Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 337/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 337/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 13-02-2013 în dosarul nr. 3014/120/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 337
Ședința publică din data de 13 februarie 2013
Președinte - C. P.
Judecători - V. D.
- M. G.
Grefier - A. M. B.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanta P. F. C. domiciliat în municipiul Târgoviște, Bulevardul Unirii nr.19, ., etaj 5, ., împotriva sentinței civile nr. 2040 din 17 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimata-pârâtă R. B. SA, cu sediul în municipiul București, ., nr. 15, sector 1.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de judecată din data de 6 februarie, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta.
Curtea, pentru a da posibilitate intimatei-pârâte, prin reprezentant, să formuleze concluzii cu privire la înscrisul depus de către recurenta-reclamantă, a amânat pronunțarea la data de 13 februarie 2013, când a dat următoarea decizie.
CURTEA :
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._ /10.04.2012, reclamanta P. F. C., în contradictoriu cu pârâta R. B. SA, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea deciziei nr.743/09.03.2012 emisă de pârâtă, prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă începând cu data de 11.04.2012, suspendarea deciziei contestate până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, suspendarea și anularea deciziei din 24.11.2009 prin care se desființează postul reclamantei, obligarea pârâtei la repunerea pe postul deținut anterior sau similar, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite și daune morale.
În motivarea în fapt a cererii, a arătat reclamanta că decizia de desființare a postului a fost luată la data de 24.11.2009, în urma modificării structurii organizatorice a societății, în timp ce ea era în concediul de creștere a copilului, emiterea deciziei de concediere făcându-se prin încălcarea prevederilor art.30 și art.32 din Contractul Colectiv de Muncă 2009 și al art.31 alin.2 din același contract. A mai precizat că decizia este lovită de nulitate, întrucât nu i-a fost comunicată la data desființării postului, ci după reluarea activității, în luna octombrie 2011 și nu au fost respectate criteriile legale prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă.
A depus, anexat cererii de chemare în judecată, copie de pe decizia contestată.
La data de 17.04.2012, reclamanta a depus precizări la cererea de chemare în judecată, detaliind cele susținute prin această cerere și a arătat că decizia de concediere a fost luată în timp ce reclamanta se afla în concediu pentru creșterea copilului, că reorganizarea pretinsă de pârâtă se referă la o strategie de eliminare a unor angajați sub aparența unei stări de legalitate, deci cauza concedierii nu este nici reală și nici serioasă, întrucât decizia de încetare a contractului individual de muncă nu cuprinde motivele de concediere, criteriile de concediere și nu a respectat procedura de comunicare în cazul desființării postului. În ceea ce privește daunele morale, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de_ euro, incluzându-se în cuantumul sumei și suferința morală determinată de pierderea unei sarcini provocată de vestea desființării postului.
S-au mai depus la dosar de către reclamantă, copii de pe următoarele înscrisuri: notificarea nr. 2120/05.03.2012, decizie nr. 2156/28.12.2009, nr._/25.01.2010, nr._/04.04.2011, adeverința nr._/29.12.2009, cerere nr. 1904/23.12.2009, act adițional la contractul individual de muncă, certificat de naștere minor, certificat de căsătorie, corespondență e-mail, fișa postului, Contractul Colectiv de Muncă extras, rezultate pe card de credit din ianuarie 2008-mai 2009, diplomă studii reclamantă, înscrisuri cu privire la activitatea reclamantei.
Pârâta a depus întâmpinare la dosar, solicitând, pe cale de excepție, inadmisibilitatea capătului 2 al cererii privind suspendarea și anularea deciziei din 24.11.2009, iar pe fondul cauzei, respingerea contestației ca fiind neîntemeiată.
În motivare, a arătat pârâta că, urmare a procesului de reorganizare a activității Ariei Vânzări Retail și Distribuție, postul ocupat de reclamantă a fost desființat, fiind desființate 6 astfel de posturi și că, la data de 05.03.2011, i-a fost comunicată lista posturilor vacante disponibile pentru angajații al căror post a fost desființat, reclamanta optând pentru un post de Director la o agenție din București, dar nu a fost selectată pe motive ce țin de lipsa de experiență pe zona operațională –tranzacții și flux casierie și a experienței pieței de clienți din București.
A mai precizat pârâta că decizia contestată a fost adoptată cu respectarea tuturor prevederilor legale referitoare la încetarea contractului individual de muncă pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, că problemele economice reprezintă aspecte obiective, că recesiunea economică a avut consecințe de notorietate asupra instituțiilor financiare, astfel că desființarea postului a avut o cauză reală și serioasă, activitatea departamentului în care activa reclamanta era în scădere, aducând o scădere de peste 35% a volumelor de vânzări ce a determinat scăderea cotelor de profit înregistrate din aceste activități și că numărul de echipe coordonate de către managerii regionali s-a redus cu un procent de 56%.
S-a mai precizat de către pârâtă că postul reclamantei nu a fost reînființat și nici redenumit, nu a fost angajată o altă persoană. În plus, comunicarea desființării postului s-a făcut mai târziu, întrucât reclamanta avea contractul individual de muncă suspendat, iar după revenirea la serviciu prin 21 de concedii medicale, a reușit să își prelungească perioada de suspendare a contractul individual de muncă.
În ceea ce privește cererea de plată a daunelor morale, o apreciază neîntemeiată, întrucât nu a dovedit prejudiciul moral suferit și fapta ilicită a pârâtei.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe art.65, art.115 și urm. Cod procedură civilă.
Au fost anexate întâmpinării, actele la care s-a făcut referire în cuprinsul acesteia.
Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondată a excepției inadmisibilității capătului 2 de cerere și respingerea afirmațiilor făcute în cuprinsul întâmpinării.
Au fost încuviințate în cauză și administrate proba cu înscrisuri și interogatoriu.
S-au mai depus la dosar note de ședință și concluzii scrise.
Prin sentința civilă nr. 2040 din 17 octombrie 2012, Tribunalul Dâmbovița a respins acțiunea formulată de reclamanta P. F. C., reținând că, prin decizia de concediere 734 din data de 09.03.2012, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă încheiat între reclamantă și societatea pârâtă.
În decizia de concediere, s-a menționat ca temei al încetării contractului individual de muncă al reclamantei, art. 65 alin. 1 din Codul muncii, cu motivarea că postul ocupat de reclamantă s-a desființat ca urmare a reorganizării activității pe principiul rentabilității și eficienței, situație în care a fost necesară reducerea unor posturi.
Potrivit art. 65 alin. 1 Codul muncii: „Concedierea pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, de unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.”
În interpretarea dispozițiilor legale mai sus menționate, este fără discuție că, în situația în care concedierea s-a dispus pentru desființarea postului, această desființare trebuie să fie efectivă, să aibă o cauză reală și serioasă.
În raport de motivația din decizia de desfacere a contractului de muncă, analizând probele administrate în cauză, instanța a reținut că desființarea postului a fost efectivă și reală.
S-a observat aceasta din organigrama depusă cauzei – pag. 64 – unde numărul posturilor de Manager Regional Vânzări Directe (reclamanta deținând un astfel de post) a fost redus de la 12 la 5, cu mențiunea înființării unui post de Manager Dezvoltare, astfel că numărul posturilor reduse a fost de 6.
Legat de același aspect, s-a observat că pârâta a justificat, prin înscrisurile depuse la pag. 111-119, motivele care au generat desființarea postului reclamantei înaintea altor posturi similare și a dovedit caracterul obiectiv al acestei opțiuni, întemeiate pe eficiența mai mare a altor departamente decât cel din care reclamanta face parte.
S-a subliniat că angajatorul are dreptul de a-și organiza activitatea în funcție de necesități, în scopul obținerii unui profit, al rentabilizării, iar o societate comercială are tot dreptul de a face schimbări la nivel de organizare - care pot include și concedieri – fiind singura în măsură să aprecieze asupra modalității de funcționare a investiției sale, instanța neavând nici o posibilitate de a interveni în modul de organizare a activității unei societății, ci rolul acesteia este numai de a veghea dacă au fost respectate normele legale care protejează salariatul.
Or, în cazul de față, datele dosarului nu permit să se constate nici o încălcare a acestor norme, societatea fiind cea care era îndreptățită să stabilească ce anume posturi sunt eficiente pentru activitatea acesteia și trebuie păstrate și unde se impune a se intervenii cu restructurare, iar potrivit documentelor prezentate, s-a reținut ca fiind mai eficientă zona Muntenia 1 în comparație cu Muntenia 2, în care reclamanta își desfășura activitatea.
S-a dovedit că activitatea desfășurată de aceasta a fost meritorie, însă, pe de o parte, rezultatele prezentate nu cuprindeau integral anul 2008, iar pe de altă parte instanța a apreciat că angajatorul nu a avut în vedere strict activitatea reclamantei, ci eficiența zonei respective și sub acest aspect dreptul de a analiza și aprecia îi aparține exclusiv.
Luând în considerare cele mai sus menționate, faptul că ne aflăm în situația unei concedieri individuale pentru motive care nu țin de persoana salariatului, conform art. 65 C. muncii și având în vedere decizia ICCJ 6/2011 potrivit căreia dispozițiile art. 74 alin. 1 lit. d C.muncii nu sunt aplicabile în cazul în care concedierea s-a dispus în temeiul art. 65 C.muncii, instanța primi critica reclamantei privind obligațiile angajatorului vizând oferirea unui alt loc de muncă.
În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor CCM/2009 privind selecția invocată de reclamantă, s-a reținut că, la data concedierii, acestea nu mai erau în vigoare, iar pe de altă parte, măsura de restructurare a avut în vedere posturi individualizate pe criterii de performanță și era firesc ca și măsura concedierii să vizeze persoanele ce le ocupau și nu persoanele aflate pe posturile păstrate. Actele dosarului nu au relevat, din acest punct de vedere, că pârâta, după desființarea posturilor, a procedat la o selecție de personal și o redistribuire a acestora pe posturile păstrate.
Printre criticile pe care reclamanta le-a adus deciziei de concediere, s-a aflat și necomunicarea măsurii de desființare a postului la momentul la care aceasta a fost plecată, fiind comunicată ulterior, la data întoarcerii la serviciu, critică ce nu a putut fi primită de vreme ce, la momentul desființării postului, contractul de muncă al reclamantei era suspendat pentru că se afla în concediu medical. Sub acest aspect, instanța a respins și susținerea reclamantei privind încălcarea de către angajator a interdicției de încetare a raporturilor de muncă pe perioada în care contractul de muncă a fost suspendat, întrucât, din toate datele dosarului, a rezultat că încetarea raportului de muncă a avut loc la momentul la care acest raport de muncă s-a reluat, deci reclamanta s-a reîntors la serviciu.
Nici susținerea privind nerespectarea de către pârâtă a interdicției de concediere pentru necorespundere profesională, în primele 6 luni de la reluarea activității după concediul maternal, nu s-a verificat, încetarea contractului de muncă fiind generată de considerentul desființări postului și nu cel de necorespundere profesională, iar în această ipoteză, nu mai exista obligația oferirii unui alt loc de muncă, chiar dacă pârâta, în concret, a procedat în acest sens și, în raport de acestea, nu s-a putut verifica nici susținerea privind obligativitatea școlarizării pentru dobândirea unei noi calificări.
Pentru considerentele mai sus expuse, instanța a respins ca neîntemeiată contestația formulată.
Împotriva acestei sentințe, reclamanta P. F. C. a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, într-o primă critică, faptul că instanța de fond a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, făcând aplicarea greșită a legii.
Consideră că instanța a interpretat greșit dispozițiile art. 21 alin. (3) din Ordonanța de Urgentă a Guvernului nr. 96/2003 (în vigoare pentru persoanele ai căror copii s-au născut până la 01 ianuarie 2011), care prevede imperativ că interdicția prevăzută la alin. (2) (este interzis angajatorului să dispună încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu în cazul: d) salariatei/salariatului care se află în concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani) se extinde o singură dată, cu până la 6 luni după revenirea salariatei/salariatului în unitate.
Prin sentință, se reține, în mod greșit, că interdicția de concediere pentru necorespundere profesională în primele șase luni de la reluarea activității după concediul maternal, nu se verifică, încetarea contractului de muncă fiind generată pe considerentul desființării postului.
Un prim aspect este că interdicția prevăzută de actul normativ amintit se referă chiar la încetarea raporturilor de muncă, cum este cazul dedus judecății și nu la încetarea raportului de muncă pentru necorespundere profesională.
Un al doilea aspect este lămurirea situației exceptate de la aplicarea art. 21 alin. (2), așa cum prevede alin. (3) al aceluiași articol, respectiv: (3) Dispozițiile alin (1) nu se aplică în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare sau a falimentului angajatorului, în condițiile legii.
Astfel, trebuie făcută distincție între restructurare, care în accepțiunea dreptului muncii este situația la care a recurs R. B. S.A prin desființarea locului de muncă ocupat de salariat și reorganizare judiciară, care nu poate avea decât accepțiunea prevăzută de Legea 85/2006 - privind procedura insolvenței, care, în art. 3 alin. (1) punctul 20), definește această sintagmă, respectiv: „reorganizarea judiciară este procedura ce se aplică debitorului, persoana juridică, în vederea achitării datoriilor acestuia, conform programului de plată a creanțelor.
Procedura de reorganizare presupune întocmirea, aprobarea, implementarea și respectarea unui plan, numit plan de reorganizare, care poate să prevadă, împreună sau separat: restructurarea operațională și/sau financiară a debitorului; restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social; restrângerea activității prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului".
Față de acestea, consideră recurenta-reclamantă că au fost încălcate dispozițiile legale care asigură măsuri de protecție socială în asemenea situații ce stabilesc că, după revenirea din concediu pentru creșterea copilului, persoana nu poate fi concediată pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, pe perioadele și în situațiile prevăzute de legiuitor în dispozițiile art. 21 alin. (2) din OUG nr. 96/2003, cu excepția reorganizării judiciare sau a falimentului.
In condițiile în care instanța face referire la acest text de lege, nu îi dă eficiență juridică, apreciind că încetarea contractului de muncă al recurentei-reclamante are drept cauză desființarea postului și nu necorespunderea acesteia profesională, deși legiuitorul nu distinge între aceste situații, cum greșit face instanța de fond.
Consideră că o legală protecție socială în această situație, nu a fost luată de angajator decât formal, prin oferirea unor locuri vacante, dar despre care precizează că nu le poate ocupa, iar recurgerea la contractele speciale de calificare sau adaptare profesională, prevăzute de Codul Muncii, tocmai pentru a proteja salariații în asemenea situații, îi sunt complet străine.
Concluzionează că, în cauza de față, sunt aplicabile prevederile art. 21 alin. (2) din OUG nr. 96/2003; alin. (3) al art. 21 din OUG nr. 96/2003, se aplică numai în situația în care angajatorul R. B. S.A s-ar afla sub incidența Legii nr. 85/2006, respectiv, ar fi deschisă procedura insolvenței față de aceasta.
Aceste prevederi sunt preluate și de art. 25 din OUG nr. 111/2010 pentru persoanele ai căror copii se nasc după 01 ianuarie 2011.
Aceste încălcări flagrante ale legii făcute de angajator cu ocazia emiterii deciziei de concediere, atrage nulitatea absolută.
O altă critică se referă la faptul că instanța de fond nu a stabilit cu certitudine când anume s-a dispus desființarea postului ocupat de recurentă, în decembrie 2009, conform organigramei aflate la fila 64 din dosar, sau la data reluării activității în martie 2012, când i s-a comunicat înștiințarea nr. 2120/05.03.2012.
Potrivit acestui document, urmare a deciziei Directoratului R. B. S.A. din data de 24 noiembrie 2009, s-a dispus reorganizarea activității, efectele reducerii posturilor producându-se în luna decembrie 2009, când aceasta se afla în concediu de maternitate și, ulterior, în concediu pentru creștere copil. In această situație, este de remarcat că, la reluarea activității, angajatorul este obligat să redea persoanei în cauză același post și nu un altul, în caz contrar, măsura fiind lovită de nulitate absolută, în conformitate cu art. 81 lit. a) coroborat cu art. 41 alin. (1) și (3), precum și cu art. 57 alin. (1) din Codul muncii.
Așa fiind, nici desființarea postului salariatei aflate în concediu creștere copil nu poate fi dispusă în perioada acestui concediu sau a concediului de maternitate, întrucât angajatorul are obligația ca, la revenirea din concediu creștere copil, să o reintegreze pe același post. In același sens, sunt și dispozițiile art. 21 lit. d) din OUG 96/2003 privind protecția maternității la locurile de muncă potrivit cărora este interzis angajatorului să dispună încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu în cazul salariatei care se află în concediu pentru creștere copil.
La reluarea activității după revenirea salariatei din concediu creștere copil, angajatorul este obligat să reintegreze salariata pe același post deținut anterior suspendării contractului individual de muncă, emițându-se, în acest sens, decizia de încetare a suspendării contractului individual de muncă și înregistrându-se în registrul electronic de evidență a salariaților (ReviSal) încetarea acestei suspendări, mai mult, decizia de concediere nr. 743/09.03.2012 face referire la o măsură dispusă în 2009, dar aplicabilă în 2012.
Totodată, instanța de fond nu a lămurit aspectul privind legalitatea măsurii luate de angajator, cu privire la postul pe care a fost reîncadrată după revenirea din concediu pentru creștere copil.
Consideră recurenta că, un motiv care atrage nulitatea absolută a deciziei de concediere nr. 743/09.03.2012, este și lipsa semnăturii celui în drept de pe decizia de concediere.
In acest sens, se poate observa că decizia de concediere
contestată este dată de Steven van Groningen, Președinte al R. B. S.A.,
care nu a semnat decizia. Decizia este semnată de directorul departamentului
resurse umane, șeful departamentului administrare personal și salarizare, cei care dau avize la emiterea unei astfel de decizii.
Este evident că, pentru a emite o decizie care să producă efecte juridice, cel care a emis-o, în cazul de față Steven van Groningen, Președinte al R. B. S.A (potrivit preambulului acesteia), trebuia să apară la finalul acesteia și să își asume, prin semnătură, ceea ce a decis. Chiar dacă ar fi mandatat pe cineva să semneze în locul lui, trebuia ca mandatarul să semneze în locul mandantului, să facă mențiune despre aceasta și să indice mandatul în baza căreia semnează.
Lipsa acestei semnături atrage nulitatea deciziei, fiind o problemă de ordine publică, raportat la art. 304 Cod Procedură Civilă.
Totodată, mai susține recurenta-reclamantă, instanța de control judiciar trebuie să aibă în vedere și spiritul legii, în sensul că legiuitorul s-a gândit să protejeze salariatele care dau naștere unui copil, nu numai de concedierea efectivă sub aspect juridic, ci și de stresul la care poate fi supusă o mamă care, stând acasă să îngrijească copilul, se gândește că, la terminarea concediului de creștere copil, rămâne pe drumuri și realizarea veniturilor pentru întreținerea de zi cu zi devine o problemă.
Consideră că legiuitorul a avut în vedere acest aspect când a emis actele normative cu norme care protejează salariatele care dau naștere unui copil.
Solicită, în baza dispozițiilor art. 312 cod procedură civilă, admiterea recursului și, în consecință, în principal, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare și, în subsidiar, modificarea sentinței recurate și admiterea contestației așa cum a fost formulată.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului în funcție de prevederile legale aplicabile cauzei și sub toate aspectele, conform art. 312 alin. 1 Cod pr. civilă, Curtea constată că motivele de recurs sunt fondate pentru următoarele considerente:
În decembrie 2009, s-a dispus desființarea postului ocupat de recurentă, conform organigramei aflate la fila 64 din dosar.
Potrivit acestui document, ca urmare a deciziei Directoratului R. B. S.A. din data de 24 noiembrie 2009, s-a dispus reorganizarea activității, efectele reducerii posturilor producându-se în luna decembrie 2009, când contestatoarea se afla în concediu de maternitate și, ulterior, în concediu pentru creștere copil.
La reluarea activității, angajatorul este obligat să redea contestatoarei același post în conformitate cu art. 81 lit. a) coroborat cu art. 41 alin. (1) și (3), precum și cu art. 57 alin. (1) din Codul muncii.
Desființarea postului salariatei aflate în concediu creștere copil nu poate fi dispusă în perioada acestui concediu sau a concediului de maternitate, întrucât angajatorul are obligația ca, la revenirea recurentei din concediu creștere copil, să o reintegreze pe același post. In același sens, sunt și dispozițiile art. 21 lit. d) din OUG 96/2003 privind protecția maternității la locurile de muncă potrivit cărora este interzis angajatorului să dispună încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu în cazul salariatei care se află în concediu pentru creștere copil.
La reluarea activității după revenirea salariatei din concediu creștere copil, angajatorul este obligat să reintegreze salariata pe același post deținut anterior suspendării contractului individual de muncă, emițându-se, în acest sens, decizia de încetare a suspendării contractului individual de muncă și înregistrându-se în registrul electronic de evidență a salariaților (ReviSal) încetarea acestei suspendări.
Decizia de concediere nr. 743/09.03.2012 face referire la o măsură dispusă în 2009, dar aplicabilă în 2012.
Actele dosarului nu au relevat, din acest punct de vedere, că pârâta, după desființarea posturilor, a procedat la o selecție de personal și o redistribuire a acestora pe posturile păstrate.
Recurenta nu se înscrie în sfera de aplicare a dispozițiile art. 21 alin. (3) din Ordonanța de Urgentă a Guvernului nr. 96/2003 care prevede interdicția angajatorului să dispună încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu în cazul salariatului care se află în concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani și se extinde o singură dată, cu până la 6 luni după revenirea salariatei/salariatului în unitate.
Nici susținerile acesteia referitor la persoana care avea căderea să semneze decizia atacată nu au fost dovedite în cauză.
Față de aceste considerente, Curtea constată că recursul este fondat și, în baza art. 312 alin. 1 Cod pr. civilă, îl va admite ca atare, va modifica în tot sentința atacată în sensul că va admite contestația în parte.
Va dispune anularea Deciziei nr. 743/09.03.2012 emisă de intimată.
Va dispune repunerea părților în situația anterioară în sensul că va obliga pârâta la reintegrarea contestatoarei pe postul deținut anterior.
Va obliga intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea de la data concedierii până la repunerea efectivă în funcție.
Va respinge în rest acțiunea ca neîntemeiată.
Văzând și disp. art. 274 Cod pr. civilă:
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite recursul declarat de reclamanta P. F. C. domiciliat în municipiul Târgoviște, Bulevardul Unirii nr.19, ., etaj 5, ., împotriva sentinței civile nr. 2040 din 17 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimata-pârâtă R. B. SA cu sediul în municipiul București, . nr. 15, sector 1, și în consecință ;
Modifică în tot sentința atacată în sensul că admite contestația în parte.
Dispune anularea Deciziei nr. 743/09.03.2012 emisă de intimată.
Dispune repunerea părților în situația anterioară în sensul că obligă pârâta la reintegrarea contestatoarei pe postul deținut anterior.
Obligă intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea de la data concedierii până la repunerea efectivă în funcție.
Respinge în rest acțiunea ca neîntemeiată.
Obligă intimata să plătească recurentei suma de 3.000 lei cheltuieli de judecată (la fond și în recurs).
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 13 februarie 2013.
Președinte, Judecători,
C. P. V. D. M. G.
Grefier,
A. M. B.
Red.CP
Tehnored.BA
2 ex./06.03.2013
dosar fond nr._ Tribunalul Dâmbovița
jud.fond M. I.
operator de date cu caracter personal
notificare nr.3120/2006
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 120/2013.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
