Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 731/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 731/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 15-05-2013 în dosarul nr. 13620/99/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 731/2013
Ședința publică de la 15 Mai 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE N. C. M.
Judecător C. B.
Judecător G. P.
Grefier M. H.
Pe rol judecarea cauzei litigiu de muncă - având ca obiect drepturi bănești - privind recursurile formulate de recurenții U. T. ""G. A. "" Iași și de către M. Educației Naționale împotriva sentinței civile nr. 370/06.02.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, intimați fiind I. - Drețcaru C., B. I. C., C. E. N., P. S. V., Ministerul Finanțelor Publice.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează că este al doilea termen de judecată; prin cererea de recurs se solicită judecata cauzei în lipsă.
Verificând actele și lucrările dosarului, instanța constată cauza în stare de judecată și, având în vedere că se solicită judecarea cauzei în lipsă, rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA DE APEL
Deliberând asupra recursurilor de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr._ la data de 01.11.2011, reclamanții I. - Drețcaru C., B. I. - C., C. E. - N. și P. S. V. au chemat în judecată pe pârâții U. T. "G. A." din Iași, M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând:
- obligarea pârâților U. T. "G. A." din Iași și M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului la calcularea si la plata drepturilor salariale, la care sunt îndreptățiți, conform Legii nr. 221/2008 - drepturi ce reprezintă diferența dintre salariile efectiv încasate și cele cuvenite (potrivit actului normativ menționat) - pentru perioada 01.12._09 - sume actualizate conform indicelui de inflație corespunzător datei plății efective;
- obligarea pârâtei U. T. "G. A." din Iași la efectuarea mențiunilor (cu privire la creșterile salariale ce li se cuvin) - în cărțile de muncă, pentru a fi valorificate ulterior la stabilirea pensiei;
- obligarea celor trei pârâți la plata diferenței dintre salariile cuvenite și cele efectiv plătite (începând cu 01.07.2010) - calculate în baza Legii nr. 118/2010 - sume actualizate la momentul efectiv al plății, în raport cu indicele de inflație;
- obligarea celor trei pârâți la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii reclamanții, au arătat, pe de o parte, faptul că sunt salariați ai Universității Tehnice "G. A." din Iași, făcând parte din personalul didactic auxiliar, iar pe de altă parte că, la data de 28 octombrie 2008 a fost publicată Legea nr. 221/_ și la data de 31 octombrie 2008 a fost publicată Ordonanța de Urgență 136/2008, ambele reglementând valoarea de multiplicare a salariilor personalului didactic din învățământ.
După redarea evoluției actelor normative relevante, reclamanții au mai arătat că, prin decizia Curții Constituționale nr. 842 din data de 2 iunie 2009, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a unor articole din OUG nr. 151/2008 și s-a constatat că dispozițiile art. I pct. 2 și 3 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 151/2008 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ sunt neconstituționale.
Reclamanții au susținut că, deși Legea nr. 221/2008 prevede aceste creșteri salariale pentru personalul didactic și personalul didactic auxiliar, pârâta U. T. "G. A." din Iași nu a procedat la calcularea și la plata drepturilor salariale în integrum, justificând acest fapt că M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, în calitate de ordonator principal de credit, nu a finanțat instituțiile de învățământ superior pentru acordarea drepturilor salariale, în concordanță cu prevederile actelor normative menționate.
Reclamanții au învederat că, prin decizia nr. 1093/15.10.2009, Curtea Constituțională s-a pronunțat în legătură cu caracterul constituțional al dispozițiilor Legii nr. 221/2008 - decizie definitivă și în general obligatorie dar și faptul că, prevederile Legii nr. 221/2008 nu au fost modificate sau abrogate, prin actele normative ulterioare, emise de autoritatea executivă, acte constatate neconstituționale de către Curtea Constituțională, astfel că prevederile legii și-au produs efectele până la data intrării în vigoare a Legii 330/2009, privind salarizarea unică a personalului bugetar (01.01.2010) și, pe cale de consecință, sunt îndreptățiți a solicita drepturile salariale pentru perioada 01.12._09.
În acest sens, reclamanții au invocat și practica judiciară, respectiv sentința civilă nr. 494/2011 din 02.03.2011, din dosarul_ pronunțată de Tribunalul Iași, în favoarea membrilor Federației Naționale Sindicale "A. Mater", salariați din cadrul Universității Tehnice "G. A." din Iași, având obiect similar al cauzei.
În al doilea rând, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei angajatoare la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în cărțile lor de muncă, cu privire la drepturile salariale - așa cum au fost mai sus menționate - pentru ca aceste sume să fie valorificate în procedura stabilirii pensiei lor ulterioare.
În final, reclamanții au mai solicitat obligarea celor trei pârâți la plata sumelor ce reprezintă diferența salariile cuvenite și cele efectiv plătite, începând cu 01.07.2010 până la 31.12.2010, calculate în baza Legii nr. 118/2010, sume actualizate la momentul efectiv al plății raportat la indicele de inflație, învederând că angajatorul a procedat netemeinic și nelegal la modificarea unilaterală a actelor individuale de muncă, în sensul reducerii cu 25% a salariilor, încălcând prevederile Constituției.
Pârâta U. T. "G. A." din Iași a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii.
În motivarea poziției procesuale, pârâta a arătat că primul capăt al acțiunii este neîntemeiat, deoarece nu-i poate fi reținută o culpă contractuală prin neaplicarea Legii nr. 221/2008 modificată prin O.G. nr. 15/2008, aspect ce rezultă din dispozițiile - art. 171 din Legea Învățământului nr. 84/1995, art. 4, art. 21, art. 22, art. 44, art. 52 și art. 53 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.
Pârâta a susținut că, din coroborarea acestor texte lege rezultă fără drept de tăgadă că angajarea cheltuielilor se poate face, în ceea ce privește plata drepturilor salariale în cadrul instituțiilor de învățământ superior de stat, numai în limitele acordate prin încheierea contractelor instituționale cu ordonatorul principal de credite, M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și este de notorietate faptul că ordonatorul principal de credite M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nu a alocat prin încheierea contractelor instituționale, după apariția O.G. nr. 15/2008, finanțare pentru acordarea drepturilor salariale în concordanță cu acest act normativ.
În aceste condiții, pârâta a apreciat că nu poate fi contestat că, pentru neacordarea acestor drepturi salariale, singurul în măsură a-i fí antrenată răspunderea este numai ordonatorul principal de credite, cu atât mai mult cu cât, în contextul subfinanțării învățământului superior, universitatea, pentru acoperirea necesarului lunar de drepturi salariale, a fost nevoită să apeleze la veniturile proprii.
În subsidiar, pârâta a precizat că, în condițiile în care se va admite acest capăt de cerere, instanța de judecată poate cel mult dispune obligarea Universității Tehnice G. A. din Iași la calculul drepturilor salariale solicitate și obligarea ordonatorului principal de credite, M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, la asigurarea finanțării pentru plata acestora.
Pârâta a menționat că nici capătul de cerere privind plata diferenței de salariu începând cu data de 1 iulie 2010 nu este fondat deoarece, nici în acest caz nu poate fi reținută o culpă contractuală prin aplicarea prevederilor Legii nr. 118/2010 privind unele masuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, fiind de notorietate faptul că, o dată cu . Legii nr. 118/2010, avea obligația de a proceda în concordanță cu aceste dispoziții legale și de a acorda drepturile salariale personalului angajat numai prin diminuarea cu 25 % a cuantumului brut al salariilor. Pârâta a mai precizat că, în cazul admiterii, acțiunea reclamanților nu poate fi primită cel mult decât în parte, având in vedere perioada de aplicare a Legii nr. 118/2010, respectiv de la data de 3.07.2010 la 31.12.2010, și nu cum solicită reclamanții, începând cu data de 1.07.2010.
La rândul său, M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a formulat întâmpinare, solicitând de asemenea respingerea acțiunii, după ce, în prealabil a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce o privește.
În motivarea excepției, pârâta a învederat faptul că, raportat la solicitările lor, reclamanții nu justifică calitatea procesuală pasivă a Ministerului Educației, Cercetării, neregăsinsu-se în ceea ce îl privește calitatea de angajator, întrucât între minister și cadrele didactice nu există nici un fel de raporturi juridice de muncă, cu atât mai mult nu există nici obligații din partea acestuia cu privire la calcularea și plata salariilor acestora.
În al doilea rând, pârâtul a precizat că nu are calitate procesuală nici pentru că nu este ordonator de credite pentru finanțarea învățământului superior de stat întrucât, potrivit art. 40 alin. (2) lit.c din Legea nr. 53/2003 Codul muncii, instituțiile de învățământ superior, în calitate de angajator au obligația să acorde salariaților toate drepturile salariale ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă.
A susținut pârâta că, în această calitate, instituțiile de învățământ superior calculează și stabilesc drepturile salariale, iar în baza autonomiei universitare asigură și fondurile necesare plății acestora potrivii art. 92 alin. (2) și alin.(3) lit. g din Legea învățământului nr. 84/1995 aceeași concluzie desprinzându-se și din art. 222 alin 6 din Legea nr. 1/2011 a educației naționale.
Referindu-se la al treilea petit al acțiunii, pârâta a susținut că și acesta este nefondat, având în vedere în primul rând că, prin deciziile nr. 872 și nr. 874 din 25 iunie 2010, s-a constatat constituționalitatea dispozițiilor Legii nr. 118/2010, arătându-se că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
În același sens, pârâta a mai invocat o . decizii ale Curții Constituționale, învederând că, aceasta a statuat pe de o parte că, la proporționalitatea situației care a determinat restrângerea, Curtea a constatat că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului iar pe de altă parte că, măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar același cuantum și mod.
Pârâta a precizat, de asemenea, că susținerile reclamanților se bazează pe o eronată interpretare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, întreaga motivare a cererii introductive plecând de la premisa similitudinii până la identitate între protecția acordată dreptului de proprietate ca „bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional și protecția de care se bucură drepturile de creanță prin prisma aceluiași articol însă, „în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului noțiunea de „bun" în sensul primului alineat al art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție are un înțeles autonom, care nu este limitat la deținerea de bunuri fizice și este independent de clasificările formale din legislațiile interne. O . alte drepturi și creanțe, ca de exemplu datoriile sau pot fi de asemenea considerate drepturi de proprietate în sensul reglementării art. I din Protocolul 1 Adițional la CEDO.
În susținerea punctului de vedere pârâta a invocat și citat din jurisprudența CEDO, susținând în esență că, în conformitate cu practica constantă a Curții EDO, Statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu, Curtea constatând în situații concrete că nu este rolul său de a verifica în ce măsură casau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei.
M. Finanțelor a formulat întâmpinare, invocând la rândul său excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce îl privește, arătând în esență că ministerul nu figurează ca subiect al raporturilor de muncă încheiate de reclamanți cu angajatorul, cu atât mai mult cu cât stabilirea și acordarea diferitelor drepturi bănești aferente unui raport de muncă sau de serviciu constituie un atribut exclusiv al angajatorului.
În ceea ce privește fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 370/06.02.2013, Tribunalul Iași a dispus:
A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, excepție invocată în cuprinsul întâmpinării. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, excepție invocată de acesta prin întâmpinarea formulată.
A admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții I.-Drețcaru C., B. I. C., C. E. N. și P. S. V. în contradictoriu cu pârâții U. T. ""G. A. "" Iași și M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.
A obligat unitatea de învățământ pârâtă să calculeze drepturile salariale cuvenite reclamanților în conformitate cu prevederile Legii nr. 221/2008.
A obligat unitatea de învățământ pârâtă să achite reclamanților diferențele dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite în conformitate cu prevederile Legii nr. 221/2008, reactualizate cu indicele de inflație la data plății efective, aferente perioadei 1.12.2008 – 31.12.2009.
A obligat pârâtul M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să aloce către unitatea de învățământ pârâtă sumele necesare plății diferențelor salariale acordate prin prezenta hotărâre.
A respins cererea reclamanților de obligare a pârâților la efectuarea mențiunilor în cărțile de muncă precum și cererea de obligare a pârâților la plata diferenței dintre salariile cuvenite și cele efectiv plătite conform Legii 118/2010.
A respins acțiunea reclamanților formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, raportat la decizia 10/2011 pronunțată de ÎCCJ în recursul în interesul legii.
Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana chemată în judecată (pârâtul) și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății. Cu alte cuvinte, calitatea procesuală este titlul legal care îndreptățește o persoană să fie parte în procesul civil.
Astfel, în cazul situațiilor juridice pentru a căror realizare calea justiției este obligatorie, calitatea procesuală activă aparține celui ce se poate prevala de acest interes, iar calitatea procesuală pasivă aparține celui față de care se poate realiza interesul respectiv. Reclamantul, fiind cel care pornește acțiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și pe cea pasivă.
Este adevărat că, în cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia.
Așa cum a arătat Înalta Curte în considerentele deciziei amintite, procedura legală de executare de către instituțiile publice a obligațiilor stabilite prin titluri executorii este reglementată de Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul căreia ordonatorii principali de credite au obligația de diligență de a efectua demersurile legale în vederea asigurării în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanțelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de a elabora proiectele de rectificare a acestor bugete, rol care se realizează prin atribuțiile prevăzute de art. 19 lit. a), g), h) și i) din Legea nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, respectiv de art. 3 alin. (1) pct. 6-8, 11 și 13 din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Chiar în ipoteza în care ordonatorii de credite și-ar îndeplini atribuțiile ce le revin în sensul formulării de propuneri de cuprindere în bugetul propriu a sumelor necesare plății obligațiilor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanțelor Publice, la rândul său, ar întocmi și ar transmite spre aprobare propuneri de rectificare a bugetului de stat, dreptul de decizie aparține legislativului.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată.
Potrivit art. 223 alin 1 și 2 din Legea nr. 1/2011, privind legea educației naționale: “(1) Instituțiile de învățământ superior de stat funcționează ca instituții finanțate din fondurile alocate de la bugetul de stat, venituri extrabugetare și din alte surse, potrivit legii.(2) Veniturile acestor instituții se compun din sume alocate de la bugetul Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, pe bază de contract, pentru finanțarea de bază, finanțarea complementară și finanțarea suplimentară, realizarea de obiective de investiții, fonduri alocate pe bază competițională pentru dezvoltare instituțională, fonduri alocate pe bază competițională pentru incluziune, burse și protecția socială a studenților, precum și din venituri proprii, dobânzi, donații, sponsorizări și taxe percepute în condițiile legii de la persoane fizice și juridice, române sau străine, și din alte surse. Aceste venituri sunt utilizate de instituțiile de învățământ superior, în condițiile autonomiei universitare, în vederea realizării obiectivelor care le revin în cadrul politicii statului din domeniul învățământului și cercetării științifice universitare.”
Este adevărat că M. Educației nu are calitatea de angajator al reclamanților, însă, din dispozițiile legale redate mai sus, rezultă că reclamantul a înțeles să cheme în judecată U., în calitate de angajator, iar pârâtul M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este responsabil cu finanțarea de bază.
Sunt nefondate argumentele care invocă în susținerea acestei excepții principiul autonomiei universitare, atât timp cât legea prevede expres atribuția pârâtului în alocarea sumelor pentru finanțarea de bază a învățământului universitar de stat.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că, prin prezenta acțiune, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la aplicarea O.G. nr. 15/2008 și a Legii nr. 221/2008 începând cu data de 01.10.2008, la încadrarea corectă conform actelor normative menționate și la calculul și acordarea diferențelor salariale rezultate din nerespectarea noului coeficient de multiplicare, valabil de la 01.10.2008, prevăzut în Legea nr. 221/2008 începând cu 01.10.2008, actualizate în funcție de coeficientul de inflație, până la data efectivă a plății.
Prin O.G. nr. 15/2008 au fost reglementate creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ. Potrivit art. 1 alin. 1, lit. c, liniuța 3, din O.G. nr. 15/2008, pentru funcțiile didactice prevăzute în anexele nr. 1.2, 2 și 3 valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 va fi de 291,678 lei pentru perioada 1 octombrie – 31 decembrie 2008. O.G. nr. 15/2008 a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008. Astfel, prin pct. 3 al Legii nr. 221/2008 de aprobare a O.G. nr. 15/2008, s-a modificat art. 1 alin. 1 lit. c, ultima liniuță din O.G. nr. 15/2008 în sensul că pentru perioada 01.10.2008 – 31.12.2008 s-a stabilit că valoarea coeficientului de multiplicare 1 este de 400,00 lei, această valoare reprezentând valoare de referință pentru creșterile salariale ulterioare.
Ulterior, dispozițiile art. 1 alin. 1 lit. c ultima liniuță din O.G. nr. 15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008, au fost modificate succesiv prin O.U.G. nr. 136/2008, prin O.U.G. nr. 151/2008 și prin O.U.G. nr. 1/2009. Toate aceste ordonanțe succesive prin care au fost modificate prevederile O.G. nr. 15/2008 au fost declarate neconstituționale (deciziile nr. 1221/12.11.2008, nr. 842/02.06.2009, nr. 989/30.06.2009 și nr. 984/30.06.2009 ale Curții Constituționale).
Totodată însă, în art. 2 din O.U.G. nr. 136/2008 se prevedea faptul că „valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 a salariilor personalului didactic din învățământ, stabilită prin Legea nr. 221/2008 pentru aprobarea O.G. nr. 15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ, se va aplica începând cu plata drepturilor salariale aferente lunii aprilie 2009, în condițiile prevăzute de legea unitară de salarizare a personalului din sectorul bugetar și ținând seama de gradul de îndeplinire a criteriilor de performanță, de creșterea competitivității și calității actului de învățământ”.
Prin O.U.G. nr. 151/2008 au fost abrogate prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 136/2008, însă prevederile art. 2 din această ordonanță, ce amânau pentru luna aprilie 2009 aplicarea noilor coeficienți, au rămas în vigoare.
De asemenea, O.U.G. nr. 136/2008 a fost declarată neconstituțională prin decizia nr. 1121/12.11.2009. Astfel, întrucât O.U.G. nr. 136/2008, art. I pct. 2 și 3 din O.U.G. nr. 151/2008 și art. 2 și 3 din O.U.G. nr. 1/2009 au fost declarate neconstituționale, instanța reține faptul că dispozițiile care stabileau o valoare a coeficientului de multiplicare de 400,00 lei erau în vigoare și produceau efecte. Mai mult, instanța reține și faptul că prin ordonanțele declarate neconstituționale (nr. 136/2008, nr. 151/2008 și nr. 1/2009) au fost modificate doar prevederile art. 1 alin. 1 lit. a și c ultima liniuță din O.G. nr. 15/2008. Totodată însă, Legea nr. 221/2008, act juridic distinct de O.G. nr. 15/2008 și care stabilește valoarea coeficientului de multiplicare de 400,00 lei, nu a fost modificată sau abrogată prin alte acte normative.
Prin decizia nr. 3/04.04.2011 în dosarul nr. 2/2011 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au admis recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de Conducere al Curții de Apel G. și de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință: Ca efect al deciziilor Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale Ordonanțele de Urgență ale Guvernului nr.136/2008, nr.151/2008 și nr.1/2009, dispozițiile Ordonanței Guvernului nr.15/2008, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea nr.221/2008, constituie temei legal pentru diferența dintre drepturile salariale cuvenite funcțiilor didactice potrivit acestui act normativ și drepturile salariale efectiv încasate, cu începere de la 1 octombrie 2008 și până la data de 31 decembrie 2009.
Această decizie este obligatorie, potrivit art.3307 alin.4 din Codul de procedură civilă.
Astfel, s-a reținut de către prima instanță că reclamanții beneficiază de prevederile Legii nr. 221/2008 în sensul că salariile acestora trebuiau calculate în funcție de valoarea coeficientului de multiplicare stabilită prin această lege, de 400,00 lei pentru perioada 1.10.2008 – 31.12.2009. Referitor la data de 31.12.2009, tribunalul a reținut că începând cu 01.01.2010 a intrat în vigoare Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
În consecință, tribunalul a constatat că este întemeiată cererea reclamanților de obligare a unității de învățământ pârâte să calculeze și să achite reclamanților diferențele dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite în conformitate cu prevederile Legii nr. 221/2008, reactualizate cu indicele de inflație la data plății efective, aferente perioadei 01.12.2008 – 31.12.2009. De asemenea, a obligat pârâtul M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să aloce către unitatea de învățământ pârâtă sumele necesare plății diferențelor salariale acordate prin prezenta hotărâre.
În ceea ce privește cererea reclamanților privitoare la efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă, tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art.279 alin.1 Codul muncii, vechimea în muncă stabilită până la data de 31.12.2010 se probează cu carnetul de muncă, iar conform art. 279 alin. 3 Codul muncii, angajatorii care păstrează și completează carnetele de muncă le vor elibera titularilor în mod eșalonat, până la data de 30.06.2011, pe bază de proces-verbal individual de predare-primire. Prin urmare, ulterior datei de 31.12.2010, angajatorii nu mai au obligația de a completa carnetul de muncă, motiv pentru care instanța va respinge această cerere ca neîntemeiată. Mai mult decât atât, raportat la soluția de admitere în parte a acțiunii, nu se impune oricum o modificare a carnetului de muncă.
În ceea ce privește cererea de obligare a pârâților la plata diferenței dintre salariile cuvenite și cele efectiv plătite conform Legii 118/2010, tribunalul a respins-o, reținând faptul că salarizarea reclamanților a fost reglementată în anul 2010 de Legea nr. 330/2009 și O.U.G. nr. 1/2010.
La data de 03.07.2010 a intrat în vigoare Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar. Potrivit disp. art. 1 din Legea nr. 118/2010, „cuantumul brut al salariilor /soldelor /indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%”. Această lege este o lege specială cu caracter temporar, aplicându-se doar până la data de 31.12.2010, fiind adoptată pentru stabilirea echilibrului bugetar. Prin această lege au fost luate unele măsuri speciale, aplicabile tuturor salariaților bugetari (art. 16). Legea nr. 118/2010 a fost adoptata, așa cum se arată în finalul ei, in temeiul prevederilor art. 114 alin. (3) din Constituția României, republicata, in urma angajării răspunderii Guvernului in fata Camerei Deputaților si a Senatului si in condițiile art. 147 alin. 2, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. 1 din Constituție. Acest ultim text constituțional prevede votul majorității membrilor fiecărei Camere, pentru adoptarea legii (vot care este necesar în cazul legilor organice).
Prin adoptarea Legii nr. 118/2010 legiuitorul a uzat de facultatea ce i-a fost recunoscută de Codul muncii prin dispozițiile art. 157 alin. 2, potrivit cărora sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat ,…bugetele locale…se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative.
Având în vedere faptul că salarizarea reclamanților a fost reglementată în anul 2010 de Legea nr. 330/2009 și O.U.G. nr. 1/2010, tribunalul a constatat că Legea nr. 118/2010 se aplică și cu privire la salariile acestora. În consecință, în mod legal în perioada iulie – decembrie 2010 salariile reclamanților au fost reduse cu 25%.
Cât privește încălcarea unor prevederi constituționale, Curtea constată că stabilirea neconcordanței între dispozițiile unei legi și Constituția țării intră în atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale. Singura cale pentru constatarea neconstituționalității măsurii de reducere a salariilor, dispusă prin lege, ar fi invocarea excepției de neconstituționalitate, a cărei soluționare intră în atribuțiile Curții Constituționale, iar nu a instanțelor de drept comun.
Prin urmare, critica sumară din cererea introductivă privind încălcarea unor norme constituționale se dovedește nefondată pentru că, pe de o parte, prin Decizia nr. 872/25.06.2010 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constituțională a decis că art. 1 - 8 și art. 10 - 17 din lege sunt constituționale, iar pe de altă parte, reclamanții nu au invocat o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr.118/2010; prin deciziile nr. 872/25.06.2010 și nr. 874/25.06.2010, referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constituțională a decis că art. 1 – 8 și art. 10 – 17 din lege sunt constituționale. Prin aceste decizii, Curtea Constituțională a reținut că salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă și reprezintă contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor raporturi de muncă. Întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituțional (dreptul la muncă), diminuarea cuantumului acestuia se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă. Pentru ca această restrângere să poată fi justificată, trebuie întrunite în mod cumulativ, cerințele prevăzute expres de art. 53 din Constituție, respectiv: să fie prevăzută de lege; să se impună restrângerea sa; să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății. A mai reținut Curtea Constituțională faptul că sunt întrunite toate aceste condiții, măsura dispusă fiind prevăzută prin lege, impunându-se pentru reducerea cheltuielilor bugetare și fiind determinată de imperativul apărării securității naționale. Totodată, s-a reținut că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a salariilor) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului. De asemenea, s-a mai reținut faptul că măsura se aplică în mod nediscriminatoriu, are o durată limitată în timp și nu aduce atingere substanței dreptului atât timp cât sunt respectate condițiile art. 53 din Constituție.
Tribunalul a mai reținut și faptul că, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”. Din perspectiva art. 1 din primul Protocol adițional la C.E.D.O., în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat că salariul, în principiu, este o valoare patrimonială care intră în câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1. Diminuarea pentru o perioadă determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar, constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, care însă nu corespunde nici unei exproprieri (privări de proprietate) și nici unei măsuri de reglementare a folosinței bunurilor, fiind analizată de Curtea E.D.O. numai din unghiul primei norme cuprinse în art. 1, respectiv a principiului respectării bunurilor. În acest context, Curtea E.D.O. urmărește numai dacă justul echilibru între exigențele relative la interesul general si imperativele legate de protecția drepturilor fundamentale ale individului a fost menținut (a se vedea cauza Aizupurua Ortiz si ceilalți c. Spaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010, par. 48), reducerea salariilor nefiind tratată ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despăgubirii ar conduce la încălcarea art. 1 al Protocolului 1.
Prin urmare, în cazuri asemănătoare, Curtea E.D.O. a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează o atingere adusă însăși substanței dreptului și a analizat respectarea principiului proporționalității, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general ai colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39 si 41).
Privarea de proprietate este reglementată în anumite condiții (existența unei legi naționale, accesibilă, previzibilă și precisă în privința condițiilor și modalităților măsurilor privative de proprietate, respectarea condițiilor prevăzute de principiile generale ale dreptului internațional, existența unei cauze de utilitate publică, obligația de despăgubire, obligația de a nu aduce atingere substanței dreptului de proprietate, proporționalitatea măsurii), respectiv posibilitatea restrângerilor de proprietate, în prezența unor cauze justificative, precum: interesul public, angajamentele internaționale ale statului, proporționalitatea măsurii – excepție – măsurilor de tip fiscal, care traduc puterea de impunere a statului.
Cu aceste precizări trebuie observat că drepturile de natură salarială intră în sfera dreptului de proprietate reglementat de art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel cum rezulta din jurisprudența Curții: De Santa c. Italia, Zapalorcia c. Italia, Abenavoli c. Italia, Nicodemo c. Italia.
Existența unei ingerințe a autorităților publice – cum este cazul de față - obligă statul la demonstrarea întrunirii cumulative a condițiilor privării de proprietate, menționate (ingerința să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim de interes general, să fie proporționala cu scopul legitim urmărit, adică să releve un „echilibru just” între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului).
Sub aspectul verificării unor astfel de condiții pentru cazul privării de proprietate – însa, în strânsă legătura cu ocrotirea drepturilor civile de proprietate – care intră în sfera proprie de reglementare a art. 1 Protocolul nr. 1 - o evaluare a jurisprudenței Curții Europene pune în evidență următoarele exigențe:
Orice privare de proprietate trebuie făcută doar în condițiile în care se asigură persoanei în cauză o compensare în integralitate a prejudiciului, în raport cu valoarea bunului. Cu toate acestea, Curtea arată că lipsa despăgubirilor (chiar totală) nu poate fi justificată în domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepționale (CEDO, Ex-regele Greciei și alții c. Greciei; CEDO, Broniowski c. Poloniei, Jahn ș.a. c. Germaniei).
În toate aceste cazuri, Guvernul a invocat dificultăți de natură economică, respectiv contextul internațional al crizei economice care a afectat respectivele țări.
În cauza Broniowski c. Poloniei, în care statul a dispus o măsură privativă de proprietate acoperind prejudiciul doar în proporție de 20%, Curtea a considerat despăgubirea acceptabilă și în acord cu dispozițiile Convenției.
În cauza Jahn și alții c. Germaniei, Curtea a arătat că, în situații excepționale, o privare de proprietate fără nici o despăgubire poate fi admisă, context în care s-a subliniat că statele sunt mai bine plasate pentru a defini eventualele situații excepționale, dar și pentru a identifica și propune măsurile necesare a fi adoptate. Deopotrivă, Curtea a arătat că statele dispun de o marjă de apreciere considerabilă, supusă însă cenzurii instanțelor europene.
În relație directă cu marja de apreciere a statelor pentru cazuri excepționale este și hotărârea Vilho Eskelinen și alții c. Finlanda, în care Curtea amintește că „nu exista sub incidenta Convenției, dreptul unei persoane de a continua să fie plătită cu un salariu într-un anumit cuantum”.
În cuprinsul hotărârii Kopecky c. Slovacia pronunțată de Marea Cameră (28 septembrie 2004), se amendează noțiunea de speranță legitimă, ca valoare patrimonială, protejată prin dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 prin aceea ca, criteriul decisiv în aprecierea „speranței legitime” este legat de existența unei baze suficiente în dreptul intern, astfel cum este interpretată de instanțele naționale, pentru a putea califica creanța reclamantului ca valoare patrimonială. Pe acest teren, aria dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 se restrânge în favoarea marjei de apreciere lăsată autorității judiciare naționale.
Totodată însă, Curtea Europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată. Astfel, în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007 s-a reținut de către instanța europeană faptul că „în convenție nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu cu o anumită valoare (a se vedea, mutatis mutandis, Kjartan Ásmundsson împotriva Islandei, nr._/00, pct. 39, CEDO 2004-IX). O creanță poate fi considerată drept o
În ceea ce privește cauza M. contra României, invocată de reclamanți (în cadrul trimiterii la hotărârea din V.), prima instanță a reținut faptul că aceasta nu prezintă relevanță în cauză, dat fiind cadrul juridic diferit. Astfel, în această cauză, reclamantul obținuse o hotărâre judecătorească prin care autoritățile erau obligate la plata unui anumit salariu. În acest caz „bun” în sensul convenției era creanța de natură salarială, stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. Deci, situația privea ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătorești, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.
Pe cale de consecință, tribunalul a constatat că reducerea cu 25% a salariilor reclamanților a fost legală, astfel încât este neîntemeiată cererea de obligare a pârâților la plata acestor diferențe de drepturi salariale de 25% .
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții M. Educației Naționale și U. T. „G. A.” Iași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului său, pârâtul M. Educației Naționale susține că în mod greșit prima instanță a respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive, având în vedere că, atât timp cât nici unul dintre reclamanți nu are raporturi juridice de muncă cu MEN, nu există identitate între acest pârât și persoana împotriva căreia este făcută această cerere.
De altfel, susține recurenta, reclamanții nu au motivat necesitatea judecării cererii în contradictoriu cu MEN, în condițiile în care acest minister nu a plătit și nici nu a asigurat plata unor drepturi salariale ale cadrelor didactice, neavând aceste atribuții.
Consideră recurentul că prima instanță a efectuat o interpretare trunchiată a prevederilor art. 167 din Legea 84/1995, întrucât alin. 17 al acestui articol reglementează explicit care sunt cheltuielile care se asigură de la bugetul de stat prin minister.
De asemenea, susține recurentul, raportat la prevederile art. 10 și 14 din Codul muncii, nu are calitatea de angajator al reclamanților, nu este parte în contractul de muncă, astfel încât nici sub acest aspect nu are calitate procesuală pasivă.
În consecință, se solicită admiterea recursului și a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, iar pe fond respingerea acțiunii.
În drept, au fost invocate disp. art. 304 pct. 4, 9 și 304 ind. 1 Cod proc.civ.
În motivarea recursului său, pârâta U. T. „G. A.” Iași susține că în mod greșit prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.
Astfel, consideră recurenta că acest pârât, în calitatea sa de ordonator de credite ierarhic superior, are obligația de a asigura suportul necesar plății drepturilor salariale în temeiul art. 171 din Legea 84/1995, lege aplicabilă perioadei în litigiu, întrucât asigură condițiile financiare pentru încheierea contractului instituțional între M. Educației Naționale și Universitate, contract ce constituie singurul suport legal de plată a drepturilor salariale.
Precizează recurenta că instituțiile de învățământ superior de stat funcționează ca instituții finanțate din fondurile alocate de la bugetul de stat și din alte surse, iar veniturile acestora se compun din sumele alocate de către acest pârât.
În aceste condiții, atât timp cât pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are calitatea de ordonator principal de credite, este de necontestat că, în cazul admiterii acțiunii, și acesta are obligația de a asigura suportul necesar plății drepturilor salariale în temeiul art. 171 din Legea 84/1995.
Pe fondul cauzei, recurenta susține că nu poate fi reținută în sarcina sa o culpă contractuală în ceea ce privește aplicarea Legii 221/2008 și OG 15/2008, atât timp cât ordonatorul principal de credite, M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, nu a angajat sumele necesare plății, U. fiind nevoită să apeleze la veniturile proprii în contextul subfinanțării învățământului superior, pentru acoperirea necesarului lunar de drepturi salariale.
Concluzionează recurenta că instanța putea dispune cel mult obligarea sa la calculul drepturilor salariale, doar M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, în calitatea sa de ordonator principal de credite, și Ministerul Finanțelor Publice putând fi obligați la asigurarea finanțării pentru plata acestor drepturi.
Ca atare, se solicită admiterea recursului.
În drept, motivele de recurs se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 Cod proc.civ.
Intimații nu au formulat întâmpinare.
În recurs nu au fost depuse înscrisuri noi.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că recursurile declarate de pârâții M. Educației Naționale și U. T. „G. A.” Iași sunt nefondate.
Astfel, calitatea procesuală pasivă presupune identitate între persoana pârâtului și titularul obligației care face obiectul raportului juridic dedus judecății. Față de obiectul acțiunii formulate de intimații-reclamanți, constând în plata unor drepturi salariale, este evident că recurenta-pârâtă U. T. „G. A.” Iași, în calitatea sa de angajator al intimaților-salariați, este titulara obligației de plată a acestor drepturi.
Însă, în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât M. Educației Naționale, Curtea constată că prevederile art. 171 alin. 3, 4 și 7 din Legea nr. 84/1995 referitoare la finanțarea instituțiilor de învățământ superior de stat, precum și prevederile art. 92 alin. 4 din același act normativ referitoare la autonomia universitară în plan financiar, nu înlătură calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât. Dimpotrivă, aceste prevederi legale fundamentează calitatea procesuală pasivă a recurentului, în condițiile în care salariile personalului din învățământ fac parte din finanțarea de bază, acoperită din sumele alocate de recurent instituției de învățământ superior, care este angajatorul intimaților, în funcție de anumiți parametri și indicatori prevăzuți de lege.
De asemenea, Curtea mai constată că în mod corect prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului finanțelor Publice raportat la decizia nr. 10/2011 pronunțată de ÎCCJ în recursul în interesul legii.
Așa cum a arătat Înalta Curte în considerentele deciziei amintite, procedura legală de executare de către instituțiile publice a obligațiilor stabilite prin titluri executorii este reglementată de Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul căreia ordonatorii principali de credite au obligația de diligență de a efectua demersurile legale în vederea asigurării în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanțelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de a elabora proiectele de rectificare a acestor bugete, rol care se realizează prin atribuțiile prevăzute de art. 19 lit. a), g), h) și i) din Legea nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, respectiv de art. 3 alin. (1) pct. 6-8, 11 și 13 din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Este adevărat că, în cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia.
Chiar în ipoteza în care ordonatorii de credite și-ar îndeplini atribuțiile ce le revin în sensul formulării de propuneri de cuprindere în bugetul propriu a sumelor necesare plății obligațiilor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanțelor Publice, la rândul său, ar întocmi și ar transmite spre aprobare propuneri de rectificare a bugetului de stat, dreptul de decizie aparține legislativului.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea reține că prima instanță a aplicat corect dispozițiile legale incidente, reținând a fi întemeiată cererea reclamanților de obligare a unității de învățământ pârâte la calcularea drepturilor salariale cuvenite în conformitate cu prevederile Legii nr. 221/2008 și la achitarea diferențelor dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite în conformitate cu prevederile Legii nr. 221/2008, reactualizate cu indicele de inflație la data plății efective, aferente perioadei 01.12.2008 – 31.12.2009, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 1 alin. 1 lit. c ultima liniuță din O.G. nr. 15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008, dispoziții care stabilesc o valoare a coeficientului de multiplicare de 400,00 lei.
Mai mult, prin decizia nr. 3/2011, pronunțată în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale Ordonanțele de Urgență ale Guvernului nr.136/2008, nr.151/2008 și nr.1/2009, dispozițiile Ordonanței Guvernului nr.15/2008, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea nr. 221/2008, constituie temei legal pentru diferența dintre drepturile salariale cuvenite funcțiilor didactice potrivit acestui act normativ și drepturile salariale efectiv încasate, cu începere de la 1 octombrie 2008 și până la data de 31 decembrie 2009.
Împrejurarea că ordonatorul principal de credite nu a prevăzut în bugetul instituției sumele necesare achitării drepturilor cuvenite reclamanților nu poate exonera angajatorul, chiar dacă este ordonator secundar de credite, de obligația de plată a diferenței drepturilor salariale calculate conform prevederilor legale în vigoare.
Pentru toate aceste considerente, în baza disp. art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., Curtea de Apel va respinge recursul declarat de pârâții M. Educației Naționale și U. T. ""G. A."" Iași și va menține sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de pârâții M. Educației Naționale și U. T. ""G. A."" Iași împotriva sentinței civile nr. 370 din 06.02.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 15 mai 2013.
Președinte, N. C. M. | Judecător, C. B. | Judecător, G. P. |
Grefier, M. H. |
Red./Tehnored. M.N.C.
03.06.2013 - 02 ex.
Tribunalul Iași - D. I.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
