Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 2895/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2895/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 15-10-2013 în dosarul nr. 1670/105/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ-
Dosar nr._
DECIZIA NR. 2895
Ședința publică din data de 15 octombrie 2013
Președinte - V.-A. P.
Judecători - C.-P. B.
- E.-S. L.
Grefier - J. Părcălăbescu
Pe rol fiind judecarea recursului formulat de contestatorul SINDICATUL CADRELOR MILITARE DISPONIBILIZATE ÎN REZERVĂ ȘI ÎN RETRAGERE, în numele și pentru membrul său B. C., cu domiciliul ales la Cabinetul SCPA C. G., cu sediul în București, .. 4, ., ., sector 3 împotriva sentinței civile nr. 1236 pronunțată la 25 aprilie 2013 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații M. A. NAȚIONALE - DEPARTAMENTUL FINANCIAR CONTABIL, cu sediul în București, ., sector 5 și C. S. DE PENSII A MINISTERULUI A. NAȚIONALE, cu sediul în București, .. 7-9, sector 6.
Recurs scutit de taxă de timbru.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurentul-contestator B. Costincă, personal, lipsind reprezentantul Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, intimații M. A. Naționale și C. S. de Pensii a Ministerului A. Naționale
Procedură îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Recurentul B. C., având cuvântul, arată că alte cereri nu mai are de formulat.
Curtea, ia act că recurentul nu mai are cereri de formulat, consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Recurentul B. C., având cuvântul, arată că este nemulțumit de faptul că a apărut o nouă lege de revizuire în care se arată că se revine la pensiile din luna decembrie 2012, dar nu se face nicio referire la recuperarea sumelor de bani reținute abuziv din pensie până la această dată.
Mai arată că revizuirea pensiilor s-a făcut în baza unor documente care nu au reflectat realitatea, motiv pentru care solicită ca noua revizuire să se facă în baza unor acte autentice, care să-i fie comunicate, pentru a putea să facă eventuale obiecțiuni cu privire la cuprinsul acestora.
Solicită admiterea recursului, modificarea sentinței, iar pe fond, să se admită acțiunea așa cum a fost formulată și să se anuleze decizia de revizuire emisă nelegal.
CURTEA :
Deliberând asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sun nr._, contestatorul B. C., prin Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere (SCMD), în contradictoriu cu intimații M. A. Naționale – Departamentul Financiar contabil și C. S. de Pensii a Ministerului A. Naționale, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Hotărârii Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul Ministerului A. Naționale, anularea deciziei de revizuire a pensiei contestate nr._/7.12.2011, menținerea deciziei de stabilire a cuantumului pensiei, obligarea pârâtei la plata diferenței dintre pensia de serviciu stabilită conform Legii nr. 164/2001, a Decretului nr. 214/1977, plătită în luna decembrie 2010 și pensia recalculată conform Legii nr. 119/2010 și HG nr. 735/2010, de la data de 01.01.2011 și până la repunerea în plată a pensiei inițiale sau până la emiterea unei noi decizii de recalculare, cu obligarea pârâtului la plata dobânzii legale și a indicelui de inflație aferentă sumelor reprezentând diferența dintre cele două decizii, calculată până la data plății efective a pensiei inițiale, cu cheltuieli de judecată.
În subsidiar, a contestat cuantumul pensiei stabilit în urma recalculării ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor legale în vigoare, conform precizărilor din contestația adresată comisiei de contestații din cadrul Ministerului. Astfel, a susținut că pensiile aflate în plată constituie drepturi câștigate și nu pot fi afectate prin recalculare, care, prin efectele ei, ar constitui o aplicare retroactivă a legii, orice nouă reglementare aplicându-se numai pentru viitor, adică pensiilor stabilite după data intrării în vigoare a acesteia.
De asemenea, a susținut că, deși s-a adresat în termen legal, în baza art. 149 alin.1 din Legea nr. 263/2010 Comisiei de contestații din cadrul MApN criticând nelegalitatea deciziei de recalculare prin care i-a fost modificată pensia de care beneficia, organul abilitat să răspundă sesizării sale nu a formulat niciun răspuns.
A susținut că, lipsa unui răspuns echivalează cu respingerea contestației, astfel că, după expirarea termenului în care Comisia ar fi trebuit să emită o hotărâre, este îndreptățit să se adreseze instanței.
A menționat că a respectat procedura prealabilă prevăzută de legea nr. 236/2010 privind sistemul unitar de pensii, respectiv art.149 alin.1, în sensul că a contestat în termen de 30 de zile de la comunicare la comisia de contestații care funcționează în cadrul MAPN, decizia de recalculare a pensiei.
Pe fondul contestației, contestatorul a învederat instanței faptul că, prin recalcularea pensiilor, i-a fost încălcat un principiu al drepturilor câștigate, care are o construcție jurisprudențială. A susținut că a câștigat aceste drepturi din desfășurarea activității ca militar activ, supunându-se tuturor rigorilor specifice vieții militare, cu promisiunea certă din partea statului că va beneficia de un cuantum al pensiei care să compenseze restricțiile pe care le-a suferit ca militar activ.
În drept, contestatorul a invocat dispozițiile art. 112 C.pr.civ. și ale Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
Contestatorul a formulat ulterior o completare la cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat și anularea deciziei de revizuire a pensiei nr._/12.03.2012.
În ședința publică din data de 15.05.2012 pârâtul M. A. Naționale prin reprezentant a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția de prematuritate, iar pe fondul cauzei, au solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
În drept, pârâții au invocat prevederile art. 115 Cod de Procedură Civilă și actele normative invocate.
După administrarea probatoriilor, prin sentința civilă nr. 1236 pronunțată la 25 aprilie 2013, Tribunalul Prahova a respins excepția prematurității, invocată de intimatul M. A. Naționale prin întâmpinare, ca neîntemeiată, iar pe fond, a respins, în totalitate, contestația precizată și completată, ca neîntemeiată.
Excepțiaprematurității, invocată prin întâmpinare, a fost respinsă, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Prin cererea introductivă, reclamantul a solicitat anularea Deciziei de revizuire, precizând totodată că a îndeplinit și procedura prealabilă conform dispozițiilor art. 149 alin. 1 din Legea nr. 263/2010, contestând la Comisia de contestații din cadrul MapN, decizia de revizuire.
Reclamantul a formulat contestație în termenul legal de la comunicarea deciziei de revizuire la Comisia de Contestații din cadrul MapN, în temeiul art. 149 alin. 1 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii, respectiv la data de 9.04.2013.
Având în vedere faptul că, în termenul legal de 45 de zile de la momentul înregistrării contestației, Comisia de Contestații din cadrul MapN nu a soluționat contestația depusă, precum și faptul că reclamantul, după expirarea termenului în care aceasta ar fi trebuit să emită o hotărâre, s-a adresat instanței de judecată, Tribunalul a apreciat ă că reclamantul a îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de art. 149 alin. 2 din legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că, potrivit art. 2 din Legea nr. 263/2010, sistemul public de pensii funcționează ca având principii de bază: principiul unicității, al obligativității, al contributivității,etc. Principiul contributivității reprezintă principiul conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuțiilor datorate de persoanele fizice și juridice participante la sistemul public de pensii, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se în temeiul contribuțiilor de asigurări sociale plătite, revenirea la sistemul de calcul prevăzut de legea nr. 164/2001, nefiind posibilă, întrucât aceasta a fost abrogată la data de 01.01.2011, prin art. 196 din legea nr. 263/2010.
Astfel, începând cu data de 01.01.2011, dreptul contestatorului de a primi pensia în cuantumul stabilit prin vechea decizie de pensie, emisă în baza legii nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat nu mai are o fundamentare legală în dreptul intern. Art. 6 din OUG nr. 1/2011 arată că pensiile se mențin în plată în cuantumul avut anterior recalculării numai până la data emiterii deciziilor de revizuire.
Tribunalul a mai reținut faptul că, având de analizat constituționalitatea legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor (legea nr. 119/2010), prin deciziile nr. 871/2010 și 873/2010, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 1-5 și art. 12 din Legea privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu contravin dispozițiilor constituționale privind neretroactivitatea legii civile, principiului drepturilor câștigate, dreptului de proprietate și nici tratatelor internaționale la care România este parte, deciziile fiind definitive și general obligatorii.
Legea nr.119/2010 a făcut obiectul unui control a priori de constituționalitate, criticate fiind aceleași aspecte ca cele învederate în cauza de față. Astfel, prin Decizia nr.871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.433 din 28 iunie 2010, Curtea, respingând obiecția de neconstituționalitate care viza viitoarea Lege nr.119/2010, a statuat că "pensiile de serviciu se bucură de un regim juridic diferit în raport cu pensiile acordate în sistemul public de pensii.
Spre deosebire de acestea din urmă, pensiile de serviciu sunt compuse din două elemente, indiferent de modul de calcul specific stabilit de prevederile legilor speciale, și anume: pensia contributivă și un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit în legea specială. Partea contributivă a pensiei de serviciu se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, pe când partea care depășește acest cuantum se suportă din bugetul de stat . Mai mult, în cazul pensiilor militare, întregul cuantum al pensiei speciale se plătește de la bugetul de stat .
Mai menționează instanța de fond că Decizia Curții Constituționale nr.20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.72 din 18 februarie 2000, a statuat că pensia de serviciu constituie «o compensație parțială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutelor speciale», ceea ce demonstrează, fără drept de tăgadă, că, de fapt, acel supliment de care am făcut vorbire mai sus se constituie în acea compensație parțială menționată de Curte, pentru că diferențierea existentă între o pensie specială și una strict contributivă, sub aspectul cuantumului, o face acel supliment.
A mai reținut instanța de fond că acordarea acestui supliment, așa cum se poate desprinde și din decizia mai sus amintită, a urmărit instituirea unei regim special, compensatoriu pentru anumite categorii socio-profesionale supuse unui statut special. Această compensație, neavând ca temei contribuția la sistemul de asigurări sociale, ține de politica statului în domeniul asigurărilor sociale și nu se subsumează dreptului constituțional la pensie, ca element constitutiv al acestuia.
În acest sens, s-a avut în vedere că dispozițiile art.47 alin.(2) din Constituție se referă distinct la dreptul la pensie față de cel la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege, dar pe care Legea fundamentală nu le nominalizează. Prin urmare, în ceea ce privește aceste din urmă drepturi de asigurări sociale, legiuitorul are dreptul exclusiv de a dispune, în funcție de politica socială și fondurile disponibile, asupra acordării lor, precum și asupra cuantumului și condițiilor de acordare. S-a considerat că față de acestea, Constituția instituie mai degrabă o obligație de mijloace, iar nu de rezultat, spre deosebire de dreptul la pensie, care este consacrat în mod expres.
Având în vedere condiționarea posibilității statului de a acorda pensiile speciale de elemente variabile, așa cum sunt resursele financiare de care dispune, faptul că acestor prestații ale statului nu li se opune contribuția asiguratului la fondul din care se acordă aceste drepturi, precum și caracterul succesiv al acestor prestații, tribunalul a apreciat că dobândirea dreptului la pensie specială, nu poate fi considerată ca instituind o obligație ad aeternum a statului de a acorda acest drept, singurul drept câștigat reprezentând doar prestațiile deja realizate până la . noii reglementări și asupra cărora legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încălcarea dispozițiilor art.15 alin.(2) din Constituție.
Relevantă în acest sens a fost considerată Decizia nr.458 din 2 decembrie 2003, în care s-a statuat că «o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare».
Conformându-se dispozițiilor art.15 alin.(2) din Constituție, textele de lege criticate afectează pensiile speciale doar pe viitor, și numai în ceea ce privește cuantumul acestora. Celelalte condiții privind acordarea acestora, respectiv stagiul efectiv de activitate în acea profesie și vârsta eligibilă, nu sunt afectate de noile reglementări. De asemenea, Legea privind instituirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu se răsfrânge asupra prestațiilor deja obținute anterior intrării sale în vigoare, care constituie facta praeterita.
Având în vedere că pensiile speciale nu reprezintă un privilegiu, ci au o justificare obiectivă și rațională, Curtea a considerat că acestea pot fi eliminate doar dacă există o rațiune, o cauză suficient de puternică spre a duce în final la diminuarea prestațiilor sociale ale statului sub forma pensiei. Or, în cazul Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, o atare cauză o reprezintă necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel al asigurărilor sociale de stat. Această măsură nu poate fi considerată ca fiind arbitrară și nu impune o sarcină excesivă asupra destinatarilor ei. Ea se aplică tuturor pensiilor speciale și nu prevede diferențieri procentuale pentru diversele categorii cărora i se adresează, pentru a nu determina ca una sau alta să suporte mai mult sau mai puțin măsura de reducere a venitului obținut dintr-o atare pensie.
De asemenea, Tribunalul a reținut că art.1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cuprinde 3 norme distincte, strâns legate între ele: o primă normă, de ordin general, este cea din prima frază a primului alineat care enunță principiul general al necesității respectării dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”, iar o a doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acțiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă unor anumite condiții.
Această normă este cuprinsă în cea de a doua frază a primului alineat: „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”. Cea de a treia normă, cuprinsă în al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, recunoaște statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general: dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.
În privința domeniului de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1, s-a arătat că noțiunea de „bun” folosită în acest text are o semnificație autonomă și nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, ci se referă și la alte drepturi reale, la drepturi de creanță, la interese economice, adică la diverse valori patrimoniale, dacă sunt suficient de determinate și fundamentate din punct de vedere legal în dreptul intern. În numeroase decizii Curtea Europeană a reținut că dreptul la pensie intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, ca drept de a primi o prestație socială (Cauza Andrejeva contra Letoniei; Cauza Muller contra Austriei; Cauza Gaygusuz contra Austriei; Cauza Buchen contra Cehiei).
Contestatorul a fost titularul dreptului de proprietate asupra unui „bun” în sensul Protocolului nr. 1 la Convenție, acest bun fiind „dreptul la primirea unei pensii din partea statului”.
În litigiul de față, tribunalul a apreciat că nu se poate califica „bunul” reclamantului ca fiind dreptul de a primi un anumit cuantum al pensiei, deoarece cuantumul este protejat de Convenție doar pe perioada în care acesta are o fundamentare legală în dreptul intern, or, începând cu data de 01.01.2011 dreptul reclamantului de a primi o pensie în cuantumul anterior revizuirii nu mai are o fundamentare legală în dreptul intern.
În acest sens, Curtea Europeană a reținut în cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei următoarele: „totuși, chiar dacă art. 1 din Protocolul adițional garantează persoanelor dreptul la beneficiile rezultate din plata contribuțiilor la anumite fonduri de securitate socială, acest lucru nu poate fi interpretat ca acordând persoanei o pensie într-un anumit cuantum”.
De asemenea, în cauza Keckho contra Ucrainei Curtea Europeană a considerat că este la libera apreciere a statului să stabilească ce beneficii sunt plătite persoanelor din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata acestor beneficii, prin modificări corespunzătoare ale legislației. Totuși, din momentul în care o dispoziție legală în vigoare prevede plata anumitor beneficii și condițiile legale sunt îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să refuze plata acestora, atâta timp cât acele dispoziții legale sunt încă în vigoare.
Statul garantează dreptul la asigurare socială, în condițiile legii, nefiind garantat cuantumul prestației sociale.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în același sens, organele de aplicare a Convenției reținând că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a primi pe viitor un anumit cuantum al prestației sociale și acceptând dreptul statelor de a modifica acest cuantum, în considerarea marjei largi de apreciere pe care o au la dispoziție.
Susține prima instanță că „Teoria drepturilor câștigate” nu-și găsește aplicarea în cauza de față și nu poate constitui un argument justificativ pentru a califica că „bunul” a cărui protecție o solicită reclamantul în cauza de față este dreptul de a primi și după data de 01.01.2011 același cuantum al pensiei.
A accepta și da efecte unei „teorii a drepturilor câștigate”, deși aceasta nu este consacrată ca atare nici în Constituție, nici în vreun alt act normativ, nu este stabilit, explicat și însușit în mod unitar sensul acesteia, în prezent, în doctrina juridică sau în jurisprudență, nu poate reprezenta altceva decât o depășire a limitelor puterii judecătorești, stabilite prin art. 124 și art. 126 din Constituția României.
Mai mult, o astfel de teorie, înțeleasă în sensul celor invocate de reclamantă (ca imposibilitate a statului de a adopta măsuri prin care se diminuează cuantumul pensiei) ar depăși cu mult protecția oferită chiar de către art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, organele de aplicare ale Convenției reținând în mod constant dreptul puterii legiuitoare de a adopta măsuri ce au ca efect diminuarea cuantumului prestațiilor sociale aflate în plată, singura cenzură permisă instanței naționale sau Curții Europene fiind aceea de a verifica respectarea anumitor cerințe: diminuarea să fie prevăzută de lege, să nu afecteze substanța dreptului, să se înscrie în marja de apreciere de care beneficiază statul în privința scopului urmărit și a mijloacelor folosite.
Așadar, niciodată Curtea Europeană nu a reținut că statele nu ar putea diminua cuantumul pensiilor, chiar și cu o sumă infimă (de exemplu, 1 leu) . Dacă s-ar îmbrățișa „teoria drepturilor câștigate” atunci diminuarea cuantumului pensiei nu s-ar putea face niciodată, nici cu cea mai infimă sumă (de exemplu, 1 ban).
Tribunalul a avut în vedere și Decizia nr. 29/12.12.2011 a ICCJ, dată în soluționarea recursului în interesul legii formulat cu privire la aplicarea unitară a Legii nr. 119/2010, potrivit căreia „deciziile și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii în ceea ce privește constatările conformității sau neconformității atât cu Constituția, cât și cu CEDO și jurisprudența Curții de la Strasbourg. Însă, dacă instanța de contencios constituțional a constatat neconstituționalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una in abstracto, aceasta neîmpiedicând instanțele de drept comun să evalueze în concret, în raport de circumstanțele fiecărei spețe, dacă aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru reclamant consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau jurisprudența CEDO”.
Tribunalul a apreciat că, în prezenta cauză, nu este vorba despre o aplicare retroactivă a legii, de vreme ce aceasta produce efecte începând cu data de 01.01.2011.Totodată, diminuarea cuantumului pensiei constatatorului nu este o măsură excesivă, exorbitantă, care să exceadă marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială și care să ducă la compromiterea raportului de proporționalitate. Mai mult decât atât, prin diminuarea cuantumului pensiei contestatorului, acesta nu a fost lipsit total de respectivul beneficiu sociale, nefiindu-i suprimate integral mijloacele de subzistență.
A conchis instanța că, după emiterea deciziilor de revizuire, reclamantul a beneficiat, de la data de 01.01.2011, de drepturile de pensie calculate conform principiului contributivității, prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii utilizând algoritmul prevăzut de Legea nr. 263/2010.
CEDO a respins, ca inadmisibile, plângerile referitoare la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, coroborat pe art. 14 din Convenție, în cauza F. și alții c. României. Prin decizia respectivă, Curtea de la Strasbourg a arătat că reformarea sistemului de pensii, prin transformarea pensiilor speciale în pensii în sistemul public în temeiul legii nr. 119/2010, este compatibilă cu art. 1 din primul Protocol adițional al Convenție.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, reclamantul B. C., reprezentat de Sindicatul Cadrelor Militare în rezervă și în Retragere, care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civilă.
Arată recurentul că prin decizia contestată s-a recalculat pensia aflată în plată și s-a stabilit cuantumul acesteia în baza Legii nr. 119/2010 (art.1 lit. a), pensia fiind redusă drastic, iar în mod eronat instanța de fond a apreciat că recalcularea pensiei s-a făcut în mod legal, apreciind că în speță nu a avut loc o încălcare a art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apreciind suplimentar că ingerința statului în dreptul de pensie este justificată și deci, legală.
Se învederează că potrivit art.1 alin.1 pct. a din Legea nr. 119/2010, pensiile de serviciu ale personalului devin pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, iar conform art. 3 din Legea nr.119/2010, pensiile prevăzute la art. 1, stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special cuvenite sau aflate în plată, se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, potrivit alin.2 al art.3, în situația pensiilor dintre cele prevăzute la alin.1, care au fost stabilite în baza legilor speciale, pensia din sistemul public se determină considerându-se a fi îndeplinite condițiile de acordare prevăzute de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Instanța de fond a fost învestită cu analizarea legalității decizie emise prin prisma legilor în vigoare, dar și a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea.
Se învederează că instanțele judecătorești sunt obligate, în temeiul art. 20 din Constituția României și a obligațiilor pe care România și le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenții și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne și interpretările Curții Constituționale a României care contravin reglementarilor internaționale și interpretărilor date acestora de organele abilitate.
Prin aplicarea cu prioritate, față de cele interne, a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și a interpretării acestor dispoziții date de forurile internaționale competente, instanțele de judecată nu încalcă prevederile art.11 alin.3 din Legea nr.47/1992, potrivit cărora deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor și nici pe cele ale art.31 din aceeași lege, conform cărora decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, cu atât mai mult cu cât deciziile invocate anterior sunt de respingere a obiecțiilor de neconstituționalitate, iar nu de admitere a acestora.
Curtea Europeană, arată recurentul, a constatat că statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture, din oficiu sau la cererea părților, prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale.
Ca atare, constatarea anterioară a constituționalității Legii nr.119/2010 nu împiedică instanța națională să verifice dacă aplicarea legii în concret nu produce efecte contrare Convenției.
Instanța de fond a ignorat la pronunțarea hotărârii încălcarea frapantă și gravă a dispozițiilor art.1 al primului Protocol adițional ale Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, coroborate cu cele ale art. 14 din Convenție.
Susține recurentul că instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ce statuează, la alin.1, că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Tribunalul avea obligația de a verifica respectarea acestor dispoziții prioritare ale dreptului internațional, instanța națională fiind obligată să interpreteze aceste norme în concordanță cu reperele statuate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a cărei practică se află în continuă dezvoltare și evoluție a concepțiilor, cu exigențe permanent sporite în garantarea drepturilor ocrotite de Convenție.
Această jurisprudență are o aplicare directă în dreptul intern și, în virtutea principiului subsidiarității, interpretarea se impune și instanțelor interne (în acest sens, se invocă decizia nr.81/1994 a Curții Constituționale).
Așadar, în opinia recurentului, instanța de fond avea obligația de a cerceta măsura în care situația de fapt a recurentului - contestator se înscrie în situația menționată la art. 1 din Convenție, respectiv de a verifica următoarele aspecte: dacă partea reclamantă deține un „bun” existent; dacă a apărut o ingerință a statului asupra dreptului la respectarea bunului; dacă ingerința îndeplinește condițiile: legalității; a existenței unui scop legitim (sau de utilitate publică) în acord perfect cu interesul general; a proporționalității rezonabile a ingerinței (mijloacelor utilizate) cu scopul legitim urmărit;a prezervării unui echilibru echitabil între imperativul protecției dreptului fundamental de proprietate a individului și cerințele interesului general al societății; a nediscriminării.
În ceea ce privește pensia de serviciu (specială), din punctul de vedere al naturii juridice, recurentul arată că nu trebuie să se confunde și nici să nu se suprapună cu cea de pensie de drept comun, dreptul la pensia de serviciu născându-se în baza unui regim profesional public de securitate socială instituit prin legea internă, distinct de dreptul la pensie din sistemul general.
Se învederează că începând cu hotărârea pronunțată în Cauza Stec și alții contra Regatul Unit, Curtea a abandonat definitiv (în materie de pensii și alte drepturi de securitate socială) distincția dintre beneficiile contributive și necontributive (plătite din resurse bugetare), ambele fiind deopotrivă și fără echivoc considerate ca situându-se sub protecția art.1 al primului Protocol adițional la Convenție, ca bunuri proprietate individuală.
În plus, Curtea a adăugat că atunci când un stat alege să instituie prin legea internă o schemă (un regim) de pensii, toate drepturile individuale și interesele derivând din această schemă cad sub incidența art.1 al Protocolului nr.1 și art. 14 din Convenție, indiferent de plata sau nu a unei contribuții la schemă sau a scopurilor pentru care schema de pensii a fost fondată (Cauza Andrejeva contra Letonia, în care s-a reținut încălcarea art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 al Protocolului nr.1).
Art. 1 al Primului Protocol adițional nu pune restricții libertății statelor de a decide dacă să pună în practică orice formă de schemă de securitate socială sau în a alege tipul sau cuantumul beneficiilor ce vor fi generate de schema ce va fi aleasă, însă, de îndată ce statul contractant a pus în vigoare legislația care acordă plata dreptului de securitate socială (indiferent dacă este sau nu condiționată de o prealabilă plată de contribuții), această legislație trebuie considerată ca generând un interes pecuniar ocrotit de art.1 al Protocolului nr.1 și art.14 din Convenție, pentru toate persoanele care satisfac cerințele legale de pensionare (cauzele Stec și alții contra Regatului Unit, Andrejeva contra Letonia).
Curtea a observat, arată recurentul, că în materie de pensii, odată ce o persoană a fost admisă într-o funcție publică, acea persoană a dobândit un drept (de a primi pensia corespunzătoare prevăzută de lege pentru îndeplinirea serviciului public), care constituie un „bun” în sensul art.1 al Protocolului nr.1 (cauzele Azinas contra Cipru, Apostolakis contra G.). Dreptul la alocația de pensie constituie un drept patrimonial, în sensul art.1 al primului Protocol adițional, fiind suficient stabilit de autoritățile naționale în baza legislației în vigoare (cauzele Gauygusuz contra Austria și Bunchen contra Republica Cehă).
Se concluzionează astfel că și pensia de serviciu stabilită de autoritățile române printr-o decizie administrativă de pensionare, în baza legii, reprezintă un „bun”, partea reclamantă exercitând acest drept prin încasarea lunară a pensiilor, după data pensionării.
Consideră recurentul că este inacceptabil argumentul instanței de fond potrivit căruia nu există o ingerință asupra proprietății în caz de reducere a pensiei sub pretextul că viitorul cuantum ce va fi plătit va fi calculat în concordanță cu noile norme legale incidente, dimpotrivă, CEDO statuând că dacă statul reduce total sau parțial pensia ocupațională publică sau pensia de serviciu necontributivă (prin lege sau ca măsură disciplinară), este inevitabilă concluzia că acea reducere a operat ca o ingerință asupra dreptului la respectarea bunurilor, care trebuie analizată în lumina art. 1 al Protocolului nr.1 (cauzele Azinas contra Cipru, Banfield contra Regatul Unit, Apostolakis contra G.).
Așa cum s-a reținut și în alte cauze, reducerea cuantumului pensiei sau întreruperea plății acesteia reprezintă o ingerință ce trebuie justificată (cauzele Kjartan Asmudsson contra Islanda, Rasmussen contra Polonia, Wieczorek contra Polonia).
Se învederează că prevederile abrogative ale art. 1-3 din Legea nr. 119/2010 (menținute și prin art. 196 lit.i din Legea nr.263/2010) au avut ca efect eliminarea totală și intempestivă a pensiei de serviciu, fapt ce reprezintă o incontestabilă ingerință asupra proprietății din partea statului și asta chiar dacă acest „bun” (pensia de serviciu) a fost înlocuit cu alt bun, dreptul la pensia de drept comun.
În opinia recurentului, având în vedere că pensia de serviciu a fost total suprimată, fiind abrogată însăși această instituție juridică în integralitatea ei, o atare situație poate echivala cu o veritabilă privare de proprietate, fiind vorba de o eliminare integrală și ireversibilă a dreptului, iar nu de o suspendare sau amânare a plății acestuia ori o reducere parțială de cuantum.
Testul de proporționalitate a ingerinței invocate de către instanța de fond constă în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate în caz de privare de proprietate și chiar dacă compensația nu trebuie să fie integrală în anumite circumstanțe, totuși ea trebuie să fie rezonabilă.
Susține recurentul că acordarea în locul vechiului bun (pensia de serviciu), a unui alt bun (pensia de drept comun) cu o valoare substanțial și vădit diminuată, nu se încadrează în limitele rezonabilului.
Tribunalul ar fi trebuit sa procedeze la analizarea condițiilor ingerinței statului asupra dreptului la respectarea bunurilor, condiții fixate de Convenție: legalitatea; existența unui scop legitim în acord perfect cu interesul generale; proporționalitatea rezonabilă a ingerinței (mijloacelor utilizate) cu scopul legitim urmărit; prezervarea unui echilibru echitabil între imperativul protecției dreptului fundamental de proprietate a individului și cerințele interesului general al societății și nediscriminarea.
În opinia recurentului, instanța de fond ar fi trebuit să verifice cu prioritate dacă ingerința în cauză a satisfăcut cerințele legalității și nu a fost arbitrară (cauzele Beyeler contra Italia, Iatridis contra G., Wieczorek contra Polonia).
Principiul legalității comportă trei aspecte: existența normei legale care reglementează ingerința, caracteristicile normei legale, aplicarea normei într-o manieră care să nu fie vădit eronată sau arbitrară.
În ceea ce privește ingerința, aceasta este prevăzută de lege, respectiv de art. 1-3 din Legea nr. 119/2000, ingerința producându-se în baza unei norme legale în materie.
Întotdeauna principiul legalității mai presupune ca norma aplicată din dreptul intern să fie suficient de accesibilă, precisă și predictibilă (cauzele Hentrich contra Franța, Beyeler contra Italia).
În acest sens, este necesar ca reglementările legale interne să prevadă în mod clar și neechivoc, timp de mai mulți ani, că o anumită cauză atrage pierderea totală sau parțială a pensiei de serviciu (ocupaționale), iar pensionarul să poată cu ușurință cunoaște aceste dispoziții ale legii, lipsite de orice ambiguitate, fiind prevenit asupra consecințelor intervenirii respectivelor cauze legale exacte de încetare a acordării pensiei (cauzele Banfield contra Regatul Unit, Rasmussen contra Polonia).
În cazul de față, nicio dispoziție din legislația specială sau generală a pensiilor în vigoare la momentul recalculării nu prevede printre cazurile legale de încetare a plății pensiilor de serviciu dificultățile financiare ale bugetului de pensii.
Mai mult, instanța de fond ar fi trebuit să observe că stabilitatea și coerența plății pensiilor este garantată expres de către stat, care și-a asumat necondiționat obligația finanțării deficitului bugetului de pensii (art. 16 din Legea nr.19/2000, reluat și de art. 26 din Legea nr.263/2010).
Se conchide că în mod evident condiția legalității ingerinței nu este îndeplinită, deoarece aceasta implică și o accesibilitate, precizie și predictibilitate a normei legale interne, iar în cazul de față, stabilitatea, siguranța și coerența legislativă rezonabil sperată a fost înfrântă fără nicio prevenire prealabilă, care să fie lipsită de ambiguitate, încălcându-se astfel art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
Referitor la erorile la calculul pensiei, recurentul învederează că instanța de fond a reținut din actele depuse la dosar că nu au reieșit erori de calcul, însă printr-o simplă verificare a buletinului de calcul și a Anexei nr. 1 din OUG nr. 1/2011 rezultă mai multe erori, lipsuri sau neconcordanțe.
Astfel, membrul de sindicat a avut mai multe grade militare, pentru care în Anexa 1 la OUG nr.1/2011, solda minimă este în cuantum mult mai mare decât venitul menționat de intimată în buletinul de calcul al deciziei contestate sau în adeverințele care cuprind sume identice cu cele din buletinul de calcul.
În urma comparării acestor date, reiese că de fapt, cuantumul veniturilor din buletinul de calcul și adeverința/situația veniturilor este semnificativ mai mic decât cuantumul soldei minime pentru gradul deținut de el.
De asemenea, adeverințele de venituri nu evidențiază, astfel cum ar fi legal și corect, componența venitului, respectiv cât constituie suma brută, cât este solda minimă, cât din venitul respectiv sunt prime, sporuri sau alte drepturi bănești.
Referitor la proporționalitatea măsurii, recurentul arată că în expunerea de motive a Legii nr. 119/2010, depusă de inițiator la Parlament, există două motive care corespund condiției scopului legitim: continuarea crizei economice și în anul 2009 și extinderea acesteia în anul 2010, ce atrage necesitatea asigurării sustenabilității financiare a sistemului de pensii publice, eliminarea privilegiilor din legile sistemelor speciale de pensii publice.
Se arată că este necesară însă o proporționalitate rezonabilă între ingerință (mijloacele utilizate) și scopul legitim urmărit, iar CEDO a acceptat că, în sens larg, poate reprezenta un scop legitim protecția sistemului economic al țării, în contextul necesității instituirii unui sistem de securitate socială viabil și a capacității reduse a bugetului național. Dar instanța europeană a subliniat că, și în acest caz, este obligatoriu să se determine dacă a existat un raport rezonabil de proporționalitate între mai sus menționatul scop legitim și mijloacele utilizate, în fiecare caz în speță (cauzele Andrejeva contra Letonia și Bunchen contra Republica Cehă). Ingerința trebuie să fie proporțională în mod rezonabil cu scopul urmărit (cauzele J. și alții contra Germania, Wieczorek contra Polonia).
Procedând la o asemenea verificare concretă, cele două condiții preliminare, comune ambelor scopuri legitime invocate (criza economică, respectiv eliminarea privilegiilor unor pensionari), constau în păstrarea îndeplinirii condițiilor de pensionare specială de către partea reclamantă și lipsa caracterului discreționar al ingerinței. Partea reclamantă nu a încetat să îndeplinească condițiile legale ale pensiei speciale acordate, deci, nu poate fi invocată existența proporționalității în sensul reținut în Cauza Rasmussen contra Polonia.
Sub aspectul asigurării sustenabilității bugetului de asigurări sociale în condițiile de criză economică, condiția proporționalității impune motivarea suficientă a mijloacelor utilizate, acționarea de către stat într-un timp adecvat, într-o manieră corespunzătoare și cu o maximă consecință, iar privarea de proprietate, servind interesului public, trebuie să urmărească scopul legitim prin mijloace proporționale în mod rezonabil cu scopul urmărit.
Principiul „bunei guvernări” impune ca atunci când o problemă de interes public apare, autoritățile publice să acționeze într-un timp adecvat, într-o manieră corespunzătoare și cu o maximă consecvență (cauzele Beyeler contra Italia, Moskal contra Polonia), iar dacă mijloacele utilizate sunt insuficient motivate, este încălcată Convenția (cauza Beyeler contra Italia).
Apreciază recurentul că obligația statului de a motiva ingerința (actul normativ - Legea nr. 119/2010) rezultă expres șl din dispozițiile art. 6 și art.7 din Legea nr.24/2000, trebuind să existe o expunere de motive a legii însoțită de un studiu de impact, cu soluții care „trebuie să fie temeinic fundamentate", în baza evaluării preliminare a impactului noilor reglementări.
Însă, așa cum remarcă expres și Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr.873/2010, se poate cu ușurință observa că la secțiunea a 4-a din expunerea de motive, intitulată „Impactul financiar asupra bugetului național general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât și pe termen lung (5 ani),, nu se face nicio precizare cu privire la modificarea aspectelor bugetare, deci nu a fost temeinic fundamentată această măsură.
Cu privire la obligația statului de a acționa într-un timp adecvat, recurentul arată că pentru a exista un raport de proporționalitate fată de caracterul pur temporar și excepțional al crizei economice, trebuie ca și mijloacele utilizate (prin ingerința asupra dreptului de proprietate) să fie tot temporare.
Potrivit Deciziei nr.46/2002 a Curții Constituționale, „în cazul în care condițiile economice, financiare sau sociale o impun, legiuitorul poate suspenda temporar aplicarea unor dispoziții legale, printr-un act normativ de același nivel".
Ca atare, statul avea posibilitatea de diminua temporar, pe perioada existenței dificultăților economico - financiare pensiile speciale cu posibilitatea reluării imediate în plată a acestora în momentul în care condițiile care au determinat luarea măsurii ar fi dispărut, or, mijlocul folosit (al eliminării definitive a dreptului la pensia de serviciu) nu se află într-un raport de proporționalitate rezonabil cu caracterul temporar al crizei economice și a perioadei rezonabile în care statul trebuie să găsească soluțiile adecvate.
Învederează recurentul că scopul legitim (al apărării față de criza economică) justifică numai măsuri pe durata determinată a crizei, deci temporare, precum suspendarea temporară a exercițiului unui drept (cum ar fi cel la pensie de serviciu), astfel că, încă odată, a fost încălcat art.1 al primului Protocol adițional, pentru nerespectarea condiției proporționalității.
Și pentru al doilea scop legitim invocat, al eliminării privilegiilor, mijloacele utilizate nu sunt într-un raport de proporționalitate cu acest scop urmărit. Astfel, așa cum s-a reținut și prin Decizia nr.20/2000 a Curții Constituționale și din natura juridică a dreptului la pensie de serviciu, acest drept, fondat pe un regim profesional public special de securitate socială, nu reprezintă un privilegiu și are o justificare obiectivă și rațională, fiind o compensație pentru incovenientele majore ce rezultă din rigoarea si riscurile deosebite ale statutelor profesionale speciale.
Precizează recurentul că aceste categorii profesionale speciale au acumulat un stagiu complex (atât contributiv, cât și privativ, simultan cu îndeplinirea unor obligații profesionale deosebit de restrictive și riscante), deci nu se află într-o situație similară cu celelalte categorii nesupuse unui astfel de regim ocupațional.
Or, principiul „echilibrului echitabil", între cerințele interesului general al societății și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanelor, implică necesitatea unui raport rezonabil între mijloacele folosite și scopul urmărit a fi realizat, în contextul regulii statuate de prima frază a primului alineat al art. I din primul Protocol adițional, stabilirea faptului dacă a existat un asemenea echilibru, necesită o examinare completă a diferitelor aspecte incidente în speță, cum ar fi conduita autorităților sau a părții reclamante (Cauza Beyeler v. Italia).
Astfel, dacă autoritățile pot acționa oricând în sensul ingerinței asupra proprietății (de exemplu, prin eliminarea pensiei de serviciu), atunci drepturile proprietarului sunt întotdeauna restricționate, prin crearea unei continue incertitudini și insecurități, fiind încălcat art.1 al Protocolului nr.1 (Cauza Beyeler v. Italia).
În opinia recurentului, nu i se poate reproșa nimic, deoarece s-a achitat de stagiul complex prevăzut de regimul profesional public special de securitate socială, care era obligatoriu, iar la o schemă privată de pensii nu a putut contribui, întrucât autoritățile au adoptat tardiv Legea nr.411/2004, astfel că nu a mai putut realiza, în mod obiectiv, stagiul cerut de această lege înainte de data pensionării.
Susține recurentul că se află într-o situație de vulnerabilitate financiară socială sub aspectul mijloacelor de subzistență, deoarece statutul profesional i-a impus interdicții profesionale, concomitent cu suportarea riscurilor profesionale și a altor obligații statutare deosebite.
Consideră recurentul că instanța de fond în mod eronat a respins contestația formulată, ignorând probatoriul administrat în cauză, practica europeană în materie, omițând să constate că în speță a operat o ingerința disproporționată din partea statului prin eliminarea pensiilor speciale și revizuirea pensiei recurentului cu consecința diminuării substanțiale a acesteia.
În raport de motivele invocate, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței, iar pe fond, admiterea contestației și anularea deciziei de revizuire.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și textele legale incidente în cauză, Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 1 alin.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, iar conform alin.2 al aceluiași articol, dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.
Așadar, în vederea cercetării nesocotirii prevederilor art.1 al primului Protocol adițional la Convenție se impune ca fiecare cauză concretă dedusă judecății să fie analizată amănunțit, sub toate aspectele sale particulare de fapt, pentru a se putea determina, în concret: 1. dacă partea reclamantă deține un „bun” existent; 2. dacă a apărut o ingerință a statului asupra dreptului la respectarea bunului; 3.dacă ingerința îndeplinește condițiile legalității, dacă există un scop legitim (sau de utilitate publică) în acord perfect cu interesul general și o proporționalitate rezonabilă între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.
În speță, din actele și lucrările dosarului rezultă că în cauza de față, membrul de sindicat B. C. era beneficiarul unei pensii de serviciu stabilită în temeiul Legii nr.164/2001.
În conformitate cu art.1 lit.a din Legea nr. 119/2010, pensiile militare de stat devin pensii în sensul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, iar art.3 alin.1 din același act normativ statuează că pensiile prevăzute la art. 1, stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată, se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr.19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Totodată, potrivit alin.2 al art.3 din Legea nr.119/2010, în situația pensiilor dintre cele prevăzute la alin.1, care au fost stabilite în baza legilor speciale, pensia din sistemul public se determină considerându-se a fi îndeplinite condițiile de acordare prevăzute de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Prin decizia nr._/31.12.2010 a Casei de Pensii din cadrul Ministerului A. Naționale s-a procedat la recalcularea pensiei contestatorului în baza Legii nr.119/2010 și a HG nr.735/2010, fiindu-i stabilită, începând cu 01.01.2011, o pensie în cuantum brut de 1683 lei.
Decizia de recalculare a pensiei a fost emisă în aplicarea dispozițiilor Legii nr.119/2010, pe baza metodologiei stabilită prin HG nr.735/2010, însă această hotărâre a fost abrogată prin art.10 din OUG nr. 1/2011, începând cu data intrării în vigoare a acestei ordonanțe, respectiv 31.01.2011.
Ulterior, prin decizia de revizuire nr._/7.12. 2011 contestatorului i-a fost stabilită, în baza OUG nr. 1/2011, o pensie în cuantum brut de 3246 lei, la emiterea deciziei de revizuire a pensiei fiind avută în vedere metodologia de calcul prevăzută în Anexa 3 a OUG nr.1/2011, iar printr-o altă decizie de revizuire nr._/12.03.2012, i s-a stabilit cuantumul pensiei la valoarea brută de 3576 lei.
OUG nr.1/2011, privește stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, arătându-se în expunerea de motive a acestei ordonanțe de urgență că întrucât în termenul prevăzut de Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu au fost identificate documentele necesare dovedirii în totalitate a veniturilor în cadrul procesului de recalculare pentru aproximativ 140.000 de persoane, lucru care a avut un impact negativ asupra valorificării dreptului la pensie al beneficiarilor acestei legi, în sensul că, pentru cei care nu au prezentat acte care să dovedească veniturile obținute, în funcție de care s-a recalculat pensia de serviciu, s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, este imperios necesară instituirea unei etape de revizuire a cuantumului pensiilor cu respectarea principiului contributivității, scopul fiind acela de a nu sancționa persoanele care, fără a avea vreo culpă, nu au reușit în intervalul inițial pus la dispoziție de legiuitor prin Legea nr. 119/2010 să identifice documentele doveditoare ale veniturilor realizate pe parcursul întregii cariere.
La adoptarea OUG nr.1/2011 s-au avut în vedere, astfel cum rezultă tot din expunerea de motive, exigențele subliniate de puterea judecătorească în cadrul controlului jurisdicțional exercitat cu ocazia aplicării Legii nr. 119/2010, în vederea instituirii unor măsuri legislative pe baza cărora instituțiile implicate să identifice și să transmită caselor de pensii sectoriale toate elementele necesare pentru stabilirea drepturilor de pensie într-un mod obiectiv și justificat.
În conformitate cu disp.art.1 alin.1 din OUG nr.1/2011, pensiile prevăzute la art.1 lit. a și b din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, potrivit art. 5 alin. 4 din aceeași lege, se revizuiesc, din oficiu, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate lunar de beneficiari.
Referitor la susținerile reclamantului vizând încălcarea dreptului său de proprietate se constată că prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 7 februarie 2012 în cauzele conexate A. M. F., Judita V. T., E. T., M. M. și L. G. împotriva României (nr._/11,_/11,_/11,_/11,_/11), CEDO a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispozițiilor articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, sub aspectul transformării pensiilor speciale în pensii în sistemul public, în temeiul Legii nr. 119/2010.
Curtea a reiterat că, deși articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat (a se vedea, în special, Skorkiewicz c. Poloniei, decizia din 1 iunie 1999, nr._/98; decizia Jankovic c. Croației, nr._/98; decizia Kuna c. Germaniei, nr._/99; Blanco Callejas c. Spaniei, decizia din 18 iunie 2002, nr._/00, și Maggio și alții c. Italiei, 31 mai 2011, nr._/09,_/08,_/08,_/08 și_/08, par. 55).
S-a reamintit, în acest sens, că statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale și dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (Jankovic, citată anterior ; Kuna, citată anterior, și M. și S. c. României, decizia din 6 decembrie 2011, nr._ /11 și_/11).
Reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr. 119/2010, și anume contextul economic actual și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii, iar pensia datorată, în baza contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, plătite în cursul anilor de serviciu, nu a fost în niciun fel afectată de reformă, fiind pierdut doar suplimentul la pensie, care era acoperit integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj.
În această privință, Curtea a considerat că reducerea pensiilor, deși substanțială, constituia o modalitate de a integra aceste pensii în regimul general al pensiilor, prevăzut de Legea nr. 19/2000, pentru a echilibra bugetul și a corecta diferențele existente între sistemele de pensie.
Ca și Curtea Constituțională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate. Jurisprudența CEDO, prin hotărârile din 08.12.2009 și 31.05.2011, pronunțate în cauzele Munon Diaz împotriva Spaniei și Maggio și alții împotriva Italiei, a stabilit că drepturile ce decurg din sistemul de asigurări sociale sunt drepturi patrimoniale protejate de art.1 din Protocolul adițional la Convenție, dar acest lucru „nu înseamnă că implică un drept la dobândirea proprietății sau la o pensie într-un anumit cuantum”. S-a mai arătat că statele au o marjă largă de apreciere atunci când reglementează sistemul de pensii și chiar „scăderea cuantumului pensiei cu aproape 50% nu este de natură să știrbească esența dreptului la pensie, reclamantul fiind deci obligat să suporte o scădere rezonabilă și proporțională”.
Totodată se impune a se face mențiunea că prin deciziile nr. 872 și 874 din 25.06.2010 s-a statuat de Curtea Constituțională, că ajustarea dictată pe principiul contributivității nu doar elimină un beneficiu suplimentar acordat unor angajați, dar îi integrează pe cvasi-majoritatea acestora într-un sistem unic de pensii publice, dreptul la pensie nefiind afectat decât atunci când este redusă pensia contributivă, ceea ce nu este cazul de față.
Pensiile de serviciu sunt compuse din două elemente, respectiv pensia contributivă și un supliment din partea statului, în cazul pensiilor militare întregul cuantum al pensiilor speciale plătindu-se de la bugetul de stat.
Având în vedere condiționarea posibilităților statului de a acorda pensiile speciale de elemente variabile cum ar fi resursele financiare de care dispune, faptul că acestor prestații ale statului nu li se opune contribuția asiguratului la fondul din care se acoperă aceste drepturi, dobândirea dreptului la pensie specială nu poate fi considerat o obligație a statului de a acorda acest drept, singurul drept câștigat reprezentând doar prestațiile deja realizate până la . noii reglementări.
Pe de altă parte în cazul C. A. și alții împotriva României, prin decizia din 15 mai 2012 Curtea a făcut trimitere la jurisprudența sa anterioară în care a sintetizat că deși dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDOLF garantează plata prestațiilor sociale pentru cei care au achitat contribuții unei case de asigurări, acest aspect nu poate fi interpretat ca dând dreptul la acordarea unei pensii într-un anumit cuantum, precizându-se că statele părți la Convenție dispun de o marjă de apreciere destul de largă atunci când reglementează politicile sociale, acestea putând alege mijloacele cele mai potrivite pentru a stabili un echilibru între cheltuielile și veniturile statului, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazurilor în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil.
CEDO a mai statuat că această reformă nu a avut un efect retroactiv, că perioada serviciului militar a fost asimilată perioadelor de contribuție în sensul legii și în consecință reclamanții nu au pierdut pensia care le era datorată în temeiul contribuțiilor la buget vărsate în timpul serviciului militar, ci doar o parte din pensie, care este susținută integral de la bugetul de stat.
În același spirit, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 29 din 12 decembrie 2011, a respins recursurile în interesul legii privind aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. 2 din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și art. 14 din Convenție, referitoare la recalcularea pensiilor prevăzute de art. 1 din lege, considerând că în mod unanim instanțele au reținut că ingerința este legală, întrucât este reglementată de Legea nr. 119/2010, și urmărește un "scop legitim", de utilitate publică, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel de asigurări sociale.
Înalta Curte a constatat, însă, că analiza cerinței privind existența "raportului rezonabil de proporționalitate" a fost sursa practicii neunitare ce a condus la inițierea prezentului recurs în interesul legii, întrucât instanțele nu au aplicat testul justului echilibru în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze. Pe de altă parte, nici "ingerința" nu a fost analizată în toate cazurile din perspectiva "dreptului la respectarea bunurilor" (regula generală și, totodată, prima normă din art. 1 din Protocolul nr. 1), ci precum o încălcare de tipul "privării de proprietate" (cea de-a doua normă din același text).
În analiza raportului de proporționalitate instanțele trebuie să urmărească raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului în plângerile vizând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și nu să se recurgă la specia proximă (încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, de tipul privării de proprietate) ori la alte cauze prin care au fost reclamate alte încălcări (chiar perspectiva analizării discriminării în legătură cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional având alți parametri de evaluare).
Ca atare, reiese din decizia sus amintită că stabilirea raportului de proporționalitate nu este decât o chestiune de apreciere în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale particulare, iar pe calea recursului în interesul legii nu este posibil a se statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată pe rolul instanțelor, de vreme ce stabilirea raportului de proporționalitate este rezultatul aprecierii materialului probator și a circumstanțelor proprii fiecărei pricini sau a situației de fapt reținute, fiind așadar exclusiv o chestiune de aplicare a legii.
Cu privire la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească ingerința statului pentru a nu conduce la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, deși recurentul le analizează separat pe fiecare în parte, respectiv existența bunului, ingerința să fie legală, să urmărească un scop legitim, să respecte raportul de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit de realizat, Curtea va reține că și condiția legalității ingerinței statului este îndeplinită fiind prevăzută de un act normativ, respectiv O.U.G. nr. 1/2011, O.U.G. nr. 59/2011.
Scopul legitim, așa cum a fost definit de hotărârea CEDO sus-menționată este de a echilibra bugetul de stat și a corecta diferențele existente în sistemele de pensii, iar reducerea pensiei recurentului nu poate fi considerată nerezonabilă sau disproporționată pentru că nu a fost atins acel prag de dificultate pentru a se putea constata o încălcare a drepturilor ocrotite de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Raportul de proporționalitate este definit de faptul că reforma sistemului de pensii a fost fundamentată pe motive obiective, respectiv deficiențele economice și corectarea inegalităților între diferite sisteme de pensii, iar statul are dreptul de a-și stabili politica în domeniul social și de a corecta diferențele între sistemele de pensii, situație în care nu se poate spune că s-a încălcat principiul drepturilor câștigate.
Ingerința nu este arbitrară, a fost motivată și nu se poate reține, în contextul dat, că norma din dreptul intern nu ar fi suficient de accesibilă, precisă ori predictibilă sau că ar avea caracter discreționar.
Având în vedere indemnizația socială pentru pensionari, prevăzută de art.7 din Legea 118/2010, sau pensia media lunară, se reține că pensia stabilită pentru contestator ca urmare a revizuirii, la suma de 3576 lei, se situează cu mult peste nivelul pensiei medii la nivelul țării, fiind apropiată ca valoare de pensia de care acesta beneficia în decembrie 2010, iar în atare context nu se poate vorbi de o încălcare a dreptului la respectarea „bunurilor”, a privării dreptului de proprietate, în sensul primei norme din art. 1 la Protocolul nr.1 și nici de o ingerință în drepturile sale sub aspectul criteriilor invocate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în decizia nr. 29 din 12 decembrie 2011.
Reclamantul nu a făcut dovada că raportul de proporționalitate este compromis, respectiv că suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excede marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială, sau că este lipsit total de respectivul beneficiu social ori i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență, motiv pentru care acțiunea formulată de acesta privind anularea deciziei de revizuire apare ca fiind neîntemeiată.
Referitor la erorile de calcul a pensiei, se constată că prin motivele de recurs se invocă aspecte noi, cum ar fi împrejurarea că reclamantul a avut mai multe grade militare, pentru care în Anexa 1 la OUG nr.1/2011, solda minimă este în cuantum mult mai mare decât venitul menționat de intimată în buletinul de calcul al deciziei contestate sau în adeverințele care cuprind sume identice cu cele din buletinul de calcul.
S-a pretins că în urma comparării acestor date ar rezulta că de fapt, cuantumul veniturilor din buletinul de calcul și adeverința/situația veniturilor este semnificativ mai mic decât cuantumul soldei minime pentru gradul deținut de reclamantă, fără a se indica de altfel, în concret, care este perioada în care se pretinde existența unei asemenea situații.
Cu privire la adeverințele de venituri, orice nemulțumire legată de modalitatea de întocmire acestora sau a datelor înscrise în ele trebuie adresată în primul rând unității angajatoare în care și-a desfășurat activitatea contestatorul, pentru efectuarea îndreptărilor necesare.
La dosarul de fond a fost depusă documentația ce a stat la baza emiterii deciziei atacate, din care rezultă că, în procesul de revizuire a pensiei, C. de Pensii S. a MApN a utilizat datele înscrise în actele doveditoare privind veniturile realizate aflate în dosarul de pensionare, revizuirea pensiei efectuându-se în raport cu stagiul total de cotizare valorificat în ultima decizie de pensie până la data încheierii procesului de recalculare, astfel cum se prevede la art.3 alin.1 din Anexa 3 la OUG nr.1/2011.
Pe de altă parte se impune a se face precizarea că în ceea ce privește verificarea modului de stabilire a drepturilor din pensie, aceasta nu se poate face doar în baza înscrisurilor depuse la dosar, expertiza de specialitate fiind singurul mijloc de probă concludent prin care se poate verifica, atât punctajul mediu anual, cât și drepturile de pensie stabilite prin deciziile contestate, iar o atare probă nu a fost administrată în cauză, ci doar proba cu înscrisuri.
Având în vedere probatoriile cu înscrisuri administrate în cauză și considerentele mai sus arătate, Curtea apreciază că nu pot fi reținute erori în modul de calcul al pensiei.
Pe cale de consecință, în raport de toate argumentele expuse anterior, se constată că în cauză nu s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale de către tribunal cu ocazia soluționării pricinii, pentru a atrage incidența prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, motiv pentru care criticile formulate de recurent prin calea de atac promovată apar ca nefondate.
Prin urmare, nefiind incidente în cauză niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.pr.civilă pentru a se dispune modificarea sau casarea hotărârii atacate, Curtea de Apel, în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, menținând ca legală sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatorul SINDICATUL CADRELOR MILITARE DISPONIBILIZATE ÎN REZERVĂ ȘI ÎN RETRAGERE, în numele și pentru membrul său B. C., cu domiciliul ales la Cabinetul SCPA C. G., cu sediul în București, .. 4, ., ., sector 3 împotriva sentinței civile nr. 1236 pronunțată la 25 aprilie 2013 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații M. A. NAȚIONALE - DEPARTAMENTUL FINANCIAR CONTABIL, cu sediul în București, ., sector 5 și C. S. DE PENSII A MINISTERULUI A. NAȚIONALE, cu sediul în București, .. 7-9, sector 6.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2013.
Președinte, Judecători,
V.-A. P. C.-P. B. E.-S. L.
Grefier,
J. Părcălăbescu
Red. SEL/Tehnored.PJ
2 ex/14.11.2013
j.f. I. C.
df._ Tribunalul Prahova
operator de date cu caracter personal,
nr. notificare 3120
| ← Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 1147/2013.... | Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 1991/2013.... → |
|---|
