Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 161/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 161/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 27-11-2013 în dosarul nr. 2749/120/2013
ROMÂNIA
C. DE A. PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ-
Dosar nr._
DECIZIA NR. 161
Ședința publică din data de 27 noiembrie 2013
Președinte - P. M. G.
Judecător - V. G.
Grefier - J. Părcălăbescu
Pe rol fiind judecarea apelurilor formulate de pârâții M. JUSTIȚIEI, cu sediul în municipiul București, ., sector 5 și C. DE A. PLOIEȘTI, cu sediul în municipiul Ploiești, .. 4, județ Prahova împotriva sentinței civile nr. 1240 pronunțată la 4 iulie 2013 de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamanții A. D. I., B. V., C. E., D. C. M., FRAȚILESCU L., L. I., N. D., P. M., T. S., prin reprezentant L. I., toți cu domiciliul procesual ales la sediul Judecătoriei Moreni, cu sediul în Moreni, ., nr.91, județul Dâmbovița și cu pârâtul M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în municipiul București, ., sector 5 – prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, Calea Domnească nr. 166, județul Dâmbovița.
Apeluri scutite de taxă de timbru.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit apelanții-pârâți M. Justiției și C. de A. Ploiești, intimații-reclamanți A. D. I., B. V., C. E., D. C. M., Frațilescu L., L. I., N. D., P. M., T. S. și intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice-DGFP Dâmbovița.
Procedură îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se instanței că la data de 27.11.2013, prin Serviciul Registratură, apelanta C. de A. Ploiești a depus o cerere prin care a solicitat să se ia act că din eroare calea de atac a fost intitulată recurs, în loc de apel, cum era corect potrivit modificărilor legislative intervenite ca urmare a intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă.
C., ia act de precizarea apelantei C. de A. Ploiești, în sensul că din eroare calea de atac a fost intitulată recurs, în loc de apel, cum era corect și analizând actele și lucrările dosarului și constatând că apelantele au solicitat judecata cauzei în lipsă, va da eficiență dispozițiilor art. 411 alin.1 pct. 2 NCPC și rămâne în pronunțare.
CURTEA :
Deliberând asupra apelurilor civile de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._ , reclamanții A. D. I., B. V., C. E., D. C. M., Frațilescu L., L. I., N. D., P. M., T. S., prin reprezentant L. I., au solicitat în contradictoriu cu pârâții M. Justiției, C. de A. Ploiești și Ministerul Finanțelor Publice acordarea premiului anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu”, reactualizat în funcție de indicele inflației la data plății efective, obligarea pârâtei C. de A. Ploiești de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă, precum și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să asigure pârâtului M. Justiției sumele necesare acordării acestor drepturi salariale.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că acest drept a fost prevăzut de legislația în vigoare, pentru anul calendaristic anterior, fiind un drept câștigat, care nu mai poate fi desființat în mod retroactiv și că în acest sens se poate remarca faptul că prin art. 25 din Legea nr. 330/2009, s-a prevăzut acordarea lui și în ceea ce îi privește
Astfel pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul în care se face premierea, iar pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate.
Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar, aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor, iar plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivii prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Au învederat reclamanții că dispozițiile sus arătate au fost abrogate de art. 39 pct. w din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, intrată în vigoare la data de 01 ianuarie 2011 (art. 46) și că prin art. 8 din Legea nr. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, (în vigoare de la data de 31.12.2010) s-a prevăzut în mod expres că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.
Totodată, reclamanții au înțeles să invoce excepția de neconstituționalitate a art. 8 din Legea nr. 285/2010, în măsura în care încalcă dreptul acestora de proprietate, astfel cum este garantat de art. 44 din Constituția României, dar și de art. 41 din Constituție, care ocrotește munca și protecția socială a ei, fiind de natură a afecta statutul acestei profesii, așa cum este reglementat în art. 124 și art. 125 din Constituție.
Au apreciat reclamanții că dreptul lor de a beneficia de acest premiu este câștigat, atât timp cât dispozițiile legale ce îl prevedeau erau în vigoare la data de 31.12.2010, doar plata sumelor bănești fiind amânată pentru luna ianuarie a anului următor celui pentru care se acordă premiul, orice prevedere contrară încălcând principiul neretroactivității și că în legătură cu acest principiu este de observat că prin art. 1 din Codul civil este consacrat, în concordanță cu prevederea înscrisă la art. 15 alin. (2) din Constituție, principiul neretroactivității legilor.
În temeiul art. 115 Cod procedură civilă, pârâtul M. Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că prin art. 39 pct. w) au fost abrogate expres dispozițiile Legii nr. 330/2009, inclusiv cele privitoare la plata premiului anual pentru personalul plătit din fondurile bugetare, iar în ceea ce privește premiul anual aferent anului 2010, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2011, sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.
Așadar legiuitorul a stabilit expres faptul că în anul 2011 nu se acordă premiul anual, fondurile aferente acestui premiu fiind redistribuite în vederea acordării majorării salariale de 15% prevăzută pentru întreg personalul bugetar în anul 2011, măsura făcând parte dintr-o . astfel de măsuri propuse de legiuitor, măsuri care să asigure încadrarea în țintele stabilite prin strategie fiscal-bugetară. Ca atare, sumele de bani destinate plății premiului anual sunt acordate personalului bugetar, numai să sub altă formă, anume cea a majorărilor aplicate la salariile de bază/indemnizații în cuantum de 15%.
La rândul său pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița pentru M. Finanțelor publice, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, motivat de faptul că acest minister nu trebuie confundat cu Statul Român și cu bugetul de stat, rolul său fiind de a elabora politicile bugetare, proiectul bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precizând totodată că Ministerul Finanțelor Publice este un simplu terț care nu are atribuții privind stabilirea premiilor anuale, neavând raporturi de muncă încheiate cu aceștia. În susținerea acestor afirmații s-au invocat prevederile art. 34, art. 48 și art. 55 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.
La data de 13.06.2013 reclamanții au depus la dosar o cerere prin care și-au însușit acțiunea formulată, cu excepția numitei A. D. I..
După administrarea probatoriilor, prin sentința civilă nr. 1240 pronunțată la 4 iulie 2013, Tribunalul Dâmbovița a luat act de renunțarea reclamantei A. D. I. la acțiune și a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții B. V., C. E., D. C. M., Frațilescu L., L. I., N. D., P. M., T. S., obligând pârâții C. de A. Ploiești și M. Justiției să plătească reclamanților premiul anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „ al 13-lea salariu” actualizat cu indicele de inflație de la scadență la plata efectivă.
Prin aceeași hotărâre instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița și a respins acțiunea față de acest pârât pentru lipsa calității procesuale pasive, respingând cererea în rest.
Referitor la cererea depusă la dosar prin care reclamanții, cu excepția lui A. D. I., și-au însușit acțiunea, tribunalul a apreciat că în ceea ce o privește pe reclamanta A. D. I. este vorba de o cerere de renunțare la acțiunea formulată, astfel că în baza art. 406 alin. 1 Cod procedură civilă a luat act de renunțarea acesteia.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, invocată de D.G.F.P. Dâmbovița, prin întâmpinarea depusă la dosar, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, având în vedere că între celelalte instituții chemate în judecată pentru plata premiului anual și Ministerul Finanțelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naștere în virtutea obligațiilor legale reciproce și specifice ce le revin în procesul bugetar.
S-a arătat că, deși în cadrul procesului bugetar Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, el nu are atribuția de a le vira alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia, iar în atare situație s-a apreciat că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanțelor Publice urmează a fi admisă.
Pe fondul cauzei tribunalul a reținut că reclamanții B. V., C. E., D. C. M., Frațilescu L., L. I., N. D., P. M., T. S. sunt angajați în funcțiile de grefier și grefier registrator în cadrul Judecătoriei Moreni, județul Dâmbovița, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar și aceștia nu au primit pentru anul 2010 al 13-lea salariu.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 330/2009, pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea; pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate; premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor; plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Astfel, s-a menționat că singura condiție pentru reducerea sau neacordarea dreptului la premiul anual prevăzut de dispoziția legală menționată anterior este desfășurarea necorespunzătoare a activității sau sancționarea disciplinară a reclamanților, condiție nedovedită în privința niciunuia dintre aceștia și că această prevedere legală a fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogată prin Legea nr. 284/2010.
A considerat instanța de fond că stingerea obligației angajatorului la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului nu are nicio relevanță în ceea ce privește existența și consacrarea legislativă a dreptului la premiu, acest drept fiind pe deplin realizat și efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010. Fiind un drept de natură salarială, premiul anual intră sub sfera de protecție a art. 1 din primul protocol la C.E.D.O., el constituie un „bun” în sensul acestui text.
S-a mai arătat că motivul pentru care angajatorul nu a mai acordat reclamanților premiul în discuție îl reprezintă dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010, conform cărora sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor acestei legi.
Legiuitorul a intervenit în raportul juridic obligațional referitor la plata premiului, stipulând că acesta nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, iar această intervenție a fost analizată de tribunal, în sensul că s-a cercetat dacă prin aplicarea art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a adus atingere unui drept fundamental al reclamanților, reglementat printr-o normă cu forță juridică superioară, respectiv art. 1 din primul protocol la CEDO.
Astfel, conform art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale; nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
De asemenea, instanța a reținut că dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor. Prin urmare, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cuprinde 3 norme distincte, strâns legate între ele.
Astfel, prima normă, de ordin general, enunță principiul general al necesității respectării dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”. A doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acțiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă unor anumite condiții: „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”, iar cea de-a treia normă, cuprinsă în al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., recunoaște statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general, astfel: „dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Instanța europeană a statuat, în mod constant, că dacă prima normă are caracter general, prin aceea că enunță principiul respectării dreptului de proprietate, celelalte două nu reprezintă altceva decât aplicații ale celei dintâi.Așa fiind, acestea din urmă trebuie să fie interpretate în lumina principiului general înscris în prima normă enunțată.
Totodată a constatat tribunalul că dispozițiile art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O. sunt aplicabile și în materia dreptului la premiu anual al reclamanților, făcând obiectul protecției instituite de acest text, concluzie ce se desprinde din analizarea jurisprudenței C.E.D.O. în privința drepturilor asupra veniturilor salariale la care se va face referire în continuare.
Astfel, în cauza Lelas c. Croației din 20.05.2010, C. a statuat încă o dată că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obținut, ce s-a câștigat, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1. Prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.
De asemenea, în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19.04.2007, reclamanții susțineau că au dreptul la un supliment bănesc, care însă fusese abrogat, C. statuând că pretenția poate fi considerată bun dacă este suficient de determinată și fundamentată legal în dreptul intern (de ex. când există o jurisprudență constantă care să recunoască acel drept) și reținând, de asemenea, că reclamanții nu aveau o speranță legitimă de a primi un spor la salariu individual din moment ce, schimbându-se condițiile pentru acordarea lui, dreptul la acel spor a încetat.
În cauza Bahceyaka c. Turciei din 13.07.2006, C. a statuat că un venit viitor poate fi considerat „bun” numai dacă venitul a fost câștigat sau dacă există un titlu executoriu cu privire la acel venit.
A apreciat tribunalul că în cauza de față, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut, până la data de 1.01.2011, o fundamentare în legislația internă, conform art. 25 din Legea nr. 330/2009, iar reclamanții nu ar putea pretinde acordarea premiului după data de 01.01.2011, însă aceștia solicită acordarea sa pentru anul 2010, când era consacrat în legislația internă.
În opinia tribunalului, acest drept s-a realizat în momentul epuizării ultimei zile a anului 2010, reclamanții devenind titularii dreptului asupra unui „bun” în sensul Convenției constând în premiul anual.
Ca atare, considerând că se poate reține realizarea unei compensări a sumei de bani constând în premiul anual cu alte sume, iar prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 a avut loc privarea reclamanților de un bun, respectiv dreptul dobândit la premiul anual prevăzut pentru anul 2010 de art. 25 din Legea nr. 330/2009, tribunalul a constatat că ingerința, chiar dacă este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim, nu este proporțională cu scopul urmărit.
În ceea ce privește mențiunile în carnetele de muncă ale reclamanților, s-a reținut că până la data de 31.12.2010 a fost în vigoare Decretul nr. 92/1976, care a fost abrogat de art. 298 alin. 3 Codul muncii, așa cum a fost modificat prin OUG nr. 148/2008, astfel că se impune respingerea acestui capăt de cerere. Mai mult decât atât, mențiunile privind raporturile de muncă sunt efectuate în REVISAL, conform HG nr. 500/2011, angajatorul având obligația ca la momentul efectuării plăților să întocmească și comunice către instituțiile bugetare abilitate declarații rectificative, potrivit Codului de procedură fiscală.
Concluzionând, tribunalul a apreciat că o eventuală soluție de respingere a acțiunii reclamanților ar conduce la încălcarea dreptului lor fundamental la respectarea bunului, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care este prioritar la aplicare, potrivit art. 20 din Constituția României, astfel încât a admis acțiunea, în sensul obligării pârâților să acorde reclamanților premiul anual egal cu media indemnizațiilor de încadrare realizate în anul 2010, suma urmând să fie actualizată cu indicele de inflație calculat de la data când era datorată și până la plata efectivă. De asemenea, s-a respins cererea de obligare a pârâtei C. de A. Ploiești la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel pârâții M. Justiției și C. de A. Ploiești.
M. JUSTIȚIEI, printr-un prim motiv de apel se susține că, pentru a acorda premiul anual, Tribunalul Dâmbovița a reținut că art. 8 din Legea nr.285/2010 s-a realizat în concret o privare de bun a reclamanților, respectiv o privare de dreptul dobândit la primirea premiului anulat, drept prevăzut pe perioada anului 2010 în art. 25 din Legea nr. 330/2009.
Precizează apelanta că, așa cum a arătat și în apărările formulate, potrivit art. 25 alin. 1 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice „pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea,"
La alin. 4 al textului de lege se prevede că „plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul", însă, începând cu data de 01 ianuarie 2011 a intrat în vigoare Legea - Cadru nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului.
Astfel, potrivit art. 1 din acest act normativ „prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului", iar prin alin. 2 se stabilește că „începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt șl rămân în mod exclusiv cele prevăzute de prezenta lege, iar art. 39 din lege prevede, la lit. w) că la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, cu modificările ulterioare.”
De asemenea, susține apelanta, art. 46 din lege a stabilit ca dată a intrării în vigoare a legii, data de 1 ianuarie 2011, cu excepția art. 34 și 35, care au intrat în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al legii. Așadar, începând cu data de 1 ianuarie 2011 sunt aplicabile dispozițiile actului normativ menționat mai sus.
Potrivit art. 7 alin.(l) din Legea nr. 284/2010, „aplicarea prevederilor prezentei legi se realizează etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de aplicare."
Pentru anul 2011 a fost adoptată Legea nr. 285/2011 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.
Art.8 din acest act normativ prevede că „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi." Legiuitorul a stabilit expres faptul că în anul 2011 nu se acordă premiul anual.
Învederează apelantul că, din dispozițiile textului menționat mai sus, rezultă că pentru anul 2011 au fost prevăzute creșteri salariale pentru personalul din sectorul bugetar, iar la stabilirea cuantumului acestora a fost avut în vedere și premiul anual aferent anului 2010.
În acest sens, potrivit art. 1 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice ; „începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariile funcției de bază/indemnizațiile de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%", acest procent fiind așadar stabilit și prin luarea în considerare a premiul anual cuvenit personalului bugetar pentru anul 2010”.
Referitor la dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010, apelantul arată că se menționează că legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, în ansamblul său și, cu precădere, art. 1 din actul normativ a fost declarată constituțională prin Decizia nr. 1655/28.12.2010 a Curții Constituționale.
În acest sens, prin decizia menționată, C. Constituțională a reținut că prin deciziile nr. 872 și 874 din 25 iunie 2010... C. a impus o obligație de rezultat legiuitorului, aceea că după 1 ianuarie 2011 să revină la cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condițiile încadrării în politicile sociale și de personal, care la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare. Este în același timp o obligație sub condiție care va duce la revenirea etapizată a cuantumului drepturilor salariale la nivelul anterior Legii nr. 118/2010. Stabilirea modalității concrete de realizare a acestui proces este o prerogativă a legiuitorului, care va decide, în funcție de situația economico-financiară a țării, momentul îndeplinirii cât mai rapid a obligației sale de rezultat stabilite prin deciziile Curții Constituționale nr. 872 și 874 din 25 iunie 2010, în sensul revenirii cel puțin la cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea Legii nr. 118/2010."
De asemenea, C. Constituțională a constatat că „...se menține în continuare existența unei amenințări la adresa stabilității economice a țării, deci, implicit, la adresa securității naționale, în acest sens, C. având în vedere expunerea de motive la legea criticată..." care prevede, printre altele, că în contextul crizei economice efectele măsurilor stabilite prin Legea nr. 118/2010 privind stabilirea unor măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar nu au fost absorbite la nivelul preconizat, necesitând pentru anul 2011 aplicarea unor măsuri de corecție.
Nu în ultimul rând, C. Constituțională a reținut Opinia nr. 598 din 20 decembrie 2010 a Comisiei de la Veneția, dată la cererea președintelui Curții Constituționale a Macedoniei, opinie care a fost adoptată la cea de-a 85-a sesiune plenară a Comisiei de la Veneția din 17-18 decembrie 2010, în care s-a arătat în mod expres că „în lipsa unei interdicții constituționale exprese, o reducere a salariilor judecătorilor poate fi justificată în condiții excepționale și în anumite condiții stricte, fără a fi privită ca o încălcare a independenței autorității judecătorești", în continuare, în opinia invocată, se arată că o asemenea situație excepțională există atunci când statul suferă în mod considerabil de pe urma unei crize economice și pentru motive întemeiate legiuitorul găsește necesar să reducă salariile tuturor oficialilor statului.
Așa cum rezultă din răspunsul Comisiei de la Veneția, statul are o anumită marjă de apreciere în a adopta astfel de măsuri atunci când apar turbulențe economice grave care afectează întregul său sistem economic și financiar. Chiar dacă răspunsul Comisiei de la Veneția privește situația particulară a judecătorilor, C. constată că acest lucru se constituie chiar într-un veritabil argument suplimentar, în sensul că statul poate, în mod temporar, decide reducerea salariilor întregului personal plătit din fonduri publice în limite rezonabile, și nu numai judecătorilor - care ocupă o poziție distinctă în arhitectura statului răspunzând astfel unei situații de gravă criză economică care afectează statul - qui potest plus, potest minus".
În privința aplicării dispozițiilor art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului, se menționează că potrivit acestora „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional", însă, alin.2 al textului prevede că „Dispozițiile precedente nu aduc atingere drepturilor statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor și a altor contribuții, sau a amenzilor".
În principiu, dreptul la salariu este într-adevăr apt a cădea sub incidența protecției instituite de art. 1 din Protocolul 1, însă aprecierea trebuie să se realizeze în concret avându-se în vedere principiile stabilite de CEDO în jurisprudența sa referitoare la situații similare sau apropiate. Conturarea unei posesii sau bun în sensul convenției, în ceea ce privește drepturi salariale, are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului. În momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat, iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun.
În acest sens se invocă speța Kechko versus Ucraina, unde reclamantul a solicitat constatarea încălcării art. 1 din Protocolul 1 în ceea ce privește, drepturi salariale aferente perioadei 1 ianuarie -23 iunie 1999 când un act normativ în vigoare - Legea educației, le prevedea și pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999 când aceste drepturi au fost suspendate de stat prin Legea educației gimnaziale, (paragraf 17 din hotărâre). Hotărârea instanței interne prin care drepturile salariale respective au fost solicitate, a fost în sensul respingerii pretențiilor reclamantului, (paragraf 15 din hotărâre).
Analizând situația din perspectiva existenței unei "posesii" C. a tratat distinct cele două perioade concluzionând că: pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie și 23 iunie 1999 "...cererea reclamantului în fața instanțelor naționale.... a avut la bază o prevedere expresă și efectivă a legii interne", constatându-se prin urmare existența unui bun și încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 (paragrafele 26,27,28 din hotărâre), iar pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999, când acordarea drepturilor salariale în discuție a fost suspendată prin lege, CEDO a concluzionat că nu există o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 (paragraful 25 din hotărâre).
În continuare apelanta invocă hotărârea C. versus M. prin care CEDO statuează că "Posesiile pot fi sau posesii existente sau active, incluzând cereri, cu privire la care reclamantul poate argumenta că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv a dreptului de proprietate. Spre deosebire de această situație, speranța de recunoaștere a unui drept de proprietate care a fost imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată o posesie în înțelesul art.1 din protocolul 1...." .C. trebuie de asemenea "....să aprecieze daca a existat .... un temei legal suficient în sprijinul cererii reclamantului pentru a garanta aprecierea acesteia ca un bun" (paragrafele 37 și 38 din hotărâre).
În același sens Hotărârea Lelas versus Croația reține că "....instituțiile Convenției au reținut în mod constant că venitul care a fost câștigat constituie o posesie în sensul art.1 din protocolul 1", curtea reținând ca drepturile salariale ale reclamantului constituie posesii, întrucât în perioada de referință erau prevăzute de lege.
Totodată, hotărârea Vilho Eskeiinen sl alții versus Finlanda statuează că ".... nu există un drept protejat de Convenție de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum. În cazul de față rezultă că reclamanții nu aveau o speranță legitimă să primească un spor salarial după încorporare în condițiile în care, ca o consecință a schimbării postului către o municipalitate în afara Sonkajarvi (prin Ordin al Ministrului de interne n,n.), dreptul la un spor salarial încetase."
Față de aceste decizii de speță se desprinde principiul potrivit căruia conturarea unei posesii sau bun în sensul convenției, în ceea ce privește drepturi salariale, are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului. în momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun.
Principiul este exprimat de altfel explicit în hotărârea Kechko versus Ucraina care menționează că "....este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot în mod deliberat, să refuze plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare".
Prin urmare, în cazul de față, art.8 din Legea nr.285/2011 prevede că: „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi."înlăturându-se temeiul legal pentru plata premiului anual aferent anului 2010.
Cât privește principiul neretroactivității legii invocat de către reclamanți în susținerea pretențiilor formulate și reținute de prima instanță, recurenta precizează că potrivit art. 1 din Codul civil, „ Legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă", iar art. 6 din NCC, dispune „ legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă”.
În timp, legile au o viață a lor delimitată între momentul intrării lor în vigoare și momentul ieșirii lor din vigoare, iar situațiile juridice se înscriu în timp prin data constituirii și data stingerii lor.
Așadar, legea are vocația de a-și păstra forța obligatorie, dar cu toate acestea, o lege posterioară poate să-i retragă această obligativitate, prin abrogare. Principiul este că între două voințe emise succesiv cea din urmă trebuie să învingă.
Din punct de vedere al aplicării în timp, legea nouă poate produce efecte imediate (operând ca atare în prezent), efecte retroactive (aplicându-se și asupra trecutului) și efecte ultraactive (aplicându-se și asupra viitorului, unor fapte sau situații juridice ivite după abrogarea legii).
În materia aplicării legii în timp, în literatura de specialitate s-au consacrat două principii: al neretroactivității legii și al aplicării imediate a legii noi.
În aplicarea principiului neretroactivității legii civile se consideră, în mod firesc, că o lege nu se poate aplica asupra faptelor prin care se constituie sau se sting situații juridice, nici asupra efectelor acestor situații, care s-au consumat înaintea intrării în vigoare a legii noi.
Tot în aplicarea principiului neretroactivității legii civile se admite că toate efectele situațiilor juridice care s-au produs ori s-au epuizat înainte de . legii noi rămân valabile, neputând fi afectate de legea nouă, dar efectele care se produc abia după modificarea legii, sunt supuse legii noi.
per a contrario, dacă efectele situațiilor juridice se produc abia după . legii noi, această din urmă lege este aplicabilă.
În opinia apelantului, este nelegală și netemeinică afirmația conform căreia „o astfel de compensare concretă nu a avut loc", întrucât legiuitorul nu a procedat la o compensare a premiului anual cu majorările salariale, ci a stabilit că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, cu încadrarea în nivelul cheltuielilor bugetare.
Față de cele menționate mai sus, apelantul arată că efectele produse de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 330/2009 referitor la acordarea premiului anual aferent anului 2010 s-au epuizat abia începând cu luna ianuarie 2011, respectiv la data când a fost prevăzută prin lege plata acestui drept salarial.
Întrucât la data epuizării efectelor nu mai era în vigoare actul normativ care reglementa acest drept, fiind abrogat prin legea nouă, apelantul apreciază că nu există temei legal pentru ca reclamanții să beneficieze de acordarea premiului anual aferent anului 2010, iar principiul neretroactivității legii nu are incidență în cauză.
Se mai susține că cel de-al doilea principiu este acela al aplicării imediate a legii noi. Astfel, potrivit acestui principiu, dacă nașterea unei situații juridice presupune reunirea unor condiții sau elemente ce se realizează succesiv în timp, atunci actul care dă naștere situației juridice respective va putea fi considerat valabil numai în condițiile legii în vigoare în ultimul moment al formării sale succesive.
De asemenea, o aplicare imediată a legii noi este și atunci când această lege dispune stingerea pe viitor a unei situații juridice preexistente.
Așadar, întrucât Legea nr. 284/2010 și respectiv Legea nr. 285/2010 au abrogat în mod expres dreptul la acordarea premiului anual prevăzut de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 330/2009, apreciază că acest drept s-a stins pentru viitor prin . legilor noi și, ca atare Legea nr. 285/2010 este aplicabilă în raport cu prevederile Legi nr. 330/2009.
În raport de motivele invocate, apelantul a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat și, pe cale de consecință, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Apelanta C. DE A. PLOIEȘTI a criticat sentința pe considerentul că instanța de fond a comis o eroare în momentul admiterii acțiunii, fără a avea în vedere dispozițiile art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea pe anul 2011 care prevăd că primele prevăzute pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se vor acorda în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.
De asemenea, potrivitart.25 alin. 1 și 4 din Legea 330/2009 „plata premiului anual se va face pentru întreg personalul salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.”
Dispozițiile-susmenționate au fost în vigoare în anul 2010, în ceea ce privește premiul aferent acestui an, până la . Legii 284/2010 prin art. 39 lit. w, fiind abrogate expres dispozițiile legii 330/2009, inclusiv cele referitoare la plata premiului anual pentru personalul plătit din fondurile bugetare.
Menționează apelanta că legiuitorul a stabilit expres faptul că în anul 2011 nu se acordă premiul anual, fondurile aferente acestui premiu fiind redistribuite în vederea acordării majorării salariale de 15% prevăzută pentru întregul personal bugetar.
C. Constituționala, prin decizia nr. 1655/200 a analizat dispozițiile Legii 285/2010, statuând faptul ca o criza economica - astfel cum este justificata în chiar expunerea de motive a legii-reprezintă un temei suficient de grav pentru a determina astfel de măsuri, printre care și neplata premiului anual aferent anului 2010, aplicate nediscriminatoriu întregului personal plătit din fondurile publice. De asemenea, se reține că statul are deplina legitimitate constituționala de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază al personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează, acestea nefiind drepturi fundamentale, cu drepturi salariale suplimentare.
De asemenea, apelanta precizează că tot C. Constituționala, în decizia nr. 207/17.02. 2009, a relevat faptul ca în ceea ce privește momentul intrării în vigoare a prevederilor criticate - respectiv Legea 285/2010- s-a constatat ca acestea au intrat în vigoare la data de 01.01.2011, aplicându-se întregului personal bugetar beneficiar al premiului anual, conform reglementarilor legale anterioare, în acest context Legea 285/2010 se aplica premiului anual aferent anului 2010.
În plus, prin decizia sa din data de 4 septembrie 2012, publicată la 18 septembrie. C. Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a respins ca vădit neîntemeiate cererile reclamanților din cauza "D. și alții împotriva României".
În cauza sus-menționată, reclamanții invocau încălcarea articolului 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a articolului 1 din Primul protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), prin aceea că autoritățile interne (i.e. M. Justiției șl Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante.
Se mai susține că, în motivarea hotărârii sale, CEDO a apreciat că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut neputându-se reproșa Guvernului Român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială. CEDO a apreciat că eșalonarea plăților de către Guvern, în calitatea sa de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând cu anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților.
În final, apelanta susține că prin fila de buget a anului 2011, M. Justiției nu a alocat fonduri pentru plata premiului anual corespunzător anului 2010.
În raport de motivele formulate s-a solicitat admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței și pe fond, respingerea acțiunii, ca nefondată.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, C. constată următoarele:
Având în vedere împrejurarea că prin calea de atac formulată ambele apelante invocă nemulțumiri referitoare la împrejurarea că nu se impunea acordarea premiului anual pe anul 2010 în raport de dispozițiile legale incidente în cauză instanța va proceda la analizarea lor concomitentă, urmând să răspundă pe baza unor considerente comune:
Prin art. 25 alin.(1) din Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, modificată și completată s-a prevăzut că personalul salarizat potrivit acestui act normativ beneficiază, pentru activitatea desfășurată, de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea, iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol, plata acestui premiu anual se realizează începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acorda premiul.
Cert este că începând cu data de 1 ianuarie 2011 au devenit aplicabile prevederile Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice prin care s-a instituit un nou sistem de salarizare a acestei categorii profesionale. În acest sens prin art.1 alin. (2) din acest act normativ s-a stabilit că, începând cu data intrării sale în vigoare, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin.(1) sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute de această lege.
Prin art.39 alin.(1) lit. w) din Legea nr. 284/2010, s-a prevăzut abrogarea Legii-cadru privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice nr. 330/2009.
Abrogarea expresă directă a actului normativ anterior ce avea același obiect de reglementare a fost realizată în conformitate cu normele de tehnică legislativă, conținute de art. 64 alin. (1) și (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, dându-se astfel expresie rolului acestui instrument legislativ, de înlăturare a antinomiilor în drept. Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, aplicarea acestui act normativ se realizează etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor, funcțiilor de bază, salariilor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, prin legi speciale de aplicare.
În acest scop, a fost adoptată Legea nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, iar art. 8 din acest act normativ a prevăzut că: „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”.
Prin această reglementare s-a modificat modalitatea de plată a premiului anual, aferent anului 2010, aceasta fiind transformată, dintr-o executare uno ictu, într-o executare succesivă, iar sumele corespunzătoare dreptului s-au regăsit în majorările salariale acordate personalului din sectorul bugetar potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010.
Conformitatea acestor dispoziții legale cu normele din Legea fundamentală și Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la principiul neretroactivității legii și protecția dreptului de proprietate privată a fost constatată de C. Constituțională.
Astfel, instanța de contencios constituțional a statuat că, de principiu, sporurile, premiile și alte stimulente acordate angajaților din sistemul bugetar prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate ca atare de Constituție, legiuitorul fiind în drept să le instituie, să prevadă condițiile și criteriile de acordare, să le modifice, suspende sau chiar să le anuleze, ceea ce aparține competenței și opțiunii sale exclusive, singura condiție de ordin constituțional fiind aceea ca măsurile dispuse să vizeze deopotrivă toate categoriile de personal care se află într-o situație identică.
Cu referire la beneficiul premiului anual pe anul 2010, C. Constituțională a constatat că acesta reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă a angajatului asupra angajatorului său și constituie un „bun” în sensul Convenției, iar prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 a fost modificată doar modalitatea de acordare a acestor sume, anume, eșalonat și succesiv, prin creșterea în mod corespunzător a cuantumului salariului/soldei/indemnizației de bază.
Întrucât, nici art. 25 alin. (4) teza finală din Legea - cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, în prezent abrogată, nu impunea o modalitate de executare uno ictu a obligației de plată, s-a considerat că legiuitorul poate să reglementeze o modalitate de plată eșalonată care să satisfacă și să mențină un echilibru rezonabil între interesele angajaților, pe de o parte, și interesul public, sub aspectul gestionării resurselor bugetare în contextul crizei economice, pe de altă parte.
Întrucât legiuitorul a modificat doar modalitatea în care statul urmează să execute în totalitate această obligație financiară, fără a fi afectate în niciun fel cuantumul și întinderea creanței, C. Constituțională a stabilit că nu au fost încălcate prevederile constituționale și convenționale referitoare la protecția dreptului de proprietate privată.
Faptul includerii sumelor corespunzătoare premiului anual aferent anului 2010 în majorările salariale acordate personalului din sectorul bugetar conform art. 1 din Legea nr. 285/2010, rezultă din aceea că, potrivit prevederilor art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare din domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, astfel cum a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, de la 1 ianuarie 2012 a rămas în plată același nivel al retribuției cu cel care s-a acordat în luna decembrie 2011, în condițiile în care legiuitorul a ales să nu acorde niciun premiu anual pentru anul 2011.
În raport de prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și față de jurisprudența Curții Constituționale, atât dispozitivul, cât și considerentele deciziilor instanței de contencios constituțional sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept, deopotrivă, în cazul deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unor norme, dar și în ipoteza celor prin care se resping obiecții sau excepții de neconstituționalitate.
Pe de altă parte, prin decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009 s-a statuat că, potrivit Legii fundamentale, singura autoritate abilitată să exercite un control al constituționalității legilor sau ordonanțelor este instanța constituțională, iar examinarea de constituționalitate și convenționalitate efectuată în abstract prin aceste decizii se impune instanțelor de judecată învestite cu soluționarea cauzelor analizate.
În consecință, premiul pretins de reclamanți nu poate fi acordat pe cale jurisprudențială în configurarea prevăzută de art. 25 din Legea nr. 330/2009, pe baza efectuării, de către instanțele de judecată, a unui examen de constituționalitate și convenționalitate a normelor cuprinse în art. 8 din Legea nr. 285/2010 sub aceleași aspecte asupra cărora instanța de contencios constituțional s-a pronunțat, în precedent, prin decizii cu efecte general obligatorii.
Pe de altă parte, nici raportarea la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât măsura legislativă, de plată eșalonată a premiului aferent anului 2010, prin includerea sumelor corespunzătoare în majorările salariale acordate personalului din sectorul bugetar potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 8 din Legea nr. 285/2010 nu afectează dreptul reclamanților în substanța sa, iar măsurile luate au fost destinate menținerii echilibrului între cheltuielile și veniturile publice, urmărind un scop de utilitate publică.
În acest sens Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 21/18 noiembrie 2013 pronunțată în recurs în interesul legii a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, nu poate fi acordat în forma supusă vechii reglementări întrucât, sumele aferente acestuia au fost incluse în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010.
Având în vedere dispozițiile art. 517 alin. 4 din Noul cod de procedură civilă care menționează că dezlegarea dată problemelor de drept cu ocazia soluționării recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe și ținând cont de argumentele expuse în precedent C. apreciază că sunt fondate criticile formulate de apelante cu privire la acordarea premiului anual pe anul 2010, motiv pentru care, în baza art. 480 din Noul cod de procedură civilă, va admite apelurile și va schimba în parte sentința, în sensul că va respinge acțiunea ca neîntemeiată, urmând a fi menținute restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelurile formulate de pârâții M. JUSTIȚIEI, cu sediul în municipiul București, ., sector 5 și C. DE A. PLOIEȘTI, cu sediul în municipiul Ploiești, .. 4, județ Prahova împotriva sentinței civile nr. 1240 pronunțată la 4 iulie 2013 de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamanții A. D. I., B. V., C. E., D. C. M., FRAȚILESCU L., L. I., N. D., P. M., T. S., prin reprezentant L. I., toți cu domiciliul procesual ales la sediul Judecătoriei Moreni, cu sediul în Moreni, ., nr.91, județul Dâmbovița și cu pârâtul M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în municipiul București, ., sector 5 – prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, Calea Domnească nr. 166, județul Dâmbovița.
Schimbă în parte sentința, în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 noiembrie 2013.
Președinte, Judecător,
P. M. G. V. G.
Grefier,
J. Părcălăbescu
Red. GV
Tehnored.PJ
15 ex/16.12.2013
j.f. R. M.
d.f._ Tribunalul Dâmbovița
operator de date cu caracter personal
nr. notificare 3120
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 2151/2013. Curtea de Apel... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
