, examinând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarea situație de fapt:
Reclamanții A. E.-D., A. D., C. I., C. V., C. M., C. P., F. R., I. maria, I. V., I. M., I. E., J. C.-I., P. G., R. A., R. A., T. E. sunt membri ai Alianței Sindicale „Gh. A.” Iași, reprezentați legal de aceasta in temeiul dispozițiilor art.28 din Legea nr. 62/2011 și in baza împuternicirii nr. 486/23.02.2012, fiind încadrați ca personal didactic de predare, didactic auxiliar si nedidactic la unitatea de învățământ pârâtă.
Prin cererea de chemare in judecată aceștia au solicitat acordarea premiului anual aferent anului 2010 potrivit art. 25 din Legea nr.330/2009, legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care statuează că pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.
Alineatul 4 al aceluiași articol prevede că plata premiului anual se va face pentru întreg personalul salarizat potrivit legii, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Deci, conform Legii nr. 330/2009, premiul anual aferent anului 2010 trebuia plătit începând cu luna ianuarie 2011, evident, cu excepțiile prevăzute la art. 25 alin. 3 din această lege, referitoare la personalul care în cursul anului a desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori a săvârșit abateri pentru care a fost sancționat disciplinar și care a fost suspendat sau înlăturat din funcție pentru fapte imputabile.
Legea nr. 330/2009 a fost abrogată expres prin art. 39 din Legea nr. 284/28.12.2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 877 din 28.12.2010, ce a intrat în vigoare la 01.01.2010 (dată la care s-ar fi născut dreptul reclamanților de a solicita și, respectiv, de a primi premiul anual aferent anului 2010).
Un principiu fundamental al dreptului, statuat prin art. 6, teza 1 din Codul civil, constă în aceea că legea civilă este aplicabilă doar cât timp se află în vigoare, astfel că, fiind expres abrogată de către o lege nouă, după data de 31.12.2009, Legea nr. 330/2009 nu își mai produce efectele.
Prin Legea nr. 285/2010 privind salarizarea in anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 878 din 28 decembrie 2010, s-a adus o altă reglementare cu privire la premiul anual aferent anului 2010, manifestarea de voință a legiuitorului fiind diferită față de cea din legea anterioară.
Astfel, art. 8 din Legea nr.285/2010 prevede că „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”.
Or, potrivit disp. art. 1 din Legea nr.285/2010 începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie2010, s-a majorat cu 15% și, de asemenea, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, s-a majorat cu 15%, iar potrivit disp. art. 10 din Legea nr. 285/2010, începând cu luna ianuarie 2011, drepturile prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a), b) și d) și alin. (4), art. 13 și 14 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, s-au majorat cu 15% față de cuantumul aflat în plată în luna octombrie 2010.
Cu alte cuvinte, interpretând exclusiv gramatical termenii folosiți de legiuitor în art. 8 din Legea nr. 285/2010, se ajunge la concluzia că acesta, a inclus în cuantumul creșterilor salariale prevăzute începând cu 01.01.2010 și cuantumul sumei unice acordată cu titlu de premiu anual pentru perioada anului 2010.
În speță, instanța constată că, în concret, prin reglementarea adusă de Legea nr. 285/2010, a avut loc o compensare între premiul anual și creșterile salariale acordate începând cu 01 ianuarie 2011.
Rezultă că, respectarea drepturilor fundamentale nu a fost doar formală, iluzorie, ci concretă și efectivă, astfel cum a decis Curtea Europeană în numeroase hotărâri.
De altfel, în jurisprudența Curții Constituționale s-a stabilit, de principiu, cu prilejul soluționării unor excepții de neconstituționalitate, că, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri iar condițiile pentru acordarea acestora au fost îndeplinite, autoritățile nu pot în mod deliberat să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare.
De asemenea, din multitudinea soluțiilor Curții Europene (Cauza Lelas contra Croației, Cauza Vilho Eskelinen contra Finlandei, Cauza Bahceyaka contra Turciei, Cauza Kechko contra Ucrainei) rezultă că dreptul la anumite beneficii bănești cuvenite unui salariat, nu este un drept de sine stătător, consacrat și apărat ca atare de Convenție, ci a fost asimilat în anumite condiții unui drept de proprietate și analizat din perspectiva art. 1 al primului Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Însă, ca dreptul salarial să fie considerat un .„bun", el trebuie să îndeplinească toate condițiile prevăzute de Convenție și consacrate de jurisprudența C.E.D.O., situație față de care, Curtea se raportează și verifică constant legislația internă, care constituie acele drepturi, știut fiind că, Convenția nu garantează persoanelor dreptul de a obține pe viitor un anumit bun în lipsa unei baze legale a pretenției reclamantului, Curtea neputând crea un drept nou în favoarea acestuia.
Cu alte cuvinte, Convenția protejează dreptul la salariu, dar nu poate garanta pe viitor întinderea acestuia, cu atât mai mult în lipsa unei reglementări legale interne care să susțină și să reglementeze acel drept.
In consecință, instanța retine că dreptul de a primi venituri salariale poate face obiectul de protecție al art. l din primul Protocol la C.E.D.O., dacă are o fundamentare în legislația internă.
Astfel, instanța constată că, dreptul la acordarea distinctă a premiului anual aferent anului 2010 a avut, până la data de 31.12.2010, o fundamentare în legislația internă, respectiv art. 25 din Legea nr. 330/2009, însă, după data de 31.12.2010, actul normativ intern de reglementare a acestui drept, respectiv Legea nr. 330/2009, nu a mai fost in vigoare, acordarea premiului anual pentru anul 2010 fiind reglementată de Legea nr. 285/2010 în sensul includerii acestui premiu în creșterile salariale acordate începand cu 01 ianuarie 2011.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Alianța S. „G. A.” Iași,prin reprezentanți legali, considerând-o nelegală și netemeinică.
Motivează recurenta că argumentele instanței cu privire la neretroactivitatea legii sunt greșite. În determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp trebuie să se țină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate drepturile care în momentul intrării în vigoare a legii noi erau deja concretizate în acte de voință sau în raporturi definitive încheiate valabil după legea existentă în momentul încheierii lor. Norma neretroactivității înscrisă în art.1 din Codul civil se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu și-au epuizat toate efectele. Este adevărat că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supraviețuirea legii vechi excepția și fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune . noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.
Susține recurenta că dreptul de a încasa premiul anual aferent anului 2010 constituie un drept câștigat, chiar dacă plata era amânată până în luna ianuarie 2011, iar legile ce au abrogat posibilitatea acordării lui au intrat în vigoare ulterior perioadei prevăzute pentru acordarea lui. Astfel, Legea nr. 330/05.11.2009 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 762 din 09.11.2009, cu intrare în vigoare la 01.01.2010. Ulterior, Legea nr. 330/2009 a fost abrogată prin Legea nr. 284/28.12.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 877 din 28.12.2010, ce a intrat în vigoare la 31.12.2010.
În susținerea acestor argumente recurenta invocă dispozițiile art. 15, alin. 2 și art.20 din Constituția României, arătând că judecătorul național are obligația să înlăture aplicarea unei reglementări naționale contrare dreptului Uniunii, în acest scop, tribunalele naționale nu sunt ținute să aștepte abrogarea sau modificarea dispozițiilor interne sau o schimbare a jurisprudenței Curții Constituționale care contravin dreptului Uniunii. Aceste instanțe sunt obligate să aplice dreptul Uniunii, așa cum a fost interpretat de Curtea de Justiție, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea dispozițiilor legislație naționale sau a deciziilor Curții Constituționale care sunt contrare dreptului Uniunii.
Mai motivează recurenta că, în ceea ce privește susținerile instanței în sensul că potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010 acest premiu a fost inclus în creșterile salariale, nu corespund realități, sumele aferente premiului anual neregăsindu-se în creșterile salariale. Potrivit art. 25, alin.4 din Legea nr. 330/2009, termenul de plată a premiului anual a fost plasat în luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acorda premiul. Dispozițiile legale menționate au fost în vigoare la 01.01.2011. Premiul anual se acordă pentru activitatea deja desfășurată, astfel că, în condițiile în care activitatea aferentă anului 2010 s-a încheiat la 31 decembrie 2010, iar Legea nr. 284/2010 a intrat în vigoare la data de 01.01.2011, dreptul la acordarea premiului anual este deja câștigat, în sensul art. 155 Codul muncii, acesta recompensând activitatea desfășurată în anul 2010, indiferent de data când se realizează plata acestuia.
Mai motivează recurenta că la data intrării în vigoare a Legii nr. 284/2010, reclamanții au avut un bun actual în accepțiunea Convenției din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO și în lumina jurisprudenței Curții EDO salariul fiind în principiu o valoare patrimonială care intră în câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul 1. Art. 25 din Legea nr. 330/2009, până la data abrogării prin Legea nr. 284/2010, născuse în patrimoniul reclamanților o creanță suficient de bine stabilită și nu un simplu drept eventual, astfel că membrii de sindicat, ca beneficiari ai dispozițiilor car au reglementat acordarea premiului anual pot pretinde cel puțin o speranță legitimă cu privire la realizarea acestui drept cu atât mai mult cu cât la data intrări în vigoare a Legii nr. 285/2010 nu există nicio dispoziție expresă privind desființarea dreptului reglementat de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009, în materialitatea sa. A considera astfel, ar însemna că un drept prevăzut de un act normativ să devină o obligație lipsită de conținut ceea ce nu este admisibil.
Recunoaște recurenta că din dispozițiile art. 8 din Legea nr.285/2010, rezultă că sumele de bani destinate plății premiului anual aferent anului 2010 ar fi fost avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce s-au acordat în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, însă această împrejurare nu este de natură a susține concluzia că soluția cuprinsă în textul de lege menționat a condus doar la schimbarea modalității de acordare a premiului anual respectiv, includerea acestuia în majorarea de 15% prevăzută de art. 1 din aceeași lege, deoarece această majorare nu se poate considera realizată prin includerea în procentul de 15% a sumelor de bani rezultate din suprimarea unui alt drept salarial.
Cauza Kechko/Ucraina nu reprezintă un precedent pentru speța de față dat fiind cadrul juridic diferit în esență, clauzele privind ipoteza în care pentru perioada în discuție drepturile pretinse nu erau prevăzute de lege, ceea ce nu este cazul în cauza de față.
În drept își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă.
Intimata nu a formulat întâmpinare.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Examinând probele cauzei în raport de motivele de recurs invocate și dispozițiile legale aplicabile Curtea reține următoarele:
Salarizarea recurenților reclamanți, personal plătit din fonduri publice, a fost reglementată în anul 2010 de Legea nr. 330/2009, care prevedea, la art. 25 alin. 1, că, pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.
Alineatul 4 al aceluiași articol prevedea că plata premiului anual se va face pentru întreg personalul salarizat potrivit legii, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Așadar, premiul anual reglementat de Legea nr. 330/2009 se acorda în anul următor celui pentru care se face premierea.
Astfel, premiul anual pentru activitatea desfășurată în anul calendaristic 2010 urma să se acorde începând cu luna ianuarie 2011.
Legea nr. 330/2009 a fost abrogată prin Legea nr. 284/2010, iar noua lege cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nu mai prevede acest beneficiu al premiului anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.
Prin urmare, începând cu luna ianuarie 2012, în aplicarea principiului constituțional prevăzut de art. 15 alin. 2 și a dispozițiilor art. 6 cod civil invocate de recurenți, nu se mai acordă și plătește premiul anual pentru activitatea desfășurată în anul calendaristic 2011.
În ceea ce privește premiul anual pentru activitatea desfășurată în anul calendaristic 2010, perioadă în care a fost în vigoare Legea nr. 330/2009, și care urma să se acorde începând cu luna ianuarie 2011, deci ulterior abrogării Legii nr. 330/2009, se constată că Legea nr. 285/_, care reglementează salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, cuprinde dispoziții speciale, cuprinse în art. 8, conform cărora „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”.
Referitor la aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010, prin raportare la dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituție, se reține că stabilirea caracterului neconstituțional al unei dispoziții legale constituie atributul exclusiv al Curții Constituționale. Judecătorul național nu poate stabili neconstituționalitatea unei dispoziții legale și nici nu are atributul de a cenzura deciziile Curții Constituționale, prin care s-a examinat constituționalitatea art. 8 din Legea nr. 285/2010, așa cum este decizia nr. 115/2010 a Curții Constituționale, definitivă și general obligatorie, prin care s-a arătat că „ nu se poate reține nici încălcarea principiului neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție. Dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010, prin conținutul lor normativ, nu vizează efectele juridice stinse ale unui raport juridic născut sub imperiul legii vechi, pentru a fi posibilă constatarea încălcării principiului neretroactivități legii.”
Însă, față de prevederile art. 20 din Constituție, instanța națională poate să constate inaplicabilitatea unei norme juridice adoptate de legiuitorul intern, în măsura în care, prin aplicarea normei interne, s-ar atinge un drept fundamental consacrat printr-un tratat internațional la care România este parte. Altfel spus, judecătorul național este cel care stabilește dacă, într-un caz concret, aplicarea legii interne produce efecte contrare tratatului internațional, raportat la circumstanțele de fapt ale cauzei.
Prin urmare, se va examina dacă aplicarea art. 8 din Legea nr. 265/2010, care a însemnat, în concret, că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu s-au mai acordat recurenților începând cu luna ianuarie 2011, aceste sume fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale care s-au acordat în anul 2011 personalului din sectorul bugetar potrivit prevederilor Legii nr. 285/2010, a condus la încălcarea dreptului fundamental de proprietate al acestora, drept consacrat de art. 1 din Primul Protocol la CEDO,dar și de art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Potrivit art. 1 din Primul Protocol la CEDO, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Pentru a se stabili dacă neacordarea sumelor corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010, sume avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale care s-au acordat în anul 2011 personalului din sectorul bugetar potrivit prevederilor Legii nr. 285/2010, produce efecte contrare art. 1 din Primul Protocol la CEDO, este necesar, în primul rând, să se constate că este un „bun”, deci face obiectul protecției instituite de acest text, suma acordată cu titlu de premiu anual, care este un drept salarial suplimentar, cum s-a stabilit prin decizia nr. 1615/2011 a Curții Constituționale.
Sensul noțiunii de „bun” va fi desprins numai din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța națională nefiind abilitată ca, în conformitate cu propria interpretare, să lărgească sau să restrângă sfera „bunurilor” care fac obiectul protecției instituite prin art. 1 din Primul Protocol la CEDO.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că noțiunea de „bun” nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, ci are în vedere și alte valori patrimoniale, inclusiv drepturi de creanță cum sunt sumele de bani cuvenite cu titlu de drepturi salariale, cu condiția ca aceste sume de bani să fie suficient de determinate și fundamentate din punct de vedere legal în dreptul intern, așa cum este în prezenta cauză.
Totodată, prin decizia nr. 115/2012, Curtea Constituțională a reținut că “obligația de plată a unor sume de bani reglementată prin lege se constituie într-un drept de creanță al angajatului asupra angajatorului.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, de pildă în Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, că ține de marja de apreciere a statului acordarea beneficiilor plătite din fonduri publice angajaților săi. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata acestor beneficii, adoptând în acest sens modificările legislative corespunzătoare. Însă, în cazul în care o dispoziție legală în vigoare prevede acordarea unor asemenea beneficii, iar condițiile prevăzute de lege sunt îndeplinite, autoritățile statului nu pot refuza în mod deliberat plata acestora pe perioada cât prevederile legale sunt în vigoare”.
De asemenea, Curtea Constituțională a constatat că legiuitorul, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010, a prevăzut ca sumele aferente premiului anual pentru anul 2010 să fie avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, prin includerea acestora în salariul/solda/indemnizația de bază a angajatului, potrivit reglementărilor din aceeași lege.
Așadar, beneficiul premiului anual pe 2010, care reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, este astfel recunoscut de acesta din urmă, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare, și anume eșalonat și succesiv, respectiv prin creșterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului/soldei/indemnizației de bază.
De altfel, nici art. 25 alin. (4) teza finală din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care prevedea acordarea acestui premiu “începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul”, nu impunea o modalitate de executare uno ictu a obligației de plată, astfel că legiuitorul poate să reglementeze o modalitate de plată eșalonată care să satisfacă și să mențină un echilibru rezonabil, pe de o parte, între interesele angajaților în cauză, și, pe de altă parte, interesul public sub aspectul gestionării resurselor bugetare în contextul actualei crizei economice.
Mai mult, Curtea Constituțională a constatat că, potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, astfel cum a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, referitoare la instituirea pentru anul 2012 a unor măsuri financiare în domeniul bugetar, creșterea salarială din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul/solda/indemnizația de bază, este acordată și în continuare, dovadă că de la 1 ianuarie 2012 a rămas în plată același nivel al retribuției, în condițiile în care legiuitorul a ales să nu acorde nici un premiu anual pe anul 2011.
Prin urmare, având în vedere considerentele deciziei nr. 115/2012 a Curții Constituționale, nu se poate reține încălcarea prevederilor convenționale referitoare la dreptul de proprietate privată. Premiul anual pe anul 2010 constituie un “bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, respectiv o creanță certă, lichidă și exigibilă pe care angajatul o are asupra angajatorului public, însă dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 prevăd doar modalitatea prin care statul urmează să-și execute întru totul această obligație financiară, în forma arătată mai sus, fără a fi afectate în nici un fel cuantumul sau întinderea acestei creanțe.
În consecință, față de considerentele expuse, avându-se în vedere și dispozițiile art. 312 alin. 1 Cod proc. civilă, Curtea va respinge recursul și va menține sentința fondului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Alianța S. Gh. A. Iași, prin reprezentanți legali, împotriva sentinței civile nr. 2521 din 17.10.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 25.01.2013.
Președinte, D. P. | Judecător, S. P. | Judecător, A. C. S. |
Grefier, I. P. |
Red./Tehnored.P.D.
2 ex.- 06.02.2013
Tribunalul Iași – C. G.
| ← Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 704/2013. Curtea... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Hotărâre din... → |
|---|
