Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1265/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1265/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 25-09-2013 în dosarul nr. 3114/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 1265/2013
Ședința publică de la 25 Septembrie 2013
Completul compus din:
Președinte - C. B.
Judecător - G. P.
Judecător - N. C. M.
Grefier - C.-M. Ș.
Pe rol fiind judecarea cauzei civile având ca obiect litigiu de muncă – drepturi bănești, privind recursul declarat de reclamanta Alianța S. „Gh. A.” Iași, împotriva sentinței civile nr. 292 din 30.01.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, intimate fiind G. Școlar Economic de Turism și G. Școlar Agricol „H.V.” P. I..
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat F. M. pentru recurentă, lipsă fiind reprezentanții intimatelor.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței că este primul termen de judecată, nu s-a depus întâmpinare iar prin cererea de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Președintele completului dă citire raportului asupra recursului potrivit căruia acesta este declarat în termen și motivat.
Avocat F. M. pentru recurentă depune la dosar împuternicire avocațială și precizează că nu are de formulat cereri prealabile, solicitând cuvântul în dezbateri.
Instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat F. M. pentru recurentă solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat.
CURTEA DE APEL
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iași cu nr._, Alianța S. „Gh. A.” Iași, în numele și pentru reclamanta C. C., a chemat în judecată pe pârâții G. Școlar Economic de Turism Iași și G. Școlar Agricol H. V. P. I., jud. Iași, solicitând obligarea acestora la plata premiului anual aferent anului 2010, sumă actualizată în funcție de rata inflației la data plății efective.
În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că acest drept, premiul anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de al 13-lea salariu, a fost prevăzut de legislația în vigoare pentru anul 2010, fiind un drept câștigat, care nu mai poate fi desființat în mod retroactiv.
În acest sens, prin art. 25 din legea cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, s-a prevăzut acordarea acestui drept în ceea ce îi privește pe membrii de sindicat.
În determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp trebuie să se țină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate, drepturile care, în momentul intrării în vigoare a legii noi, erau deja concretizate în acte de voință sau în raporturi definitiv încheiate valabil după legea existentă în momentul încheierii lor.
Norma neretroactivității, înscrisă în art. 1 din Codul civil, se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu și-au epuizat toate efectele.
Este adevărat că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supraviețuirea legii vechi, excepția și fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune . noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.
Or, în cazul ei, a susținut reclamanta, dreptul de a încasa premiul anual aferent anului 2010 era deja câștigat, chiar dacă plata era amânată până în luna ianuarie 2011, iar legile sus menționate ce au abrogat posibilitatea acordării lui intrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea lui.
Astfel, Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr.330/05.11.2009, a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 762 din 09.11.2009, cu intrare în vigoare la 01.01.2010.
Ulterior, Legea nr. 330/2009 a fost abrogată prin Legea privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 284/28.12.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.877 din 28.12.2010, ce a intrat în vigoare la 31.12.2010.
Art. 15 alin. 2 din Constituția României este explicit în acest sens: „(1) Cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea.
(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, intitulat „Tratatele internaționale privind drepturile omului”: „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
În ceea ce privește prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate în speță, potrivit art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: „Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.
Judecătorul național are obligația să înlăture aplicarea unei reglementări naționale contrare dreptului Uniunii, în acest scop, tribunalele naționale nu sunt ținute să aștepte abrogarea sau modificarea dispozițiilor interne sau o schimbare a jurisprudenței Curții Constituționale care contravin dreptului Uniunii. Aceste instanțe sunt obligate să aplice dreptul Uniunii, așa cum a fost interpretat de Curtea de Justiție, înlăturând, dacă este necesar,din oficiu aplicarea dispozițiilor legislative naționale, sau a deciziilor Curții Constituționale care sunt contrare dreptului Uniunii.
Pârâții Liceul Tehnologic H. V. și Liceul Tehnologic Economic de Turism Iași au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii, invocând prevederile art. 25 din Legea nr. 330/2009, ale art. 8 din Legea nr. 285/2010, precum și deciziile Curții Constituționale nr. 1615/2011 și nr. 1325/2008.
Prin sentința civilă nr. 292 din 30.01.2013, Tribunalul Iași respinge acțiunea formulata de Alianța Sindicala Gh. A. Iași in numele si pentru reclamanta Cumparatu C. in contradictoriu cu pârtii G. Școlar Economic de Turism si G. Școlar Agricol H. V. P. I..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta C. C. a fost salariata pârâților Liceul Tehnologic Economic de Turism Iași și Grupului Școlar Agricol H. V. din P. Iloaiei, fiind încadrată ca personal cadru didactic de predare.
Potrivit disp. art. 25 alin. 1 din Legea nr. 330/2009, „pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea”, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, „pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate”. Potrivit disp. art. 25 alin. 3, „premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor”. Art. 25 alin. 4 prevede că „plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul”.
Astfel, față de dispozițiile legale menționate, premiul anual aferent anului 2010 trebuia plătit începând cu luna ianuarie 2011, evident, cu excepțiile prevăzute la art. 25 alin. 3 din lege, referitoare la personalul care în cursul anului a desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori a săvârșit abateri pentru care a fost sancționat disciplinar și care a fost suspendat sau înlăturat din funcție pentru fapte imputabile.
La data de 01.01.2011 (dată la care s-ar fi născut dreptul reclamantei de a solicita și, respectiv, de a primi premiul anual aferent anului 2010) a intrat în vigoare Legea nr. 284/2010. Potrivit disp. art. 39 alin. 1 lit. w din Legea nr. 284/2010, la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. 330/2009. În consecință, având în vedere și disp. art. 6 Cod civil, potrivit cărora legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare, Legea nr. 330/2009 nu și-a mai produs efectele după data de 31.12.2010, fiind expres abrogată prin Legea nr. 284/2011.
La data de 01.01.2011 a intrat în vigoare și Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice. Potrivit disp. art. 1 alin. 1 din Legea nr. 285/2010, începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Tot astfel, potrivit disp. art. 10 din Legea nr. 285/2010, începând cu luna ianuarie 2011, drepturile prevăzute la art. 2 alin. 1 lit. a, b și d și alin. 4, art. 13 și 14 din Legea nr. 118/2010, se majorează cu 15% față de cuantumul aflat în plată în luna octombrie 2010.
Potrivit disp. art. 8 din Legea nr. 285/2010, sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.
În consecință, față de dispozițiile legale menționate, noua reglementare a inclus în cuantumul creșterilor salariale prevăzute începând cu 01.01.2011 și cuantumul sumei unice acordată cu titlu de premiu anual aferent anului 2010. Prin reglementarea adusă de Legea nr. 285/2010, a avut loc o compensare între premiul anual și creșterile salariale acordate începând cu 01 ianuarie 2011.
Prin noua reglementare nu s-a adus atingere principiului fundamental al neretroactivității legii. Din chiar textele legale ce reglementau dreptul pretins de reclamanți prin prezenta acțiune, rezultă că îndreptățirea personalului plătit din fonduri publice la plata premiului anual era raportată legal la termenul viitor cert al lunii ianuarie a anului următor perioadei pentru care acesta se acorda. Or, la momentul exigibilității plății, legiuitorul a optat pentru conversiunea obligației de plată, operând o compensare legală, de drept între creanțele bănești aferente premiului anual și majorările salariale aferente anului 2011. În acest sens, norma din art. 8 din Legea nr. 285/2010 se aplică începând cu ianuarie 2011 și nu retroactiv, întrucât însăși exigibilitatea plății premiului anului aferent 2010 se năștea în ianuarie 2011.
De asemenea, din jurisprudența Curții Europene (Cauza Lelas contra Croației, Cauza Vilho Eskelinen contra Finlandei, Cauza Bahceyaka contra Turciei, Cauza Kechko contra Ucrainei) rezultă că dreptul la anumite beneficii bănești cuvenite unui salariat, nu este un drept de sine stătător, consacrat și apărat ca atare de Convenție, ci a fost asimilat în anumite condiții unui drept de proprietate și analizat din perspectiva art. 1 al primului Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Însă, ca dreptul salarial să fie considerat un „bun”, el trebuie să îndeplinească toate condițiile prevăzute de Convenție și consacrate de jurisprudența C.E.D.O., situație față de care Curtea se raportează și verifică constant legislația internă care consacră acele drepturi, în condițiile în care Convenția nu garantează persoanelor dreptul de a obține pe viitor un anumit bun în lipsa unei baze interne legale, Curtea neputând crea un drept nou în favoarea acestuia. Cu alte cuvinte, Convenția protejează dreptul la salariu, dar nu poate garanta pe viitor întinderea acestuia, cu atât mai mult în lipsa unei reglementări legale interne care să susțină și să reglementeze acel drept. În consecință, dreptul de a primi venituri salariale poate face obiectul de protecție al art. l din primul Protocol la C.E.D.O., dacă are o fundamentare în legislația internă. Or, se constată că dreptul la acordarea premiului anual aferent anului 2010 a avut, până la data de 31.12.2010, o fundamentare în legislația internă, respectiv art. 25 din Legea nr. 330/2009, însă, după data de 31.12.2010, actul normativ intern de reglementare a acestui drept, respectiv Legea nr. 330/2009, nu a mai fost in vigoare, acordarea premiului anual pentru anul 2010 fiind reglementată de Legea nr. 285/2010 în sensul includerii în creșterile salariale acordate începând cu 01 ianuarie 2011.
Instanța mai reține și faptul că prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele F. M. împotriva României (cererea nr._/11) și A. G. S. împotriva României (cererea nr._/11), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că „decizia de a adopta legi cu privire la echilibrul dintre cheltuielile și veniturile bugetului de stat implică de obicei luarea în considerare a aspectelor politice, economice și sociale. Estimând că legiuitorul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a desfășura o politică economică și socială, Curtea trebuie să respecte modul în care acesta a proiectat imperativele „interesului public” cu excepția cazului în care decizia sa este în mod evident lipsită de o bază rezonabilă (cauza Jahn și alții c. Germaniei [M.C.], nr._/99,_/01 și_/01, par. 91 și cauza Zvolský și Zvolská c. Republicii Cehe, nr._/99, par. 67 in fine)”. Nu în ultimul rând, instanța europeană a subliniat că Statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenției, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariate privitoare la angajații plătiți din bugetul de stat (cauza Kechko c. Ucrainei, cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei). În acest sens, în cauza Kechko c. Ucrainei s-a reținut că „statul este cel care este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare”.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Alianța S. „Gh. A.” Iași, în numele și pentru reclamanta membră de sindicat.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 3041 Cod proc. civilă, se susține că instanța a apreciat greșit art. 25 din Legea nr. 330/2009, dând o hotărâre netemeinică.
Consideră recurenta că a dovedit că este personal contractual, îndeplinind condițiile prevăzute de art. 25 din lege, redate în cererea de recurs.
Față de motivarea sentinței pe dispozițiile art. 6 teza 1 Cod civil, sunt reluate susținerile recurentei din cererea de chemare în judecată privind determinarea câmpului de aplicare a legilor in timp, care trebuie să țină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate, drepturile care, în momentul intrării in vigoare a legii noi, erau deja concretizate în acte de voință sau în raporturi definitiv încheiate valabil după legea existentă în momentul încheierii lor. Norma neretroactivitații, înscrisă în art. l din Codul civil, se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu și-au epuizat toate efectele.
Deși aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supraviețuirea legii vechi excepția, și fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune . noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.
Susține recurenta că, în cazul ei, se consideră că dreptul de a încasa premiul anual aferent anului 2010 era un drept câștigat, chiar dacă plata era amânata până în luna ianuarie 2011, iar legile susmenționate, ce au abrogat posibilitatea acordării lui, au intrat în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea lui.
Astfel, Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/05.11.2009, a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 762 din 09.11.2009, cu intrare în vigoare la 01.01.2010. Ulterior, Legea nr. 330/2009 a fost abrogată prin Legea privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 284/28.12.2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 877 din 28.12.2010, ce a intrat în vigoare la 31.12.2010.
Art. 15 alin. 2 din Constituția României prevede că: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.”
Recurenta reia și dispozițiile art. 20 din Constituția României și obligația instanțelor de judecată, atunci când constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, de a ignora aceste prevederi și de a aplica pe cele din reglementarea internațională mai favorabilă.
În ceea ce privește prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului încălcate în cauză, sunt menționate dispozițiile art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, judecătorul național având obligația să înlăture aplicarea unei reglementări naționale contrare dreptului Uniunii, scop în care tribunalele naționale nu sunt ținute să aștepte abrogarea sau modificarea dispozițiilor interne sau o schimbare a jurisprudenței Curții Constituționale care contravin dreptului Uniunii. Aceste instanțe sunt obligate să aplice dreptul Uniunii, așa cum a fost interpretat de Curtea de Justiție, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea dispozițiilor legislative naționale, sau a deciziilor Curții Constituționale care sunt contrare dreptului Uniunii.
Față de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010, recurenta susține că sumele aferente premiului anual nu se regăsesc în creșterile salariale și că, printr-o lege, i-a fost anihilată plata unui drept acordat prin altă lege, deși dreptul la acordarea premiului anual nu se confundă cu faptul plății.
Împrejurarea că dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 au fost abrogate prin Legea nr. 284/2010, nu înlătură dreptul la plata premiului anual aferent anului 2010, care se acordă pentru activitatea deja desfășurată și este un drept câștigat la data de 1.01.2011, când a intrat în vigoare Legea nr. 284/2010.
Prin urmare, recurenta invocă un bun în accepțiunea art. 1 din primul Protocol Adițional la CEDO, respectiv o valoare patrimonială, un drept câștigat, recunoscut și executat de stat în temeiul Legii nr. 330/2009, o speranță legitimă că dreptul lor la plata premiului anual aferent anului 2010, care este un drept salarial, va fi recunoscut.
Art. 25 din Legea nr. 330/2009, până la data abrogării, născuse în patrimoniul ei o creanță suficient de bine stabilită, nu un drept eventual, iar art. 8 din Legea nr. 285/2010 nu susține concluzia că s-a schimbat modalitatea de acordare a premiului anual, deoarece majorarea de 15% prevăzută de art. 1 din lege nu se poate considera realizată prin includerea în procentul de 15% a sumelor de bani rezultate din suprimarea unui alt drept salarial.
Cauza Kechko contra Ucrainei nu reprezintă un precedent, dat fiind cadrul juridic diferit, în sensul că ipoteza în care drepturile pretinse nu erau prevăzute de lege nu se regăsește în prezenta cauză.
Intimații nu au formulat întâmpinare. În recurs nu s-au administrat probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și hotărârea primei instanțe, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurentă potrivit art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Salarizarea recurentei reclamante, personal plătit din fonduri publice, a fost reglementată în anul 2010 de Legea nr. 330/2009, care prevedea, la art. 25 alin. 1, că, pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.
Alineatul 4 al aceluiași articol prevedea că plata premiului anual se va face pentru întreg personalul salarizat potrivit legii, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Așadar, premiul anual reglementat de Legea nr. 330/2009 se acorda în anul următor celui pentru care se face premierea. Astfel, premiul anual pentru activitatea desfășurată în anul calendaristic 2010 urma să se acorde începând cu luna ianuarie 2011.
Legea nr. 330/2009 a fost abrogată prin Legea nr. 284/2010, iar noua lege cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nu mai prevede acest beneficiu al premiului anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea. Prin urmare, începând cu luna ianuarie 2012, în aplicarea principiului constituțional prevăzut de art. 15 alin. 2 și a dispozițiilor art. 6 cod civil invocate de recurentă, nu se mai acordă și plătește premiul anual pentru activitatea desfășurată în anul calendaristic 2011.
În ceea ce privește premiul anual pentru activitatea desfășurată în anul calendaristic 2010, perioadă în care a fost în vigoare Legea nr. 330/2009, și care urma să se acorde începând cu luna ianuarie 2011, deci ulterior abrogării Legii nr. 330/2009, se constată că Legea nr. 285/_, care reglementează salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, cuprinde dispoziții speciale, cuprinse în art. 8, conform cărora „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”.
Referitor la aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010, prin raportare la dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituție, se reține că stabilirea caracterului neconstituțional al unei dispoziții legale constituie atributul exclusiv al Curții Constituționale. Judecătorul național nu poate stabili neconstituționalitatea unei dispoziții legale și nici nu are atributul de a cenzura deciziile Curții Constituționale, prin care s-a examinat constituționalitatea art. 8 din Legea nr. 285/2010, așa cum este decizia nr. 115/2010 a Curții Constituționale, definitivă și general obligatorie, prin care s-a arătat că „ nu se poate reține nici încălcarea principiului neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție. Dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010, prin conținutul lor normativ, nu vizează efectele juridice stinse ale unui raport juridic născut sub imperiul legii vechi, pentru a fi posibilă constatarea încălcării principiului neretroactivități legii.”
Însă, față de prevederile art. 20 din Constituție, instanța națională poate să constate inaplicabilitatea unei norme juridice adoptate de legiuitorul intern, în măsura în care, prin aplicarea normei interne, s-ar atinge un drept fundamental consacrat printr-un tratat internațional la care România este parte. Altfel spus, judecătorul național este cel care stabilește dacă, într-un caz concret, aplicarea legii interne produce efecte contrare tratatului internațional, raportat la circumstanțele de fapt ale cauzei.
Prin urmare, se va examina dacă aplicarea art. 8 din Legea nr. 265/2010, care a însemnat, în concret, că suma corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu s-a mai acordat recurentei începând cu luna ianuarie 2011, această sumă fiind avută în vedere la stabilirea majorărilor salariale care s-au acordat în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor Legii nr. 285/2010, a condus la încălcarea dreptului fundamental de proprietate al acesteia, drept consacrat de art. 1 din Primul Protocol la CEDO,dar și de art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Potrivit art. 1 din Primul Protocol la CEDO, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Pentru a se stabili dacă neacordarea sumelor corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010, sume avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale care s-au acordat în anul 2011 personalului din sectorul bugetar potrivit prevederilor Legii nr. 285/2010, produce efecte contrare art. 1 din Primul Protocol la CEDO, este necesar, în primul rând, să se constate că este un „bun”, deci face obiectul protecției instituite de acest text, suma acordată cu titlu de premiu anual, care este un drept salarial suplimentar, cum s-a stabilit prin decizia nr. 1615/2011 a Curții Constituționale.
Sensul noțiunii de „bun” va fi desprins numai din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța națională nefiind abilitată ca, în conformitate cu propria interpretare, să lărgească sau să restrângă sfera „bunurilor” care fac obiectul protecției instituite prin art. 1 din Primul Protocol la CEDO.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că noțiunea de „bun” nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, ci are în vedere și alte valori patrimoniale, inclusiv drepturi de creanță cum sunt sumele de bani cuvenite cu titlu de drepturi salariale, cu condiția ca aceste sume de bani să fie suficient de determinate și fundamentate din punct de vedere legal în dreptul intern, așa cum este în prezenta cauză.
Totodată, prin decizia nr. 115/2012, Curtea Constituțională a reținut că “obligația de plată a unor sume de bani reglementată prin lege se constituie într-un drept de creanță al angajatului asupra angajatorului. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, de pildă în Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, că ține de marja de apreciere a statului acordarea beneficiilor plătite din fonduri publice angajaților săi. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata acestor beneficii, adoptând în acest sens modificările legislative corespunzătoare. Însă, în cazul în care o dispoziție legală în vigoare prevede acordarea unor asemenea beneficii, iar condițiile prevăzute de lege sunt îndeplinite, autoritățile statului nu pot refuza în mod deliberat plata acestora pe perioada cât prevederile legale sunt în vigoare”.
De asemenea, Curtea Constituțională a constatat că legiuitorul, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010, a prevăzut ca sumele aferente premiului anual pentru anul 2010 să fie avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, prin includerea acestora în salariul/solda/indemnizația de bază a angajatului, potrivit reglementărilor din aceeași lege. Așadar, beneficiul premiului anual pe 2010, care reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, este astfel recunoscut de acesta din urmă, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare, și anume eșalonat și succesiv, respectiv prin creșterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului/soldei/indemnizației de bază.
De altfel, nici art. 25 alin. (4) teza finală din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care prevedea acordarea acestui premiu “începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul”, nu impunea o modalitate de executare uno ictu a obligației de plată, astfel că legiuitorul poate să reglementeze o modalitate de plată eșalonată care să satisfacă și să mențină un echilibru rezonabil, pe de o parte, între interesele angajaților în cauză, și, pe de altă parte, interesul public sub aspectul gestionării resurselor bugetare în contextul actualei crizei economice.
Mai mult, Curtea Constituțională a constatat că, potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, astfel cum a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, referitoare la instituirea pentru anul 2012 a unor măsuri financiare în domeniul bugetar, creșterea salarială din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul/solda/indemnizația de bază, este acordată și în continuare, dovadă că de la 1 ianuarie 2012 a rămas în plată același nivel al retribuției, în condițiile în care legiuitorul a ales să nu acorde niciun premiu anual pe anul 2011.
Prin urmare, având în vedere considerentele deciziei nr. 115/2012 a Curții Constituționale, nu se poate reține încălcarea prevederilor convenționale referitoare la dreptul de proprietate privată. Premiul anual pe anul 2010 constituie un “bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, respectiv o creanță certă, lichidă și exigibilă pe care angajatul o are asupra angajatorului public, însă dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 prevăd doar modalitatea prin care statul urmează să-și execute întru totul această obligație financiară, în forma arătată mai sus, fără a fi afectate în niciun fel cuantumul sau întinderea acestei creanțe.
În consecință, față de considerentele expuse, avându-se în vedere și dispozițiile art. 312 alin. 1 Cod proc. civilă, se va respinge recursul și se va menține sentința.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta Alianța S. „Gh. A.” Iași, împotriva sentinței civile nr. 292 din 30.01.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25.09.2013.
Președinte Judecător Judecător
C. B. G. P. N. C. M.
Grefier
C.-M. Ș.
Red.-tehnoredactat B.C.
2 ex.11.10.2013
Tribunalul Iași – S. M.
| ← Conflict de muncă. Decizia nr. 1181/2013. Curtea de Apel IAŞI | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 447/2013.... → |
|---|
