Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 133/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 133/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 25-01-2013 în dosarul nr. 5462/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 133/2013
Ședința publică de la 25 Ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. P.
Judecător S. P.
Judecător A. C. S.
Grefier I. P.
S-a luat spre examinare recursul formulat de către S. - C. Marfă S.A. București împotriva sentinței civile nr. 2535 din 17.10.2012 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr._, intimați fiind J. D., M. C., R. S., P. L., A. M., A. I., A. A., C. E. și M. F., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dosarul este la prim termen; prin serviciul registratură s-a depus la dosar o cerere de comunicare a întâmpinării de către recurenta S. - C. Marfă S.A. București și întâmpinare de către intimații R. Sorel și A. M., comunicată recurentei; s-a solicitat judecata în lipsă.
Instanța constată recursul formulat în termen și motivat.
Având în vedere că s-a solicitat judecata în lipsă, constată recursul în stare de judecată și rămâne în pronunțare cu privire la acesta.
După deliberare,
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de fata;
Prin cererea înregistrată sub nr._ (cauză disjunsă din dosarul nr._/99/2011) reclamanții J. D., P. L., M. C., R. S., A. M., A. I., A. A., C. E., M. F., in contradictoriu cu parata SNTFC „C. Marfă” SA, au solicitat obligarea pârâtei la plata salariului suplimentar pentru anii 2008-2010, sumă actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală de la data scadenței până la plata efectivă, drepturilor bănești cuvenite pentru „Ziua Feroviarului” pentru anul 2009, sumă actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală de la data scadenței până la plata efectivă, drepturilor bănești cuvenite pentru ajutorul de Paști (pentru anul 2009) și de C. (anii 2009 și 2008), sumă actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală de la data scadenței până la plata efectivă.
În motivare se arată faptul că angajatorul are obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege și din CCM.
În dovedire s-a solicitat proba cu acte precum și orice altă probă utilă soluționării cauzei.
S-a anexat un tabel nominal cu reclamanții ce solicită aceste drepturi.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune raportat la dispozițiile art. 268 al.1 lit. e Codul muncii ce sunt aplicabile în cauză raportat la faptul că sumele solicitate nu fac obiectul contractului de muncă. Se invocă și dispozițiile art. 159 al.1 și 166 al.1 Codul Muncii, dispoziții din care rezultă următoarele aspecte: din interpretarea gramaticală, logică și sistematică a textelor de lege precizate rezultă că drepturile salaríale sunt acele sume de bani ce se cuvin salariatului ca și contraprestație a muncii depuse în baza contractului individual de muncă, plătindu-se cel puțin o dată pe lună. Or, drepturile solicitate rezultate din contractele colective de muncă încheiate la nivelul C. Marfa nu pot fi considerate drepturi salaríale în sensul definiției de mai sus, definiție extrasă prin interpretarea articolelor de lege redate anterior. Acesta pentru că ele nu sunt stipulate în contractul individual de muncă, nu reprezintă o contraprestație a muncii depuse de angajați (au caracterul unor drepturi suplimentare decurgând dintr-un contract colectiv de muncă) și nu se plătesc cel puțin o dată pe lună, ci au caracter anual ( se achită o dată pe an).
Din redactarea textului articolului 64 din contractele colective de muncă coroborat cu art.. 154, 155 și 161 din Codul Muncii rezultă, că acest ajutor material, nu poate fi asimilat unui drept de natură salarială, iar simpla cuantificare prin raportare cel puțin la nivelul clasei I de salarizare, nu îi poate conferi natura juridică a unui drept salarial.
Astfel, drepturile bănești pretinse, de. reclamanții nu au caracter salarial întrucât nici bonusul, (premiul) nici stimulentele nu se includ între elementele componente ale salariului prevăzute de art.155 Codul Muncii, ele urmând a fi plătite nu ca o contraprestație a muncii depuse de angajat în baza contractului individual de muncă, ci în temeiul unor clauze din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate,â (Decizia civilă nr. 5265/R/2OI0 Curtea de Apel București). Prin urmare, drepturile stipulate cu alt titlu decât cel de salariu, chiar dacă sunt prevăzute sub formă bănească nu fac parte din categoria "drepturilor salaríale" prevăzute de art. 160 Codul muncii.
A interpreta altfel, ar însemna că prevederile art. 268(1) lit. e sunt golite de conținut și inaplicabile dacă se admite că termenul de 3 ani ar fi aplicabil în toate situațiile când se promovează acțiuni ce au ca obiect plata unor drepturi bănești (Decizia Curții Constituționale nr. 1276 din 12.10.2010).
S-a mai invocat excepția inadmisibilității acțiunii raportat la următoarele aspecte:ca o procedură prealabilă în soluționarea conflictelor de muncă, ca urmare a încălcării prevederilor sau a neîndeplinirii obligațiilor stabilite prin contractul colectiv de muncă, va fi sesizată comisia mixtă patronat - sindicate, care va constata cele sesizate de salariați sau organizațiile sindicale și își va exercita atribuțiile pentru rezolvarea diferendelor ori a problemelor ridicate, la nivelul întregii societăți.
Obligația sesizării inițiale a acestor comisii este prevăzută și de art. 1.17 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil până în anul 2010, care prevede că în situațiile în care apar divergente in legătură cu executarea prevederilor contractelor colective, unitățile și organizațiile sindicale vor încerca soluționarea acestora mai întâi în comisiile mixte patronat-sindicate la nivel de unitate, iar pentru rezolvarea problemelor rămase in divergentă partea interesată va avea dreptul de a se adresa comisiei mixte patronat-sindicate la nivel de grup de unități feroviare sau comisiei paritare la nivel de ramură
Având în vedere cele precizate, reclamanții, prin reprezentantul său, nu au uzat de procedura prealabilă stabilită de CCM-urile în vigoare, nu au sesizat comisia patronat-sindicate în anul 2008-2010, pentru care reclamă neîndeplinirea obligațiilor stabilite de Contractul Colectiv de Muncă.
În ceea ce privește excepția menționată – pentru anul 2009: procesul verbal încheiat la data de 03.06.2009 a condus la încheierea unui nou Contract Colectiv de Muncă al S. C. Marfă S.A. pentru anul 2009/2010, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecția Sociala a Municipiului București sub nr. 2584/04.06.2009.
Potrivit art. 64 alin. 1 și 2 din Contractul Colectiv de Muncă pe anul 2009/2010 drepturile pe care le solicită reclamanții sunt suspendate pentru anul 2009.
În fapt, datorită situației economice a societății pe care părțile semnatare au recunoscut-o, au convenit la neacordarea acestor ajutoare atât pentru anul 2009 cât și pentru anul 2010.
Ori, în cazul de față, reclamanții prin organizația sindicală, semnatara actului adițional, solicită acordarea unor drepturi suspendate prin voința părților, deși nu au solicitat niciodată ca instanța să constate nulitatea clauzelor contractuale cu care însuși reprezentanții salariaților au fost de acord.
Pe fondul cauzei se solicită respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată pentru următoarele motive;
a) Salariul suplimentar aferent anilor 2008-2009:
Conform art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă al S. C. Marfa SA: „(1) Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății POATE primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv."
Prevederile art. 30 alin. 1 din Contractul Colectiv de muncă al S. C. Marfă SA, lege a părților, NU obligă societatea să plătească salariaților, la expirarea anului calendaristic un salariu suplimentar, ci părțile (prin urmare toți angajații) sunt dezacord cu posibilitatea ca, la expirarea unui an calendaristic salariații să poată beneficia de un Salariu suplimentar.
Acordarea Salariului suplimentar, așa cum este prevăzut. în Contractele Colective de Mușcă NU are caracter OBLIGATORIU; dacă s-ar fi dorit „obligativitatea acordării acestui drept” partenerii de dialog nu ar mai fi introdus în definirea articolului 30 din Contractul Colectiv de Muncă expresia „Poate primi" și ar fi spus simplu „se acordă".
După cum rezultă din textul art.30 din Contractul Colectiv de Muncă - temeiul de drept al reclamanților convenția dintre părți a prevăzut posibilitatea acordării unui salariu suplimentar, specificându-se una dintre condițiile în care posibilitatea primirii salariului suplimentar devine drept efectiv, respectiv obținerea unor venituri și constituirea din acestea a unui procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar.
Exprimarea folosită arată fară dubii că, părțile au înțeles să stabilească în termeni preciși si, lipsiți de echivoc dreptul la acordarea celui de al 13-lea salariu, și au reglementat cadrul în care s-ar putea achita astfel de drepturi, facându-se trimitere la posibilitatea primirii salariului suplimentar și la sursa fondurilor din care s-ar putea plăti.
Este absurd a se interpreta că intenția părților a fost aceea ca, indiferent de circumstanțe, din veniturile obținute, societatea să aloce un procent pentru plata acestor salarii.
Dispozițiile art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă, clauză acceptată de ambele părți, sunt în sensul că acordarea acestui salariu suplimentar este afectat de condiția obținerii de venituri suficiente pentru a constitui fondul necesar alocării acestuia.
Situația financiară a societății în perioada pentru care se solicită plata salariului suplimentar, a fost precară înregistrând pierderi astfel că societatea nu a avut posibilitatea constituirii acestui fond.
Față de conținutul clauzelor Contractului Colectiv de Muncă în discuție, este foarte clară intenția părților la semnarea acestora, respectiv a nu fi o condiție obligatorie a acordării acestei premieri ci, funcție de situația economică a angajatorului, sens în care considerăm că societatea a respectat întocmai prevederile Contractului Colectiv de Muncă încheiate de părți.
Art. 30 alin. 3 din Contractul Colectiv de Muncă al S. C. M. SA, prevede că sumele necesare pentru salariul suplimentar provin din veniturile realizate de societate, care sunt venituri proprii si nu din alocații iar pe anii 2008, 2009 si chiar 2010 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere.
S. C. Marfa S.A. este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr. 79/2008 privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar. În aplicarea acestor prevederi legale, pârâtei i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2007, 2008 și 2009, aprobate prin OMM 959/2007, HG 532/2008 și HG 28/2010.
Salariul suplimentar nu este un drept stabilit de părți în contractul individual de muncă, reprezentând în fapt un stimulent acordat salariaților, condiționat de posibilitățile angajatorului: „din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezervă, a celui de dezvoltare, satisfacerea necesităților de perfecționare-recalificare a personalului,."" conform art. 20 din Contractului colectiv de Muncă.
O eventuală interpretare a modalităților de aplicare a clauzelor contractului colectiv de muncă nu poate fi în nici un caz de natură să contravină tocmai scopului în care acestea au fost. edictate.
Potrivit Anexei 6 la Contractului Colectiv de Muncă sunt stabilite criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar, prin care la art. 2 se prevede că nu vor beneficia de acest drept salariații care în perioada aferentă acordării acestuia au avut abateri disciplinare.
Salariul suplimentar se acordă pentru munca prestată în cursul unui an calendaristic, prin urmare o altă condiție esențială și obligatorie este prestarea muncii pe întreg anul calendaristic pentru care solicită acest drept .
În ceea ce privește ajutoarele materiale prevăzute de art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă al S. C. Marfă (Ziua feroviarului, Ajutor material cu ocazia Paștelui și a Crăciunului), în cazul în care instanța va respinge excepția inadmisibilității solicitării de acordare a acestor drepturi și dat fiind că cele două capete de cerere sunt întemeiate pe același articol din CCM, respectiv art. 64, le vom trata împreună, se solicită respingerea lor ca neîntemeiate.
Acordarea acestui sprijin material nu este obligatorie, dovada fiind neincluderea sa ca obligație a societății în clauzele contractului individual de muncă. El poate fi acordat numai în anumite condiții negociate de părți.
Prevederile art. 64 alin 2 din Contractul Colectiv de Muncă trebuie interpretate în sensul că ajutoarele materiale acordă în baza unei hotărâri a Consiliului de Administrație.
Existenta aprobării și stabilirea cuantumului de către Consiliul de Administrație al societății este o condiție obligatorie, neîndeplinirea acesteia atrăgând inexistenta dreptului însuși.
Dreptul solicitat nu este un drept stabilit de părți în contractul individual de muncă pe care societatea nu 1-a acordat reclamanților ci, reprezintă un ajutor social, de care salariatul poate beneficia din partea societății, cu condiția ca societatea să poată, din punct de vedere financiar, să-1 suporte.
Dacă aceste sume s-ar asimila veniturilor salariale, în conformitate cu art. 194 alin. 1 din Codul muncii, ele trebuie sa reprezinte contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, bazat pe principiul reciprocității și echivalenței prestațiilor, or, acestea nu fac obiectul contractelor individuale de muncă.
Statutul acestei sume nu poate fi altul decât acela de ajutor financiar, fiind o libertate a S. C. Marfă SA, în raport cu angajații săi, având caracter de plată aleatorie în condițiile financiar-economice ale societății.
În lipsa posibilităților financiare societatea nu poate să asigure sprijinul suplimentar al veniturilor salariaților în afara clauzelor obligatorii ale contractelor individuale de muncă prin care se stabilesc drepturile și obligațiile ambelor părți, inclusiv drepturile salariale ale angajatului.
În final se arată faptul că pe anul 2008 a fost acordat ajutorul material de C..
Prin sentinta civila nr. 2535/17.10.2012 ,Tribunalul Iași a respins excepția inadmisibilității acțiunii, excepție invocată de pârâtă în cuprinsul întâmpinării.
A admis excepția prescripției dreptului la acțiune – invocată de pârâtă – în ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata ajutorului material pentru sărbătorile de C., aferent anilor 2008 și 2009, în ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata ajutorului material pentru sărbătorile de P., aferent anului 2009 precum și cu privire la plata ajutorului material pentru Ziua Feroviarului, aferent anului 2009, echivalent la nivelul clasei 1 de salarizare– sume actualizate cu indicele de inflatie la data platii efective.
A respins excepția prescripției invocată de pârâtă prin întâmpinare pentru celelalte cereri formulate de reclamanți.
A admis in parte acțiunea formulata de reclamanții J. D. P. L., M. C., R. S., A. M., A. I. ,A. A. ,C. E., M. F. in contradictoriu cu parata S. C. Marfă S.A.
A obligat pârâta să plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând salariul suplimentar aferent anilor 2008 și 2009 echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului pentru care se acordă și stabilit pentru fiecarea reclamant în funcție de perioada efectiv lucrată– sumă actualizată cu indicele de inflatie la data platii efective.
A respins, pe excepția prescripției, cererea de obligare a pârâtei la plata ajutorului material pentru sărbătorile de C., aferent anilor 2008 și 2009, în ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata ajutorului material pentru sărbătorile de P., aferent anului 2009 precum și cu privire la plata ajutorului material pentru Ziua Feroviarului, aferent anului 2009, echivalent la nivelul clasei 1 de salarizare– sume actualizate cu indicele de inflatie la data platii efective.
Pentru a se pronunța astfel,analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului la acțiune, și excepția inadmisibilității acțiunii, conform art. 137 Cod procedură civilă, instanța a constatat următoarele:
Instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru următoarele motive: inadmisibilitățile sunt de fapt exemple de excepții procesuale ce au ca punct comun o anumită soluție pe care o va pronunța instanța în cazul admiterii lor. Deci noțiunea de inadmisibilitate vizează nu excepția ci efectul spre care tinde aceasta, o anumită modalitate de respingere a cererii.
Astfel legiuitorul a prevăzut anumite situații în mod expres în care se poate vorbi de excepția inadmisibilității: ordonanța președințială, acțiunea în constatare prevăzută de art.111 Cod procedură civilă.
Art.6 CEDO garantează fiecăruia dreptul de a avea acces la o instanță articolul 6 § 1 al Convenției: “Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile cu caracter civil (...)”.. Curtea amintește în cauza L. c. României că articolul 6 § 1 garantează fiecăruia dreptul ca un tribunal să cunoască orice contestație referitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1975, . nr.18, pag.18, § 36).
Astfel a reținut instanța faptul că admiterea unei asemenea excepții ar constitui o încălcare a art.6 CEDO, fiind un obstacol de drept, o limitare adusă dreptului de acces la justiție.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța a reținut următoarele aspecte:reclamanții au solicitat plata unor drepturi bănești pe anii 2008-2009.
În cauză sunt incidente dispozițiile art. 101 Cod procedură civilă și art. 268 al.1 lit. c, respectiv e Codul muncii (forma în vigoare la momentul investirii instanței de judecată de către reclamanți) conform cărora termenul de prescripție este de trei ani în cazul în care obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie drepturi de natură salarială (ori, în speța de față, parte din drepturile solicitate se raportează la salariul de bază la nivelul clasei I de salarizare) respectiv de 6 luni în situația în care se invocă neexecutarea unei clauze din contractul colectiv de muncă. Instanța va avea în vedere și dispozițiile art. 160 Codul Muncii conform cărora salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile precum și alte adaosuri. Având în vedere cele menționate, faptul că reclamanții au solicitat plata drepturilor bănești pentru anii 2008 și 2009 și raportat la momentul introducerii acțiunii, instanța va admite excepția în ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata ajutorului material pentru sărbătorile de C., aferent anilor 2008 și 2009, în ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata ajutorului material pentru sărbătorile de P., aferent anului 2009 precum și în ceea ce privește plata ajutorului material pentru Ziua Feroviarului, aferent anului 2009, echivalent la nivelul clasei 1 de salarizare– sume actualizate cu indicele de inflatie la data platii efective și va respinge excepția invocată de pârâtă cu privire la plata salariului suplimentar.
Dreptul reclamantei la un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv – prevăzut de art. 30 CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar – este un drept de natură salarială, prevăzut în capitolul privind „Sistemul de Salarizare”. Acțiunea a fost depusă la data de 31.10.2011 - fila 2 dosar – iar termenul de 3 ani prevăzut de art. 268 al.1 lit. c Codul Muncii nu era împlinit pentru anul 2008, întrucât abia la începutul anului următore se putea calcula acest salariu suplimentar; astfel, termenul de prescripție se împlinește (în ceea ce privește dreptul pentru anul 2008) abia în ianuarie 2012.
În ceea ce privește ajutorul material de Paști pentru anul 2009, ajutorul material pentru sărbătorile de C., aferent anilor 2008 și 2009 și ajutorul material pentru Ziua Feroviarului, aferent anului 2009, instanța reține faptul că suntem în prezența unui termen de 6 luni raportat la art. 268 al.1 lit.e Codul Muncii precum și de faptul că suntem în prezența unui „ajutor material” prevăzut de CCM și nu a unui drept ce poate fi cuprins în definiția salariului, astfel cum a fost prevăzută de Codul Muncii. Raportat la aceste motive termenul de 6 luni era împlinit în cursul anului 2009, motiv pentru care excepția este întemeiată.
În ceea ce privește revirimentul de jurisprudență instanța a avut în vedere cauza CEDO Legrand c. Franței (26.05.2011, nr._/08) în care Curtea de la Strasbourg a statuat că apariția unui reviriment de jurisprudență și aplicarea de noi soluții într-o procedura pendinte nu încalcă art. 6 din Convenție (dreptul la un proces echitabil) și nici art. 1 din Convenție (protecția dreptului de proprietate). În această cauză Curtea a reamintit că exigențele asigurării securității raporturilor juridice și protecția încrederii din partea justițiabililor nu consacră dreptul la o jurisprudență constantă și că evoluția jurisprudenței nu este prin ea însăși contrară unei bune administrări a justiției, întrucât absența unei abordări dinamice și evolutive ar împiedica orice schimbare sau îmbunătățire. Însăși Curtea europeană pretinde o asemenea libertate în evoluția jurisprudenței sale, astfel cum se poate constata în cauzele Konstantin Markio c. Rusiei, Micallef c. Maltei, Scoppola c. Italiei. Revirimentele de jurisprudenta, ca un aspect al evolutiei jurisprudentei, sunt intalnite in toate sistemele judiciare si reprezinta o componenta normala a vietii juridice ., fiind intalnite inclusiv in practica CEDO.
Pe fondul cauzei, analizând actele și lucrările dosarului instanța a reținut următoarea situație de fapt:
Între părți au existat raporturi de muncă în baza unor contracte individuale de muncă aspect ce nu a fost contestat de către pârâtă (și care rezultă din cărțile de muncă depuse la dosar, în copie); aceste raporturi de muncă au încetat conform art. 65 Codul Muncii.
Raportat la soluția dată pe excepția prescripției pe fondul cauzei a mai rămas de analizat cererea privind plata salariului suplimentar pentru 2008 și 2009.
Această cerere este întemeiată pentru următoarele considerente: dreptul invocat este prevăzut de art. 30 din CCM 2007-2008 al S. C. Marfă S.A. înregistrat sub nr. 1632/29.03.2007 modificat prin actul adițional nr. 5235/31.10.2007, actul adițional nr. 2093/8.04.2008 precum și CCM 2009-2010 al S. C. Marfă S.A. înregistrat sub nr.2584/04.06.2009.
Conform art. 30 pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Faptul că nu există o hotărâre a Consiliului de administrație al societății de acordare a acestui drept nu poate fi interpretat în sensul inexistenței dreptului, deoarece existența lui rezultă din clauza contractuală în discuție, prin hotărâre putându-se eventual stabili cuantumul acestuia și nicidecum acordarea sau neacordarea lui. De altfel, cuantumul minim al acestui drept a fost negociat de părți prin clauza contractuală în discuție, așa încât în lipsa unei atare hotărâri se va acorda acest cuantum. În fine, fiind un drept care își are o deplină reglementare legală și contractuală, exercițiul lui nu poate fi îngrădit de dificultățile financiare ale societății, care și-a asumat prin negocierea și semnarea CCM această obligație (corelativă dreptului în litigiu).
Lipsa fondurilor necesare nu prezintă relevanță în cauză. Astfel, pârâta, parte semnatară a contractului colectiv de muncă, nu poate să refuze plata drepturilor de natură salarială invocând dificultățile financiare.
Astfel, pârâta nu a făcut dovada că părțile au hotărât de comun acord modificarea condițiilor contractuale iar așa cum s-a statuat și în practica judiciară în materie, insuficiența sau inexistența resurselor financiare este irelevantă în ceea privește stabilirea sau recunoașterea drepturilor salariale, așa încât, pârâta este obligată să respecte obligația sa și drepturile reclamanților .
Limitarea acordării drepturilor prevăzute de Contractul colectiv de muncă, în raport de bugetul aprobat, presupune încălcarea dispozițiilor legale care garantează respectarea convențiilor colective dintre părți și obligațiile salariale între angajați; totodată, în acest fel, s-ar accepta în mod nelegal posibilitatea cenzurării pe cale administrativă, prin aprobarea de bugete de venituri și cheltuieli, a drepturilor prevăzute expres în Contractul colectiv de muncă, contrar principiilor dreptului muncii.
Astfel, contractele colective de muncă încheiate de părți au forță obligatorie, așa cum am arătat mai sus, așa încât, cererea generică referitoare la respectarea obligațiilor asumate prin acest contract nu este întemeiată, deoarece efectul obligativității respectării acestuia, rezultă chiar din dispozițiile legale, mai exact, art. 969 Cod civil, art. 243 cod civil și art. 30 din Legea nr. 130/1996.
În ceea ce priește faptul că unii reclamanți au încetat raporturile de muncă cu pârâta anterior datei de 31.12.2009 nu are relevanță asupra acordării dreptului, salariul suplimentar urmând a se acorda corespunzător perioadei lucrate (este cazul reclamantului A. M.; aceeași situație în ceea ce privește reclamantul A. I. ce a fost pensionat pentru invaliditate de gradul III la 12.11.2009).
Conform dispozițiilor art.1073 Cod civil „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la dezdăunare.”, Daunele compensatorii, solicitate în prezenta cauză, reprezintă prejudiciul suferit prin erodarea monedei naționale. Conform art.1069 Cod civil acestea se pot cumula cu obiectul obligației principale. (C.S.J., secția comercială, decizia 1603/14.03.2003, Î.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal, decizia 7245/28.09.2004, Î.C.C.J., secția comercială, decizia 135/20.01.2004). Indicele de inflație reprezintă un calcul matematic aplicabil în cazul unui fenomen economic, specific perioadei de trecere la economia de piață și prin intermediul căruia se măsoară gradul de apreciere a valorii banilor aflați în circulație, coeficientul de scădere a puterii lor de cumpărare. Prin aplicarea în practică a acestui calcul(actualizarea în raport de indicele de inflație) banii sunt aduși la actuala lor putere de cumpărare.
Pentru considerentele expuse mai sus instanța a admis în parte acțiunea formulata de reclamanți in contradictoriu cu parata SNTFC „C. Marfă” SA. și va obliga pârâta să plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând salariul suplimentar aferent anilor 2008 și 2009 echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului pentru care se acordă și stabilit pentru fiecarea reclamant în funcție de perioada efectiv lucrată – sume actualizate cu indicele de inflatie la data platii efective.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen și motivat, pârâta S. C. Marfă S.A, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în esență, sub următoarele aspecte:
1. Prima instanță a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, atunci când a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, considerând că salariul suplimentar este un drept de natură salarială, supus termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art.268 alin. 1 lit. c iar nu celui de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, ceea ce face incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Cererea reclamanților este o cerere întemeiată pe neexecutarea unor clauze din Contractul Colectiv de Muncă, fiind supusă termenului de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 283 alin. 1 lit.e Codul muncii.
Prima instanță nu face distincție între „dreptul salarial” în accepțiunea art. 159 alin.2 Codul muncii și „dreptul de natură bănească” derivat în general dintr-un raport de muncă. Drepturile stipulate cu alt titlu decât cel de salariu, chiar dacă sunt prevăzute sub formă bănească, nu fac parte din categoria „drepturilor salariale” prevăzute de art. 159 Codul muncii, acestea din urmă reprezentând doar acele sume de bani ce se cuvin angajatului drept contraprestație a muncii depuse în baza contractului individual de muncă, plătindu-se cel puțin o dată pe lună.
Motivează recurenta că aceste drepturi prevăzute în contractele colective de muncă nu se dau ca și compensație pentru obținerea vreunui profit suplimentar, adus de către salariați, ci efectiv se stabilesc prin negociere.
2. Hotărârea primei instanțe prin care a fost respinsă excepția inadmisibilității a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită dispozițiilor constituționale, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă.
Contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, iar în cauză nu s-a uzat de procedura prealabilă stabilită de contractele colective de muncă în vigoare, în sensul că nu a fost sesizată comisia patronat-sindicate în anii 2007-2009, deși reclamanții aveau obligația să încerce soluționarea conflictului pe calea comisiilor stabilite convențional, cu putere de lege pentru părți. Ca atare nu se este incidentă jurisdicția de genul celei avute în vedere de art.21 alin.4 din Constituție.
Prin negarea acestei prevederi contractuale instanța de fond a lipsit de conținut și efect juridic contractul colectiv de muncă, stabilind în mod arbitrar care clauze convenționale se aplică și care nu.
3. Motivează recurenta că instanța de fond a ignorat prevederile art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă al S. C. Marfă SA și voința partenerilor de dialog social, instituind în sarcina angajatorului obligația de a plăti salariul suplimentar, deși clauza contractuală prevede doar posibilitatea (și nu obligativitatea) acordării salariului suplimentar, condiționată de sursa fondurilor din care s-ar putea plăti acest drept. Or, art. 30 alin. 3 prevede că sumele necesare provin din veniturile proprii realizate de societate, nu din alocații bugetare, iar anii fiscali 2008-2010 au fost încheiați în pierdere.
Se susține ca salariul suplimentar se acorda pentru munca prestata in cursul unui an calendaristic,deci pentru întreg anul.
Ca atare, A. M. nu poate beneficia de salariul suplimentare anul 2009, întrucât i-a încetat contractul de munca la 1.09.2009
Mai mult, recurenta este monitorizată în baza prevederilor OUG nr. 79/2008, revenindu-i obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli, aprobate prin hotărâri de guvern.
Intimații R. S. si A. M. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat .
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Curtea apreciază că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează:
Intimații-reclamanți, membri de sindicat, sunt salariații recurentei-pârâte. Drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și a contractelor individuale de muncă.
1. Motivul de recurs referitor la soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului la acțiune, prin schimbarea naturii și înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al dreptului la salariu suplimentar, întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct. 8 Cod procedură civilă, este nefondat.
În mod corect a argumentat instanța de fond că cererea în cauză este supusă termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin.1 lit. c Codul muncii, care nu era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată,31.10.2011.Curtea are în vedere că în Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit prin actul adițional nr.370/20.06.2008, aplicabil perioadei în discuție, art. 30 alin.1 potrivit cu care ,,Pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv” este inclus la capitolul II ,,Sistemul de salarizare”.
Dispozițiile art. 7 alin.3 din același capitol II stabilesc că salariul personalului din grupul de unități feroviare cuprinde: a)salariul de bază (stabilit în funcție de anumite criterii), b)sporuri la salariul de bază, c)adaosuri, d)premii.
Din interpretarea textelor sus-enunțate rezultă cu claritate că salariul suplimentar are regimul juridic de premiu acordat salariaților pentru obținerea unor rezultate deosebite în activitatea individuală și, în consecință, face parte din drepturile salariale, așa cum prevede art. 7 din contractul colectiv de muncă sus-arătat.
Or, potrivit art. 236 Codul muncii ,,(1) Contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă. (…) (4) Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților”.
Prin urmare, părțile au înțeles ca salariul suplimentar să facă parte din drepturile salariale, astfel încât nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 268 alin.1 lit. e Codul muncii, cum susține recurenta, ci cele ale art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii.
De altfel, dispoziția cuprinsă în textul art. 268 alin.1 lit. e Codul muncii reglementează dreptul material la acțiune în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, altele decât drepturile salariale, întrucât în privința acestora din urmă legiuitorul a adoptat o reglementare distinctă în art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii.
2. Criticile recurentei vizând neparcurgerea procedurii prealabile obligatorie constând în întrunirea comisiei paritare pentru rezolvarea diferendelor sunt contrazise de înseși clauzele stipulate în cuprinsul art. 117 și 125 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, potrivit cu care sesizarea comisiei, precum și hotărârile acesteia „nu aduc atingere competenței instanțelor de drept comun”.
Rezultă cu evidență că procedura comisiei paritare are regimul de metodă alternativă de soluționare pe cale amiabilă a conflictelor de muncă în legătură cu neexecutarea unui contract colectiv de muncă și nicidecum regimul juridic de procedură prealabilă obligatorie, astfel încât motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 3 ale pct. 9 Cod procedură civilă se vădește a fi nefondat.
3. Criticile recurentei, referitoare la modul de soluționare a fondului cererii vizând plata unui salariu suplimentar pentru anii 2008–2009, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, actualizat cu rata inflației, sunt nefondate.
Soluția primei instanțe, de admitere a cererii, este rezultatul aprecierii judicioase a prevederilor art. 241 și art. 243 Codul muncii ( în vigoare la momentul de referință) și dă eficiență întinderii efectelor și caracterului obligatoriu al executării clauzei contractuale stipulate în art. 30 alin.1 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, sus-arătat.
Din interpretarea sistematică și logică a acestei clauze contractuale, nu rezultă că nașterea dreptului la plata salariului suplimentar ar fi afectată de condiția evocată de către recurentă, anume realizarea veniturilor pentru constituirea fondului necesar, redactarea textului fiind clară și lipsită de echivoc.
Argumentația recurentei se circumscrie exclusiv caracterului facultativ („poate primi”) al clauzei contractuale stipulate în art. 30 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă al S. „C. Marfă” SA, făcând abstracție de caracterul imperativ („vor primi”) al clauzei stipulate în art. 30 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar și de prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 potrivit cu care „Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturi minimale.
Susținerea recurentei în sensul că fondul de salarii al companiei este limitat și că, din acest motiv, se află în imposibilitatea de a acorda drepturile bănești solicitate, va fi înlăturată cu motivarea că fondul de salarii este stabilit de către angajator, care a semnat contractul colectiv de muncă și care și-a asumat obligațiile prevăzute în cuprinsul acestuia, inclusiv obligația de a acorda salariul suplimentar.
Tocmai condiționarea pe care o invocă, în cuprinsul motivelor de recurs, cu privire la încadrarea în bugetul de venituri și cheltuieli aprobate este de natură a evidenția culpa recurentei, întrucât aceasta putea anticipa necesitățile pe care le avea în raport de toate drepturile salariale, care au fost negociate, și trebuia să își stabilească bugetul de venituri și cheltuieli, astfel încât fie să își îndeplinească obligațiile asumate față de angajați, fie să renegocieze clauzele contractelor colective de muncă.
În ceea ce privește greșita interpretare de către prima instanța a dispoziției art.30 din Contractul colectiv de munca al S. C. Marfa, Curtea constata ca judecătorul fondului a dispus in mod corect si in acord cu norma invocata, ca salariul suplimentar va fi calculat pentru fiecare dintre reclamanți în parte, corespunzător cu perioada de timp efectiv lucrata, neexistând condiția obligatorie a prestării muncii pe întreg anul calendaristic. De altfel textul este foarte clar:”pentru munca desfășurata in cursul unui an calendaristic”, deci pentru perioada efectiv lucrata din anul respectiv, salariații beneficiază de salariul suplimentar.
Pentru toate aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs invocate, Curtea va respinge recursul pârâtei, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, și va menține sentința atacată ca fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de S. Marfă „C. Marfă” SA, prin reprezentant legal, împotriva sentinței civile nr. 2535/17.10.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 25.01.2013.
Președinte, D. P. | Judecător, S. P. | Judecător, A. C. S. |
Grefier, I. P. |
Red./Tehnored.S.A.
2 ex. – 21.02.2013
Tribunalul Iași – D. I.
| ← Conflict de muncă. Decizia nr. 584/2013. Curtea de Apel IAŞI | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 26/2013.... → |
|---|
