Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 334/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 334/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 13-02-2013 în dosarul nr. 6238/114/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ -
Dosar nr._
DECIZIA NR. 334
Ședința publică din data de 13 februarie 2013
Președinte – V. G.
Judecători - A. P.
- M. I. G.
Grefier - C. C.
Pe rol fiind judecarea recursului formulat de pârâta ., cu sediul în București, .. 38, sector 1, împotriva sentinței civile nr.1554 din 21 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu intimații reclamanți B. C., M. C., R. G., A. C., U. A., toți reprezentați de S. I.F.T.E B., cu sediul în B., ., județul B..
Recursul este scutit de plata taxei de timbru.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns intimații reclamanți B. C., M. C., R. G., A. C., U. A., toți reprezentați de lider de sindicat G. N., lipsind recurenta pârâtă ..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că recursul este la primul termen de judecată și este motivat.
Reprezentantul intimaților reclamanți, lider de sindicat G. N., având cuvântul, declară că nu mai are alte cereri de formulat în cauză.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul intimaților reclamanți în dezbaterea recursului.
Reprezentantul intimaților reclamanți, lider de sindicat G. N., având cuvântul, referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, arată că în mod corect instanța de fond a respins această excepție, întrucât în cauza supusă judecății sunt incidente dispozițiile prevăzute de art.268 alin.1 lit.c Codul Muncii, drepturile solicitate fiind drepturi salariale cu termen de revendicare de 3 ani și nu cele ale art.268 alin.1 lit.e de neexecutare de contract cu termen de revendicare de 6 luni, astfel cum susține recurenta pârâtă.
Pe fond, arată că în mod corect instanța a admis acțiunea reclamanților și a obligat pârâta la plata drepturilor salariale solicitate prin acțiune, având în vedere faptul că, potrivit art. 32 alin.3 din CCM, obligația pârâtei era să dirijeze lunar până la 10% din fondul de salarii din fiecare lună a anului, sumele necesare ca la sfârșitul anului să poată fi plătit salariul suplimentar celor care au desfășurat o muncă ireproșabilă.
Depune la dosar concluzii scrise și practică judiciară și solicită respingerea recursului ca nefondat, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului B., sub nr._, reclamantul S. I.F.T.E. B. a chemat în judecată pe pârâta S.C."E. C." S.A, București solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligată aceasta la plata către petenții, membri de sindicat, a salariului suplimentar pentru anii 2008, 2009, 2010, actualizat în raport cu rata inflației la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a relatat că prin art. 32 din contractele colective de muncă pentru anii 2005 – 2006 și prelungit prin 8 acte adiționale, precum și prin art. 32 din C.C.M. pe anii 2009 - 2010, 2010 - 2011, încheiate la nivelul ., s-a prevăzut că „Pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”. Deși această prevedere contractuală a fost negociată și acceptată de ambele părți, ea nu s-a materializat în fapt.
Reclamantul a mai invocat art. 1, Cap I, art. 2 al.8 din C.C.M., precum și art. 37, 229 al.1, 40 al.2, 161, 171 al.1 Codul muncii, art. 148 din Legea 62/2011.
A mai invocat reclamantul că, față de neplata drepturilor salariale menționate la data scadenței acestora, solicită obligarea pârâtei și la plata ratei inflației aferentă sumelor datorate cu titlu de salariu suplimentar, de la data scadenței acestora și până la plata efectivă.
Reclamantul a depus la dosar, în copii: tabel nominal cu membri de sindicat care au împuternicit sindicatul, extras CCM pe anul 2005-2006, practică judiciară, concluzii scrise.
În termen legal, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.
În sprijinul excepției prescripției dreptului material la acțiune, pârâta a invocat dispozițiile art.268 al.1 lit. e, întrucât salariul suplimentar nu are regimul juridic aplicabil salariului, deoarece sumele de bani respective se acordă o singură dată pe an și nu reprezintă o contraprestație a angajatorului pentru munca prestată de salariat, conform art.159 Codul muncii, al.1 și 2. La fel și ajutoarele materiale solicitate nu pot fi interpretate ca fiind drepturi de natură salarială și prin urmare, s-a apreciat că aplicabile sunt dispozițiile din Codul muncii, care impun termenul de 6 luni pentru nașterea dreptului la acțiune.
Pe fondul cauzei, pârâta a invocat, cu privire la plata salariului suplimentar pentru anii 2008, 2009, 2010, că prevederile contractuale prevăzute în art. 32 din CCM nu au putut fi materializate în fapt datorită situației economice dificile pe care a avut-o și o traversează societatea, astfel încât neexecutarea obligației constituie un eveniment ce nu putea fi prevăzut și nici împiedicat de către unitate, care se află într-o situație economico-financiară dificilă. S-a mai precizat că prevederile art. 32 al.3 condiționează acordarea salariului suplimentar din veniturile realizate, ori, față de situația economică nefavorabilă, venitul societății a fost mai mic decât cheltuielile.
Prin sentința civilă nr.463 din 27.03.2012, Tribunalul B. a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă..
Totodată, a admis acțiunea formulată de reclamantul S. I.F.T.E. B. – cu sediul în B., ., jud. B., pentru petenții membri de sindicat domiciliați în județul B.: A. N., P. E., A. A., B. C., P. E., Lisca H. Mateias, G. M. C., A. M., L. V. M., C. C., Marafet C., N. L., G. N., C. V., P. V., G. Z., S. D., P. V., D. A., I. M., P. S., I. D., D. M., I. V., Sicaru D., S. G., Cosita V., H. C., L. D., N. V., R. I., R. V., Ș. M., G. C., P. G., M. M., V. V. A., A. V., D. G., H. I., D. N., D. C., G. M., I. A., I. S., I. V., I. T., M. E., N. L., Rachieru T., S. A., S. Luci, S. G., Ș. C., V. D., L. G., E. M., B. C., S. V., M. D., M. T., A. C., B. M., Brujbu N., C. V., D. C., F. G., I. I., J. E., J. P., S. N., Gălătanu I., C. T., B. I., M. M., G. M. C., T. I. Ș., T. M. C., N. D., S. Ș. și V. M., în contradictoriu cu pârâta S.C."E. C. " S.A. și a obligat pârâta la plata, către petenții membri de sindicat menționați mai sus, a salariului suplimentar pentru anii 2008, 2009, 2010 echivalent cu salariul de bază de încadrare al acestor a din luna decembrie a anului pentru care se acordă, în funcție de timpul efectiv lucrat, actualizat în raport cu rata inflației la data plății efective.
S-a dispus disjungerea cererilor formulate de reclamant, în numele petenților membri de sindicat domiciliați în județul G.: B. C., M. C., R. G., A. C., U. A., ce au fost înaintate spre soluționare la Tribunalul G..
S-a dispus disjungerea cererilor formulate de reclamant, în numele petenților membri de sindicat domiciliați în județul Prahova: M. D., M. D., Ș. I., M. M., D. Ș., E. P., D. Dornel, Tatuta G., C. I., ce au fost înaintate spre soluționare la Tribunalul Prahova.
Cererea disjunsă și înaintată la Tribunalul G. a fost înregistrată sub același nr._, iar prin sentința civilă nr.1156 din 28.05.2012, această instanță a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei privind pe reclamanții B. C., M. C., R. G., A. C., U. A. în favoarea Tribunalului B., și constatând, totodată, existența unui conflict negativ de competență a înaintat dosarul la Î.C.C.J. în vederea soluționării conflictului.
Prin decizia nr.6045 din 04.10.2012, Î.C.C.J. a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului B., având în vedere că pe raza acestei instanțe își are sediul organizația sindicală reclamantă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului B. sub nr._, în cadrul căruia pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, fondată pe prevederile art. 268 al.1 pct. e Codul muncii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, invocând, în esență, aceleași aspecte precizate și prin întâmpinarea depusă la aceeași instanță, în dosarul nr._ .
După analizarea actelor și lucrărilor dosarului, Tribunalul B., prin sentința civilă nr. 1554 din 21 noiembrie 2012, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă, a admis acțiunea formulată de reclamanții B. C., M. C., R. G., A. C., U. A., toți reprezentați de S. I.F.T.E B., în contradictoriu cu pârâta . și a obligat pârâta la plata către reclamanți a salariului suplimentar pentru anii 2008, 2009, 2010 echivalent cu salariul de bază de încadrare al fiecăruia din luna decembrie a anului pentru care se acordă, în funcție de timpul efectiv lucrat, actualizat în raport cu rata inflației la data plății efective.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul B. a reținut următoarele considerente:
În conformitate cu art. 137 Cod pr. civilă, asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța a reținut că pârâta a invocat, în sprijinul acesteia, prevederile art. 268 lit. e) Codul muncii, deși se apreciază că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 268 lit. c) Codul muncii.
Comparând cele două texte, rezultă că art. 268 alin.1 lit. e) Codul Muncii, care stabilește termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune în cazul neexecutării CCM, ori a unor clauze ale acestuia, are caracterul unei norme generale față de cel de la lit. c), în care termenul de 3 ani se referă la plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, care au caracter de normă specială, ce derogă de la dreptul comun.
Explicația faptului că pentru situațiile de la art. 268 lit. e) legiuitorul a prevăzut un termen atât de scurt, de numai 6 luni, constă în faptul că acest termen a fost corelat cu principiul anuității care guvernează CCMU. Întrucât CCMU reglementează raporturile de muncă sub toate aspectele, iar salarizarea constituie numai un capitol din acesta și, în acest context, trebuie văzut și raportul dintre literele c) și e) ale art. 268 Codul muncii.
Totodată, instanța a apreciat excepția invocată, ca fiind neîntemeiată, având în vedere și prevederile art. 11 Codul muncii, potrivit căruia contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă. Aceste dispoziții situează contractul individual de muncă în raport de CCM în aceeași poziție ca și acesta față de lege.
Prin urmare, clauzele CCM la nivel de unitate, care au un caracter concret, devin parte a contractului individual, astfel că termenul de prescripție aplicabil cererii reclamantului, cuprins în contractul colectiv dar neinclus și în cel individual, este cel de 3 ani prevăzut de art. 268 alin.1 lit. c) Codul muncii, când obiectul conflictului îl constituie plata unor drepturi salariale neachitate, text ce trebuie interpretat în coroborare cu art. 166 alin.1 Codul muncii.
Pe fondul cauzei, instanța a constatat că petenții, membri de sindicat, sunt salariații pârâtei și, potrivit art. 32 alin.1 din CCM pe anii 2005-2006, 2009-2010, s-a prevăzut că „Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”.
În condițiile în care aceste clauze din Contractul Colectiv de Muncă negociate de comun acord nu au fost anulate sau suspendate, ele sunt obligatorii pentru angajator, conform art. 229 al.4 Codul muncii, potrivit căruia „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților”, coroborat cu dispozițiile art. 38 al.5 din Constituția României, care prevăd obligativitatea executării contractelor colective.
Referitor la apărările pârâtei referitoare la acest salariu suplimentar, legată de lipsa de fonduri, tribunalul a apreciat că nu pot fi acceptate, întrucât clauzele contractului colectiv de muncă trebuie respectate astfel cum au fost negociate, pe considerentele și temeiurile legale mai sus invocate.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta S.C."E. C." S.A, București, criticând-o pentru nelegalitate.
Cu privire la termenul de prescripție de 6 luni, recurenta a arătat că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 268 alin. (1) lit. e din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Astfel, acțiunea privește neexecutarea contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia - prin urmare sunt incidente prevederile art. 268 alin. 1) lit. c) din Codul muncii care statuează că: “cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă vot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia"
A învederat recurenta că termenul de prescripție este cel de 6 luni de la nașterea dreptului la acțiune deoarece, din studiul cererii de chemare în judecată se observă faptul că obiceiul solicitărilor formulate de către reclamant au ca și temei Contractul Colectiv de Muncă încheiat între administrația S.C. „E. CF.R." SA, și reprezentanții sindicatelor.
Având în vedere această situație, nașterea dreptului la acțiune, conform Contractelor Colective de Muncă 2005/2006, 2009/2010 și 2010/2011, încheiat între reprezentanții conducerii S.C. „E. CF.R." S.A. și reprezentanții sindicatelor reprezentative, conform art. 34, este data de 15 ianuarie a anilor 2009, 2010 și 2011
A mai precizat recurenta că de la data de 15 ianuarie a anilor 2009, 2010 și 2011 până la data înregistrării acțiunii la Tribunalul B. (27.03 2012) termenul prevăzut de Legea 53/2003 art. 268 alin 1 punctul e a fost depășit, iar acțiunea este supusă decăderii, fiind aplicabile prevederile art. 103 Cod de procedură civilă: (1) “Neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când, partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. (2) În acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, în același termen vor fi arătate și motivele împiedicării”.
De asemenea, recurenta a învederat că ajutoarele materiale nu mai pot fi solicitate de reclamant având în vedere termenul de prescripție de 6 luni aplicabil.
A arătat recurenta că soluția instanței de fond este nelegală întrucât a apreciat ca fiind aplicabilă în speță termenul de prescripție de 3 ani, considerând eronat că drepturile sale reprezintă drepturi salariale neacordate.
Prin urmare, recurenta a susținut că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 268 alin, (t) lit. e din Legea nr. 53/2003 - codul muncii, republicată cu modificările și completările ulterioare, privind prescripția extinctivă și a admis o acțiune tardiv introdusă.
Pe fondul cauzei, recurenta a arătat că instanța a reținut în mod eronat, ca fiind admisibilă cererea reclamanților Bat C., M. C., R. Gabriei, A. C. și U. A. prin care obligă pârâta să plătească reclamanților salariul suplimentar aferent anilor 2008, 2009 și 2010 actualizat în raport cu rata inflației la data plații efective.
Astfel, salariul suplimentar nu are regimul juridic aplicabil salariului, întrucât sumele de bani respective se acordă o singură dată pe an și nu reprezintă o contraprestație a angajatorului pentru munca prestată de salariat (conf. Art. 159 Codul Muncii alin 1 și 2) “(1) Salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă. (2) Pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani)”, ci este o liberalitate a angajatorului față de proprii angajați.
Așadar salariul suplimentar - nu reprezintă plata muncii salariatului. Există o diferență fundamentală între salariu, care este o contraprestație a muncii depuse de salariat și salariul suplimentar, care este o liberalitate a angajatorului acordat doar datorită simplei calități de salariat.
Pe fond, recurenta a arătat că a criticat considerentele reținute de instanța de fond în admiterea acțiunii în sensul că la pronunțare nu a ținut cont de faptul că subscrisa a înregistrat pierderi în anii 2008, 2009 și 2010, respectiv a înregistrat datorii fiscale și datorii la bugetul asigurărilor sociale. Din acest motiv, societatea aflându-se pe lista societăților monitorizate, activitatea financiar contabilă și implicit bugetele de salarii au fost monitorizate de instituțiile financiare internaționale.
Având în vedere rolul activ al judecătorului, recurenta a învederat că acesta are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Astfel, judecătorul va putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.
A mai susținut recurenta că instanța de fond nu a ținut cont la pronunțare de modalitatea de constituire a fondului pentru plata salariului suplimentar, motiv pentru care, în cauză, era necesar să se dispună completarea probatoriului, pentru a se stabili în mod indubitabil, dacă din veniturile realizate după acoperirea cheltuielilor (pentru că așa începe textul art. 21 din CCM) sau din profitul net al societății art. 22 din CCM, societatea avea din ce să constituie fondul de premiere.
Omițând să procedeze în sensul arătat, prima instanță a nesocotit dispozițiile art.129 pct. 5 Cod proc. civilă, potrivit cărora judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Totodată, recurenta a învederat că modalitatea de constituire a fondului pentru plata salariului suplimentar negociată între reprezentanții sindicatelor și administrației S.C. „E. CF.R" S.A, este prezentată în art. 21-23 din CCM, după cum urmează:
Prin urmare, dreptul la care fac referire reclamanții ar fi trebuit plătit doar în cazul în care societatea avea profit pentru ca așa cum rezultă din interpretarea textelor de mai sus constituirea fondului se face din veniturile realizate după acoperirea cheltuielilor. Ori, în condițiile în care subscrisa a înregistrat cheltuieli mai mari decât veniturile și a ieșit pe pierderi în anii 2008, 2009 si 2010, nu a existat posibilitatea constituirii fondului.
Mai mult, conform art. 32 alin. 3 din CCM, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar, în cadrul fondului de salarii, în procent de până la suta din fondul de salarii realizat lunar, din veniturile realitate, așa cum s-a demonstrat prin înscrisurile depuse la dosar, din care rezultă faptul că veniturile realizate de societate sunt mai mici decât cheltuielile cu salariile.
Din interpretarea art. 32 alin. 3 se subînțelege că, constituirea fondului necesar plății salariului suplimentar depinde de veniturile realizate, deci este o condiționare a acordării acestui drept de veniturile realizate.
Totodată, recurenta a solicitat a se avea în vedere și faptul că Guvernul a emis, OUG nr. 81/1997 pentru reglementarea plații premiilor anuale, a celui le-al 13-lea salariu sau a altor sume de această natură, suportate din fondul de salarii, care de regulă, se acordă la finele anului, prin care se prevede că regiile autonome și societățile comerciale, cu capital majoritar de stat, care potrivit balanțelor de verificare și declarațiilor pentru impozitul pe profit au înregistrat pierderi sau plăți restante față de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale sau bugetele fondurilor speciale, nu au dreptul de a plăti la finele anului premiul anual al 13-lea salariu sau orice alte sume de această natură suportate din fondul de salarii.
A menționat recurenta că, în contextul în care nu a avut venituri corespunzătoare acoperirii tuturor cheltuielilor, înregistrând pierderi în anii 2008, 2009 și 2010, precum și plăți restante față de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, etc., iar ca urmare ANAF a început procedura executării silite, emițând mai multe titluri executorii și chiar instituind sechestru asiguratoriu asupra unor bunuri ale societății, consideră că nu există obligația plații salariului suplimentar pentru anii 2008, 2009 și 2010 solicitat de reclamanți.
În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței și pe cale de consecință, respingerea acțiunii reclamanților ca netemeinică și nelegală.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și textele legale incidente, Curtea reține următoarele:
Un prim motiv de recurs formulat de recurenta ..A. și care va fi analizat cu prioritate față de cuprinsul criticilor vizează modul de soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune raportat la pretențiile reclamantului.
După cum s-a precizat în precedentul prezentelor considerente cererea de chemare în judecată a avut ca obiect obligarea la plata unor sume de bani, fiind invocate clauze din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.
Ori, potrivit art. 268 al 1 lit. c din Codul Muncii cererea în vederea soluționării unui conflict de muncă poate fi formulată într-un termen de 3 ani de la data nașterii dreptului material la acțiune în situația în care conflictul individual de muncă privește drepturi salariale neacordate.
Pe de altă parte, sumele solicitate de intimați se încadrează fără putere de tăgadă în sintagma de drepturi salariale, așa cum această noțiune se desprinde din prevederile art. 160 Codul Muncii.
Față de cele învederate, față de intervalul de timp pentru care au fost solicitate sumele de bani raportat la momentul introducerii cererii pe rolul instanței de fond, Curtea constată că a fost respectat termenul de prescripție aplicabil speței.
Curtea nu poate avea în vedere susținerile recurentei în sensul că în cauză ar fi aplicabil termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 283 alin. l lit. e din Codul Muncii - corespunzător art.268 alin.l lit.e Codul muncii modificat și republicat potrivit cu care cererile privind soluționarea unui conflict de munca, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Deși aceste drepturi își au izvorul în contractele colective de muncă de la diferite niveluri, nu înseamnă că își pierd natura juridică de drepturi asimilate celor salariale.
Interpretarea recurentei în sensul că pentru a se asimila veniturilor salariale trebuie să reprezinte contraprestația muncii salariatului contravine dispozițiilor legale de vreme ce orice alte adaosuri și care nu sunt rezultatul direct al muncii depuse se încadrează în respectiva noțiune.
Celelalte susțineri din cadrul aceluiași motiv de recurs nu se constituie în argumente în sensul operării termenului de prescripție de 6 luni.
Pentru motivele învederate și având în vedere textele de lege menționate Curtea apreciază ca nefondate criticile subsumate primului motiv de recurs al recurentei privitoare la modul de soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune.
În ceea ce privește susținerea conform căreia pretențiile intimaților reclamanți sunt neîntemeiate, Curtea constată că în mod corect prima instanță a reținut aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 32 alin.1 din CCM pe anii 2005-2006, 2009-2010, potrivit căruia pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Tribunalul, în mod corect a reținut că în condițiile în care aceste clauze din Contractul Colectiv de Muncă negociate de comun acord nu au fost anulate sau suspendate, ele sunt obligatorii pentru angajator, conform art. 229 al.4 Codul muncii, potrivit căruia „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților”, coroborat cu dispozițiile art. 38 al.5 din Constituția României, care prevăd obligativitatea executării contractelor colective.
De altfel, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996 republicată (în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă discutate în cauză) contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel, iar clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate, conform art. 24 alin.1 din același act normativ.
Referitor la apărările recurentei referitoare la acest salariu suplimentar, legate de lipsa de fonduri, tribunalul a apreciat în mod just că nu pot fi acceptate, întrucât clauzele contractului colectiv de muncă trebuie respectate astfel cum au fost negociate, pe considerentele și temeiurile legale mai sus invocate.
Pe de altă parte, faptul că pârâtele nu aveau posibilități financiare de achitare a acestor drepturi, întrucât făceau parte din categoria agenților economici monitorizați și trebuiau să se încadreze într-un anumit buget, nu le exonerează de plata acestuia.
Plecând de la dispozițiile art.41 alin.5 din Constituție care statuează că “dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate” este evident că recurentele trebuiau să procedeze la plata acestor drepturi, iar împrejurarea că nu au mai realizat profit, ci pierderi, nu le exonerează de răspunderea executării obligațiilor contractuale.
Din moment ce plata acestor drepturi era reglementată de prevederile CCM la nivel de ramură din transportul feroviar, lipsa fondurilor, invocată de recurentă, nu o exonerează de plata obligațiilor ce îi revin.
Angajatorul trebuie să ia măsurile necesare în vederea constituirii fondului de salarii, iar acest lucru reiese din dispozițiile art. 40 alin. 2 din Codul Muncii care stabilesc că acesta este obligat să acorde salariul, toate drepturile ce decurg din lege, din CCM și din contractul individual de muncă.
Susținerea recurentei, în sensul că nu a mai înregistrat profit, ci pierderi nu poate avea vreo influență asupra recunoașterii drepturilor salariale prevăzute în contract și nu o exonerează de plata lor, respectiv de răspunderea executării obligațiilor contractuale.
Plata muncii către salariați și a drepturilor de natură salarială cuvenite ca urmare a desfășurării muncii în condiții negociate legal, nu poate fi supusă unei condiții din partea angajatorului, cu consecința sistării acestora ori de câte ori angajatorul nu întocmește corespunzător bugetul, astfel încât să nu fie în măsura sa respecte prevederile din Codul muncii referitoare la onorarea cu prioritate a obligațiilor salariale, iar împrejurarea că sumele respective sunt aprobate în bugetul de venituri și cheltuieli potrivit legii, este o garanție a plații drepturilor în discuție, întrucât nu se poate permite angajatorului sa prevadă acordarea unor drepturi pentru angajați pe care tot acesta să le condiționeze de voința sa de a aloca, sau nu, resursele financiare necesare plății acestora.
În consecință, în mod corect prima instanță a constatat întemeiate pretențiile reclamanților, motiv pentru care, nefiind incidente în cauză niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 c.pr.civ., în baza art. 312 raportat la art. 3041 c.proc.civ., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta . .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâta ., cu sediul în București, .. 38, sector 1, împotriva sentinței civile nr.1554 din 21 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu intimații reclamanți B. C., M. C., R. G., A. C., U. A., toți reprezentați de S. I.F.T.E B., cu sediul în B., ., județul B., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2013.
Președinte, Judecători,
V. G. A. PopaIolanda M. G.
Grefier,
C. C.
Red GMI
Tehnored CC
2 ex, 28.02.2013
d. fond._ Tribunalul
j. fond. G. S.
Operator date cu caracter personal
Notificare nr. 3120
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 167/2013.... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 2597/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
