Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 897/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 897/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 03-04-2013 în dosarul nr. 4611/114/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ-
Dosar nr._
DECIZIA NR. 897
Ședința publică din data de 3 aprilie 2013
Președinte - M. I. G.
Judecători - V. G.
- A. P.
Grefier - J. Părcălăbescu
Pe rol fiind judecarea recursului formulat de pârâta S. C. DE REPARAȚII LOCOMOTIVE CFR SCRL B. SA, cu sediul în Municipiul B., .. 2, județul B. împotriva sentinței civile nr.1470 pronunțată la 5 noiembrie 2012 de Tribunalul B., în contradictoriu cu SINDICATUL LIBER ȘI INDEPENDENT AL SALARIAȚILOR DIN DEPOUL BUCUREȘTI CĂLĂTORI, cu sediul în Municipiul București, Calea Griviței nr. 347, sector 1 în numele și pentru reclamantul R. C., cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, ., sector 1- la P. M..
Recurs scutit de taxă de timbru.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit recurenta-pârâtă SCRL CFR B. SA și intimatul-reclamant Sindicatul Liber și Independent al Salariaților din Depoul București Călători.
Procedură îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se instanței că intimatul-reclamant Sindicatul Liber și Independent al Salariaților din Depoul București Călători a formulat întâmpinare și a solicitat judecata cauzei în lipsă.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și având în vedere că părțile au solicitat judecata cauzei în lipsă, potrivit art. 242 alin. 2 C.pr.civilă, consideră cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA:
Deliberând asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul tribunalului B. sub nr._ , Sindicatul Liber și Independent al Salariaților din Depoul București Călători a solicitat, în numele și pentru reclamantul R. C., pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să fie obligată pârâta S. C. de Reparații Locomotive CFR SCRL B. S.A. să plătească reclamantului drepturile salariale calculate la salariul de baza minim brut de 700 lei stabilit la nivelul ramurii transporturi (valabil din data de 01.01.2008) pentru perioada 28.06._10, în funcție de salariul de încadrare, în conformitate cu legislația muncii și cu Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi valabil pentru anii 2008 – 2010; obligarea pârâtei la plata, pentru perioada 28.06._10, a diferenței dintre drepturile salariale de care a beneficiat, corespunzător salariului de încadrare avut, calculat prin luarea în considerare a salariului de bază minim brut de 570 lei corespunzător clasei 1 de salarizare cu aplicarea coeficientului de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare avute și sporurile aferente; obligarea pârâtei la plata, pentru perioada 01.04._10, a diferenței dintre drepturile salariale încasate, corespunzător salariului de încadrare avut, calculat prin luarea în considerare a salariului de bază minim brut de 600 lei corespunzător clasei 1 de salarizare, cu aplicarea coeficientului de ierarhizare și drepturile salariale de care ar fi trebuit să beneficieze, calculate la salariul de încadrare avut, pentru o valoare a salariului minim brut de 700 lei, corespunzător clasei 1 de salarizare cu aplicarea coeficientului de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare avute și sporurile aferente.
Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune interese constând în actualizarea sumei pe care o datorează cu rata inflației, precum și a dobânzii legale.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este salariat în cadrul unității pârâte și în perioada 28.06._10 a beneficiat de un salariu de încadrare calculat pentru o valoare a salariului de bază minim brut de 570 lei, respectiv de 600 lei, pentru perioada 01.04._10, în baza actului adițional la Contractul Colectiv de Muncă înregistrat sub nr. 5760/29.04.2010, care a modificat salariile de bază brute anterioare, începând cu data de 01.04.2010 și până la data de 31.12.2010.
Conform Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi nr.722 pe anii 2008 - 2010, art.41 alin.3 litera a), salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, era de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adausuri sau indemnizații incluse în acesta. Litera b) a aceluiași articol 41 prevede că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile, valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, adică 700 lei și nu 570 lei pentru perioada 28.06._10, respectiv 600 lei pentru perioada 01.04._10, cât a acordat pârâta.
A mai arătat reclamantul că, în calitate de angajator, pârâta nu a calculat și nu a plătit drepturile salariale calculate la salariul de bază minim brut de 700 lei stabilit la nivelul ramurii transporturi (valabil de la 01.01.2008), încălcând astfel prevederile art.40 alin.2 lit. c) din Codul Muncii, potrivit căruia angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile care decurg din lege, din CCM aplicabil și din contractual individual de muncă.
Potrivit art. 241 alin. 1 lit. c) din Codul Muncii în vigoare la data respectivă, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractual colectiv de muncă la acest nivel, iar la poziția 1 din anexa 5 la CCM, care nominalizează unitățile la care se aplică acest CCM, se află societatea pârâtă S.C. „CFR - SCRL B.” S.A.
Conform Legiinr.130/1996 privind CCM, art.7 alin.2, contractile colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea pârtilor.
Reclamantul a menționat că trebuie avute în vedere prevederile art.238 Codul Muncii (în vigoare la data încheierii și înregistrării contractelor colective de muncă), potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. Pe de altă parte contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă, iar la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal. În același sens sunt și prevederile art.8 din Legea nr. 130/1996 rep. în vigoare la data încheierii și înregistrării CCM pe anii 2009-2010.
Așadar, apreciază reclamantul, contractele colective de muncă la nivel inferior pot conține clauze care să stabilească drepturi numai la un nivel superior celui stabilit prin contractele colective de muncă la nivel superior, iar în aceste condiții, pârâta avea obligația să acorde salariul de încadrare calculat la o valoare a salariului de bază minim brut de 700 lei și nu la o valoare de 570 lei, respectiv 600 lei.
Conform art.3 alin. 1 al CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 „clauzele acestui contract colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora.
Art.5 alin. 6 al aceluiași CCM statuează că în cazul în care părțile își încalcă obligațiile prevăzute în prezentul contract, neexercitarea de către partea care suferă vreun prejudiciu a dreptului de a cere legal executarea întocmai sau după caz, prin echivalent bănesc a obligațiilor respective, nu înseamnă ca ea a renunțat la acest drept al său.
Nefiind motive de natura juridică care să ducă la suspendarea ori anularea acestui drept de natură salarială (reglementate de art.26 Codul Muncii), se impune obținerea acestuia prin intermediul dreptului procesual civil.
Având în vedere neplata acestor drepturi salariale care se cuvin conform CCM la data scadenței, în temeiul dispozițiilor art. 161 alin. 1 Codul Muncii și art.1084 și art.1088 Cod Civil, reclamantul a apreciat că este justificată obligarea pârâtei la plata dobânzii legale și a indicelui de devalorizare al monedei, aferente sumelor datorate de la data scadenței acestora până la data plătii efective.
În temeiul art. 115 Cod procedură civilă pârâta S. C. de Reparații Locomotive CFR-SCRL B. SA a formulat întâmpinare prin care, pe cale de excepție, a invocat prescripția dreptului la acțiune în conformitate cu art.268 alin1 lit. e) din Codul Muncii, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii.
După administrarea probatoriilor, prin sentința civilă nr.1470 pronunțată la 5 noiembrie 2012, Tribunalul B. a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin.1 lit. e) din Codul muncii, invocată prin întâmpinare de pârâta S. C. de Reparații Locomotive „CFR – SCRL B.” SA, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu, și, în consecință, a respins ca prescrise pretențiile privind plata diferențelor de drepturi salariale și sporuri pentru perioada 28.06._09.
Pe fond, instanța a admis, în parte, acțiunea, a obligat pârâta, către reclamant, la plata diferenței de drepturi salariale și sporuri aferente perioadei 16 august 2009 - 31 decembrie 2010, rezultate din diferențele între sumele efectiv încasate și cele cuvenite raportat la cuantumul salariului de bază minim brut aplicabil - de 700 lei, prevăzut de art.41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, actualizate cu rata inflației la data plății efective și a respins capătul de cerere privitor la plata dobânzii legale.
Examinând prioritar, în conformitate cu prevederile art. 137 alin.1 Cod procedură civilă, excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune invocată de unitatea pârâtă pe considerentul aplicării termenului de 6 luni prevăzut prin art. 268 alin.1 lit. e) din Codul muncii republicat, instanța a reținut că pretențiilor deduse judecății în cauză nu li se aplică acest termen, ci cel prevăzut de 268 alin. (1) lit. c) din Codul Muncii republicat, text potrivit căruia cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Cum, în cauză, obiectul conflictului consta în plata unor drepturi de natură salarială către salariat, tribunalul a apreciat că termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit exclusiv pentru pretențiile aferente perioadei 28.06._09, întrucât momentul promovării acțiunii este reprezentat de data înregistrării acțiunii - 16.08.2012 (f. 3).
În consecință, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin.1 lit. e) din Codul muncii, excepție invocată de pârâta S. C. de Reparații Locomotive CFR-SCRL B. S.A. și s-a admis excepția invocată din oficiu, a prescripției dreptului material la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin.1 lit. c) din Codul muncii, respingându-se ca prescrise pretențiile privind plata diferențelor de drepturi salariale și sporuri pentru perioada 28.06._09.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că potrivit art. 41 alin. 3 lit. a) din CCMU pe R. Transporturi s-a stabilit că salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună este de 700 lei, adică de 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri sau indemnizații incluse în acesta. La lit. b) a aceluiași alin. 3 s-a prevăzut ca bază pentru negocierile colective la nivel de grup de unități și de unitate valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi.
Conform art. 238 alin. 1 din Codul Muncii (în forma acestuia de la data nașterii raportului juridic între părți) „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”, iar potrivit alin. 2 și 3 ale aceluiași articol „contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă” și „la încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal”. Conform art. 239 „prevederile contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toți salariații, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizație sindicală”.
În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996 republicată (în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă analizate în cauză) contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
Pe de altă parte, art. 24 alin.1 din Legea nr. 130/1996, republicată, a statuat „clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate”.
S-a arătat că toate normele legale anterior menționate consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional și prin art. 41 alin.5 din Constituția României conform căruia: „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.
Tribunalul a mai reținut că, ulterior modificării Codului Muncii prin Legea nr. 40/2011 precum și a republicării acestuia la 18 mai 2011, art. 229 - stabilește: „(1) Contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă. (3) La negocierea clauzelor și la încheierea contractelor colective de muncă părțile sunt egale și libere.(4) Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților.”
Art. 230 din Codul Muncii republicat prevede că „Părțile, reprezentarea acestora, precum și procedura de negociere și de încheiere a contractelor colective de muncă sunt stabilite potrivit legii”.
Legea dialogului social nr. 62/2011 intrată în vigoare la 13 mai 2011 stabilește prin art. 132 – „(1) Clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege; (2) La încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaților au un caracter minimal; (3) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior; (4) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile”.
Prin art. 133 - din aceeași lege se prevede „(1)Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte: a) pentru toți angajații din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel; b) pentru toți angajații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă; c) pentru toți angajații încadrați în unitățile din sectorul de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă și care fac parte din organizațiile patronale semnatare ale contractului”, iar alin. 2 prevede că la fiecare dintre aceste niveluri se încheie și se înregistrează un singur contract colectiv de muncă.
Instanța a mai reținut că respectarea prevederilor sus-menționate este obligatorie pentru pârâtă, în temeiul art. 236 al.4 Codul muncii - devenit art. 229 alin.4 în urma republicării Codului Muncii, întrucât contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților și sunt obligatorii pentru părțile contractante.
S-a mai arătat că aceste norme se coroborează cu cele ale art. 40 alin. 2 lit. c) din Codul Muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
Instanța a observat și că, potrivit noii reglementări cuprinse în art. 148 din Legea nr. 62/2011, în vigoare din data de 13.05.2011, prin alin.1 se prevede că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar prin alin.2 se stabilește că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta.
Pe baza coroborării tuturor acestor norme instanța a apreciat că salariul de bază minim brut ce trebuie luat în calcul pentru un program complet de lucru este cel de 700 lei, prevăzut prin art. 41 alin. 3 lit. a) din CCMU la nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, înregistrat la MMFES sub nr._, începând cu 01.01.2008 și până la 31.12.2010, data încetării aplicării acestuia, or, în cauză, conform recunoașterilor din conținutul întâmpinării, a reieșit că unitatea pârâtă a calculat și plătit salarii în funcție de un salariu de bază minim brut mai mic, respectiv de 570 lei și 600 lei, în perioada dedusă judecății, pe baza negocierilor colective la nivel de unitate.
Așa fiind, pe baza prevederilor redate mai sus, conținute în Codul muncii și Legea nr. 62/2011, s-a stabilit că reclamantul este îndreptățit la plata diferenței de drepturi salariale, începând cu 16 august 2009 (la limita a 3 ani anterior promovării cererii la 16.08.2012) și până la 31.12.2010, dată la care a încetat aplicarea CCMU la nivel de R. Transporturi, diferențe rezultate între sumele efectiv încasate și cele cuvenite raportat la cuantumul salariului de bază minim brut aplicabil prevăzut prin CCM pe R. Transporturi valabil pe anii 2008-2010.
În ce privește actualizarea sumelor datorate de angajator cu indicele de inflație la data plății efective, instanța a reținut că, potrivit art. 166 alin. 4 din Codul Muncii, salariatul este îndreptățit să fie despăgubit de către angajator pentru prejudiciul suferit din culpa acestuia, iar neplata salariului stabilit prin lege constituie o încălcare a contractului de muncă intervenit între angajator și salariat, ce atrage răspunderea celui ce angajează.
S-a constatat că prejudiciul a fost produs reclamantului ca urmare a neplății drepturilor salariale sus menționate, astfel că acesta este îndreptățit la calcularea drepturilor salariale în raport de salariul de bază minim brut cuprins în CCM pe ramură transporturi valabil pe anii 2008 - 2010 și la plata diferențelor dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele astfel cuvenite. Întrucât repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, s-a apreciat că se impune indexarea drepturilor salariale neacordate cu indicele de inflație la data plății efective.
Solicitarea reclamantului de aplicare a dobânzii legale prevăzută de OG nr.9/2000 a fost respinsă de instanță, ca neîntemeiată, întrucât salariatul nu poate beneficia în același timp de două modalități de despăgubire, iar prin aplicarea indicelui de inflație la data plății efective se asigură, în concret, repararea integrală a prejudiciului produs salariatului de către angajator.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs S. C. DE REPARAȚII LOCOMOTIVE CFR SCRL B. SAcare a susținut că instanța de fond nu a ținut cont de prevederile art.268 alin.l, lit. e din Codul Muncii, potrivit căruia "cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori ale unor clauze ale acestuia".
În conformitate cu prevederile acestui articol, susține recurenta, instanța de fond trebuia să observe că dreptul la acțiune era prescris, deoarece reclamantul a solicitat prin acțiunea introductiva achitarea de către S. C. de Reparații Locomotive CFR-SCRL B. SA a unor pretenții ce au făcut obiectul Contractului colectiv de muncă 2009-2010.
Ca atare, apreciază recurenta, față de prevederile art.268, alin.l lit.e din Codul Muncii, acțiunea trebuia respinsă ca fiind prescrisă.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, pârâta susține că, la data de 02.06.2009, urmare a inițiativei administrației Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători - societate a cărei filială este S. C. de Reparații Locomotive CFR-SCRL B. SA - au avut loc negocieri privind Contractul Colectiv de Muncă pe anii 2009-2010, la care au participat și organizațiile sindicale, negocieri ce au avut în vedere și Grila de salarizare - Anexa nr.l. care începe cu clasa 1 de salarizare la nivelul de 570 lei, nivel cu care reprezentanții legali ai salariaților au fost de acord, semnând respectivul proces-verbal.
Se mai arată că . SA, ca filială a Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători, nu putea să aibă altă grilă de salarizare mai mare la nivelul clasei 1 de salarizare, respectiv 600 lei, decât societatea a cărei filiala este. De altfel, S. C. de Reparații Locomotive CFR-SCRL B. SA nu are niciun salariat încadrat la nivelul clasei 1 de salarizare, deci reclamanții nu pot să invoce încălcarea legii cu privire la salariul minim pe economie.
În raport de motivele invocate, s-a solicitat admiterea recursului, desființarea sentinței, iar pe fond, respingerea acțiunii ca fiind prescrisă, iar în subsidiar ca nefondată.
În temeiul art. 308 alin.2 Cod procedură civilă intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, urmând a fi menținută ca legală sentința atacată.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și la textele legale incidente în cauză, Curtea de Apel constată următoarele:
O primă critică formulată de pârâtă vizează împrejurarea că în mod nelegal s-a respins excepția prescripției în condițiile în care în speță erau incidente prevederile art. 283 alin.1 lit.e din Codul muncii.
Conform art.283 lit.c din Codul muncii (devenit în prezent art.268 alin.1, lit.c) cererea în vederea soluționării unui conflict de muncă poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate.
Sumele solicitate prin acțiunea introductivă și acordate reclamantului prin sentința atacată, reprezintă drepturi salariale care au același regim juridic cu cel al salariului, diferit fiind numai temeiul juridic al plăților, în sensul că dacă salariul se plătește în temeiul contractului individual de muncă, acestea se plătesc în temeiul contractului colectiv de muncă.
Așa cum s-a subliniat în practica judiciară faptul că acestea au sorginte diferită nu înseamnă că au regim juridic diferit sub aspectul prescripției extinctive, în speță fiind incidente prevederile art.166 coroborat cu art.283 lit. c din Codul muncii, întrucât drepturile solicitate de reclamant se încadrează în categoria drepturilor salariale neacordate.
În condițiile în care pentru perioada 16.08._10, promovarea prezentei acțiuni de către reclamant s-a realizat în termenul de 3 ani de la nașterea dreptului de a încasa sumele respective criticile formulate sub acest aspect de pârâtă sunt neîntemeiate și urmează a fi respinse.
Pe fondul propriu-zis al cauzei se reține că prin Contractul colectiv de muncă pe ramură Transporturi, valabil pe anii 2008-2010, încheiat la data de 19.12.2007 și înregistrat la nr. 722/03/24.01.2008, invocat de către reclamant, părțile contractante au convenit ca salariul minim brut la nivelul ramurii transporturi valabil la data de 01.01.2008 (program complet de muncă) să fie de 700 lei, fără alte sporuri, adaosuri sau indemnizații.
Contractul colectiv de muncă pe R. Transporturi valabil 2008-2010 a fost înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/03/24.01.2008 și a fost publicat în M.O, Partea V nr. 3/2008.
În schimb, prin Contractul colectiv de muncă la nivelul societății pârâte pentru perioada 2009-2010 s-a stabilit că salariul de bază brut minim este de 570 lei, același cuantum fiind fixat și la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, înregistrat sub nr.370/20.06.2008, iar începând cu data de 1.04.2010 valoarea lui a fost de 600 lei.
Susținerile recurentei în sensul că valoarea salariului de bază a fost stabilită pe baza negocierilor privind Contractul Colectiv de Muncă pe anii 2009-2010, la care au participat și organizațiile sindicale, iar reprezentanții legali ai salariaților au fost de acord cu grilele de salarizare semnând respectivul proces-verbal, iar în atare context s-ar impune respingerea acțiunii nu pot fi primite de instanță.
Potrivit art. 11 alin1 lit. c din Legea nr. 130/1996 contractele colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă. Aceeași reglementare se regăsește și în art. 133 din legea dialogului social nr. 62/2011
Prevederile CCMNRT 2008-2010, sunt obligatorii pentru toate societățile din transporturi și conexe, deci și pentru pârâta care, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin(l), art.113 alin(l), art.114, art.115 alin.(l) și art.119 din acest contract, avea obligația ca, începând cu data de 01.01.2008, la negocierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate să accepte ca baza de la care începe negocierea salariului minim brut pe unitate să fie de 700 lei/RON, iar în cazul în care la nivel de unitate era încheiat contract colectiv de muncă și prevederile acestuia erau sub minimul stabilit pe ramură sau nu erau incluse în acesta aveau obligația să adapteze contractul la prevederile minimale din contractul la nivel superior.
Aceasta rezultă și din art. 123 din Contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi care stabilește că CCM produce efecte în toate unitățile nominalizate în anexa 5 dar și în toate unitățile din ramură transporturi și activități conexe, iar conform art. 113 alin (4) executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părțile contractante.
Din chiar cuprinsul titulaturii, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi în discuție se observă că acesta se aplică atât transportatorilor pe calea ferată, cât și societăților cu obiect de activitate conex celui de transporturi.
În condițiile în care pârâta figurează la poziția 1 din anexa nr. 5 la CCM la nivel de ramură transporturi în mod corect instanța de fond a apreciat că dispozițiile acestui contract i se aplică, astfel cum rezultă și din argumentele expuse în precedent.
Reclamantul este salariatul societății pârâte și prin cererea de chemare în judecată a invocat, în esență, drepturi salariale înscrise în Contractul Colectiv de Muncă superior, aplicabil pârâtei, așa cum s-a arătat mai sus.
Din dispozițiile Codului muncii, precum și cele ale Contractului Colectiv de Muncă la nivel național, rezultă, fără echivoc, faptul că orice contract colectiv este, concomitent, atât cu act juridic generator de drepturi și obligații, cât și un izvor de drept, făcând parte din categoria normelor juridice negociate și produce efecte față de toți angajatorii și salariații la care se referă.
Dispozițiile art. 236 alin. 4 din Codul muncii arată că atunci când contractele colective de muncă sunt încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, ele devin legea părților.
Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
Drepturile prevăzute în Contractul colectiv de muncă național sunt considerate minime, de la nivelul cărora începe negocierea contractelor colective de muncă la celelalte niveluri. Prin art. 241 alin.1 din Codul muncii și art. 133 din legea nr. 62/2011, s-a statuat sistemul ierarhic al contractelor colective de muncă și modalitatea în care acestea produc efecte, astfel încât, reclamantul era îndreptățit să beneficieze de toate drepturile salariale prevăzute în Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 123, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramuri transporturi, produce efecte în toate unitățile din ramură transporturi și activități conexe.
Toate normele legale mai sus arătate consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional prin art. 41 alin. 5 din Constituția României, conform căruia „dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.
De altfel, și în jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat obligativitatea respectării, în negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate în favoarea salariaților prin dispozițiile legii și prin contractele colective încheiate la nivel superior.
Atât timp cât prin lege sau/și prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în speță, la nivel de ramură) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului individual de muncă sau a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în speță, la nivel de unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege și/sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Pe cale de consecință, se constată că pârâta avea obligația ca, în perioada ce face obiectul cauzei, să stabilească salariile în funcție de salariul de bază minim brut stabilit prin art. 41 alin.3 lit. a din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, de 700 lei, iar nu de 570 lei, respectiv 600 lei, stabilit prin Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.
Pe cale de consecință, în raport de argumentele expuse în precedent Curtea apreciază ca fiind nefondate criticile pârâtei, motiv pentru care, în baza art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul formulat, urmând a fi menținută ca legală sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta S. C. DE REPARAȚII LOCOMOTIVE CFR SCRL B. SA, cu sediul în Municipiul B., .. 2, județul B. împotriva sentinței civile nr.1470 pronunțată la 5 noiembrie 2012 de Tribunalul B., în contradictoriu cu SINDICATUL LIBER ȘI INDEPENDENT AL SALARIAȚILOR DIN DEPOUL BUCUREȘTI CĂLĂTORI, cu sediul în Municipiul București, Calea Griviței nr. 347, sector 1 în numele și pentru reclamantul R. C., cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, ., sector 1- la P. M.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 aprilie 2013.
Președinte, Judecători,
M. I. G. V. G. A. P.
Grefier,
J. Părcălăbescu
Red. VG
Tehnored.PJ
2 ex/19.04.2013
j.f. I. M.
d.f._ Tribunalul B.
operator de date cu caracter personal
nr. notificare 3120
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 3712/2013. Curtea de Apel... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 60/2013.... → |
|---|
