Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 250/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 250/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 13-02-2013 în dosarul nr. 5461/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 250/2013
Ședința publică de la 13 Februarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. E. A.
Judecător N. C. M.
Judecător C. B.
Grefier M. H.
Pe rol judecarea cauzei având ca obiect litigiu de muncă- având ca obiect drepturi bănești - privind recursul declarat de recurenta S. - C. MARFĂ S.A. BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr.2534 din 17.10.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, intimați fiind F. M., F. E., M. C. T., F. I., P. C., B. C., B. Miluță, P. C., C. N..
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că este al doilea termen de judecată, prin cererea de recurs se solicită judecarea cauzei în lipsă, după care,
Constatând cauza în stare de judecată și, văzând că se solicită judecarea cauzei în lipsă, instanța rămâne în pronunțare asupra recursului.
După închiderea dezbaterilor, dar înainte de ridicarea ședinței de judecată, se prezintă intimații F. I., care se legitimează cu C.I. . nr._ și M. C. care se legitimează cu C.I. . nr._.
Deliberând asupra recursului,
CURTEA DE APEL
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iași cu nr._, disjunsă din dosarul nr._/99/2011), reclamanții F. E., M. C.-T., F. I., P. C., B. C., B. Miluță, P. C., C. N., F. M., în contradictoriu cu parata SNTFC „C. Marfă” SA, au solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor de bani, actualizate în raport cu rata inflației, reprezentând salariului suplimentar pentru anii 2008 și 2009, prima pentru „Ziua Feroviarului” pentru anul 2009, prima de Paști pentru anul 2009 și prima de C. pentru anii 2008 și 2009.
În motivarea acțiunii, s-a susținut că angajatorul are obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege și din contractele colective de muncă.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune raportat la dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, ce sunt aplicabile în cauză deoarece sumele solicitate nu pot fi considerate drepturi salariale. În acest sens, sunt menționate prevederile art. 154, 155, 151 și 166 alin. 1 Codul muncii.
S-a invocat și excepția inadmisibilității acțiunii pe anul 2009, întrucât, potrivit art. 64 alin. 1 și 2 din CCM pe anul 2009/2010, drepturile pe care le solicită reclamanții sunt suspendate pentru anul 2009. În cazul de față, reclamanții prin organizația sindicală, semnatara actului adițional, solicită acordarea unor drepturi suspendate prin voința părților, deși nu au solicitat niciodată ca instanța să constate nulitatea clauzelor contractuale cu care însuși reprezentanții salariaților au fost de acord.
Pe fond, s-a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.
Cu privire la salariul suplimentar aferent anilor 2008-2009, art. 30 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă al S. C. Marfă SA, lege a părților, nu obligă societatea să plătească salariaților, la expirarea anului calendaristic un salariu suplimentar, ci părțile (prin urmare toți angajații) sunt de acord cu posibilitatea ca, la expirarea unui an calendaristic, salariații să poată beneficia de un salariu suplimentar.
După cum rezultă din textul art. 30 CCM - temeiul de drept al reclamanților - convenția dintre părți a prevăzut posibilitatea acordării unui salariu suplimentar, specificându-se una dintre condițiile în care posibilitatea primirii salariului suplimentar devine drept efectiv, respectiv obținerea unor venituri și constituirea din acestea a unui procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar.
Exprimarea folosită arată fără dubii că părțile au înțeles să stabilească în termeni preciși, lipsiți de echivoc dreptul la acordarea celui de al 13-lea salariu, și au reglementat cadrul în care s-ar putea achita astfel de drepturi, făcându-se trimitere la posibilitatea primirii salariului suplimentar și la sursa fondurilor din care s-ar putea plăti.
Situația financiară a societății, în perioada pentru care se solicită plata salariului suplimentar, a fost precară, înregistrând pierderi astfel că societatea nu a avut posibilitatea constituirii acestui fond.
Art. 30 alin. 3 din Contractul Colectiv de Muncă al S. C. Marfă SA prevede că sumele necesare pentru salariul suplimentar provin din veniturile realizate de societate, care sunt venituri proprii, si nu din alocații iar pe anii 2008, 2009 si chiar 2010 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere.
S. C. Marfa S.A. este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr. 79/2008 privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar. În aplicarea acestor prevederi legale, pârâtei i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2007, 2008 și 2009, aprobate prin OMM 959/2007, HG 532/2008 și HG 28/2010.
Potrivit Anexei 6 la CCM sunt stabilite criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar, prin care la art. 2 se prevede că nu vor beneficia de acest drept salariații care în perioada aferentă acordării acestuia au avut abateri disciplinare.
Salariul suplimentar se acordă pentru munca prestată în cursul unui an calendaristic, prin urmare o altă condiție esențială și obligatorie este prestarea muncii pe întreg anul calendaristic pentru care solicită acest drept. Prin urmare, reclamanții a căror contracte individuale de muncă au încetat în anul 2009 nu pot beneficia de salariul suplimentar.
În ceea ce privește ajutoarele materiale prevăzute de art. 64 din CCM al S. C. Marfă (Ziua feroviarului, Ajutor material cu ocazia Paștelui și a Crăciunului), s-a arătat că acordarea acestui sprijin material nu este obligatorie, dovada fiind neincluderea sa ca obligație a societății în clauzele contractului individual de muncă. El poate fi acordat numai în anumite condiții negociate de părți.
Prevederile art. 64 alin 2 din CCM trebuie interpretate în sensul că ajutoarele materiale se acordă în baza unei hotărâri a Consiliului de Administrație. Existenta aprobării și stabilirea cuantumului de către Consiliul de Administrație al societății este o condiție obligatorie, neîndeplinirea acesteia atrăgând inexistenta dreptului însuși.
În lipsa posibilităților financiare societatea nu poate să asigure sprijinul suplimentar al veniturilor salariaților în afara clauzelor obligatorii ale contractelor individuale de muncă prin care se stabilesc drepturile și obligațiile ambelor părți, inclusiv drepturile salariale ale angajatului.
A precizat intimata că pe anul 2008 a fost acordat ajutorul material de C..
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 2534 din 17.10.2012, Tribunalul Iași respinge excepția inadmisibilității acțiunii, excepție invocată de pârâtă în cuprinsul întâmpinării.
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune – invocată de pârâtă – în ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata ajutorului material pentru sărbătorile de C., aferent anilor 2008 și 2009, în ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata ajutorului material pentru sărbătorile de P., aferent anului 2009 precum și cu privire la plata ajutorului material pentru Ziua Feroviarului, aferent anului 2009, echivalent la nivelul clasei 1 de salarizare– sume actualizate cu indicele de inflatie la data platii efective.
Respinge excepția prescripției invocată de pârâtă prin întâmpinare pentru celelalte cereri formulate de reclamanți.
Admite in parte actiunea formulata de reclamanții F. E., M. C.-T., F. I., P. C., B. C., B. Miluță, P. C., C. N., F. M. in contradictoriu cu parata SNTFC „C. Marfă” SA.
Obligă pârâta să plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând salariul suplimentar aferent anilor 2008 și 2009 echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului pentru care se acordă și stabilit pentru fiecare reclamant în funcție de perioada efectiv lucrată – sume actualizate cu indicele de inflatie la data platii efective.
Respinge, pe excepția prescripției, cererea de obligare a pârâtei la plata ajutorului material pentru sărbătorile de C., aferent anilor 2008 și 2009, în ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata ajutorului material pentru sărbătorile de P., aferent anului 2009 precum și cu privire la plata ajutorului material pentru Ziua Feroviarului, aferent anului 2009, echivalent la nivelul clasei 1 de salarizare– sume actualizate cu indicele de inflatie la data platii efective.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Instanta va respinge excepția inadmisibilității acțiunii pentru urmatoarele motive: inadmisibilitățile sunt de fapt exemple de excepții procesuale ce au ca punct comun o anumită soluție pe care o va pronunța instanța în cazul admiterii lor. Deci noțiunea de inadmisibilitate vizează nu excepția ci efectul spre care tinde aceasta, o anumită modalitate de respingere a cererii.
Astfel legiuitorul a prevăzut anumite situații în mod expres în care se poate vorbi de excepția inadmisibilității: ordonanța președințială, acțiunea în constatare prevăzută de art.111 C.pr.civ.
Art.6 CEDO garantează fiecăruia dreptul de a avea acces la o instanță articolul 6 § 1 al Convenției: “Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile cu caracter civil (...)”.. Curtea amintește în cauza L. c. României că articolul 6 § 1 garantează fiecăruia dreptul ca un tribunal să cunoască orice contestație referitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1975, . nr.18, pag.18, § 36).
Astfel, admiterea unei asemenea excepții ar constitui o încălcare a art.6 Cedo, fiind un obstacol de drept, o limitare adusă dreptului de acces la justiție.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța reține următoarele aspecte: reclamanții au solicitat plata unor drepturi bănești pe anii 2008-2009. În cauză sunt incidente dispozițiile art. 101 C.pr.civ. și art. 268 al.1 lit. c, respectiv e Codul muncii (forma în vigoare la momentul investirii instanței de judecată de către reclamanți) conform cărora termenul de prescripție este de trei ani în cazul în care obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie drepturi de natură salarială (ori, în speța de față, parte din drepturile solicitate se raportează la salariul de bază la nivelul clasei I de salarizare) respectiv de 6 luni în situația în care se invocă neexecutarea unei clauze din contractul colectiv de muncă. Instanța va avea în vedere și dispozițiile art. 160 C.Muncii conform cărora salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile precum și alte adaosuri. Având în vedere cele menționate, faptul că reclamanții au solicitat plata drepturilor bănești pentru anii 2008 și 2009 și raportat la momentul introducerii acțiunii, instanța va admite excepția în ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata ajutorului material pentru sărbătorile de C., aferent anilor 2008 și 2009, în ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata ajutorului material pentru sărbătorile de P., aferent anului 2009 precum și în ceea ce privește plata ajutorului material pentru Ziua Feroviarului, aferent anului 2009, echivalent la nivelul clasei 1 de salarizare– sume actualizate cu indicele de inflatie la data platii efective și va respinge excepția invocată de pârâtă cu privire la plata salariului suplimentar.
Dreptul reclamantei la un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv – prevăzut de art. 30 CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar – este un drept de natură salarială, prevăzut în capitolul privind „Sistemul de Salarizare”. Acțiunea a fost depusă la data de 31.10.2011 - fila 2 dosar – iar termenul de 3 ani prevăzut de art. 268 al.1 lit. c Codul Muncii nu era împlinit pentru anul 2008, întrucât abia la începutul anului următore se putea calcula acest salariu suplimentar; astfel, termenul de prescripție se împlinește (în ceea ce privește dreptul pentru anul 2008) abia în ianuarie 2012.
În ceea ce privește ajutorul material de Paști pentru anul 2009, ajutorul material pentru sărbătorile de C., aferent anilor 2008 și 2009 și ajutorul material pentru Ziua Feroviarului, aferent anului 2009, instanța reține faptul că suntem în prezența unui termen de 6 luni raportat la art. 268 al.1 lit.e Codul Muncii precum și de faptul că suntem în prezența unui „ajutor material” prevăzut de CCM și nu a unui drept ce poate fi cuprins în definiția salariului, astfel cum a fost prevăzută de Codul Muncii. Raportat la aceste motive termenul de 6 luni era împlinit în cursul anului 2009, motiv pentru care excepția este întemeiată.
În ceea ce privește revirimentul de jurisprudență instanța are în vedere cauza CEDO Legrand c. Franței (26.05.2011, nr._/08) în care Curtea de la Strasbourg a statuat că apariția unui reviriment de jurisprudență și aplicarea de noi soluții într-o procedura pendinte nu încalcă art. 6 din Convenție (dreptul la un process echitabil) și nici art. 1 din Convenție (protecția dreptului de proprietate). În această cauză Curtea a reamintit că exigențele asigurării securității raporturilor juridice și protecția încrederii din partea justițiabililor nu consacră dreptul la o jurisprudență constantă și că evoluția jurisprudenței nu este prin ea însăși contrară unei bune administrări a justiției, întrucât absența unei abordări dinamice și evolutive ar împiedica orice schimbare sau îmbunătățire. Însăși Curtea europeană pretinde o asemenea libertate în evoluția jurisprudenței sale, astfel cum se poate constata în cauzele Konstantin Markio c. Rusiei, Micallef c. Maltei, Scoppola c. Italiei. Revirimentele de jurisprudenta, ca un aspect al evolutiei jurisprudentei, sunt intalnite in toate sistemele judiciare si reprezinta o componenta normala a vietii juridice ., fiind intalnite inclusiv in practica CEDO.
Pe fond, s-a reținut că între părți au existat raporturi de muncă în baza unor contracte individuale de muncă aspect ce nu a fost contestat de către pârâtă (și care rezultă din cărțile de muncă depuse la dosar, în copie); aceste raporturi de muncă au încetat conform art. 65 Codul Muncii.
Raportat la soluția dată pe excepția prescripției pe fondul cauzei a mai rămas de analizat cererea privind plata salariului suplimentar pentru 2008 și 2009.
Această cerere este întemeiată pentru următoarele considerente: dreptul invocat este prevăzut de art. 30 din CCM 2007-2008 al S. C. Marfă S.A. înregistrat sub nr. 1632/29.03.2007 modificat prin actul adițional nr. 5235/31.10.2007, actul adițional nr. 2093/8.04.2008 precum și CCM 2009-2010 al S. C. Marfă S.A. înregistrat sub nr.2584/04.06.2009.
Conform art. 30 pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Faptul că nu există o hotărâre a Consiliului de administrație al societății de acordare a acestui drept nu poate fi interpretat în sensul inexistenței dreptului, deoarece existența lui rezultă din clauza contractuală în discuție, prin hotărâre putându-se eventual stabili cuantumul acestuia și nicidecum acordarea sau neacordarea lui. De altfel, cuantumul minim al acestui drept a fost negociat de părți prin clauza contractuală în discuție, așa încât în lipsa unei atare hotărâri se va acorda acest cuantum. În fine, fiind un drept care își are o deplină reglementare legală și contractuală, exercițiul lui nu poate fi îngrădit de dificultățile financiare ale societății, care și-a asumat prin negocierea și semnarea CCM această obligație (corelativă dreptului în litigiu).
Lipsa fondurilor necesare nu prezintă relevanță în cauză. Astfel, pârâta, parte semnatară a contractului colectiv de muncă, nu poate să refuze plata drepturilor de natură salarială invocând dificultățile financiare. Pârâta nu a făcut dovada că părțile au hotărât de comun acord modificarea condițiilor contractuale iar așa cum s-a statuat și în practica judiciară în materie, insuficiența sau inexistența resurselor financiare este irelevantă în ceea privește stabilirea sau recunoașterea drepturilor salariale, așa încât, pârâta este obligată să respecte obligația sa și drepturile reclamanților .
Limitarea acordării drepturilor prevăzute de Contractul colectiv de muncă, în raport de bugetul aprobat, presupune încălcarea dispozițiilor legale care garantează respectarea convențiilor colective dintre părți și obligațiile salariale între angajați; totodată, în acest fel, s-ar accepta în mod nelegal posibilitatea cenzurării pe cale administrativă, prin aprobarea de bugete de venituri și cheltuieli, a drepturilor prevăzute expres în Contractul colectiv de muncă, contrar principiilor dreptului muncii.
Astfel, contractele colective de muncă încheiate de părți au forță obligatorie, așa cum am arătat mai sus, așa încât, cererea generică referitoare la respectarea obligațiilor asumate prin acest contract nu este întemeiată, deoarece efectul obligativității respectării acestuia, rezultă chiar din dispozițiile legale, mai exact, art. 969 Cod civil, art. 243 cod civil și art. 30 din Legea nr. 130/1996.
Conform dispozițiilor art.1073 C.civ. „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la dezdăunare.”, Daunele compensatorii, solicitate în prezenta cauză, reprezintă prejudiciul suferit prin erodarea monedei naționale. Conform art.1069 C.civ. acestea se pot cumula cu obiectul obligației principale. (C.S.J., secția comercială, decizia 1603/14.03.2003, Î.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal, decizia 7245/28.09.2004, Î.C.C.J., secția comercială, decizia 135/20.01.2004). Indicele de inflație reprezintă un calcul matematic aplicabil în cazul unui fenomen economic, specific perioadei de trecere la economia de piață și prin intermediul căruia se măsoară gradul de apreciere a valorii banilor aflați în circulație, coeficientul de scădere a puterii lor de cumpărare. Prin aplicarea în practică a acestui calcul(actualizarea în raport de indicele de inflație) banii sunt aduși la actuala lor putere de cumpărare.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „C. Marfă” S.A.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8, 9
și art. 3041 Cod proc. civilă, se susține, în primul rând, că prima instanță a considerat greșit, în ceea ce privește salariul suplimentar, că sunt incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii.
Consideră recurenta, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, menționând prevederile art. 155, 159 alin. 2, 166 alin. 1 și 229 alin. 1 Codul muncii, precum și o decizie a Curții de Apel București, că, fiind vorba de drepturi patrimoniale ce izvorăsc din clauze ale contractelor colective de muncă, sunt incidente prevederile art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii.
În al doilea rând, recurenta susține că instanța de fond a interpretat în mod greșit prevederile art. 30 din CCM la nivel de unitate, din a cărui redactare rezultă că salariul suplimentar se acordă pentru munca prestată pe întreg anul calendaristic pentru care se solicită acest drept. Prin urmare, intimații B. C. și C. N. nu pot beneficia de salariul suplimentar pe anul 2009.
De asemenea, este criticabil că instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile, fără a avea în vedere prevederile din CCM, considerând că acesta nu reprezintă o condiție obligatorie.
Menționând deciziile Curții Constituționale nr. 194/2004 și nr. 351/2006, recurenta solicită instanței de recurs, reluând apărările din întâmpinarea depusă la prima instanță, care privesc posibilitatea, nu obligativitatea, acordării salariului suplimentar și încadrarea în fondul de salarii, să analizeze legalitatea și temeinicia „pentru toate aspectele fondului cauzei”.
Intimații B. C. și P. C. au formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și hotărârea primei instanțe, prin prisma criticilor formulate de recurentă, Curtea constată următoarele:
Obiectul cererii de chemare în judecată, admise de prima instanță, l-a constituit obligarea recurentei pârâte, angajatorul intimaților reclamanți, la plata salariului suplimentar pentru anii 2008 și 2009, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, actualizat cu rata inflației.
Salariul, ca element esențial al contractului individual de muncă, reprezintă, potrivit art. 159 alin. 1 Codul muncii, contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă. Potrivit art. 160 Codul muncii, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
În contractele colective de muncă la nivel de unitate aplicabile perioadei 2008-2009, art. 30 alin. 1, care prevede acordarea salariului suplimentar, este inclus la capitolul II ,,Sistemul de salarizare”.
Potrivit art. 7 din CCM la nivel de unitate, salariul cuprinde: salariul de bază (stabilit în funcție de anumite criterii), sporuri la salariul de bază, adaosuri, premii pentru obținerea unor rezultate deosebite în activitatea individuală.
Criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, prevăzute în Anexa nr. 6 la CCM la nivel de unitate, sunt: munca ireproșabilă prestată în cursul anului calendaristic și lipsa sancțiunilor disciplinare expres prevăzute în contractul colectiv de muncă.
Așadar, potrivit acestor clauze contractuale, salariul suplimentar are caracterul unui premiu acordat salariaților pentru obținerea unor rezultate deosebite în activitatea individuală, deci face parte din categoria drepturilor care se includ în noțiunea de „salariu”. Prin urmare, obiectul prezentei cauze constă în plata unor drepturi salariale neacordate, deci termenul în care poate fi formulată acțiunea este cel reglementat de art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, nu cel reglementat de art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, cum susține recurenta, prima instanță respingând în mod corect excepția prescripției dreptului la acțiune.
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii respinse de instanța de fond, Curtea constată, în primul rând, că la judecata în primă instanță recurenta a invocat, iar prima instanță a examinat, „excepția inadmisibilității acțiunii pe anul 2009”, întrucât, potrivit art. 64 alin. 1 și 2 din CCM pe anul 2009/2010, drepturile pe care le solicită reclamanții sunt suspendate pentru anul 2009.
Față de excepția inadmisibilității acțiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile, invocată în recurs, se constată că, potrivit art. 109 alin. 3 Cod proc. civilă, neîndeplinirea procedurii prealabile poate fi invocată prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii. Oricum, în cazul unei acțiuni având ca obiect plata unor drepturi către salariat, legea nu condiționează sesizarea instanței de judecată de îndeplinirea unei proceduri prealabile. Mai mult, sesizarea comisiei mixte patronat sindicate, invocată de recurentă, nici nu are natura juridică a unei proceduri prealabile. Conform clauzelor contractuale, această comisie mixtă are atribuția de a analiza sesizările sindicatelor în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă, așa încât excepția „inadmisibilității” acțiunii este vădit neîntemeiată.
Cât privește temeinicia pretențiilor intimaților reclamanți, se reține că prima instanță a aplicat în mod corect prevederile art. 133 și art. 148 din Legea nr. 62/2011, dând eficiență întinderii efectelor și caracterului obligatoriu al executării clauzelor contractuale stipulate în art. 30 și art. 31 din contractele colective de muncă la nivel de unitate.
Conform art. 30 din CCM la nivel de unitate aplicabile în perioada 2008-2009, „pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de administrație, luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. In acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat.
Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar.
Pentru evitarea evenimentelor de cale ferată, preîntâmpinarea producerii pagubelor etc., din fondul astfel constituit, până la 5 la sută poate fi utilizat pentru acordarea de salarii suplimentare în sumă de cel mult zece salarii de bază lunare corespunzătoare clasei 1 de salarizare. Aceste salarii suplimentare se acordă la propunerea subunității, cu aprobarea Consiliului de Administrație”.
Din redactarea acestei clauze contractuale rezultă, în primul rând, că salariul suplimentar se acordă pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, nu pentru munca prestată pe întreg anul calendaristic pentru care se solicită acest drept, cum susține recurenta. De altfel, prima instanță a obligat la plata salariului suplimentar „în funcție de perioada efectiv lucrată”.
De asemenea, din interpretarea logică și sistematică a celor 4 aliniate ale art. 30 din CCM la nivel de unitate, rezultă că acordarea salariului suplimentar, de către recurentă, este o obligație, nu „doar o facultate, o posibilitate de acordare în anumite condiții”, cum se susține de către aceasta. Sintagma „poate” are în vedere dreptul corelativ al salariaților recurentei, de a primi acest salariu suplimentar, doar condiționat de îndeplinirea criteriilor de acordare prevăzute în anexa nr. 6.
Art. 30 din CCM la nivel de unitate nu condiționează acordarea salariului suplimentar, deci obligația recurentei, nici de obținerea unor venituri suficiente în anul calendaristic corespunzător. Dimpotrivă, art. 30 din CCM la nivel de unitate prevede „constituirea” lunară în cadrul fondului de salarii, din veniturile realizate, a fondului necesar pentru acordarea salariului suplimentar, aprobarea Consiliului de Administrație vizând posibilitatea, facultatea pe care o are fiecare salariat, funcție de îndeplinirea criteriilor, de a primi acest salariu suplimentar.
De asemenea, această clauză din contractul colectiv de muncă nu este înlăturată prin măsurile economico-financiare prevăzute de OUG nr. 79/2008, așa încât nu sunt relevante, sub aspectul obligației recurentei pârâte de acordare a salariului suplimentar, susținerile acesteia privind nerealizarea unor venituri suficiente în anul calendaristic corespunzător, situația economică ori necesitatea încadrării în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2007-2009.
Totodată, CCM la nivel de unitate aplicabile în perioada 2008-2009 au continuat să prevadă salariul suplimentar, în condițiile în care exista OUG nr. 81/1997 care reglementa plata premiilor anuale la regiile autonome și societățile comerciale cu capital majoritar de stat care au înregistrat pierderi sau plăți restante față de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale sau bugetele fondurilor speciale.
În ceea ce privește criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar, recurenta, care are sarcina probei, nu a făcut dovada aplicării, pentru intimați, a sancțiunilor disciplinare expres prevăzute.
În consecință, față de considerentele expuse, avându-se în vedere și dispozițiile art. 312 alin. 1 Cod proc. civilă, se va respinge recursul și se va menține sentința.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „C. Marfă” SA împotriva sentinței civile nr.2534/17.10.2012 a Tribunalului Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 13.02. 2013.
Președinte, A. E. A. | Judecător, N. C. M. | Judecător, C. B. |
Grefier, M. H. |
Red/ tehnored. B.C.
2 ex 05.03.2013
Tribunalul Iași - D. I.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 912/2013. Curtea de Apel IAŞI | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 242/2013. Curtea... → |
|---|
