Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 2432/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2432/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 26-09-2013 în dosarul nr. 930/120/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ –
Dosar nr._
DECIZIA NR. 2432
Ședința publică din data de 26 septembrie 2013
Președinte – M. P. Judecători – C. M. M.
- M. P. G.
Grefier - C. C.
Pe rol fiind soluționarea recursurilor formulate de pârâții M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în București, ., sector 5 și P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, cu sediul în Ploiești, ..1 A, județul Prahova, împotriva sentinței civile nr. 1125 din 11 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimații reclamanți A. L., B. L. N., B. N., B. R. V. F., B. A., B. M., B. A. R., C. D. C. R., D. G., D. I., D. R., D. C., F. I. E., G. L., H. I., I. A., I. I., I. F. G., I. ( B.) L. M., M. M., M. M., M. V., M. M., M. M., N. I., O. A. L., O. S., P. C., P. C., P. S. A., P. C., P. V., P. V., R. L., S. G., T. M. M., V. C., V. A. L., Z. G. – toți cu domiciliul procesual ales la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, ., județul Dâmbovița, intimații pârâți P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, . și Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în București, ., sector 5.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenții pârâți MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești reprezentați de consilier juridic A. F., lipsind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că dosarul se află la primul termen de judecată, iar recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru.
Curtea rectifică citativul în sensul că P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița nu este parte în prezenta cauză.
Consilier juridic A. F., având cuvântul pentru recurenții pârâți, declară că nu mai are alte cereri de formulat în cauză.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul recurenților pârâți în susținerea recursurilor.
Consilier juridic A. F., având cuvântul pentru recurenții pârâți, solicită admiterea recursurilor, modificarea sentinței instanței de fond în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, având în vedere că temeiurile de drept invocate de reclamanți, nu permit acordarea premiului anual în discuție, respectiv disp. art.8 din Legea 285/2010, privind salarizarea în anul 2011.
De asemenea, arătă că, inițial Tribunalul Dâmbovița a avut ca practică respingerea unor astfel de acțiuni, ulterior acestea fiind admise. Astfel, prin respingerea recursurilor de față, reclamanții ar fi singurii care ar primi aceste drepturi.
Așadar, solicită admiterea recursurilor, având în vedere și discriminarea la care s-ar ajunge.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, Curtea reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, la data de 2801.2013, sub nr._, reclamanții A. L., B. L. N., B. N., B. R. V. F., B. A., B. M., B. A. R., C. D. C. R., D. G., D. I., D. R., D. C., F. I. E., G. L., H. I., I. A., I. I., I. F. G., I. ( B.) L. M., M. M., M. M., M. V., M. M., M. M., N. I., O. A. L., O. S., P. C., P. C., P. S. A., P. C., P. V., P. V., R. L., S. G., T. M. M., V. C., V. A. L., Z. G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă Tribunalului Dâmbovița, P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Ministerul Finanțelor Publice, acordarea premiului anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu”, reactualizat în funcție de indicele inflației la data plății efective, obligarea pârâtului P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă, precum și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să asigure pârâtului M. P. sumele necesare acordării acestor drepturi salariale.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanții au arătat că acest drept a fost prevăzut de legislația în vigoare, pentru anul calendaristic anterior, fiind un drept câștigat, care nu mai poate fi desființat în mod retroactiv și că în acest sens se poate remarca faptul că prin art. 25 din Legea nr. 330/2009, s-a prevăzut acordarea acestui drept și în ceea ce ne privește, astfel pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul în care se face premierea, că pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate, că premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar și că aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor și că plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivii prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Au mai arătat reclamanții că dispozițiile sus arătate au fost abrogate de art. 39 pct. w din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 877 din 28 decembrie 2010, intrată în vigoare la data de 01 ianuarie 2011 (art. 46) și că prin art. 8 din Legea nr. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 878 din 28 decembrie 2010 (în vigoare de la data de 31.12.2010) s-a prevăzut în mod expres că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.
Totodată, reclamanții au înțeles să invoce excepția de neconstituționalitate a art. 8 din Legea nr. 285/2010, în măsura în care încalcă dreptul acestora de proprietate, astfel cum este garantat de art. 44 din Constituția României, dar și de art. 41 din Constituție, care ocrotește munca și protecția socială a ei, fiind de natură a afecta statutul acestei profesii, așa cum este reglementat în art. 124 și art. 125 din Constituție.
Au apreciat reclamanții că dreptul lor de a beneficia de acest premiu este câștigat, atât timp cât dispozițiile legale ce îl prevedeau erau în vigoare la data de 31.12.2010, doar plata sumelor bănești fiind amânată pentru luna ianuarie a anului următor celui pentru care se acordă premiul, orice prevedere contrară încălcând principiul neretroactivității și că în legătură cu acest principiu este de observat că prin art. 1 din Codul civil este consacrat, în concordanță cu prevederea înscrisă la art. 15 alin. (2) din Constituție, principiul neretroactivității legilor.
Reclamanții au mai arătat că, potrivit acestui principiu, o lege devine obligatorie numai după promulgare și după aducerea ei la cunoștință prin publicare în Monitorul Oficial al României, ea rămânând în vigoare până când intervine o altă lege care o abrogă pe cea anterioară în mod explicit sau implicit și că, drept consecință, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
De asemenea, au învederat reclamanții că în determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp trebuie să se tină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate, fără un motiv deosebit de ordine socială, drepturile care, în momentul intrării în vigoare a legii noi, erau deja concretizate în acte de voință sau în raporturi definitiv încheiate valabil după legea existentă în momentul încheierii lor, iar norma neretroactivității, înscrisă în art. 1 din Codul civil, se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu și-au epuizat toate efectele, fiind adevărat că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul și supraviețuirea legii vechi excepția, fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupunând . noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.
Or, în cazul reclamanților, dreptul de a încasa premiul anual aferent anului 2010, era deja câștigat, chiar dacă plata era amânată până în luna ianuarie 2011, iar legile susmenționate ce au abrogat posibilitatea acordării lui întrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea lui, fiind de observat că, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Totodată, reclamanții au mai susținut că dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Așadar, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă. Procedând astfel, instanțele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispozițiile art. 20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
De asemenea, reclamanții au arătat că în ceea ce privește prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate în speță, potrivit art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții și că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa, iar lipsirea reclamanților de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente unui drept deja câștigat, reprezintă, indiscutabil, o ingerință ce a avut ca efect privarea noastră de acest bun, în sensul celei de-a doua faze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Au mai precizat reclamanții că trebuie avută în vedere și soluția dată de Comisia Europeană în cauza C-310/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată, în temeiul articolului 267 d Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, de Curtea de Apel Bacău, Secția Civilă - România - în cauza aflată pe rolul acestei instanțe, privind interpretarea articolului art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE (JO L180 din 19.7.200 cu privire la punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și a art. 17 din Directiva Consiliului 2000/78/CE (JO L 303 din 2.12.2000) de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței muncă.
Concluziile Comisiei Europene au fost că dreptul primar al Uniunii și dispozițiile art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE cu privire la punerea în aplicare a egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și ale art. 17 din Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă trebuie interpretate în sensul că se opun unei decizii a Curții Constituționale prin care li se interzice instanțelor naționale să înlăture aplicarea unor dispoziții interne pe care le considera contrare dreptului Uniunii.
În continuare, reclamanții au susținut că judecătorul național are obligația să înlăture aplicarea unei reglementări naționale contrare dreptului Uniunii, că în acest scop, tribunalele naționale nu sunt ținute să aștepte abrogarea sau modificarea dispozițiilor interne sau o schimbare a jurisprudenței Curții Constituționale care contravin dreptului Uniunii și că aceste instanțe sunt obligate să aplice dreptul Uniunii, așa cum a fost interpretat de Curtea de Justiție, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea dispozițiilor legislative naționale, sau a deciziilor Curții Constituționale care sunt contrare dreptului Uniunii.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009, art. 1 din Codul civil, art. 15 alin. 2, art. 20, art. 41, art. 44, art. 124 și ar. 125 din Constituția României, art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, Legea nr. 47/1992.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița pentru M. Finanțelor publice, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, motivată de faptul că acest minister nu trebuie confundat cu Statul Român și cu bugetul de stat, rolul său fiind de a elabora politicile bugetare, proiectul bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și că Ministerul Finanțelor Publice este un simplu terț care nu are atribuții privind stabilirea premiilor anuale, neavând raporturi de muncă încheiate cu aceștia. În susținerea acestor afirmații s-au invocat prevederile art. 34, art. 48 și art. 55 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.
Pârâtul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că momentul plății premiului anual aferent anului 2010, în sensul art. 25 din Legea cadru nr. 330/2009, se află sub imperiul prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, conform căreia acest premiu nu s-a mai acordat începând cu luna ianuarie 2011.
Pârâtul a mai arătat că Legea nr. 285/2010 nu încalcă prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, că potrivit jurisprudenței Curții europene a Drepturilor Omului privarea de un bun, prevăzută de art. 1 din Protocolul adițional la convenție, poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economică-social și că nu este vorba de o privare de proprietate.
Referitor la actualizarea sumelor rezultate cu rata inflației pârâtul a susținut că fondurile alocate Ministerului P. pentru plata drepturilor salariale de personal sunt aprobate prin legea anuală a bugetului de stat, astfel că acordarea ulterioară a unor sume peste cele datorate nu se justifică și că cererea de efectuare a mențiunilor în carnetele de muncă este nejustificată, deoarece Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă și-a încetat aplicabilitatea.
Pârâtul P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a formulat întâmpinare, invocând pe cale de excepție necompetența Secția I Civilă a Tribunalului Tribunalului Dâmbovița în ceea ce îi privește pe reclamanții S. G., I. A., M. M. și Mirlea V., care sunt funcționari publici, desfășurându-și activitatea în cadrul departamentului economică-financiar și administrativ al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, solicitând admiterea excepției, disjungerea cauzei și declinarea în cei îi privește pe cei 4 reclamanți spre competentă soluționare Secția a II-a civilă și de contencios administrativ a Tribunalului Dâmbovița.
Pe fond a solicitat respingerea acțiunii, susținând că plata premiului anual a fost sistată atât prin art. 39 pct. w din Legea nr. 284/2010, cât și prin art. 8 din Legea nr. 285/28.12.2010.
După analizarea actelor și lucrărilor dosarului, Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă nr. 1125 din 11 iunie 2013, admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, invocată de acesta prin întâmpinare și respinge acțiunea față de acest pârât.
Prin aceeași sentință, instanța a admis acțiunea formulată de reclamanții A. L., B. L. N., B. N., B. R. V. F., B. A., B. M., B. A. R., C. D. C. R., D. G., D. I., D. R., D. C., F. I. E., G. L., H. I., I. I., I. F. G., I. ( B.) L. M., M. M., M. M., M. M., N. I., O. A. L., O. S., P. C., P. C., P. S. A., P. C., P. V., P. V., R. L., T. M. M., V. C., V. A. L., Z. G., prin mandatar C. R., în contradictoriu cu pârâții P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă Tribunalului Dâmbovița și P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, a obligat pârâții să acorde reclamanților premiul anual egal cu media indemnizațiilor de încadrare realizate în anul 2010, suma urmând să fie actualizată cu indicele de inflație calculat de la data când era datorată și până la plata efectivă și a respins cererea reclamanților privind efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Dâmbovița a reținut următoarele considerente:
Referitor la excepția necompetenței funcționale a Secției I Civilă, tribunalul a admis-o și a dispus disjungerea cauzei privindu-i pe funcționarii publici, transpunând cauza la Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, invocată de D.G.F.P. Dâmbovița, prin întâmpinarea depusă la dosar, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, având în vedere că între celelalte instituții chemate în judecată pentru plata premiului anual și Ministerul Finanțelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naștere în virtutea obligațiilor legale reciproce și specifice ce le revin în procesul bugetar.
Este adevărat că în cadrul procesului bugetar Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia, prin urmare excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanțelor Publice urmează a fi admisă și a se respinge acțiunea.
Tribunalul a reținut, conform adresei nr. 1532/VI/14/2013/11.03.2013 întocmită de P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și depusă la dosarul cauzei, că reclamanții au avut calitatea de salariați în anul 2010, îndeplinind funcția de procurori. Potrivit întâmpinării depuse la dosar de către paratul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, premiul anual pe anul 2010, respectiv al 13-lea salariu, nu a fost acordat reclamanților nici până în prezent, apreciind că aceștia nu sunt îndreptățiți pentru a beneficia de acest drept.
Pe fond tribunalul a reținut că, potrivit art. 25 din Legea nr. 330/2009, pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea; pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate; premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor; plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Astfel, singura condiție pentru reducerea sau neacordarea dreptului la premiul anual prevăzut de dispoziția legală menționată anterior este desfășurarea necorespunzătoare a activității sau sancționarea disciplinară a reclamanților, condiție nedovedită în privința niciunuia dintre aceștia și că această prevedere legală a fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogată prin Legea nr. 284/2010.
Împrejurarea că stingerea obligației angajatorului a avut loc la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului nu are, însă, nicio relevanță în ceea ce privește existența și consacrarea legislativă a dreptului la premiu, acest drept fiind pe deplin realizat și efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010. Fiind un drept de natură salarială, premiul anual intră sub sfera de protecție a art. 1 din primul protocol la C.E.D.O., el constituind un „bun” în sensul acestui text.
Motivul pentru care angajatorul nu a mai acordat reclamanților premiul în discuție îl reprezintă dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010, conform cărora sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor acestei legi.
După cum se observă, în mod lipsit de orice echivoc, legiuitorul a intervenit în raportul juridic obligațional referitor la plata premiului, stipulând că acesta nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, iar această intervenție a fost analizată de tribunal, în sensul că s-a cercetat dacă prin aplicarea art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a adus atingere unui drept fundamental al reclamanților, reglementat printr-o normă cu forță juridică superioară, respectiv art. 1 din primul protocol la C.E.D.O.
Astfel, conform art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale; nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor, prin urmare, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cuprinde 3 norme distincte, strâns legate între ele.
Tribunalul a reținut că prima normă, de ordin general, enunță principiul general al necesității respectării dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”.
A doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acțiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă unor anumite condiții: „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
Cea de-a treia normă, cuprinsă în al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., recunoaște statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general, astfel: „dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Instanța europeană a statuat, în mod constant, că dacă prima normă are caracter general, prin aceea că enunță principiul respectării dreptului de proprietate, celelalte două nu reprezintă altceva decât aplicații ale celei dintâi.
Așa fiind, acestea din urmă trebuie să fie interpretate în lumina principiului general înscris în prima normă enunțată.
A mai constatat tribunalul că dispozițiile art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O. sunt aplicabile și în materia dreptului la premiu anual al reclamanților, făcând obiectul protecției instituite de acest text, concluzie ce se desprinde din analizarea jurisprudenței C.E.D.O. în privința drepturilor asupra veniturilor salariale la care se va face referire în continuare.
Astfel, în cauza Lelas c. Croației din 20.05.2010, Curtea a statuat încă o dată că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obținut, ce s-a câștigat, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1; prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.
De asemenea, în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19.04.2007, reclamanții susțineau că au dreptul la un supliment bănesc, care însă fusese abrogat, Curtea statuând că pretenția poate fi considerată bun dacă este suficient de determinată și fundamentată legal în dreptul intern (de ex. când există o jurisprudență constantă care să recunoască acel drept) și reținând, de asemenea, că reclamanții nu aveau o speranță legitimă de a primi un spor la salariu individual din moment ce, schimbându-se condițiile pentru acordarea lui, dreptul la acel spor a încetat.
În cauza Bahceyaka c. Turciei din 13.07.2006, Curtea a statuat că un venit viitor poate fi considerat „bun” numai dacă venitul a fost câștigat sau dacă există un titlu executoriu cu privire la acel venit.
A apreciat tribunalul că în cauza de față, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut, până la data de 1.01.2011, o fundamentare în legislația internă, conform art. 25 din Legea nr. 330/2009, iar reclamanții nu ar putea pretinde acordarea premiului după data de 01.01.2011, însă aceștia solicită acordarea sa pentru anul 2010, când era consacrat în legislația internă.
Acest drept, în opinia tribunalului, s-a realizat în momentul epuizării ultimei zile a anului 2010, reclamanții devenind titularii dreptului asupra unui „bun” în sensul Convenției constând în premiul anual.
De aceea, neputându-se reține realizarea unei compensări a sumei de bani constând în premiul anual cu alte sume, iar prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 a avut loc privarea reclamanților de un bun, respectiv dreptul dobândit la premiul anual prevăzut pentru anul 2010 de art. 25 din Legea nr. 330/2009, tribunalul constată că ingerința, chiar dacă este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim, nu este proporțională cu scopul urmărit.
Concluzionând, cum o eventuală soluție de respingere a acțiunii reclamanților ar conduce la încălcarea dreptului lor fundamental la respectarea bunului, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care este prioritar la aplicare, potrivit art. 20 din Constituția României, tribunalul a admis acțiunea în sensul că a obligat pârâții să acorde reclamanților premiul anual egal cu media indemnizațiilor de încadrare realizate în anul 2010, suma urmând să fie actualizată cu indicele de inflație calculat de la data când era datorată și până la plata efectivă.
Referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, instanța a respins-o întrucât Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă a fost abrogat, iar potrivit art. 279 alin.3 din Codul muncii, angajatorii care aveau obligația păstrării și completării carnetelor de muncă trebuiau să le elibereze titularilor în mod eșalonat până la data de 30.06.2011, nemaiputându-se efectua nici un fel de mențiuni.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâții M. P. -P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalt Curte de Casație și Justiție, criticând-o pentru nelegalitate.
M. P. - P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești,în motivarea recursului, a arătat, că în fapt, reclamanții au formulat cerere de chemare în judecată, prin care au solicitat instanței să oblige pârâții la acordarea premiului anual aferent anului 2010 cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu„ reactualizat cu indicele de inflație, iar prin sentința civilă în prezent recurată, instanța de fond a admis pe fond acțiunea reclamantei, obligând parații la plata celui de-al I3-lea salariu, reactualizat cu indicele de inflație la data plății efective, sentință nelegală și netemeinică, având în vedere următoarele considerente:
Astfel, recurenta a arătat că își menține apărarea din întâmpinare, subliniind că temeiurile de drept invocate, nu permit acordarea premiului anual în discuție, astfel că se impune reanalizarea întregii situații de fapt, raportată la dispozițiile legale în materie, solicitând instanței de recurs să examineze cauza sub toate aspectele și să constate că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a legii.
Potrivit art.25 din Legea nr. 330/2009, Legea - cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (aplicată în anul 2010 și abrogată ulterior), pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.
Alineatul 4 al aceluiași articol prevede ca plata premiului anual se va face pentru întreg personalul salarizat potrivit legii, începând cu ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Deci, premiul anual aferent anului 2010, conform Legii nr. 330/2009, trebuia plătit începând cu luna ianuarie 2011.
Însă, dreptul solicitat, respectiv acordarea premiului anual a fost sistat atât prin art.39 pct. w din Legea nr. 284/2010 - privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, care abrogă în mod expres Legea nr. 330/ 2009, cât și prin art.8 din Legea nr. 285/28.12.2010 - privind salarizarea în anul 2011, care menționează faptul că ,,sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.”
În privința principiului neretroactivității legii, reclamanții au susținut că, în cazul în care toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, s-au realizat înainte de . legii noi, ele nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi. În cazul lor, legea ce a abrogat posibilitatea acordării premiului anual a intrat în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea acestuia.
Recurenta a menționat că această susținere, este nefondată, pentru următoarele considerente:
Legea nr. 285/2010 a fost publicată în M.O. nr. 878/28.12.2010, iar prin coroborare cu dispozițiile art. 12 alin 1 din Legea nr. 24/ 2000 - privind normele de tehnică legislativă, aceasta a intrat în vigoare la data de 31.12.2010.
Astfel, legea neintrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea premiului anual, respectiv, începând cu ianuarie 2011, nu a fost încălcat principiul neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin 2 din Constituție („legea dispune numai pentru viitor,,), așa cum s-a susținut de către reclamanți.
În jurisprudența Curții Constituționale s-a stabilit, de principiu, cu prilejui soluționării unor excepții de neconstituționalitate, având ca obiect dispoziții legale criticate pentru încălcarea prevederilor art. 15 alin 2 din Constituție, că „o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare,, (Decizia nr. 458/2003, decizia nr. 330/2001, decizia nr.73/2001).
Recurenta a apreciat că este și situația în cauză, Legea nr. 285/2010 nefiind retroactivă. De asemenea, faptul că măsura de constrângere bugetară instituită prin emiterea actelor normative mai sus menționate (care nu mai prevăd acordarea acestui drept) a fost determinată de situația economică gravă care poate pune în pericol stabilitatea economică, situație ce a impus astfel adoptarea unor reglementari speciale.
În acest context, Legea nr. 285/2011 a fost adoptată cu scopul atenuării efectelor unei stări de criza economică generalizată.
Eludarea acestor reglementari ar avea drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și, în mod implicit, nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Statul R., prin intermediul Guvernului, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar.
Toate aceste elemente vizează interesul general public și constituie situații de urgență și extraordinare, care justifică luarea acestei măsuri.
Analizând constituționalitatea unor măsuri similare luate de stat în scopul redresării economice, Curtea Constituțională a statuat deja că este constituțională o măsură de diminuare a veniturilor salariale, atât timp cât se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi, este temporară, rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate, respectiv încadrarea în constrângerile bugetare determinate de fenomenul de criză economică.
În conformitate cu art. 131 pct. l din Legea nr. 304/ 2004 privind organizarea judiciară - republicată, activitatea instanțelor și a parchetelor (deci implicit a PCA Ploiești și PT Dâmbovița) este finanțată de la bugetul de stat.
Art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice prevede că Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Ministerul Finanțelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum si de proiectele de rectificare a acestor bugete.
Conform art. 14 alin 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, „nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există baza legală pentru respectiva cheltuială.
Totodată, art.29 alin 3 din Legea nr. 500/ 2002 stabilește: „cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată, astfel încât, angajarea cheltuielilor din bugetul de stat putându-se realiza numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Cum M. P. și implicit PCA Ploiești și PT Dâmbovița sunt instituții bugetare, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat, fapt pentru care, prin admiterea acestei acțiuni, s-ar stabili în sarcina instituțiilor pârâte o obligație imposibilă, cu atât mai mult cu cât a fost admisă acordarea sumelor, actualizate cu indicele de inflație.
În concluzie, recurenta a arătat că instanța de fond nu a făcut o interpretare corectă față de întreaga situație de fapt și de drept anterior precizată, astfel încât a solicitat reanalizarea spetei prin prisma dispozițiilor art.3041 C.pr. civilă.
Față de cele mai sus precizate, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.
MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalt Curte de Casație și Justiție a solicitat în temeiul art. 3041 din Codul de procedură civilă, al practicii judiciare și
interpretărilor jurisprudențiale în materie, să se analizeze cauza sub toate aspectele, inclusiv prin prisma reaprecierii și interpretării probelor administrate și stării de fapt și de drept incidente.
Astfel, recurentul a arătat că sentința recurată este nelegală și netemeinică, soluția instanței de fond fiind rezultatul greșitei aplicări a dispozițiilor CEDO.
Or, așa cum a menționat prin întâmpinarea formulată, Legea nr. 285/2010 nu încalcă prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Adoptarea - începând cu 1 ianuarie 2011 - a noilor politici de salarizare a
personalului plătit din fonduri publice și restrângerea, pentru o perioadă
determinată, a beneficiului acordării drepturilor bănești în discuție nu reprezintă o
ingerință ce a avut ca efect privarea acestora de bunul lor în sensul celei de-a
doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, ci doar o restrângere
temporară a drepturilor.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului ,,privarea, de un bun, prevăzută de art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere întotdeauna aflată sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului; Totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit. De asemenea, se arată că restrângerea dreptului este contrară Convenției numai dacă este discriminatorie și insuficient motivată (Caza Beyeler împotriva Italiei, 2000).
Or, în caza de față, se observă că restrângerea exercițiului drepturilor menționate este prevăzută de lege, este adoptată pe o perioadă determinată (până la 31 decembrie 2011) și este justificată de salvarea securității naționale. Dispozițiile legale criticate vizează restrângerea exercițiului dreptului și nu a substanței dreptului (dreptul la indemnizație nu s-a stins, ci a fost amânat plată), din moment ce acesta continuă să fie recunoscut și respectat în deplinătatea sa.
Măsurile de restrângere adoptate sunt nediscriminatorii, reducerile salariale aplicându-se tuturor salariaților din instituțiile și autoritățile publice, indiferent de regimul de finanțare. Măsurile propuse sunt obiective, rezonabile și proporționale cu amploarea și impactul consecințelor crizei economice cu care se confruntă România. Totodată, se arată că, în absența acestor măsuri, statul ar urma să fie lipsit de sursele de finanțare necesare supraviețuirii sale ca stat de drept și democratic. Legea nr. 285/2010 îndeplinește condițiile menționate anterior, fiind act normativ accesibil, precis și previzibil, nediscriminatoriu și motivat în sensul m jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Soluția legislativă cuprinsă în art.8 din Legea nr.st285/2010 a fost determinată, așadar, de apărarea securității naționale. Asigurarea stabilității economice a țării și apărarea siguranței naționale sunt noțiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general" și de „cază de utilitate publică".
Jurisprudența relevantă a Curții în privința dreptului statului de a diminua, prin lege, salariile personalului bugetar.
"Bunul", în sensul Convenției, este creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. în acest context, este de subliniat că jurisprudența împotriva României (Cauza M. contra României, Hotărârea din 15 iunie 2010, cauza A. P. contra României, Hotărârea din 26 ianuarie 2010) privește numai ipoteza neexecutării unor hotărâri judecătorești și nu vizează situația diminuării, prin lege, a cuantumului salariului personalului bugetar. Dacă în cazurile privind neexecutări ale unor creanțe salariale există un temei clar stabilit al obligației de plată - hotărârea judecătorească - în schimb, în cazul reducerii printr-o lege, pentru viitor, a salariilor, temeiul existenței "bunului" este mult mai puțin clar.
În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas contra Croației, Hotărârea din 20 mai 2010, par. 58).
În acest sens, recurenta a invocat Hotărârea Marii Camere în caza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007 - în motivarea căreia se precizează: "Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum (...) O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 dacă are o bâză suficientă în drept intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată" (par. 94) ~ și Hotărârea Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005, potrivit căreia: "(...)este la latitudinea statului să determine ce suine vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sa anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare...." (par. 23).
De asemenea, recurenta a arătat că în speță nu ne aflăm în situația unei privări de proprietate, iar lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce automat la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1. Considerații cu privire la proporționalitatea ingerinței.
Statul se bucură de o marjă largă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura exista soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. (Weczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sa Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).
Prima constatare reieșită din analiza practicii este aceea că o astfel de ingerință nu este de tipul "privării de proprietate" (a se vedea, spre exemplu, o hotărâre recentă - Aizupurua Ortiz c. Spaniei, 2 februarie 2010, unde pierderea unei pensii complementare este analizată din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor). Curtea nu analizează situația reducerii pensiilor sa salariilor ca și cum ingerința ar fi o "privare de proprietate". În consecință, lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce automat la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1.
Trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie. Putem aprecia că această marjă este și mai mare atunci când necesitatea intervenției statului rezultă din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
Spre exemplu, în materie de pensie, Curtea acceptă reduceri substanțiale ale cuantumului pensiei și/sau ale altor beneficii de asigurări sociale fără a ajunge la concluzia încălcării articolului 1 al Protocolului nr. 1: aprox. 43% (T. c. Suediei - reducere de la 8625 coroane la 4950 coroane - neîncălcare); aprox 38% (Jankovic contra Croatei, 12 octombrie 2000); 5% (Lenz contra Germaniei); pierderea statutului de veteran cu avantajele ce decurgea din acesta (10% din salariul mediu lunar; reduceri de 50% din prețul transportului, consumului de electricitate, căldura, gaz etc, 50% din prețul asigurării pentru automobile - Domalewski contra Poloniei, 15 iunie 1999); reducerea cu 66% a pensiei principale (reclamantul mai primea alte 2 pensii, și reducerea fusese necesară pentru ca suma celor 3 pensii sa nu depășească un plafon maximal stabilit de lege pentru pensiile publice - Callejas contra Spaniei, 18 iunie 2002); reduceri între 30 și 50% din cuantumul unei alocații speciale pentru văduve (A. C. Goudswaard - V. Der Lans contra Olandei, decizie de inadmisibilitate din 22 septembrie 2005).
Așadar, recurenta a învederat că s-ar putea lua în discuție o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional numai în măsura în care angajatul din sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (Kjartan Asmundsson contra Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, par, 39), funcționarul și familia sa au fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistență (Azinas contra Ciprului, par. 44) sa măsura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson c. Islandei, citată mai sus, par. 39).
În consecință, față de cele anterior menționate, recurentul a solicitat instanței de recurs să facă aplicarea principiilor consacrate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, și să constate că dispozițiile cuprinse în Legea nr.285/2010 nu reprezintă o „privare de proprietate".
Nu în ultimul rând, recurenta a arătat că prin Opinia nr. 598 din 20 decembrie 2010 a Comisiei de la Veneția, dată la cererea președintelui Curții Constituționale a Macedoniei, opinie care a fost adoptata la cea de-a 85-a sesiune plenară a Comisiei de la Veneția din 17 - 18 decembrie 2010, s-a arătat, în mod expres, că, "în lipsa unei interdicții constituționale exprese, o reducere a salariilor judecătorilor poate fi justificată în situații excepționale și în anumite condiții stricte, fură a fi privită ca o încălcare a independenței autorității judecătorești". În continuare, în opinia invocată se arată că o asemenea situație excepțională există atunci când statul suferă în mod considerabil de pe urma unei crize economice și pentru motive întemeiate legiuitorul găsește necesar să reducă salariile tuturor oficialilor statului.
Cu alte cuvinte, o situație de criză economică este un temei suficient de grav pentru a determina o măsură de reducere a salariilor aplicată nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice.
Așa cum rezultă din răspunsul Comisiei de la Veneția, statul are o anumită marjă de apreciere în a adopta astfel de măsuri atunci când apar turbulențe economice grave care afectează întregul său sistem economic și financiar; chiar dacă răspunsul Comisiei de la Veneția privește situația particulară a judecătorilor, acest lucru se constituie chiar într-un veritabil argument suplimentar, în sensul că statul poate, în mod temporar, decide reducerea salariilor întregului personal plătit din fonduri publice în limite rezonabile, și nu numai al judecătorilor - care ocupă o poziție distinctă în arhitectura statului răspunzând astfel unei situații de gravă criză economică ce afectează statul - qui potest plus, potest minus.
În continuare recurentul a menționat că prin admiterea prezentei acțiuni, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, întrucât numai legiuitorul poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi, condițiile și cuantumul acestor drepturi. Instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente, care au girul puterii legislative sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive. Critica se încadrează în ipoteza art.304 pct.4 C. proc. civilă, constituind un motiv de nelegalitate a sentinței recurate.
În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională soluționând sesizarea formulată de Președintele României privind existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătoreasca, reprezentată de înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României șl Guvernul României, pe de altă parte, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009.
Obligarea la plată în sensul celor pretinse de reclamanții - intimați reprezintă o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive și, în consecință, o încălcare a dispozițiilor constituționale privind separația între puterile statului.
Prin urmare, recurentul a arătat că instanța de fond nu putea cenzura soluția aleasă de legiuitor, dispunând măsuri care „completează" textul Legii nr. 285/2010 și creând astfel pe cale judiciară noi modalități de stabilire a drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice.
Nu se poate contesta faptul că măsura de constrângere bugetara instituită a fost determinată de situația economică gravă care ar fi putut pune în pericol stabilitatea economică și, prin aceasta, ordinea publică și siguranța națională, situație care a impus adoptarea unor reglementări speciale, dar cu aplicabilitate limitată în timp.
Analizând constituționalitatea unor măsuri similare luate de stat în scopul redresării economice. Curtea Constituțională a statuat că este constituțională o măsură de diminuare a veniturilor salariale, atâta timp cât se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi, este temporară, rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cază și având aceeași finalitate: încadrarea în constrângerile bugetare determinate de fenomenul de criză economică (Decizia Curții Constituționale nr. 1414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr.796 din 23 noiembrie 2009).
A apreciat recurentul că instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea recurenților-pârâți la actualizarea sumelor în raport de rata inflației.
Astfel, fondurile alocate Ministerului P. pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate anual prin legea bugetului de stat, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata sumelor reprezentând actualizarea drepturilor salariale cu indicele de inflație, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Neaplicarea indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.l4 alin.(2) din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, „nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială."
Totodată, în conformitate cu prevederile art.29 alin.3 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, „cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 „creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol."
Prin urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Întrucât M. P. este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat. Din aceste motive, apreciem că obligarea pârâților la plata sumelor actualizate cu indicele ratei inflației reprezintă stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile. M. P. nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
Deci, M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflației, nu are la dispoziție alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege.
Mai mult, recurentul a precizat că aplicarea indicelui de inflație apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-1 determina să-și execute obligația asumată.
Recurentul - pârât M. P. - P. de pe lângă Curtea de Casație și Justiție a arătat că el nu poate fi ținut să execute obligațiile de a face invocate de reclamanții - intimați, obligarea sa la plata sumelor actualizate conform indicelui de inflație fiind lipsită de cauză juridică.
În susținerea motivelor, recurentul pârât a depus la dosar practică judiciară și a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței civile.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și la textele legale incidente, Curtea reține următoarele:
Prin recursurile promovate se critică soluția primei instanțe apreciindu-se că s-au interpretat în mod greșit dispozițiile art. 25 alin. l din Legea nr. 330/2009 raportat la art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, care a intrat în vigoare la 1.01.2011 și potrivit căruia sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011(...).
Sub acest aspect, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 330/2009, „(1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea; (2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate; (3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor; (4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul”.
Această prevedere legală a fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogată prin art. 39 din Legea nr. 284/2010. Astfel, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010, intrată în vigoare la data de 1.01.2011 „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”
Conform art. 20 din Constituția României: “ (1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”
Însăși Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1344 din 09.12.2008, a reținut faptul că nu are atribuția de a rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislația supranațională, aceasta revenind instanțelor judecătorești. În acest sens s-a menționat că „instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu acesta”.
Aplicând cu prioritate reglementările internaționale privitoare la drepturile omului sau dreptul comunitar instanțele de judecată nu depășesc limitele judecătorești și nu își arogă atribuții specifice celorlalte puteri în stat (legislativă și executivă) deoarece nu creează noi norme ci le aplică pe cele internaționale existente în defavoarea celor interne, norme internaționale care, prin ratificare sau prin aderarea României la Uniunea Europeană au devenit parte a dreptului intern.
Fiind un drept de natură salarială, premiul anual intră sub sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, el constituind un „bun” în sensul acestui text, conform căruia „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
În speță, împrejurarea că stingerea obligației angajatorului a avut loc la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului nu are, însă, nicio relevanță în ceea ce privește existența și consacrarea legislativă a dreptului la premiu, acest drept fiind pe deplin realizat și efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010, respectiv data de 31 decembrie 2010, dat fiind faptul că dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 au fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogate prin Legea nr. 284/2010.
În cauza de față, reclamanții invocă posibilitatea de a solicita plata unei sume de bani cu titlu de premiu anual cuvenit în considerarea muncii desfășurate în anul 2010. Din această perspectivă, dreptul la acest premiu anual a fost pe deplin realizat la expirarea ultimei zile din anul 2010. Faptul că stingerea obligației corelative prin plată are loc la un moment ulterior nu este de natură să aducă atingere existenței dreptului.
Raportat la dreptul unei persoane de a primi salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată este aplicabil art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, concluzie ce se desprinde din analizarea jurisprudenței CEDO în privința drepturilor asupra veniturilor salariale cum ar fi cauza Lelas c. Croației din 20.05.2010, cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19.04.2007 sau cauza Bahceyaka c. Turciei din 13.07.2006.
În cauza de față, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut, până la data de 01.01.2011, o fundamentare în legislația internă, conform art. 25 din legea nr. 330/2009.
Reclamanții nu ar putea pretinde acordarea premiului după data de 01.01.2011, însă aceștia solicită acordarea sa pentru anul 2010, când era consacrat în legislația internă. Acest drept s-a realizat în momentul epuizării ultimei zile a anului 2010 (31 decembrie 2010), ele devenind titularii dreptului asupra unui „bun” în sensul Convenției constând în premiul anual.
Prin art. 8 din Legea nr. 285/2010, cu aplicabilitate de la data de 01.01.2011, s-a stabilit că „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”
Dacă în cazul amânării, eșalonării sau compensării unor sume de bani, nu se poate reține o încălcare a dreptului de proprietate, având în vedere marja de apreciere a statului în această materie, se observă că, prin textul de lege sus-menționat, nu s-a stabilit o amânare sau eșalonare, utilizându-se sintagma “nu se mai acordă”.
De asemenea, nu se poate reține nici realizarea unei compensări a sumei de bani constând în premiul anual cu alte sume, întrucât, deși prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a prevăzut că aceste sume urmează a fi „avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”, în fapt, nu a avut loc o compensare.
Conform art. 1 din legea nr. 285/2010 „majorările salariale” la care face referire art. 8 din același act normativ s-au acordat „ținându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcție sau, după caz, în specialitate, dobândite în condițiile legii până la 31 decembrie 2010” (alin. 3), criterii care nu au legătură cu dreptul la premiul anual cuvenit fiecărui angajat la expirarea anului 2010, acesta depinzând de perioada lucrată și de modul de desfășurare a activității profesionale.
De altfel, în textul art. 8 nu se menționează noțiunea de “compensare”. Premiul constituie o sumă unică, acordată o singură dată, în considerarea muncii desfășurate pentru perioada de 1 an, pe când salariul reprezintă o prestație bănească periodică, lunară, acordată pentru munca depusă.
Mai mult decât atât, premiul se acordă în raport cu perioada de timp lucrată în anul 2010, iar creșterea salarială s-a acordat de la 01.01.2011 tuturor angajaților, indiferent de perioada lucrată.
În consecință, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 a avut loc privarea reclamanților de un bun, dreptul dobândit la premiul anual, prevăzut pe perioada anului 2010 de art. 25 din Legea nr. 330/2009, fără a se realiza vreo compensare cu alte sume.
Dacă ingerința este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim, aceasta nu este însă proporțională cu scopul urmărit, astfel încât în mod corect a constatat instanța de fond că respingerea acțiunii ar conduce la încălcarea dreptului fundamental al acestora la respectarea bunului acestora, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care trebuie aplicat cu prioritate potrivit art. 20 din Constituția României.
Față de argumentele expuse anterior Curtea apreciază ca fiind nefondate criticile formulate, motiv pentru care în baza art. 312 alin1. Cod procedură civilă va respinge recursurile declarate, menținând ca legală sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile formulate de pârâții M. P. - P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în București, ., sector 5 și P. DE PE L. CURTEA DE APEL PLOIEȘTI, cu sediul în Ploiești, ..1 A, județul Prahova, împotriva sentinței civile nr. 1125 din 11 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimații reclamanți A. L., B. L. N., B. N., B. R. V. F., B. A., B. M., B. A. R., C. D. C. R., D. G., D. I., D. R., D. C., F. I. E., G. L., H. I., I. A., I. I., I. F. G., I. ( B.) L. M., M. M., M. M., M. V., M. M., M. M., N. I., O. A. L., O. S., P. C., P. C., P. S. A., P. C., P. V., P. V., R. L., S. G., T. M. M., V. C., V. A. L., Z. G. – toți cu domiciliul procesual ales la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița din municipiul Târgoviște, ., județul Dâmbovița și intimatul pârât Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în București, ., sector 5.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 26 septembrie 2013.
Președinte, Judecători,
M. P. C. M. M. M. P. G.
Grefier,
C. C.
red.CMM
Tehnored.CC
2 ex./3.10.2013
d.fond_ Tribunalul Dâmbovița
j. fond N. C.
Operator date cu caracter personal
Notificare nr. 3120
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Anulare act. Sentința nr. 1245/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI → |
|---|
