Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 274/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 274/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 15-02-2013 în dosarul nr. 3400/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 274/2013
Ședința publică de la 15 Februarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. P.
Judecător S. P.
Judecător A. C. S.
Grefier I. P.
S-a luat spre examinare recursul formulat de către Alianța S. Gh. A. Iași - în numele și pentru membrii de sindicat A. C. C., A. V., A. I. E., A. A., B. A. E., B. E. S., B. M., B. O. M., B. V., B. A., C. G., C. M. N., C. G., C. E., C. V., C. C. M., D. C. D., D. F., D. D., F. S., F. T., G. M., H. I. C., H. M., H. V. M., I. M. A., I. C., L. C. I., M. C. M., M. O. C., M. E., M. N. L., M. N. L., M. C., P. D., P. G. C., P. E. F., R. M., R. S. E., R. I. M., S. C., S. G., S. G., S. E. L., S. R., S. I. V., T. C., U. R. D., U. V., V. G., V. E., V. A., A. E., A. L., B. M., B. V., B. F., C. N., C. D., G. C. A., G. V. C., L. M., O. O. M., P. G., S. A., S. I. M., V. E., A. M., B. M., B. N., B. I., C. E., G. M., L. M., M. M. A., N. F., P. L., P. P., P. V., P. M., S. M., S. N., T. D., T. N. și V. I. împotriva sentinței civile nr. 2784 din 5.11.2012 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr._, intimat fiind C. T. D. L., având ca obiect drepturi bănești - premiul anual.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că: dosarul este la prim termen; s-a solicitat judecata în lipsă.
Instanța constată recursul formulat în termen și motivat.
Având în vedere că s-a solicitat judecata în lipsă, constată recursul în stare de judecată și rămâne în pronunțare cu privire la acesta.
După deliberare,
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată la nr._, Alianța S. „Gh. A.” Iași, în numele și pentru reclamanții A. C. C., A. V., A. I. E., A. A., B. A. E., B. E. S., B. M., B. O. M., B. V., B. A., C. G., C. M. N., C. G., C. E., C. V., C. C. M., D. C. D., D. F., D. D., F. S., F. T., G. M., H. I. C., H. M., H. V. M., I. M. A., I. C., L. C. I., M. C. M., M. O. C., M. E., M. N. L., M. N. L., M. C., P. D., P. G. C., P. E. F., R. M., R. S. E., R. I. M., S. C., S. G., S. G., S. E. L., S. R., S. I. V., T. C., U. R. D., U. V., V. G., V. E., V. A., A. E., A. L., B. M., B. V., B. F., C. N., C. D., G. C. A., G. V. C., L. M., O. O. M., P. G., S. A., S. I. M., V. E., A. M., B. M., B. N., B. I., C. E., G. M., L. M., M. M. A., N. F., P. L., P. P., P. V., P. M., S. M., S. N., T. D., T. N., V. I., a chemat în judecată pârâtul C. T. D. L. solicitând obligarea acestuia la plata premiului anual aferent anului 2010 prevăzut de art. 25 din Legea cadru nr. 330/2009.
În motivarea acțiunii, reclamanții susțin următoarele:
Premiul anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu” a fost prevăzut de legislația în vigoare pentru anul 2010, fiind un drept câștigat, care nu mai poate fi desființat în mod retroactiv.
În determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp trebuie să se țină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate, drepturile care, în momentul intrării în vigoare a legii noi, erau deja concretizate în acte de voință sau în raporturi încheiate valabil după legea existentă în momentul încheierii lor.
Norma neretroactivității, înscrisă în art. 1 din Codul civil, se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu și-au epuizat toate efectele.
Este adevărat că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supraviețuirea legii vechi, excepția și fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune . noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.,
Dreptul de a încasa premiul anual aferent anului 2010, era deja câștigat, chiar dacă plata era amânată până în luna ianuarie 2011, iar legile sus menționate ce au abrogat posibilitatea acordării lui intrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea lui.
Reclamanții au invocat dispozițiilor art. 15 alin. 2 și 20 din Constituția României și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului susținând că instanțele sunt obligate să aplice dreptul Uniunii, așa cum a fost interpretat de Curtea de Justiție, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea dispozițiilor legislative naționale, sau a deciziilor Curții Constituționale care sunt contrare dreptului uniunii.
Pârâtul a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea acțiunii invocând faptul că, în ceea ce privește premiile în bani acordate angajaților, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1615 din 20.12.2011, a precizat că sporurile, premiile și alte stimulente acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție. Prin aceeași decizie, Curtea a mai reținut că legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.
Se mai arată că art. 25 alin. 4 teza finală din Legea cadru nr. 330/2009, prevedea acordarea acestui premiu „începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul” și nu impunea o modalitate de executare, astfel că legiuitorul poate să reglementeze o modalitate de plată eșalonată care să satisfacă și să mențină un echilibru rezonabil, pe de o parte, între interesele angajaților în cauză, și, pe de altă parte, interesul public sub aspectul gestionării resurselor bugetare în contextul actualei crizei economice.
Prin urmare, nu se poate reține încălcarea prevederilor Legii nr.330/2009 și nici dreptul la proprietate.
Pârâtul susține că declarația Universală a Drepturilor Omului și Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, sunt acte normative cu caracter general, prioritare la nivelul Uniunii Europene, dar care nu reglementează modul de stabilire a salariilor în țările membre și cu precădere în sistemul bugetar.
Prin sentința civila nr. 2784/5.11.2012, Tribunalul Iasi a respins acțiunea formulată de Alianța S. „Gh. A.” Iași, in numele si pentru membrii de sindicat în contradictoriu cu pârâtul C. T. D. L. .
Pentru a se pronunța astfel, raportat la susținerile părților și dispozițiile legale incidente, instanța a reținut următoarele:
Reclamanții, membri ai Alianței Sindicale „Gh. Asachi2 Iași, sunt salariații Colegiului T. „D. L.”.
Potrivit dispozițiilor art. 25 din Legea nr.330/2009, legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea. Alineatul 4 al aceluiași articol prevede că plata premiului anual se va face pentru întreg personalul salarizat potrivit legii, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Prin urmare, conform Legii nr. 330/2009, premiul anual aferent anului 2010 trebuia plătit începând cu luna ianuarie 2011.
Legea nr. 330/2009 a fost abrogată expres prin art. 39 din Legea nr. 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ce a intrat în vigoare la 01.01.2010 (dată la care s-ar fi născut dreptul reclamanților de a solicita și, respectiv, de a primi premiul anual aferent anului 2010).
Prin Legea nr. 285/2010 privind salarizarea in anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, s-a prevăzut în art. 8 din Legea nr.285/2010 că „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”.
În consecință, din dispoziția legală expresă rezultă că noua reglementare a inclus în cuantumul creșterilor salariale prevăzute începând cu 01.01.2011 și cuantumul sumei unice acordată cu titlu de premiu anual pentru perioada anului 2010.
Nu se poate reține că dispoziția de la art.8 aduce atingere principiului fundamental al neretroactivității legii deoarece, Legea nr.285/2010 a fost publicată în Monitorul Oficial nr.878/28.12.2010 și se aplică începând cu ianuarie 2011 și nu retroactiv. La momentul exigibilității plății premiului anului aferent 2010, legiuitorul a optat pentru compensarea între creanțele bănești aferente premiului anual și majorările salariale aferente anului 2011.
De asemenea, din jurisprudența Curții Europene (Cauza Lelas contra Croației, Cauza Vilho Eskelinen contra Finlandei, Cauza Bahceyaka contra Turciei, Cauza Kechko contra Ucrainei) rezultă că dreptul la anumite beneficii bănești cuvenite unui salariat, nu este un drept de sine stătător, consacrat și apărat ca atare de Convenție, ci a fost asimilat în anumite condiții unui drept de proprietate și analizat din perspectiva art. 1 al primului Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Însă, ca dreptul salarial să fie considerat un „bun", el trebuie să îndeplinească toate condițiile prevăzute de Convenție și consacrate de jurisprudența C.E.D.O., situație față de care, Curtea se raportează și verifică constant legislația internă, care consacră acele drepturi, întrucât Convenția nu garantează persoanelor dreptul de a obține pe viitor un anumit bun în lipsa unei baze interne legale, Curtea neputând crea un drept nou în favoarea acestuia. Cu alte cuvinte, Convenția protejează dreptul la salariu, dar nu poate garanta pe viitor întinderea acestuia, cu atât mai mult în lipsa unei reglementări legale interne care să susțină și să reglementeze acel drept.
In consecință, instanța a reținut că dreptul de a primi venituri salariale poate face obiectul de protecție al art. l din primul Protocol la C.E.D.O., dacă are o fundamentare în legislația internă. În speță, dreptul la acordarea premiului anual aferent anului 2010 a avut, până la data de 31.12.2010, o fundamentare în legislația internă, respectiv art. 25 din Legea nr. 330/2009, însă, după data de 31.12.2010, actul normativ intern de reglementare a acestui drept, respectiv Legea nr. 330/2009, nu a mai fost in vigoare, acordarea premiului anual pentru anul 2010 fiind reglementată de Legea nr. 285/2010 în sensul includerii în creșterile salariale acordate începând cu 01 ianuarie 2011.
Pentru considerentele arătate, instanța a respins cererea reclamanților ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Alianța S. „G. A.” Iași,prin reprezentanți legali, considerând-o nelegală și netemeinică.
Motivează recurenta că argumentele instanței cu privire la neretroactivitatea legii sunt greșite. În determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp trebuie să se țină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate drepturile care în momentul intrării în vigoare a legii noi erau deja concretizate în acte de voință sau în raporturi definitive încheiate valabil după legea existentă în momentul încheierii lor. Norma neretroactivității înscrisă în art.1 din Codul civil se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu și-au epuizat toate efectele. Este adevărat că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supraviețuirea legii vechi excepția și fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune . noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.
Susține recurenta că dreptul de a încasa premiul anual aferent anului 2010 constituie un drept câștigat, chiar dacă plata era amânată până în luna ianuarie 2011, iar legile ce au abrogat posibilitatea acordării lui au intrat în vigoare ulterior perioadei prevăzute pentru acordarea lui. Astfel, Legea nr. 330/05.11.2009 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 762 din 09.11.2009, cu intrare în vigoare la 01.01.2010. Ulterior, Legea nr. 330/2009 a fost abrogată prin Legea nr. 284/28.12.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 877 din 28.12.2010, ce a intrat în vigoare la 31.12.2010.
În susținerea acestor argumente recurenta invocă dispozițiile art. 15, alin. 2 și art.20 din Constituția României, arătând că judecătorul național are obligația să înlăture aplicarea unei reglementări naționale contrare dreptului Uniunii, în acest scop, tribunalele naționale nu sunt ținute să aștepte abrogarea sau modificarea dispozițiilor interne sau o schimbare a jurisprudenței Curții Constituționale care contravin dreptului Uniunii. Aceste instanțe sunt obligate să aplice dreptul Uniunii, așa cum a fost interpretat de Curtea de Justiție, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea dispozițiilor legislație naționale sau a deciziilor Curții Constituționale care sunt contrare dreptului Uniunii.
Mai motivează recurenta că, în ceea ce privește susținerile instanței în sensul că potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010 acest premiu a fost inclus în creșterile salariale, nu corespund realități, sumele aferente premiului anual neregăsindu-se în creșterile salariale. Potrivit art. 25, alin.4 din Legea nr. 330/2009, termenul de plată a premiului anual a fost plasat în luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acorda premiul. Dispozițiile legale menționate au fost în vigoare la 01.01.2011. Premiul anual se acordă pentru activitatea deja desfășurată, astfel că, în condițiile în care activitatea aferentă anului 2010 s-a încheiat la 31 decembrie 2010, iar Legea nr. 284/2010 a intrat în vigoare la data de 01.01.2011, dreptul la acordarea premiului anual este deja câștigat, în sensul art. 155 Codul muncii, acesta recompensând activitatea desfășurată în anul 2010, indiferent de data când se realizează plata acestuia.
Mai motivează recurenta că la data intrării în vigoare a Legii nr. 284/2010, reclamanții au avut un bun actual în accepțiunea Convenției din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO și în lumina jurisprudenței Curții EDO salariul fiind în principiu o valoare patrimonială care intră în câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul 1. Art. 25 din Legea nr. 330/2009, până la data abrogării prin Legea nr. 284/2010, născuse în patrimoniul reclamanților o creanță suficient de bine stabilită și nu un simplu drept eventual, astfel că membrii de sindicat, ca beneficiari ai dispozițiilor car au reglementat acordarea premiului anual pot pretinde cel puțin o speranță legitimă cu privire la realizarea acestui drept cu atât mai mult cu cât la data intrări în vigoare a Legii nr. 285/2010 nu există nicio dispoziție expresă privind desființarea dreptului reglementat de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009, în materialitatea sa. A considera astfel, ar însemna că un drept prevăzut de un act normativ să devină o obligație lipsită de conținut ceea ce nu este admisibil.
Recunoaște recurenta că din dispozițiile art. 8 din Legea nr.285/2010, rezultă că sumele de bani destinate plății premiului anual aferent anului 2010 ar fi fost avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce s-au acordat în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, însă această împrejurare nu este de natură a susține concluzia că soluția cuprinsă în textul de lege menționat a condus doar la schimbarea modalității de acordare a premiului anual respectiv, includerea acestuia în majorarea de 15% prevăzută de art. 1 din aceeași lege, deoarece această majorare nu se poate considera realizată prin includerea în procentul de 15% a sumelor de bani rezultate din suprimarea unui alt drept salarial.
Cauza Kechko/Ucraina nu reprezintă un precedent pentru speța de față dat fiind cadrul juridic diferit în esență, clauzele privind ipoteza în care pentru perioada în discuție drepturile pretinse nu erau prevăzute de lege, ceea ce nu este cazul în cauza de față.
În drept își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă.
Intimata nu a formulat întâmpinare.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Examinând probele cauzei în raport de motivele de recurs invocate și dispozițiile legale aplicabile Curtea reține următoarele:
Salarizarea recurenților reclamanți, personal plătit din fonduri publice, a fost reglementată în anul 2010 de Legea nr. 330/2009, care prevedea, la art. 25 alin. 1, că, pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.
Alineatul 4 al aceluiași articol prevedea că plata premiului anual se va face pentru întreg personalul salarizat potrivit legii, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Așadar, premiul anual reglementat de Legea nr. 330/2009 se acorda în anul următor celui pentru care se face premierea.
Astfel, premiul anual pentru activitatea desfășurată în anul calendaristic 2010 urma să se acorde începând cu luna ianuarie 2011.
Legea nr. 330/2009 a fost abrogată prin Legea nr. 284/2010, iar noua lege cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nu mai prevede acest beneficiu al premiului anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.
Prin urmare, începând cu luna ianuarie 2012, în aplicarea principiului constituțional prevăzut de art. 15 alin. 2 și a dispozițiilor art. 6 cod civil invocate de recurenți, nu se mai acordă și plătește premiul anual pentru activitatea desfășurată în anul calendaristic 2011.
În ceea ce privește premiul anual pentru activitatea desfășurată în anul calendaristic 2010, perioadă în care a fost în vigoare Legea nr. 330/2009, și care urma să se acorde începând cu luna ianuarie 2011, deci ulterior abrogării Legii nr. 330/2009, se constată că Legea nr. 285/_, care reglementează salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, cuprinde dispoziții speciale, cuprinse în art. 8, conform cărora „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”.
Referitor la aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010, prin raportare la dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituție, se reține că stabilirea caracterului neconstituțional al unei dispoziții legale constituie atributul exclusiv al Curții Constituționale. Judecătorul național nu poate stabili neconstituționalitatea unei dispoziții legale și nici nu are atributul de a cenzura deciziile Curții Constituționale, prin care s-a examinat constituționalitatea art. 8 din Legea nr. 285/2010, așa cum este decizia nr. 115/2010 a Curții Constituționale, definitivă și general obligatorie, prin care s-a arătat că „ nu se poate reține nici încălcarea principiului neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție. Dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010, prin conținutul lor normativ, nu vizează efectele juridice stinse ale unui raport juridic născut sub imperiul legii vechi, pentru a fi posibilă constatarea încălcării principiului neretroactivități legii.”
Însă, față de prevederile art. 20 din Constituție, instanța națională poate să constate inaplicabilitatea unei norme juridice adoptate de legiuitorul intern, în măsura în care, prin aplicarea normei interne, s-ar atinge un drept fundamental consacrat printr-un tratat internațional la care România este parte. Altfel spus, judecătorul național este cel care stabilește dacă, într-un caz concret, aplicarea legii interne produce efecte contrare tratatului internațional, raportat la circumstanțele de fapt ale cauzei.
Prin urmare, se va examina dacă aplicarea art. 8 din Legea nr. 265/2010, care a însemnat, în concret, că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu s-au mai acordat recurenților începând cu luna ianuarie 2011, aceste sume fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale care s-au acordat în anul 2011 personalului din sectorul bugetar potrivit prevederilor Legii nr. 285/2010, a condus la încălcarea dreptului fundamental de proprietate al acestora, drept consacrat de art. 1 din Primul Protocol la CEDO,dar și de art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Potrivit art. 1 din Primul Protocol la CEDO, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Pentru a se stabili dacă neacordarea sumelor corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010, sume avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale care s-au acordat în anul 2011 personalului din sectorul bugetar potrivit prevederilor Legii nr. 285/2010, produce efecte contrare art. 1 din Primul Protocol la CEDO, este necesar, în primul rând, să se constate că este un „bun”, deci face obiectul protecției instituite de acest text, suma acordată cu titlu de premiu anual, care este un drept salarial suplimentar, cum s-a stabilit prin decizia nr. 1615/2011 a Curții Constituționale.
Sensul noțiunii de „bun” va fi desprins numai din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța națională nefiind abilitată ca, în conformitate cu propria interpretare, să lărgească sau să restrângă sfera „bunurilor” care fac obiectul protecției instituite prin art. 1 din Primul Protocol la CEDO.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că noțiunea de „bun” nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, ci are în vedere și alte valori patrimoniale, inclusiv drepturi de creanță cum sunt sumele de bani cuvenite cu titlu de drepturi salariale, cu condiția ca aceste sume de bani să fie suficient de determinate și fundamentate din punct de vedere legal în dreptul intern, așa cum este în prezenta cauză.
Totodată, prin decizia nr. 115/2012, Curtea Constituțională a reținut că “obligația de plată a unor sume de bani reglementată prin lege se constituie într-un drept de creanță al angajatului asupra angajatorului.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, de pildă în Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, că ține de marja de apreciere a statului acordarea beneficiilor plătite din fonduri publice angajaților săi. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata acestor beneficii, adoptând în acest sens modificările legislative corespunzătoare. Însă, în cazul în care o dispoziție legală în vigoare prevede acordarea unor asemenea beneficii, iar condițiile prevăzute de lege sunt îndeplinite, autoritățile statului nu pot refuza în mod deliberat plata acestora pe perioada cât prevederile legale sunt în vigoare”.
De asemenea, Curtea Constituțională a constatat că legiuitorul, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010, a prevăzut ca sumele aferente premiului anual pentru anul 2010 să fie avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, prin includerea acestora în salariul/solda/indemnizația de bază a angajatului, potrivit reglementărilor din aceeași lege.
Așadar, beneficiul premiului anual pe 2010, care reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, este astfel recunoscut de acesta din urmă, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare, și anume eșalonat și succesiv, respectiv prin creșterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului/soldei/indemnizației de bază.
De altfel, nici art. 25 alin. (4) teza finală din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care prevedea acordarea acestui premiu “începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul”, nu impunea o modalitate de executare uno ictu a obligației de plată, astfel că legiuitorul poate să reglementeze o modalitate de plată eșalonată care să satisfacă și să mențină un echilibru rezonabil, pe de o parte, între interesele angajaților în cauză, și, pe de altă parte, interesul public sub aspectul gestionării resurselor bugetare în contextul actualei crizei economice.
Mai mult, Curtea Constituțională a constatat că, potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, astfel cum a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, referitoare la instituirea pentru anul 2012 a unor măsuri financiare în domeniul bugetar, creșterea salarială din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul/solda/indemnizația de bază, este acordată și în continuare, dovadă că de la 1 ianuarie 2012 a rămas în plată același nivel al retribuției, în condițiile în care legiuitorul a ales să nu acorde nici un premiu anual pe anul 2011.
Prin urmare, având în vedere considerentele deciziei nr. 115/2012 a Curții Constituționale, nu se poate reține încălcarea prevederilor convenționale referitoare la dreptul de proprietate privată. Premiul anual pe anul 2010 constituie un “bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, respectiv o creanță certă, lichidă și exigibilă pe care angajatul o are asupra angajatorului public, însă dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 prevăd doar modalitatea prin care statul urmează să-și execute întru totul această obligație financiară, în forma arătată mai sus, fără a fi afectate în nici un fel cuantumul sau întinderea acestei creanțe.
În consecință, față de considerentele expuse, avându-se în vedere și dispozițiile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul și va menține sentința fondului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Alianța S. Gh. A. Iași, prin reprezentanți legali, împotriva sentinței civile nr. 2784 din 5.11.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 15.02.2013.
Președinte, D. P. | Judecător, S. P. | Judecător, A. C. S. |
Grefier, I. P. |
Red.S.A.
Tehnored.
2 ex. –26.02.2013
Tribunalul Iași – T. P.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1758/2013. Curtea de Apel IAŞI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1083/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
