Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 60/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 60/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 17-09-2013 în dosarul nr. 2149/114/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 60
Ședința publică din data de 17 septembrie 2013
Președinte - V.-A. P.
Judecător - C. - P. B.
Grefier - N. M.
Pe rol fiind judecarea apelului declarat de pârâta . LOCOMOTIVE ȘI UTILAJE - CFR IRLU SA, cu sediul în Municipiul București, .. 38, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 708 din data de 10 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu reclamanții I. I. și I. A., ambii domiciliați în Municipiul Râmicu Sărat, . 9, ., cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet Avocat N. L., în Municipiul G., ., .. III, etaj 2, ..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la ora 14,22, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că dosarul este la primul termen de judecată, apelul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, iar prin cererea de apel s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, conform dispozițiilor art.411 alin.1 pct.2 Cod pr. civilă.
Se mai învederează că prin intermediul Serviciului Registratură, s-a depus la dosar întâmpinare de către intimații I. I. și I. A., înregistrată sub nr._/22.07.2013, prin care, de asemenea, s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, conform dispozițiilor art. 411 (2) Cod pr. civilă.
Curtea, constatând că atât prin cererea de apel, cât și prin întâmpinare, s-a solicitat judecata în lipsă și având în vedere actele și lucrările dosarului, apreciază cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 29.03.2013, sub nr._ pe rolul Tribunalului B., reclamanții I. I. și I. A. au chemat în judecată pe pârâta . Locomotive și Utilaje - CFR IRLU SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la stabilirea, actualizarea cu rata inflației cu începere de la data nașterii dreptului până la data plății efective și acordarea retroactiv, respectiv pe perioada martie 2010- decembrie 2010, a drepturilor salariale reprezentând diferența de salariu rezultată dintre salariul de bază brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de disp.art.41 din CCM la nivel de ramură transporturi valabil pe anii 2008-2010 și sumele efectiv încasate de către fiecare reclamant, actualizate cu indicele de inflație cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au calitatea de salariați ai pârâtei și își îndeplinesc sarcinile de serviciu pe raza de activitate a subunității Secția IRLU B..
S-a mai arătat că pentru anul 2009 și 2010 au fost negociate și încheiate contracte colective de muncă între . Locomotive și Utilaje CFR IRLU SA și sindicatele reprezentative ale salariaților.
Au învederat reclamanții că prin art. 41 alin.3 din CCM pe ramură transporturi valabil pe anii 2008-2010 părțile au convenit ca salariul de bază minim brut la nivelul ramură transporturi valabil de la 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/ lună, să fie de 700 lei, adică 4,12 lei /oră, salariul fiind stabilit fără alte adaosuri, sporuri ori indemnizații incluse în acesta.
S-a mai susținut că prin același contract părțile au stabilit, de comun acord, că :„Părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 40 pct. 3 lit. a pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar pentru stabilirea salariilor de bază minim brute pentru fiecare categorie de salariați, vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la ar. 40 pct. 1 din prezentul contract de muncă, așa cum au fost incluse la litera b a aceluiași alineat.”
Au conchis reclamanții că potrivit dispozițiilor contractuale, salariul de bază minim brut la nivelul ramură transporturi, valabil de la 01.01.2008, este de 700 lei, la care se adaugă sporurile.
S-a învederat că prevederile CCM pe ramură transporturi 2008-2010 sunt obligatorii pentru toate societățile din transporturi indicate în anexa 5, inclusiv pentru pârâtă, care figurează la poziția nr.13, iar acesta îi este aplicabil indiferent dacă a participat sau nu, în mod direct sau indirect, la negocierea sa, din cuprinsul contractului rezultând că pârâta avea ca obligație ca negocierea CCM la nivel de unitate să înceapă de la salariul minim brut de 700 lei sau, în cazul în care la nivel de unitate exista încheiat contract colectiv de muncă, era necesară adaptarea contractului la prevederile minimale din contractul la nivel superior și, totodată, punerea de acord a prevederilor acolo unde acestea erau sub minimul prevăzut.
În realitate, pârâta nu a respectat aceste prevederi și nu și-a îndeplinit obligația ce îi revenea în sensul ca la încheierea CCM la nivel de unitate pe anii 2007/2008, 2009/2010, cât și a actelor adiționale de prelungire/ modificare ale acestora nu a acceptat ca negocierea pentru stabilirea salariului minim brut pe unitate să înceapă de la valoarea de 700 lei, ci de la valori mult mai mici, așa cum rezultă din grilele de salarizare anexa la CCM la nivel de unitate.
D. urmare, s-a apreciat ca fiind o încălcare a prevederilor contractului colectiv la nivel de ramură transporturi tocmai prin stabilirea în contractul colectiv la nivel de unitate a unor dispoziții inferioare contractului superior, aspect interzis de Codul muncii, ceea ce a condus la calcularea unor drepturi salariale inferioare celor care s-ar fi cuvenit angajaților și prin urmare, prejudicierea acestora, prin aplicarea coeficienților de ierarhizare specifici clasei de salarizare la un salariu minim brut inferior celui negociat.
S-a solicitat să se constate că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin CCM la nivel de unitate, CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar, întrucât societatea avea obligația să plătească toate drepturile bănești câștigate prin negociere în contractele colective de muncă, drepturi ce nu au fost acordate, motiv pentru care s-a promovat prezenta acțiune.
Reclamanții au arătat că potrivit dispozițiilor art. 236-247 din Codul muncii, și ale Legii nr.130/1996, în vigoare la acel moment, angajatorii sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, încheie anual contracte colective de muncă, cu respectarea dispozițiilor legale și care constituie legea părților, invocându-se în susținerea acțiunii și prevederile art.969 cod civil și ale art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996 .
S-a mai susținut că potrivit dispozițiilor din Codul muncii, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
Având în vedere faptul că angajatorul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale și că acesta nu poate face dovada că reclamanții au fost exceptați de la plata acestor drepturi salariale cuvenite, din culpa lor, ca urmare a unor abateri disciplinare sau a absențelor nemotivate, singurele condiții ce ar fi determinat neacordarea acestor drepturi, s-a conchis de către reclamanți că solicitările formulate sunt temeinice și legale. Astfel, în calitate de salariați, și-au îndeplinit sarcinile de serviciu stabilite prin fișa postului, și-au îndeplinit obligațiile pe care le aveau conform contractului individual de muncă încheiat cu angajatorul.
S-a precizat că respectarea clauzelor contractului colectiv de muncă este obligatorie, iar neîndeplinirea lor atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta, după cum prevede art.243 alin.2 din Codul muncii actualizat.
În vederea acoperirii prejudiciului suferit de devalorizarea cauzată de creșterea inflației, s-a arătat că se impune actualizarea sumelor cu indicele de inflație.
În drept, au fost invocate dispozițiile Codului muncii, prevederile CCM la nivel de unitate, ale CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar, ale CCM pe ramură transporturi, valabile pe perioada solicitată și ale Legii dialogului social nr.62/2011.
Pârâta . Locomotive și Utilaje CFR IRLU SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
S-a arătat că la nivelul unității, pe perioada indicată, a existat contract colectiv de muncă în vigoare, respectiv CCM pe anii 2009/2010, fiind, în consecință, aplicabil, susținându-se că CCM la nivel de ramură putea fi aplicat numai dacă nu exista contract colectiv de muncă la nivelul unității.
În ceea ce privește invocarea de către reclamanți a prevederilor CCM la nivel de grup de unități feroviare, pârâta a precizat că acestea nu îi sunt opozabile, întrucât societatea nu este membră a Asociației Patronale la nivel de grup de unități din transportul feroviar, semnatara acestui contract, ci aplicabil era CCM la nivelul unității 2009/2010.
Precizări aproape similare au fost aduse și în ceea ce privește aplicabilitatea CCM la nivel de ramură, deoarece societatea nu efectuează activități de transport și nu are în obiectul de activitate astfel de activități, după cum rezultă din HG nr.864/2001. Împrejurarea că societatea este nominalizată în lista societăților cărora li s-ar aplica CCM la nivel de ramură este irelevantă atâta timp cât contractul nu poate produce efecte decât în limitele Legii nr.130/1996, respectiv ale disp.art.11 alin.1 lit.c și art.8 alin.1 din lege, iar extinderea efectelor contractului și la salariații unităților conexe cu cele din transporturi nu este permisă de aceeași lege și prin urmare, nu poate constitui „legea părților”.
S-a susținut că reclamanții în mod indirect și injust, aduc în discuție valabilitatea clauzelor inserate în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.
Însă, a învederat pârâta, legalitatea contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate nu poate fi pusă în discuție, întrucât în momentul negocierii s-a preluat „pragul minim” al salariului minim brut indicat prin actul normativ în vigoare în acea perioadă, respectându-se întocmai disp. art. 159 alin. 3 și art. 160 din Codul muncii, conform cărora „ salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă, se stabilește prin hotărâre a Guvernului” și „angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară.”
Pârâta a invocat și disp.art. 969 Cod civil, potrivit cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante și de aceea, a considerat că în această materie, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate reprezintă un izvor de drept, iar dispozițiile sale produc efecte directe în planul drepturilor și obligațiilor părților contractului individual de muncă.
Or, în prezenta cauză, a susținut pârâta, salariul brut negociat al petenților începând cu data de 01.09.2009 depășea cu mult salariul minim brut pe țară, așa cum relevă contractul individual de muncă încheiat între părți, apreciindu-se, în acest context, că pretențiile reclamanților sunt lipsite de obiect și neîntemeiate.
Pe baza probelor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr.708 din data de 10.06.2013, Tribunalul B. a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamanților drepturile salariale, reprezentând diferența dintre salariile la care aveau dreptul, calculate în funcție de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, prevăzut de art.41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și salariile încasate efectiv, pentru perioada martie 2010 - decembrie 2010, actualizate cu rata inflației până la data plății efective.
Prin aceeași sentință a fost respins ca nedovedit capătul de cerere privind cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanții sunt salariații pârâtei.
S-a arătat că art.41 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 prevede coeficienții minimi de ierarhizare pentru categoria de salariați, iar în alin.3 lit.a se prevede că salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie / lună este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
A mai reținut tribunalul că se prevede expres la lit.b a aceluiași articol faptul că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stipulat la art.40 pct.3 lit.a pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv.
Conform întâmpinării, s-a reținut că pârâta a recunoscut împrejurarea că în perioada ca face obiectul cauzei salariul de bază minim brut a fost cel negociat la nivel de unitate și nu cel negociat la nivel de ramură transporturi considerând că prevederile acestui contract sunt aplicabile și nu cele ale contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Apărarea pârâtei nu a fost însă reținută, față de dispozițiile art.236 alin.4 Codul muncii și art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, conform cărora contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților, fiind obligatorii pentru părțile contractuale.
A arătat prima instanță că în conformitate cu art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă:
„(1) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
(2) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
(3) La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.”
Pe de altă parte, s-a reținut că art. 37 din Codul muncii consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în cuprinsul art. 38 din același Cod sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului.
A subliniat tribunalul că în același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996 republicată (în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă analizate în cauză) contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
De asemenea, a mai arătat tribunalul, conform art. 24 alin.1 din Legea nr. 130/1996, republicată, „clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate.”
S-a concluzionat de către tribunal că toate normele legale anterior menționate consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional și prin art. 41 alin.5 din Constituția României conform căruia: „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate.”
Astfel, s-a arătat că orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt lovite de nulitate, în condițiile art.24 alin.1 din Legea nr.130/1996, în vigoare la datele analizate în prezenta cauză.
Contractele colective de muncă, a reținut tribunalul, se constituiau într-un sistem ierarhic, în vârful căruia se afla contractul colectiv de muncă la nivel național, iar la baza lui, contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate și, având caracter obligatoriu, s-a conchis că drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, în cauză la nivel de ramură, în cazul în care la nivel de unitate au fost stabilite drepturi la un nivel inferior, iar salariații nu pot renunța la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
Instanța de fond a menționat că și în jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat obligativitatea respectării, în negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate în favoarea salariaților prin dispozițiile legii și prin contractele colective încheiate la nivel superior, arătându-se că prin deciziile Curții Constituționale nr.380/2004, nr.294/2007, definitive și general obligatorii, s-a statuat: „Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale.”
Câtă vreme prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în speță, la nivel de ramură) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, s-a arătat că aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în cauză, la nivel de unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Față de aceste considerente, instanța a conchis că pârâta avea obligația ca în perioada ce face obiectul cauzei să stabilească salariile în funcție de salariul de bază minim brut stabilit prin art.41 alin.3 lit.a din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi pe anii 2008-2010, de 700 de lei.
Apărările pârâtei legate de inaplicabilitatea CCM pe ramură nu au fost primite pe motiv că pârâta figurează la poziția nr.13 din anexa 5 la CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, ca unitate la care se aplică prevederile acestuia.
În consecință, instanța a admis în parte acțiunea în sensul celor sus-arătate.
Capătul de cerere privind cheltuielile de judecată a fost respins ca nedovedit pe motiv că la dosar nu au fost depuse înscrisuri în acest sens.
Împotriva sentinței primei instanțe pârâta a declarat apel, criticând-o ca nelegală și netemeinică, invocând disp.art.466 și urmăoarele din Noul Cod de procedură civilă.
Susține apelanta că soluția instanței de fond se caracterizează prin superficiala tratare a caracterului și naturii demersului, precum și a înscrisurilor probatorii depuse la dosar.
Se învederează de către apelantă că pe parcursul derulării prezentei cauze și-a susținut și argumentat apărările formulate prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței, care relevă că intimatul-reclamant își motivează cererea invocând clauze inserate în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi în condițiile în care în acea perioadă, la nivelul ., era în vigoare și, prin urmare, aplicabil, contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității 2009/2010.
Clarificarea conceptului de contract colectiv de muncă aplicabil se poate realiza, susține apelanta, prin analiza textelor legale care relevă ca având aplicabilitate - mai întâi cel încheiat la nivel de unitate aflat în vigoare, ținându-se cont de drepturile și obligațiile pe care partenerii sociali le-au negociat la acest nivel.
Se arată în continuare că potrivit art. 247 din Codul muncii, în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură pe care-l invocă intimatul ca fiind izvor de drepturi poate fi avut în vedere, conform susținerilor apelantei, în acele situații în care nu exista un contract colectiv de muncă încheiat la nivelul unității.
Se mai învederează că în mod incontestabil, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură este superior celui încheiat la nivel de unitate, însă raționamentul primei instanțe este total greșit în momentul în care declară că apelanta se află în culpă și nu poate invoca în favoarea sa contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.
Or, arată apelanta, CCM la nivel de unitate nu reprezintă un act unilateral, așa cum lasă să se înțeleagă prima instanță, ci, dimpotrivă, este expresia voinței comune a partenerilor sociali, respectiv apelanta, pe de o parte, și sindicatele reprezentative, pe de altă parte. Acești ultimi parteneri sunt reprezentanții salariaților care negociază și semnează contractul colectiv de muncă în numele salariaților. Apreciază apelanta că dacă instanța de fond, analizând atitudinea apelantei, a concluzionat că aceasta nu poate invoca propria culpă, apelând la metoda de interpretare logico-sistematică, ar fi trebuit să-și extindă aprecierea cu privire la existența culpei și asupra sindicatelor, care în momentul negocierii au reprezentat interesele intimatului.
Pentru a stabili temeinicia pretențiilor reclamantului, tribunalul ar fi trebuit să analizeze, din perspectiva normelor legale în vigoare, noțiunea de aplicabilitate a CCM încheiat la nivel de ramură transporturi.
Susține apelanta că nu este aplicabil raporturilor dintre părți contractul mai sus menționat întrucât . nu efectuează activități de transport și nu are în obiectul său astfel de activități, după cum rezultă din HG nr.864/2001, iar împrejurarea că societatea apelantă este nominalizată în lista societăților cărora li s-ar aplica CCM la nivel de ramură este irelevantă atâta timp cât contractul nu poate produce efecte decât în limitele Legii nr.130/1996, respectiv ale disp.art.11 alin.1 lit.c din Legea nr.130/1996, potrivit cărora clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Or, câtă vreme apelanta nu are în obiectul de activitate activități de transport, se conchide că aceasta nu se poate încadra în rândul unităților din ramura transporturi, acest contract nefiindu-i aplicabil, chiar dacă societatea este menționată de semnatarii acestui contract ca fiind unitate căreia i s-ar aplica.
Se arată că împrejurarea că apelanta asigură întreținerea și repararea locomotivelor ori a altor utilaje cu ajutorul cărora se prestează activitatea de transport este irelevantă, o asemenea activitate neputând fi asimilată celei de transport.
De asemenea, se arată că nu produce nicio consecință juridică prevederea de la art.3 alin.1 din CCM la nivel de ramură transporturi, prin care părțile au stipulat că acest contract s-ar aplica și salariaților din unitățile cu activități conexe întrucât o asemenea prevedere excede limitelor libertății contractuale stabilite la art.11 alin.1 lit.c și art.8 alin.1 din Legea nr.130/1996.
Clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și condițiile prevăzute de lege, iar extinderea efectelor contractului și la salariații unităților conexe cu cele din transporturi nu este permisă de Legea nr.130/1996, astfel că respectiva prevedere nu poate produce efecte juridice recunoscute și care pot beneficia de protecție juridică adecvată din partea statului.
Prima instanță, fără a analiza și a corobora toate aceste elemente determinante pentru a soluționa în mod just cauza, s-a raportat, susține apelanta, doar la prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, transpunând, de altfel în mod identic, prin considerente, susținerile intimatului.
Se învederează că instanța de fond ar fi putut ignora prevederile contractului colectiv încheiat la nivel de unitate numai în situația anularii acestui act, ceea ce nu s-a constatat, ci, dimpotrivă, acest contract a constituit legea părților, producându-și efectele până în momentul expirării valabilității pentru care a fost încheiat.
Pentru motivele expuse mai sus se susține că nu se impunea actualizarea sumei datorate intimatului-reclamant atât cu rata inflației, cât și acordarea dobânzii legale.
Conchide apelanta că prima instanța a rezolvat destul de sumar cererea de chemare în judecată, fără a uza pe deplin de rolul său activ pentru a oferi o justă soluționare a acțiunii.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea apelului, modificarea hotărârii atacate și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cerându-se judecarea apelului în lipsă.
Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au răspuns criticilor aduse în apel, solicitând respingerea apelului ca nefondat și judecarea cauzei în lipsă.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în apel, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că apelul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:
Art.41 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010- contract aplicabil și recurentei conform anexei 5, poziția nr.13- prevede coeficienții minimi de ierarhizare pentru categoriile de salariați, iar în alin.3 lit.a al art.41 se prevede că salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie / lună este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Se prevede expres, la lit.b a alin.3 al art.41, că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stipulat la art.40 pct.3 lit.a pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv.
Prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate valabil pe perioada dedusă judecății, s-a prevăzut un salariu de bază minim brut valabil pentru un program de lucru complet corespunzător coeficientului de ierarhizare 1 mai mic decât suma de 700 lei, cum se prevedea în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
În conformitate cu prevederile art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă:
„(1) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
(2) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
(3) La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.”
Articolele 238-247 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, au fost abrogate expres prin art. I pct.90 din Legea nr. 40/2011, iar dispozițiile art. 238, mai sus menționate, au fost preluate, în substanța lor și în cuprinsul art. 132 din Legea dialogului social nr. 62/2011, conform cărora:
„ (1) Clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege.
(2) La încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaților au un caracter minimal.
(3) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior.
(4) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile.”
Art. 37 din Codul muncii consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în cuprinsul art. 38 din același cod sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului.
În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996 republicată (în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă analizate, dispoziții preluate în esență, în cuprinsul art. 132 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social) contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
Normele legale mai sus menționate consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional și prin art. 41 alin. 5 din Constituția României conform căruia: „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”, iar obligativitatea contractelor colective de muncă operează, în prezent, potrivit art.133 alin.1 din Legea dialogului social nr.62/2011.
Toate dispozițiile legale evocate reprezintă măsuri de protecție a salariaților, menite să asigure exercițiul neîngrădit al drepturilor și al intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncă, pentru a-i feri de consecințele unor eventuale abuzuri ori amenințări din partea angajatorilor.
Ca atare, orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior.
Având caracter de izvor de drept, forța lor obligatorie fiind garantată constituțional, rezultă că drepturile salariaților stabilite prin contractele colective de muncă urmează același regim juridic cu cel aplicabil drepturilor stabilite prin acte normative, salariatul neputând renunța nici la drepturile acordate prin lege, nici la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
Prin urmare, întrucât prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior (în speță, la nivel de ramură transporturi) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului individual de muncă sau ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în speță, la nivel de unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege și/sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Având în vedere argumentele de drept mai sus arătate, din care rezultă că prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi se aplică cu prioritate, având caracter minimal, nu poate fi primită susținerea apelantei potrivit căreia în mod greșit s-a dispus obligarea acesteia la plată în raport de prevederile art.41 alin.3 lit.a din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, conform celor stabilite prin sentința apelată, în condițiile în care obligația de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel superior ar exista numai în situația în care la nivel de angajator nu ar fi existat încheiat contract colectiv de muncă.
Conform art.241 alin.1 lit.c din Codul muncii, în forma în vigoare la momentul încheierii contractelor colective de muncă, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
În mai multe decizii de-a lungul anilor, Curtea Constituțională a reținut că rațiunea încheierii contractelor colective de muncă nu numai la nivel de unități, ci și la niveluri superioare, constă tocmai în asigurarea în mod unitar a drepturilor minimale tuturor salariaților unităților ce aparțin respectivului nivel.
Acest scop nu s-ar putea realiza dacă nu s-ar prevedea caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă la nivel superior pentru clauzele celor de la nivel inferior.
Clauzele contractelor colective de muncă la nivel inferior care înlătură acordarea unor drepturi prevăzute de contractele colective de muncă la nivel superior nu pot fi producătoare de efecte juridice.
Prin urmare, împrejurarea că la nivel de unitate a fost semnat contract colectiv de muncă prin acordul ambilor parteneri sociali, inclusiv, deci, prin acordul sindicatelor reprezentative, nu putea constitui un argument pentru respingerea acțiunii în sensul celor solicitate de apelantă.
Apărarea pârâtei în sensul că nu îi sunt aplicabile prevederile CCM la nivel de ramură transporturi a fost corect înlăturată de prima instanță.
Astfel, potrivit art. 123 din contractul colectiv la nivel de ramură transporturi 2008-2010, acest contract produce efecte în toate unitățile nominalizate în anexa 5, iar societatea apelantă figurează la poziția nr.13 din anexa 5 la CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
Pe de altă parte, contractul sus-menționat a fost încheiat la data de 19.12.2007 și înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr.722/03/24.01.2008, rezultând din cuprinsul contractului, astfel cum se stipulează în mod expres în preambulul acestuia, că părțile contractante au fost:reprezentanții patronatelor din activitățile de transport și conexe - constituiți conform prevederilor Legii nr.356/2001, a patronatelor- și reprezentanții salariaților din activitățile de transport și conexe - constituiți conform prevederilor Legii nr.54/2003, cu modificările ulterioare, a sindicatelor.
De asemenea, potrivit art.3 alin.1 din același contract, clauzele prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora.
Cum niciuna din clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, mai sus arătate, nu a fost anulată, apare ca neîntemeiată susținerea apelantei conform căreia nu i-ar fi aplicabile prevederile acestui contract pe motiv că nu desfășoară activitate propriu-zisă de transport, ci doar asigură întreținerea și repararea locomotivelor ori a altor utilaje cu ajutorul cărora se prestează activitatea de transport.
În consecință, raportat la dispozițiile art.41alin.3 lit.a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, aplicabil și apelantei, soluția primei instanțe apare ca fiind corectă.
Instanța de fond a avut în vedere la pronunțarea soluției toate probele cu înscrisuri administrate în cauză, precum și prevederile legale incidente, neputându-se reține lipsa rolului activ al instanței, arătându-se pe larg în considerentele sentinței care sunt motivele de fapt și de drept în raport de care a fost pronunțată sentința atacată, inclusiv cele pentru care nu au fost primite apărările pârâtei.
Contrar susținerilor apelantei, prin sentința atacată nu a fost obligată atât la plata sumelor datorate intimaților-reclamanți actualizate cu rata inflației, cât și la plata dobânzii legale, dispunându-se prin sentință numai actualizarea sumelor cu rata inflației până la data plății efective. Se constată, de altfel, că nici prin acțiune reclamanții nu au cerut obligarea pârâtei și la plata dobânzii legale.
Soluția de obligare a pârâtei la plata sumelor datorate conform dispozitivului sentinței, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație, este corectă întrucât, așa cum s-a statuat în mod constant în practica și literatura juridică, actualizarea sumelor datorate cu indicele de inflație se impune întrucât creanța este pecuniară și în condițiile în care aceasta nu a fost achitată la scadență, reclamanții au fost în mod evident prejudiciați, actualizarea exprimând acoperirea prejudiciului prin erodarea creanței ca efect al inflației.
Concluzionând, pentru considerentele ce preced, Curtea privește apelul ca nefondat, astfel încât în baza art.480 alin.1 din Noul Cod de procedură civilă îl va respinge ca atare, sentința atacată fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta . LOCOMOTIVE ȘI UTILAJE - CFR IRLU SA, cu sediul în Municipiul București, .. 38, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 708 din data de 10 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu reclamanții I. I. și I. A., ambii domiciliați în Municipiul Râmicu Sărat, . 9, ., cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet Avocat N. L., în Municipiul G., ., .. III, etaj 2, ..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17 septembrie 2013.
Președinte Judecător
V.-A. P. C.-P. B.
Grefier
N. M.
Red.VAP
Tehnored.NM
5 ex./16.10.2013
d.f._ Tribunalul B.
j.f. A. M. D.
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3120/2006
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 897/2013.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
