Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 1147/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1147/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 17-04-2013 în dosarul nr. 1425/105/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ-
Dosar nr._
DECIZIA NR. 1147
Ședința publică din data de 17 aprilie 2013
Președinte - C. M. M.
Judecători - A. M. R.
- V. G.
Grefier - J. Părcălăbescu
Pe rol fiind judecarea recursului formulat de contestatorul SINDICATUL CADRELOR MILITARE DISPONIBILIZATE ÎN REZERVĂ ȘI RETRAGERE- în numele și pentru membrul său S. E.- cu sediul în București, ., sector 1 și cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .. 4, ., .- la sediul S.C.P.A. C. G. și R. I. V.- împotriva sentinței civile nr. 5681 pronunțată la 17 decembrie 2012 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații M. A. NATIONALE - DEPARTAMENTUL FINANCIAR CONTABIL, cu sediul în București, ., sector 5 și C. SECTORIALA DE PENSII A MINISTERULUI A. NAȚIONALE, cu sediul în București, sector 6, ..7-9.
Recurs scutit de taxă de timbru.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit recurentul-contestator Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere și intimații M. A. Naționale și C. S. de Pensii a Ministerului A. Naționale.
Procedură îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și având în vedere că recurenta a solicitat judecata cauzei în lipsă, potrivit art. 242 alin. 2 C.pr.civilă, consideră cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA :
Deliberând asupra recursului civil de față ;
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._ , reclamantul S. E., prin Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere (SCMD), în contradictoriu cu M. A. Naționale, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei de recalculare a pensiei contestate nr._/07.12.2011, emisă de pârât, menținerea deciziei de stabilire a cuantumului pensiei nr._/18.09.2003, obligarea pârâtei la plata diferenței dintre pensia de serviciu stabilită conform Legii nr. 164/2001, a Decretului nr. 214/1977, plătită în luna decembrie 2010 și pensia recalculată conform Legii nr. 119/2010 și HG nr. 735/2010, de la data de 01.01.2011 și până la repunerea în plată a pensiei inițiale sau până la emiterea unei noi decizii de recalculare, cu obligarea pârâtului la plata dobânzii legale și a indicelui de inflație aferentă sumelor reprezentând diferența dintre cele două decizii, calculată până la data plății efective a pensiei inițiale, cu cheltuieli de judecată.
În subsidiar, a contestat cuantumul pensiei stabilit în urma recalculării ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor legale în vigoare, conform precizărilor din contestația adresată comisiei de contestații din cadrul Ministerului. Astfel, a susținut că pensiile aflate în plată constituie drepturi câștigate și nu pot fi afectate prin recalculare, care, prin efectele ei, ar constitui o aplicare retroactivă a legii, orice nouă reglementare aplicându-se numai pentru viitor, adică pensiilor stabilite după data intrării în vigoare a acesteia.
În motivarea acesteia, a invocat excepția nulității absolute a deciziei de recalculare, ca fiind emisă de o persoană necompetentă, în speță de M. A. Naționale, deși competența aparținea Casei Sectoriale de Pensii.
De asemenea, a susținut că, deși s-a adresat în termen legal, în baza art. 149 alin.1 din Legea nr. 263/2010 Comisiei de contestații din cadrul MApN criticând nelegalitatea deciziei de recalculare prin care i-a fost modificată pensia de care beneficia, organul abilitat să răspundă sesizării sale nu a formulat niciun răspuns.
A susținut că, lipsa unui răspuns echivalează cu respingerea contestației, astfel că, după expirarea termenului în care Comisia ar fi trebuit să emită o hotărâre, este îndreptățit să se adreseze instanței.
A menționat că a respectat procedura prealabilă prevăzută de legea nr. 236/2010 privind sistemul unitar de pensii, respectiv art. 149 alin.1, în sensul că a contestat în termen de 30 de zile de la comunicare la comisia de contestații care funcționează în cadrul MAPN, decizia de recalculare a pensiei.
Pe fondul contestației,reclamantul a învederat instanței faptul că, prin recalcularea pensiilor, i-a fost încălcat un principiu al drepturilor câștigate, care are o construcție jurisprudențială. A susținut că a câștigat aceste drepturi din desfășurarea activității ca militar activ, supunându-se tuturor rigorilor specifice vieții militare, cu promisiunea certă din partea statului că va beneficia de un cuantum al pensiei care să compenseze restricțiile pe care le-a suferit ca militar activ.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 112 C.pr.civilă. și ale Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
Reclamantul a formulat ulterior, la data de 10.05.2012 cerere completatoare, iar la data de 29.10.2012 a depus cerere precizatoare în sensul indicării faptului că înțelege ca soluționarea prezentei contestații să se facă în contradictoriu cu M. A. Naționale – Departamentul financiar-contabil și C. S. de Pensii a MApN.
Prin Serviciul Registratură, la data de 11.06.2012, pârâtul M.. întâmpinare, invocând excepția de prematuritate a formulării acțiunii, a lipsei de interes și a lipsei de obiect a cererii, iar pe fondul cauzei, au solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
În motivarea excepției prematurității formulării acțiunii, pârâtul a susținut că acțiunea contestatorului este prematură deoarece nu este îndreptată împotriva unei decizii sau hotărâri emise de Comisia de contestații pensii din cadrul MApN, ci împotriva deciziei de revizuire a pensiei emisă de C. S. de pensii MApN.
În conformitate cu dispozițiile art.22 din Metodologia de calcul privind revizuirea pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, cuprinsă în Anexa nr.3 la OUG nr.1/2011.
În sprijinul excepției prematurității, pârâtul mai arată că potrivit art.149 alin.2 din Legea 263/2010, în vigoare la data formulării acțiunii, „procedura de examinare a deciziilor supuse contestării reprezintă procedură administrativă prealabilă, obligatorie, fără caracter jurisdicțional, iar art.151 alin.2 din același act normativ, prevede că hotărârile emise de Comisia de contestații pensii care funcționează în cadrul MApN pot fi atacate la instanța judecătorească competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Pe fond, cu privire la anularea hotărârii Comisiei de soluționare a contestațiilor, procedura prealabilă nu era obligatorie, având în vedere prevederile art. 7 din Legea nr. 119/2010, coroborate cu prevederile Legii nr. 19/2000.
Prin sentința civilă nr. 5681 pronunțată la 17 decembrie 2012, Tribunalul Prahova a respins excepția prematurității, invocată de intimată prin întâmpinare, iar pe fond, a respins contestația completată și precizată, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că decizia nr._ de recalculare a pensiei reclamantului, a fost emisă la data de 07.12.2011, în baza Legii nr. 119/2010, care în art. 7 alin.1 prevede că „procedura de stabilire, plată, suspendare, recalculare, încetare și contestare a pensiilor recalculate potrivit prevederilor prezentei legi este cea prevăzută de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare”.
Conform art. 87 din Legea nr. 19/2000, în vigoare la data emiterii deciziei de recalculare e pensiei reclamantului „decizia emisă în condițiile art. 86 alin.1 poate fi contestată la instanța judecătorească competentă în a cărei rază teritorială se află domiciliul asiguratului, în termen de 45 de zile de la comunicare”, iar art. 88 prevede că „decizia casei teritoriale de pensii, necontestată în termen, este definitivă”.
De asemenea, Tribunalul a reținut, față de precizarea reclamantei, în sensul contestării, prin prezenta cerere, și a răspunsului negativ din partea Comisiei de contestații, respectiv a deciziei Comisiei de contestații, respectiv a deciziei nr._/07.12.2011, și față de prevederile art. 7 din Legea nr. 119/2010, coroborate cu prevederile Legii nr. 19/2000, că procedura prealabilă urmată de pârâtă nu era obligatorie.
Din înscrisurile depuse la dosar, Tribunalul a constatat că reclamantul nu a formulat prematur acțiunea și întrucât acțiunea a fost formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 24.02.2012, instanța a respins excepția prematurității formulării contestației, invocată prin întâmpinare.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că, potrivit art. 2 din Legea nr. 263/2010, sistemul public de pensii funcționează ca având principii de bază: principiul unicității, al obligativității, al contributivității, etc. Principiul contributivității reprezintă principiul conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuțiilor datorate de persoanele fizice și juridice participante la sistemul public de pensii, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se în temeiul contribuțiilor de asigurări sociale plătite.
S-a mai arătat că revenirea la sistemul de calcul prevăzut de Legea nr. 164/2001, nu este posibilă, întrucât aceasta a fost abrogată la data de 01.01.2011, prin art. 196 din legea nr. 263/2010.
Astfel, începând cu data de 01.01.2011, dreptul contestatorului de a primi pensia în cuantumul stabilit prin vechea decizie de pensie, emisă în baza legii nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat nu mai are o fundamentare legală în dreptul intern. De altfel, art. 6 din OUG nr. 1/2011 arată că pensiile se mențin în plată în cuantumul avut anterior recalculării numai până la data emiterii deciziilor de revizuire.
Tribunalul a mai reținut faptul că, având de analizat constituționalitatea legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor (legea nr. 119/2010), prin deciziile nr. 871/2010 și 873/2010, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 1-5 și art. 12 din Legea privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu contravin dispozițiilor constituționale privind neretroactivitatea legii civile, principiului drepturilor câștigate, dreptului de proprietate și nici tratatelor internaționale la care România este parte, deciziile fiind definitive și general obligatorii.
Legea nr.119/2010 a făcut obiectul unui control a priori de constituționalitate, criticate fiind aceleași aspecte ca cele învederate în cauza de față. Astfel, prin Decizia nr.871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.433 din 28 iunie 2010, Curtea, respingând obiecția de neconstituționalitate care viza viitoarea Lege nr.119/2010, a statuat că "pensiile de serviciu se bucură de un regim juridic diferit în raport cu pensiile acordate în sistemul public de pensii. Astfel, spre deosebire de acestea din urmă, pensiile de serviciu sunt compuse din două elemente, indiferent de modul de calcul specific stabilit de prevederile legilor speciale, și anume: pensia contributivă și un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit în legea specială. Partea contributivă a pensiei de serviciu se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, pe când partea care depășește acest cuantum se suportă din bugetul de stat [a se vedea, spre exemplu, art.85 alin.(1) din Legea nr.303/2004 sau art.1801 din Legea nr.19/2000]. Mai mult, în cazul pensiilor militare, întregul cuantum al pensiei speciale se plătește de la bugetul de stat (a se vedea Legea nr.164/2001). De altfel, Decizia Curții Constituționale nr.20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.72 din 18 februarie 2000, a statuat că pensia de serviciu constituie «o compensație parțială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutelor speciale», ceea ce demonstrează, fără drept de tăgadă, că, de fapt, acel supliment de care am făcut vorbire mai sus se constituie în acea compensație parțială menționată de Curte, pentru că diferențierea existentă între o pensie specială și una strict contributivă, sub aspectul cuantumului, o face acel supliment.
Acordarea acestui supliment, așa cum se poate desprinde și din decizia mai sus amintită, a urmărit instituirea unei regim special, compensatoriu pentru anumite categorii socio-profesionale supuse unui statut special. Această compensație, neavând ca temei contribuția la sistemul de asigurări sociale, ține de politica statului în domeniul asigurărilor sociale și nu se subsumează dreptului constituțional la pensie, ca element constitutiv al acestuia.
În acest sens, trebuie observat că dispozițiile art.47 alin.(2) din Constituție se referă distinct la dreptul la pensie față de cel la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege, dar pe care Legea fundamentală nu le nominalizează.
Prin urmare, în ceea ce privește aceste din urmă drepturi de asigurări sociale, legiuitorul are dreptul exclusiv de a dispune, în funcție de politica socială și fondurile disponibile, asupra acordării lor, precum și asupra cuantumului și condițiilor de acordare. Se poate spune că, față de acestea, Constituția instituie mai degrabă o obligație de mijloace, iar nu de rezultat, spre deosebire de dreptul la pensie, care este consacrat în mod expres.
Ca atare, având în vedere condiționarea posibilității statului de a acorda pensiile speciale de elemente variabile, așa cum sunt resursele financiare de care dispune, faptul că acestor prestații ale statului nu li se opune contribuția asiguratului la fondul din care se acordă aceste drepturi, precum și caracterul succesiv al acestor prestații, dobândirea dreptului la pensie specială nu poate fi considerată ca instituind o obligație ad aeternum a statului de a acorda acest drept, singurul drept câștigat reprezentând doar prestațiile deja realizate până la . noii reglementări și asupra cărora legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încălcarea dispozițiilor art.15 alin.(2) din Constituție. Relevantă în acest sens este și Decizia nr.458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.24 din 13 ianuarie 2004, în care s-a statuat că «o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare».
Tribunalul a mai reținut că, potrivit dispozițiilor art.15 alin.(2) din Constituție, textele de lege criticate afectează pensiile speciale doar pe viitor, și numai în ceea ce privește cuantumul acestora. Celelalte condiții privind acordarea acestora, respectiv stagiul efectiv de activitate în acea profesie și vârsta eligibilă, nu sunt afectate de noile reglementări. De asemenea, Legea privind instituirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu se răsfrânge asupra prestațiilor deja obținute anterior intrării sale în vigoare, care constituie facta praeterita.
De asemenea, Tribunalul a considerat că măsura nu impune o sarcină excesivă asupra destinatarilor ei, ea aplicându-se tuturor pensiilor speciale, nu selectiv, nu prevede diferențieri procentuale pentru diversele categorii cărora i se adresează, pentru a nu determina ca una sau alta să suporte mai mult sau mai puțin măsura de reducere a venitului obținut dintr-o atare pensie.
În privința domeniului de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1, tribunalul a reținut că noțiunea de „bun” folosită în acest text are o semnificație autonomă și nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, ci se referă și la alte drepturi reale, la drepturi de creanță, la interese economice, adică la diverse valori patrimoniale, dacă sunt suficient de determinate și fundamentate din punct de vedere legal în dreptul intern. În numeroase decizii Curtea Europeană a reținut că dreptul la pensie intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, ca drept de a primi o prestație socială (Cauza Andrejeva contra Letoniei; Cauza Muller contra Austriei; Cauza Gaygusuz contra Austriei; Cauza Buchen contra Cehiei).
Contestatorul a fost titulară a dreptului de proprietate asupra unui „bun” în sensul Protocolului nr. 1 la Convenție, acest bun fiind „dreptul la primirea unei pensii din partea statului”, însă, în litigiul de față nu se poate califica „bunul” reclamantului ca fiind dreptul de a primi un anumit cuantum al pensiei, deoarece cuantumul este protejat de Convenție doar pe perioada în care acesta are o fundamentare legală în dreptul intern.
Or, începând cu data de 01.01.2011 dreptul reclamantului de a primi o pensie în cuantumul anterior revizuirii nu mai are o fundamentare legală în dreptul intern, în acest sens, Curtea Europeană reținând, în cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, următoarele: „totuși, chiar dacă art. 1 din Protocolul adițional garantează persoanelor dreptul la beneficiile rezultate din plata contribuțiilor la anumite fonduri de securitate socială, acest lucru nu poate fi interpretat ca acordând persoanei o pensie într-un anumit cuantum”.
De asemenea, în cauza Keckho contra Ucrainei Curtea Europeană a considerat că este la libera apreciere a statului să stabilească ce beneficii sunt plătite persoanelor din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata acestor beneficii, prin modificări corespunzătoare ale legislației. Totuși, din momentul în care o dispoziție legală în vigoare prevede plata anumitor beneficii și condițiile legale sunt îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să refuze plata acestora, atâta timp cât acele dispoziții legale sunt încă în vigoare.
Statul garantează dreptul la asigurare socială, în condițiile legii, nefiind garantat cuantumul prestației sociale.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în același sens, organele de aplicare a Convenției reținând că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a primi pe viitor un anumit cuantum al prestației sociale și acceptând dreptul statelor de a modifica acest cuantum, în considerarea marjei largi de apreciere pe care o au la dispoziție.
„Teoria drepturilor câștigate” nu-și găsește aplicarea în cauza de față și nu poate constitui un argument justificativ pentru a califica că „bunul” a cărui protecție o solicită reclamanta în cauza de față este dreptul de a primi și după data de 01.01.2011 același cuantum al pensiei.
A accepta și da efecte unei „teorii a drepturilor câștigate”, deși aceasta nu este consacrată ca atare nici în Constituție, nici în vreun alt act normativ, nu este stabilit, explicat și însușit în mod unitar sensul acesteia, în prezent, în doctrina juridică sau în jurisprudență, nu poate reprezenta altceva decât o depășire a limitelor puterii judecătorești, stabilite prin art. 124 și art. 126 din Constituția României.
Mai mult, o astfel de teorie, înțeleasă în sensul celor invocate de reclamantă (ca imposibilitate a statului de a adopta măsuri prin care se diminuează cuantumul pensiei) ar depăși cu mult protecția oferită chiar de către art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, organele de aplicare ale Convenției reținând în mod constant dreptul puterii legiuitoare de a adopta măsuri ce au ca efect diminuarea cuantumului prestațiilor sociale aflate în plată, singura cenzură permisă instanței naționale sau Curții Europene fiind aceea de a verifica respectarea anumitor cerințe: diminuarea să fie prevăzută de lege, să nu afecteze substanța dreptului, să se înscrie în marja de apreciere de care beneficiază statul în privința scopului urmărit și a mijloacelor folosite.
Așadar, tribunalul a concluzionat că niciodată Curtea Europeană nu a reținut că statele nu ar putea diminua cuantumul pensiilor, chiar și cu o sumă infimă (de exemplu, 1 leu) . Dacă s-ar îmbrățișa „teoria drepturilor câștigate” atunci diminuarea cuantumului pensiei nu s-ar putea face niciodată, nici cu cea mai infimă sumă (de exemplu, 1 ban).
De asemenea, s-a avut în vedere și decizia nr. 29/12.12.2011 a ICCJ, dată în soluționarea recursului în interesul legii formulat cu privire la aplicarea unitară a Legii nr. 119/2010, potrivit căreia „deciziile și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii în ceea ce privește constatările conformității sau neconformității atât cu Constituția, cât și cu CEDO și jurisprudența Curții de la Strasbourg. Însă, dacă instanța de contencios constituțional a constatat neconstituționalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una in abstracto, aceasta neîmpiedicând instanțele de drept comun să evalueze în concret, în raport de circumstanțele fiecărei spețe, dacă aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru reclamant consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau jurisprudența CEDO”.
Tribunalul a apreciat că, în prezenta cauză, nu este vorba despre o aplicare retroactivă a legii, de vreme ce aceasta produce efecte începând cu data de 01.01.2011, iar diminuarea cuantumului pensiei constatatorului nu este o măsură excesivă, exorbitantă, care să excedă marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială și care să ducă la compromiterea raportului de proporționalitate.
Mai mult decât atât, s-a reținut că, prin diminuarea cuantumului pensiei, contestatorul nu a fost lipsit total de respectivul beneficiu sociale, nefiindu-i suprimate integral mijloacele de subzistență. Practic, după emiterea deciziilor de revizuire, reclamanții beneficiază de la data de 01.01.2011 de drepturile de pensie calculate conform principiului contributivității, prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii utilizând algoritmul prevăzut de legea nr. 263/2010.
Conchide instanța că CEDO a respins, ca inadmisibile, plângerile referitoare la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, coroborat pe art. 14 din Convenție, în cauza F. și alții c. României. Prin decizia respectivă, Curtea de la Strasbourg constatând că reformarea sistemului de pensii, prin transformarea pensiilor speciale în pensii în sistemul public în temeiul legii nr. 119/2010, este compatibilă cu art. 1 din primul Protocol adițional al Convenție.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs Sindicatul Cadrelor Militare în rezervă și în Retragere, în numele membrului de sindicat S. E., care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civilă.
Se susține că prin decizia contestată, emisă de intimată, s-a recalculat pensia aflată în plată și s-a stabilit cuantumul ei în baza Legii nr. 119/2010 (art.l lit. a), pensia fiind redusă drastic.
Apreciază recurentul că în mod eronat instanța de fond a apreciat ca recalcularea pensiei s-a făcut în mod legal și că în speța nu a avut loc o încălcare a art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, apreciind suplimentar ca ingerința statului în dreptul de pensie este justificata și deci legala.
Potrivit art.l alin.l pct. a din Legea nr. 119/2010, pensiile de serviciu ale personalului devin pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare. Conform art. 3 din Legea nr. 119/2010 „Pensiile prevăzute la art. 1, stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată, se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului flecarei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările șl completările ulterioare; în situația pensiilor dintre cele prevăzute la alin. (1), care au fost stabilite în baza legilor speciale, pensia din sistemul public se determină considerându-se a fi îndeplinite condițiile de acordare prevăzute de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare."
Așadar, susține recurentul, instanța de fond a fost investita cu analizarea legalității decizie emise prin prisma legilor în vigoare, dar și a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Consideră recurentul că instanțele judecătorești sunt obligate, în temeiul prevederilor art. 20 din Constituția României și a obligațiilor pe care România și le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenții și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne și interpretările Curții Constituționale a României care contravin reglementarilor internaționale și interpretărilor date acestora de organele abilitate.
Ca atare, prin aplicarea cu prioritate, față de cele interne, a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și a interpretărilor acestor dispoziții date de forurile internaționale competente, instanțele de judecată nu încalcă prevederile art.l alin.3 din Legea nr.47/1992, potrivit cărora deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor și nici pe cele ale art.31 din aceeași lege, conform cărora decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, cu atât mai mult cu cât deciziile invocate anterior sunt de respingere a obiecțiilor de neconstituționalitate, iar nu de admitere a acestora.
Curtea Europeană a constatat că statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture - din oficiu sau la cererea părților - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale, deci constatarea anterioară a constituționalității Legii 119/2010 nu împiedică instanța națională să verifice dacă aplicarea legii în concret nu produce efecte contrare Convenției.
Instanța de fond a ignorat la pronunțarea hotărârii încălcarea dispozițiilor art.l al primului Protocol adițional ale Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, coroborate cu cele ale art. 14 din Convenție.
În opinia recurentului, instanța de fond avea obligația de a verifica respectarea acestor dispoziții prioritare ale dreptului internațional, fiind obligată să interpreteze aceste norme în concordanță cu reperele statuate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a cărei practică se află în continuă dezvoltare și evoluție a concepțiilor, cu exigențe permanent sporite în garantarea drepturilor ocrotite de Convenție.
Susține recurentul că, în speță, instanța de fond avea obligația de a cerceta măsura în care situația sa se înscrie în situația menționată la art. 1 din Convenție, respectiv de a verifica următoarele aspecte: dacă partea reclamantă deține un „bun" existent; dacă a apărut o ingerință a statului asupra dreptului la respectarea bunului; dacă ingerința îndeplinește condițiile legalității, a existenței unui scop legitim (sau de utilitate publică) în acord perfect cu interesul general; a proporționalității rezonabile a ingerinței (mijloacelor utilizate) cu scopul legitim urmărit;a prezervării unui echilibru echitabil între imperativul protecției dreptului fundamental de proprietate a individului șl cerințele interesului general al societății; a nediscriminării.
În ceea ce privește pensia de serviciu (specială), recurentul arată că, din punctul de vedere al naturii juridice, nu trebuie să se confunde și nici sa nu se suprapună cu cea de pensie de drept comun.
Dreptul la pensia de serviciu s-a născut în baza unui regim profesional public de securitate socială instituit prin legea internă, distinct de dreptul la pensie din sistemul general.
Începând cu hotărârea pronunțată în Cauza Stec și alții v. Regatul Unit, Curtea a abandonat definitiv distincția dintre beneficiile contributive și necontributive, statuând că ambele sunt, deopotrivă și fără echivoc, considerate ca situându-se sub protecția art.l al Primului Protocol adițional la Convenție, ca bunuri proprietate individuală.
Art. 1 al Primului Protocol adițional nu pune restricții libertății statelor de a decide dacă să pună în practică orice formă de schemă de securitate socială sau în a alege tipul sau cuantumul beneficiilor ce vor fi generate de schema ce va fi aleasă, însă, deîndată ce statul contractant a pus în vigoare legislația care acordă plata dreptului de securitate socială (indiferent dacă este sau nu condiționată de o prealabilă plată de contribuții), această legislație trebuie considerată ca generând un interes pecuniar ocrotit de art.l al Protocolului nr.l și art. 14 din Convenție, pentru toate persoanele care satisfac cerințele legale de pensionare.
Curtea a observat că, în materie de pensii, odată ce o persoană a fost admisă într-o funcție publică, acea persoană a dobândit un drept, care constituie un „bun" în sensul art.l al Protocolului nr.l.
În opinia recurentului, este inacceptabil argumentul instanței de fond, potrivit căruia nu există o ingerință asupra proprietății în caz de reducere a pensiei sub pretextul că viitorul cuantum ce va fi plătit va fi calculat în concordanță cu noile norme legale incidente.
Curtea a statuat expres că, dacă statul reduce total sau parțial pensia ocupațională publică sau pensia de serviciu necontributivă (prin lege sau ca măsură disciplinară), este inevitabilă concluzia că acea reducere a operat ca o ingerință asupra dreptului la respectarea bunurilor, care trebuie analizată în lumina art. 1 al Protocolului nr.l .
În acest context, arată recurentul, prevederile abrogative ale art. 1-3 din Legea nr. 119/2010 au avut ca efect eliminarea totală și intempestivă a pensiei de serviciu, fapt ce reprezintă o incontestabilă ingerință asupra proprietății din partea statului, și asta chiar dacă acest „bun" (pensia de serviciu) a fost înlocuit cu alt bun, dreptul la pensia de drept comun.
Arată recurentul că, atât timp cât pensia de serviciu (..bunul") a fost total suprimată, fiind abrogată însăși această instituție juridică în integralitatea ei, această situație poate echivala cu o veritabilă privare de proprietate întrucât în speța este cazul unei eliminări integrale și ireversibile a dreptului, iar nu o suspendare sau amânare a plătii acestuia ori o reducere parțială de cuantum.
Testul de proporționalitate a ingerinței invocate de către instanța de fond, constă în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate, în caz de privare de proprietate, chiar dacă compensația nu trebuie să fie integrală în anumite circumstanțe, totuși ea trebuie să fie rezonabilă.
Consideră recurentul că acordarea în locul vechiului bun (pensia de serviciu), a unui alt bun (pensia de drept comun) cu o valoare substanțial și vădit diminuata, nu se încadrează în limitele rezonabilului.
Instanța de fond ar fi trebuit sa procedeze la analizarea condițiilor ingerinței statului asupra dreptului la respectarea bunurilor, condiții fixate de Convenție.
Susține recurentul că principiul legalității comportă trei aspecte: existența normei legale care reglementează ingerința; caracteristicile normei legale; aplicarea normei într-o manieră care să nu fie vădit eronată sau arbitrară.
În ceea ce privește ingerința, recurentul susține că aceasta este prevăzută de lege și anume de art. 1-3 din Legea nr. 119/2000, ingerința producându-se în baza unei norme legale în materie.
Principiul legalității mai presupune ca norma aplicată din dreptul intern să fie suficient de accesibilă, precisă și predictibilă.
În acest sens, arată recurentul, este necesar ca reglementările legale interne să prevadă în mod clar și neechivoc, timp de mai mulți ani, că o anumită cauză, atrage pierderea totală sau parțială a pensiei de serviciu (ocupaționale), iar pensionarul să poată cu ușurință cunoaște aceste dispoziții ale legii, lipsite de orice ambiguitate, fiind prevenit asupra consecințelor intervenirii respectivelor cauze legale exacte de încetare a acordării pensiei.
Consideră recurentul că, în cazul de față, nicio dispoziție din legislația specială sau generală a pensiilor în vigoare la momentul recalculării nu prevede printre cazurile legale de încetare a plătii pensiilor de serviciu dificultățile financiare ale bugetului de pensii.
Mai mult, instanța de fond ar fi trebuit să observe că stabilitatea și coerența plății pensiilor este garantată expres de către stat, care și-a asumat necondiționat obligația finanțării deficitului bugetului de pensii (art. 16 din Legea nr.19/2000, reluat și de art. 26 din Legea nr.263/2010).
Se mai susține de către recurentă că în mod greșit instanța de fond a reținut că din actele depuse la dosar nu au reieșit erori de calcul, deoarece, printr-o simplă verificare a buletinului de calcul și a Anexei nr. 1 din O.U.G. nr. 1, rezultă mai multe erori, lipsuri sau neconcordanțe.
Învederează recurentul că a avut mai multe grade militare, pentru care în Anexa 1 la OUG nr.1/2011 solda minimă este în cuantum mult mai mare decât venitul menționat de intimată în buletinul de calcul al deciziei contestate sau în adeverințele care cuprind sume identice cu cele din buletinul de calcul.
Astfel, în urma comparării acestor date, rezultă, cu certitudine, că suma veniturilor din buletinul de calcul și adeverința/situația veniturilor, este semnificativ mai mică decât cuantumul soldei minime pentru gradul pe care l-a deținut. De asemenea, adeverințele de venituri nu evidențiază, astfel cum ar fi legal, componența venitului, respectiv cât constituie suma brută, cât este solda minimă, cât din venitul respectiv reprezentă prime, sporuri sau alte drepturi bănești.
Concluzionează recurentul că este posibil ca venitul lunar menționat în adeverința de venituri să fie mai mare decât solda minimă menționată în anexa la OUG nr.1/2011, dar acel venit să fie compus din prime, sporuri și alte drepturi bănești, iar în realitate, cuantumul soldei care compune respectivul venit sa fie mai mic decât cel menționat în anexa nr. 1 la OUG 1/2011.
Recurentul mai susține că este necesară o proporționalitate rezonabilă între ingerință (mijloacele utilizate) și scopul legitim urmărit, Curtea acceptând că, în sens larg, poate reprezenta un scop legitim protecția sistemului economic al țării, în contextul necesității instituirii unui sistem de securitate socială viabil și a capacității reduse a bugetului național.
Procedând la o verificare concretă, două condiții preliminare, comune ambelor scopuri legitime invocate (criza economică, respectiv eliminarea privilegiilor unor pensionari), constau în păstrarea îndeplinirii condițiilor de pensionare specială de către partea reclamantă și lipsa caracterului discreționar al ingerinței. Partea reclamantă nu a încetat să îndeplinească condițiile legale ale pensiei speciale acordate, deci, nu poate fi invocată existența proporționalității în sensul reținut în Cauza Rasmussen v. Polonia.
Sub aspectul asigurării sustenabilității bugetului de asigurări sociale în condițiile de criză economică, condiția proporționalității impune: motivarea suficientă a mijloacelor utilizate; acționarea de către stat într-un timp adecvat, într-o manieră corespunzătoare și cu o maximă consecință.
Privarea de proprietate, servind interesului public, trebuie să urmărească scopul legitim prin mijloace proporționale în mod rezonabil cu scopul urmărit.
Principiul „bunei guvernări" impune ca atunci, când o problemă de interes public apare, autoritățile publice să acționeze într-un timp adecvat, într-o manieră corespunzătoare și cu o maximă consecvență.
Arată recurentul că obligația statului de a motiva ingerința (actul normativ - Legea nr. 119/2010) rezultă expres și din dispozițiile art. 6 și art.7 din Legea nr.24/2000, trebuind să existe o expunere de motive a legii însoțită de un studiu de impact, cu soluții care „trebuie să fie temeinic fundamentate", în baza evaluării preliminare a impactului noilor reglementări.
Insă, așa cum remarcă expres și Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr.873/2010, se poate cu ușurință observa că la secțiunea a 4-a din expunerea de motive, intitulată „Impactul financiar asupra bugetului național general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât și pe termen lung (5 ani), nu se face nicio precizare cu privire la modificarea aspectelor bugetare, deci nu a fost temeinic fundamentată această măsură.
Cu privire la obligația statului de a acționa într-un timp adecvat, este de reținut că pentru a exista un raport de proporționalitate fată de caracterul pur temporar și excepțional al crizei economice, trebuie ca și mijloacele utilizate să fie tot temporare.
Potrivit Deciziei nr.46/2002 a Curții Constituționale, în cazul în care condițiile economice, financiare sau sociale o impun, legiuitorul poate suspenda temporar aplicarea unor dispoziții legale, printr-un act normativ de același nivel.
Așadar, susține recurentul, statul avea posibilitatea de a diminua temporar, pe perioada existentei dificultăților economico – financiare, pensiile speciale, cu posibilitatea reluării imediate în plată a acestora în momentul în care condițiile care au determinat luarea măsurii ar fi dispărut, însă mijlocul folosit (al eliminării definitive a dreptului la pensia de serviciu) nu se află într-un raport de proporționalitate rezonabil cu caracterul temporar al crizei economice și a perioadei rezonabile în care statul trebuie să găsească soluțiile adecvate.
Și pentru al doilea scop legitim invocat, al eliminării privilegiilor, mijloacele utilizate nu sunt într-un raport de proporționalitate cu acest scop urmărit.
Așa cum s-a reținut și prin Decizia nr.20/2000 a Curții Constituționale și din natura juridică a dreptului la pensie de serviciu, acest drept, fondat pe un regim profesional public special de securitate socială, nu reprezintă un privilegiu și are o justificare obiectivă și rațională, fiind o compensație pentru inconvenientele majore ce rezultă din rigoarea și riscurile deosebite ale statutelor profesionale speciale.
Aceste categorii profesionale speciale au acumulat un stagiu complex, deci nu se află într-o situație similară cu celelalte categorii nesupuse unui astfel de regim ocupațional.
Or, principiul „echilibrului echitabil", între cerințele interesului general al societății și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanelor, implică necesitatea unui raport rezonabil între mijloacele folosite și scopul urmărit a fi realizat, în contextul regulii statuate de prima frază a primului alineat al art. 1 din primul Protocol adițional, stabilirea faptului dacă a existat un asemenea echilibru, necesită o examinare completă a diferitelor aspecte incidente în speță, cum ar fi conduita autorităților sau a părții reclamante.
Astfel, susține recurentul, dacă autoritățile pot acționa oricând în sensul ingerinței asupra proprietății, atunci drepturile proprietarului sunt întotdeauna restricționate, prin crearea unei continue incertitudini și insecurități, fiind încălcat art.l al Protocolului nr.l.
Recurentul arată că nu i se poate reproșa conduita, deoarece, pe de o parte, s-a achitat de stagiul complex prevăzut de regimul profesional public special de securitate socială, care era obligatoriu, iar pe de altă parte, nu a putut contribui la o schemă privată de pensii, deoarece autoritățile au adoptat tardiv Legea nr.411/2004, astfel că nu a mai putut, în mod obiectiv, să realizeze stagiul cerut de această lege înainte de data pensionării.
Învederează recurentul că se află într-o situație de vulnerabilitate financiară socială sub aspectul mijloacelor de subzistență, deoarece statutul profesional i-a impus interdicții profesionale, concomitent cu suportarea riscurilor profesionale și a altor obligații statutare deosebite.
În raport de motivele invocate, se solicită admiterea recursului, și, reținând cauza spre rejudecare, să se modifice în tot sentința, în sensul admiterii contestației și anulării deciziei de revizuire.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și la textele legale incidente în cauză, Curtea de Apel constată următoarele:
Prin decizia nr.871/25.06.2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr.433/28.06.2010, Curtea Constituțională a statuat, printre altele, că dispozițiile art.1-5 și art.12 din Legea privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor sunt constituționale în raport cu disp.art. 15 alin. 2- neretroactivitatea legii, art.16 - egalitatea în drepturi a cetățenilor, art.44 - dreptul de proprietate privată, art.47 alin.1- referitor la nivel de trai și dreptul la pensie, art.53- restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți și art. 135 alin. 2 lit. f din Constituție - privind obligația statului de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții.
De asemenea, Curtea a reținut, prin aceeași decizie, că prevederile art. 1 - 5 și art. 12 din Legea privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu încalcă dispozițiile constituționale și internaționale referitoare la dreptul de proprietate având în vedere art.44 din Constituție raportat la art.1 din primul Protocol adițional la Convenție.
Conform considerentelor expuse în cuprinsul deciziei mai sus menționate, s-a reținut, printre altele, că dispozițiile legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu încalcă principiul neretroactivității legii consacrat de art.15 alin.2 din Constituție.
Totodată, prin decizia nr. 873/25.06.2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr.433/28.06.2010, Curtea Constituțională a statuat, printre altele, că dispozițiile art.1 lit.a, b, d - i și art.2-12 din Legea privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor sunt constituționale în raport cu disp. art. 15 alin. 2, art.47 alin.2, art.53 din Constituție și art.20 raportat la art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție.
Instanța nu este îndrituită să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii, după cum s-a statuat prin decizia nr.29/12.12.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.925/27.12.2011, prin care s-au respins recursurile în interesul legii declarate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de colegiile de conducere ale Curților de Apel B., Cluj, C. și G. privind aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. 2 din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și art. 14 din Convenție, referitoare la recalcularea pensiilor prevăzute de art. 1 din lege.
Tot în decizia nr. 29/12.12.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a reținut că nici referitor la discriminare, instanțele de drept comun nu puteau face reevaluări în temeiul art.16 din Constituție, iar perspectiva analizei în baza art.14 coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ar fi presupus stabilirea premisei că standardul european este superior standardului constituțional, ceea ce nu poate fi reținut, pentru considerentele arătate în cuprinsul deciziei respective.
Decizia nr.29/12.12.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, este obligatorie, potrivit art.3307 alin.4 Cod pr.civilă, de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, inclusiv în privința considerentelor acesteia.
Referitor la analiza de compatibilitate cu art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, se reține că în conformitate cu disp.art.20 alin.1 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar potrivit alin.2 al art.20 din Constituție, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Între abordarea Curții Constituționale și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului există în mod incontestabil o diferență fundamentală: în timp ce Curtea Constituțională verifică conformitatea legii cu Constituția, nepronunțându-se asupra interpretării sau aplicării concrete a legii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în principiu, nu verifică compatibilitatea în abstract a unei legi cu Convenția, ci se pronunță cu privire la efectele pe care le poate avea aplicarea unei legi la o anumită situație de fapt.
Prin urmare, judecătorul român trebuie să determine dacă, într-un caz concret, aplicarea legii produce efecte contrare Convenției și, chiar dacă s-a pronunțat deja Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea unei legi, acest lucru nu împiedică instanța de judecată să ajungă la concluzia că aplicarea acelei legi la o situație determinată este de natură să producă efecte contrare Convenției.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că un sistem bazat pe supremația Convenției și a jurisprudenței aferente acesteia asupra dreptului național este apt să asigure buna funcționare a mecanismului de apărare implementat de Convenție și de protocoalele sale adiționale constatând că statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture - din oficiu sau la cererea părților - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale.
Controlul obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituțională în ceea ce privește compatibilitatea dintre Legea nr. 119/2010 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu exclude posibilitatea instanțelor judecătorești de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de convenționalitate având în vedere situația particulară din fiecare speță, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu, astfel cum s-a reținut tot în cuprinsul deciziei nr. 29/12.12.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.925/27.12.2011, mai sus menționată.
Din perspectiva reglementărilor internaționale, Curtea reține că potrivit art. 1 alin.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, iar conform alin.2 al aceluiași articol, dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.
Așadar, pentru cercetarea nesocotirii prevederilor art.1 al primului Protocol adițional la Convenție se impune ca fiecare cauză concretă dedusă judecății să fie analizată amănunțit, sub toate aspectele sale particulare de fapt, pentru a se putea determina, în concret:1. dacă partea reclamantă deține un „bun” existent; 2. dacă a apărut o ingerință a statului asupra dreptului la respectarea bunului; 3.dacă ingerința îndeplinește condițiile legalității, a existenței unui scop legitim (sau de utilitate publică) în acord perfect cu interesul general și a unei proporționalități rezonabile între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.
În cauza de față, membrul de sindicat S. E. era beneficiarul unei pensii de serviciu stabilită în temeiul Legii nr.164/2001, conform deciziei nr._/18.09.2003 a Casei de Pensii din cadrul Ministerului A. Naționale.
În conformitate cu art.1 lit.a din Legea nr. 119/2010, pensiile militare de stat devin pensii în sensul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, iar potrivit art.3 alin.1 din același act normativ, pensiile prevăzute la art. 1, stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată, se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr.19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Totodată, potrivit alin.2 al art.3 din Legea nr.119/2010, în situația pensiilor dintre cele prevăzute la alin.1, care au fost stabilite în baza legilor speciale, pensia din sistemul public se determină considerându-se a fi îndeplinite condițiile de acordare prevăzute de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Prin decizia nr._/31.12.2010 a Casei de Pensii din cadrul Ministerului A. Naționale s-a procedat la recalcularea pensiei de serviciu a membrului de sindicat S. E., în baza Legii nr.119/2010 și a HG nr.735/2010, fiindu-i stabilită, începând cu 01.01.2011, o pensie în cuantum brut de 1968 lei.
Decizia de recalculare a pensiei a fost emisă în aplicarea dispozițiilor Legii nr.119/2010, pe baza metodologiei stabilită prin HG nr.735/2010, dată în aplicarea legii, hotărâre de guvern ce privește recalcularea pensiilor stabilite potrivit legislației privind pensiile militare de stat, a pensiilor de stat ale polițiștilor și ale funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciarelor, conform Legii nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor.
De menționat, că HG nr.735/2010, ce a stabilit metodologia de calcul a noului cuantum al pensiei cuvenite membrului de sindicat S. E., a fost abrogată prin art.10 din OUG nr. 1/2011, începând cu data intrării în vigoare a acestei ordonanțe, respectiv 31.01.2011.
OUG nr.1/2011, publicată în Monitorul Oficial nr.81/31.01.2011, privește stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, arătându-se în expunerea de motive a acestei ordonanțe de urgență că întrucât în termenul prevăzut de Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu au fost identificate documentele necesare dovedirii în totalitate a veniturilor în cadrul procesului de recalculare pentru aproximativ 140.000 de persoane, lucru care a avut un impact negativ asupra valorificării dreptului la pensie al beneficiarilor acestei legi, în sensul că, pentru cei care nu au prezentat acte care să dovedească veniturile obținute, în funcție de care s-a recalculat pensia de serviciu, s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, este imperios necesară instituirea unei etape de revizuire a cuantumului pensiilor cu respectarea principiului contributivității, scopul fiind acela de a nu sancționa persoanele care, fără a avea vreo culpă, nu au reușit în intervalul inițial pus la dispoziție de legiuitor prin Legea nr. 119/2010 să identifice documentele doveditoare ale veniturilor realizate pe parcursul întregii cariere.
La adoptarea OUG nr.1/2011 s-au avut în vedere, astfel cum rezultă tot din expunerea de motive, exigențele subliniate de puterea judecătorească în cadrul controlului jurisdicțional exercitat cu ocazia aplicării Legii nr. 119/2010, în vederea instituirii unor măsuri legislative pe baza cărora instituțiile implicate să identifice și să transmită caselor de pensii sectoriale toate elementele necesare pentru stabilirea drepturilor de pensie într-un mod obiectiv și justificat.
În conformitate cu dispozițiile art.1 alin.1 din OUG nr.1/2011, pensiile prevăzute la art.1 lit. a și b din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, potrivit art. 5 alin. 4 din aceeași lege, se revizuiesc, din oficiu, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate lunar de beneficiari.
De asemenea, potrivit art. 6 alin.1 din OUG nr.1/2011, pensiile recalculate pe baza documentelor care atestă veniturile realizate și a salariului mediu brut pe economie sau exclusiv pe baza salariului mediu brut pe economie pentru perioadele care constituie stagiu de cotizare și ale căror cuantumuri sunt mai mici decât cele aflate în plată în luna decembrie 2010- situație ce se regăsește în cauză - se mențin în plată în cuantumurile avute în luna decembrie 2010, începând cu luna ianuarie 2011 până la data emiterii deciziei de revizuire, iar conform alin.2 al art.6, diferențele aferente lunii ianuarie 2011 se achită până la sfârșitul lunii februarie 2011.
Ca atare, prin decizia nr._/7.12.2011 emisă de C. de Pensii S. a MApN, privind revizuirea pensiei în baza OUG nr.1/2011, membrului de sindicat S. E. i-a fost stabilită, începând cu data de 01.01.2011, o pensie în cuantum brut de 3671 lei, la emiterea deciziei de revizuire a pensiei fiind avută în vedere metodologia de calcul prevăzută în Anexa 3 a OUG nr.1/2011.
Se impune a se preciza, totodată, că prin decizia nr. 919 din 06.07.2011, publicată în Monitorul Oficial nr.504/15.07.2011, Curtea Constituțională a constatat că sunt neîntemeiate criticile de neconstituționalitate extrinsecă a dispozițiilor Legii privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională.
Referitor la ingerință, aceasta este legală, fiind reglementată de Legea nr.119/2010, urmărind un scop legitim, de utilitate publică, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel de asigurări sociale. Ingerința nu este arbitrară, a fost motivată și nu se poate reține, în contextul dat, că norma din dreptul intern nu ar fi suficient de accesibilă, precisă ori predictibilă sau că ar avea caracter discreționar.
După cum s-a arătat în cuprinsul deciziei nr.29/12.12.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ingerința trebuie analizată însă din perspectiva dreptului la respectarea bunurilor (regula generală și, totodată, prima normă din art.1 din Protocolul nr.1), iar nu precum o încălcare de tipul „privării de proprietate” ( cea de-a doua normă din același text), fiind greșită susținerea din recurs în sensul că în speță ar fi fost vorba de o privare de proprietate.
Jurisprudența CEDO, prin hotărârile din 08.12.2009 și 31.05.2011, pronunțate în cauzele Munon Diaz împotriva Spaniei și Maggio și alții împotriva Italiei, a stabilit că drepturile ce decurg din sistemul de asigurări sociale sunt drepturi patrimoniale protejate de art.1 din Protocolul adițional la Convenție, dar acest lucru „nu înseamnă că implică un drept la dobândirea proprietății sau la o pensie într-un anumit cuantum”. Curtea a mai arătat că statele au o marjă largă de apreciere atunci când reglementează sistemul de pensii și chiar „scăderea cuantumului pensiei cu aproape 50% nu este de natură să știrbească esența dreptului la pensie, reclamantul fiind deci obligat să suporte o scădere rezonabilă și proporțională”.
Totodată se impune a se face mențiunea că prin deciziile nr. 872 și 874 din 25.06.2010 s-a statuat de Curtea Constituțională, că ajustarea dictată pe principiul contributivității nu doar elimină un beneficiu suplimentar acordat unor angajați, dar îi integrează pe cvasi-majoritatea acestora într-un sistem unic de pensii publice, dreptul la pensie nefiind afectat decât atunci când este redusă pensia contributivă, ceea ce nu este cazul de față.
Pensiile de serviciu sunt compuse din două elemente, respectiv pensia contributivă și un supliment din partea statului, în cazul pensiilor militare întregul cuantum al pensiilor speciale plătindu-se de la bugetul de stat.
Având în vedere condiționarea posibilităților statului de a acorda pensiile speciale de elemente variabile cum ar fi resursele financiare de care dispune, faptul că acestor prestații ale statului nu li se opune contribuția asiguratului la fondul din care se acoperă aceste drepturi, dobândirea dreptului la pensie specială nu poate fi considerat o obligație a statului de a acorda acest drept, singurul drept câștigat reprezentând doar prestațiile deja realizate până la . noii reglementări.
În același spirit, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 29 din 12 decembrie 2011, a respins recursurile în interesul legii privind aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. 2 din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și art. 14 din Convenție, referitoare la recalcularea pensiilor prevăzute de art. 1 din lege, considerând că în mod unanim instanțele au reținut că ingerința este legală, întrucât este reglementată de Legea nr. 119/2010, și urmărește un "scop legitim", de utilitate publică, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, cauza Wieczorek c. Poloniei din 8 decembrie 2009, par. 59), constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel de asigurări sociale.
Înalta Curte a constatat, însă, că analiza cerinței privind existența "raportului rezonabil de proporționalitate" a fost sursa practicii neunitare ce a condus la inițierea prezentului recurs în interesul legii, întrucât instanțele nu au aplicat testul justului echilibru în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze. Pe de altă parte, nici "ingerința" nu a fost analizată în toate cazurile din perspectiva "dreptului la respectarea bunurilor" (regula generală și, totodată, prima normă din art. 1 din Protocolul nr. 1), ci precum o încălcare de tipul "privării de proprietate" (cea de-a doua normă din același text).
În analiza raportului de proporționalitate instanțele trebuie să urmărească raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului în plângerile vizând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și în care Curtea însăși a analizat tipuri de "ingerințe" în dreptul la respectarea bunurilor prin măsuri legislative adoptate de stat în prestațiile de asigurări sociale, iar nu să se recurgă la specia proximă (încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, de tipul privării de proprietate) ori la alte cauze prin care au fost reclamate alte încălcări (chiar perspectiva analizării discriminării în legătură cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional având alți parametri de evaluare).
Ca atare, reiese din decizia sus amintită că stabilirea raportului de proporționalitate nu este decât o chestiune de apreciere în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale particulare, iar pe calea recursului în interesul legii nu este posibil a se statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată pe rolul instanțelor, de vreme ce stabilirea raportului de proporționalitate este rezultatul aprecierii materialului probator și a circumstanțelor proprii fiecărei pricini sau a situației de fapt reținute, fiind așadar exclusiv o chestiune de aplicare a legii.
Examinând condițiile concrete ale speței de față, se constată că prin decizia nr._/07.12.2011, ca urmare a revizuirii drepturilor de pensie conform OUG nr. 1/2011, reclamantului S. E. i-a fost stabilită o pensie de 3671 lei brut.
Având în vedere indemnizația socială pentru pensionari, prevăzută de art.7 din Legea 118/2010, sau pensia media lunară, se reține că pensia stabilită, în urma revizuirii, pentru reclamant în cuantum de 3671 lei se situează cu mult peste nivelul pensiei medii la nivelul țării, iar în atare context proporția reducerii beneficiului social pentru ipoteza prin care pensia a fost diminuată nu determină o încălcare a dreptului la respectarea „bunurilor”, a privării dreptului de proprietate, în sensul primei norme din art. 1 la Protocolul nr.1 și nici o ingerință în drepturile reclamantului sub aspectul criteriilor invocate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în decizia nr. 29 din 12 decembrie 2011.
Reclamantul S. E. nu a făcut dovada, în concret, că raportul de proporționalitate este compromis, respectiv că suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excede marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială, sau că este lipsit total de respectivul beneficiu social ori i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență.
Referitor la erorile de calcul a pensiei, se constată că prin motivele de recurs se invocă aspecte noi, cum ar fi împrejurarea că reclamantul a avut mai multe grade militare, pentru care în Anexa 1 la OUG nr.1/2011, solda minimă este în cuantum mult mai mare decât venitul menționat de intimată în buletinul de calcul al deciziei contestate sau în adeverințele care cuprind sume identice cu cele din buletinul de calcul.
S-a pretins că în urma comparării acestor date ar rezulta că de fapt, cuantumul veniturilor din buletinul de calcul și adeverința/situația veniturilor este semnificativ mai mic decât cuantumul soldei minime pentru gradul deținut de reclamantă, fără a se indica de altfel, în concret, care este perioada în care se pretinde existența unei asemenea situații.
Cu privire la adeverințele de venituri, orice nemulțumire legată de modalitatea de întocmire acestor adeverințe sau a datelor înscrise trebuie adresată în primul rând unității angajatoare în care și-a desfășurat activitatea reclamantul, pentru efectuarea îndreptărilor necesare.
La dosarul de fond a fost depusă documentația ce a stat la baza emiterii deciziei de revizuire, din care rezultă că, în procesul de revizuire a pensiei, C. de Pensii S. a MApN a utilizat datele înscrise în actele doveditoare privind veniturile realizate aflate în dosarul de pensionare, revizuirea pensiei efectuându-se în raport cu stagiul total de cotizare valorificat în ultima decizie de pensie până la data încheierii procesului de recalculare, astfel cum se prevede la art.3 alin.1 din Anexa 3 la OUG nr.1/2011. De asemenea, cuantumul pensiei a fost stabilit prin împărțirea punctajului mediu anual la stagiul complet de cotizare de 20 de ani, conform art.6 alin.2 din Anexa 3 la OUG nr.1/2011.
Având în vedere probatoriile cu înscrisuri administrate în cauză și considerentele mai sus arătate, Curtea apreciază că nu pot fi reținute erori în modul de calcul al pensiei revizuite.
Pe cale de consecință, nefiind incidente în cauză niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.pr.civilă pentru a se dispune modificarea sau casarea hotărârii atacate, Curtea de Apel, apreciază ca nefondate criticile formulate de reclamant prin calea de atac promovată, motiv pentru care în baza art. 312 al. 1 C.pr.civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatorul SINDICATUL CADRELOR MILITARE DISPONIBILIZATE ÎN REZERVĂ ȘI RETRAGERE- în numele și pentru membrul său S. E.- cu sediul în București, ., sector 1 și cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .. 4, ., ., sector 3- la sediul S.C.P.A. C. G. și R. I. V.- împotriva sentinței civile nr. 5681 pronunțată la 17 decembrie 2012 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații M. A. NATIONALE - DEPARTAMENTUL FINANCIAR CONTABIL, cu sediul în București, ., sector 5 și C. SECTORIALA DE PENSII A MINISTERULUI A. NAȚIONALE, cu sediul în București, sector 6, ..7-9.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 aprilie 2013.
Președinte, Judecători,
C. M. M. A. M. R. V. G.
Grefier,
J. Părcălăbescu
Red. CMM
Tehnored.PJ
2 ex/19.04.2013
j.f. C. I.
d.f._ Tribunalul Prahova
operator de date cu caracter personal
nr. notificare 3120
| ← Contestaţie decizie de pensionare. Hotărâre din 04-06-2013,... | Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 2895/2013.... → |
|---|








