Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 592/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 592/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 29-04-2015 în dosarul nr. 592/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ-
Dosar nr._
DECIZIA NR. 592
Ședința publică din data de 29 aprilie 2015
Președinte - V. G.
Judecător - P. M. G.
Grefier - G. C.
Pe rol fiind judecarea apelului formulat de pârâta S.C. E. I. S.R.L., cu sediul în B., ., ..2, jud. B. și cu sediul ales în B., ..36, .- la Cabinetul de avocatură P. R. L.- împotriva sentinței civile nr. 323 pronunțată la 31 ianuarie 2014 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamantul P. R., domiciliat în Câmpina, ..58, ..
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 22 aprilie 2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, având nevoie de timp pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a amânat pronunțarea pentru astăzi, data de mai sus, iar după deliberare a decis următoarea soluție:
CURTEA :
Deliberând asupra apelului civil de față, reține următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._ /04.06.2013, reclamantul P. R. a chemat în judecată pe pârâta . B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale restante pentru perioada ianuarie - iulie 2012, decembrie 2012 - martie 2013, a concediului de odihnă neefectuat în anii 2012-2013, precum și a cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în perioada sus menționată a fost salariatul pârâtei, perioadă în care pârâta nu i-a achitat toate drepturile salariale ce i se cuveneau.
La data de 12.06.2013, reclamantul și-a precizat acțiunea, menționând că pârâta i-a achitat suma de 3871 lei reprezentând drepturi salariale restante, solicitând obligarea acesteia din urmă la plata sumelor de 11.000 lei, 1100 lei daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 30.07.2013, pârâta a formulat o întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii în condițiile în care i-a achitat reclamantului toate drepturile salariale ce i se cuveneau acestuia, datorându-i doar suma de 232 lei în raport de sumele achitate în diferite perioade de timp, precum și o cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamantului la plata sumei de 58.266,78 lei, c/valoare prejudiciu, motivându-se că acesta nu și-a îndeplinit corespunzător atribuțiile de serviciu, creând o pagubă în dauna societății, fiind nevoită să achite diferite sume de bani în vederea remedierii deficiențelor apărute în urma îndeplinirii necorespunzătoare de către reclamant a atribuțiilor de serviciu.
La data de 19.08.2013, reclamantul a formulat un răspuns la întâmpinarea și cererea reconvențională a pârâtei, solicitând respingerea acesteia din urmă în condițiile în care nu se face vinovat de producerea vreunei pagube în dauna societății.
După administrarea probatoriilor, prin sentința civilă nr. 323 pronunțată la 31 ianuarie 2014, Tribunalul Prahova a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 6655 lei, reprezentând drepturi salariale restante cuvenite și neachitate; a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâtă împotriva reclamantului, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, potrivit contractului individual de muncă existent la dosar, adreselor nr.230/17.04.2013, 125/25.10.2012, facturilor din data de 31.05.2013, 11.10.2013, statelor de plată anexate acestora, referatului intitulat „constatare” întocmit în luna octombrie 2012, reclamantul a fost salariatul pârâtei, îndeplinind funcția de inginer instalații, începând cu data de 01.08.2011, însă în perioada ianuarie 2012- martie 2013 pârâta nu i-a achitat drepturile salariale ce i se cuveneau, drepturi pe care i le-a achitat eșalonat constând în suma de 3871 lei la data de 31.05.2013, datorându-i în prezent reclamantului, cu acest titlu, potrivit recunoașterilor pârâtei din cuprinsul întâmpinării, suma totală de 6655 lei, sumă neachitată nici până în prezent, reprezentând salarii restante și c/valoare concediu de odihnă, iar în luna octombrie 2012 s-a constatat existența unor deficiențe cu ocazia montării unei tubulaturi, pârâta achiziționând o tubulatură de ventilație la data de 11.10.2012 în valoare de 1322,19 lei.
Dispozițiile art.254 Codul muncii stipulează că salariații răspund patrimonial în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor, angajatorul având dreptul că solicite salariatului recuperarea contravalorii pagubei pe cale judecătorească.
De asemenea, art. 159 și urm. Codul Muncii modificat prevede că salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil, salariul reprezentând c/valoarea muncii prestate în temeiul unui contract individual de muncă, iar în cazul întârzierii nejustificate a plății salariului sau neplata acestuia instituie în favoarea salariatului dreptul de a solicita de la angajator daune interese pentru repararea prejudiciului prin neachitarea salariului.
Așadar, din analiza probelor administrate în cauză, tribunalul a reținut că reclamantul a fost salariatul pârâtei în perioada ianuarie 2012- martie 2013, îndeplinind funcția de inginer instalații, perioadă în care pârâta i-a achitat doar suma de 3871 lei la data de 31.05.2013, prin mandat poștal, cu titlu de drepturi salariale, datorându-i în prezent suma de 6655 lei reprezentând c/valoarea salariilor restante, a concediului de odihnă neefectuat, însă pârâta a achiziționat la data de 11.10.2012 diferite materiale, având dificultăți în ceea ce privește montarea unei tubulaturi de ventilație în favoarea unui client în cursul lunii octombrie 2012.
Ca atare, a reținut instanța de fond, atât timp cât pârâta nu i-a achitat reclamantului suma de 6655 lei reprezentând drepturi salariale restante în perioada ianuarie 2012 - martie 2013 înseamnă că în realitate reclamantul este îndreptățit să solicite obligarea pârâtei la plata acestei sume de bani, deoarece pârâta avea obligația, în calitate de angajator, să plătească reclamantului la termenele scadente toate drepturile salariale ce i se cuveneau, mai ales că acesta a prestat activitate, în calitate de salariat, în favoarea pârâtei, în perioada sus menționată.
Pretenția reclamantului privind plata sumelor de 11.000 lei reprezentând drepturi salariale restante, 1100 lei daune morale a fost apreciată de instanță ca fiind neîntemeiată, întrucât, în realitate, toate probele administrate în cauză atestă că valoarea totală a drepturilor salariale restante datorate de către pârâtă reclamantului, este de 6655 lei și nicidecum de 11.000 lei, iar în speță nu se justifică obligarea pârâtei la plata unor daune morale de 1100 lei în condițiile în care nu există nicio dovadă la dosar că reclamantul ar fi suferit un prejudiciu moral, în ce ar fi constat acesta în urma neachitării la termenele scadente a sumei de 6655 lei, reprezentând drepturi salariale restante.
Mai mult chiar, analizându-se toate probele administrate în cauză, inclusiv factura din data de 11.10.2012, reiese cu certitudine că pârâta a achiziționat diferite materiale constând în tubulatură ventilație de la . în valoare de 1322,19 lei, factură care prin însăși natura sa nu atestă producerea unui prejudiciu de către reclamant în dauna pârâtei în condițiile în care nu există nicio dovadă la dosar că tubulatura respectivă ar fi fost cumpărată efectiv pe baza unor măsurători efectuate de către reclamant și că aceasta nu ar fi corespuns unor criterii în vederea utilizării de către pârâtă din culpa reclamantului, mai ales că pârâta avea obligația să facă dovada pretinsului prejudiciu cauzat de către reclamant, valoarea reală a acestuia și modalitatea în care acesta și-ar fi îndeplinit atribuțiile de serviciu, cauza producerii prejudiciului solicitat în valoare de 58.266,78 lei.
S-a mai arătat că menționarea în cuprinsul notei de constatare din luna octombrie 2012, adresei nr. 125/25.10.2012, că reclamantul ar fi efectuat măsurători eronate pentru anumite segmente de tubulatură ventilație care nu ar fi putut fi folosite la anumite lucrări efectuate de către pârâtă în favoarea unor clienți, nu înseamnă, în mod automat, că reclamantul a cauzat un prejudiciu pârâtei întrucât în cuprinsul actelor sus menționate nu există nicio mențiune referitoare la valoarea produselor respective pretinse de către pârâtă că ar fi fost achiziționate eronat din culpa reclamantului, iar factura din data de 11.10.2012 atestă pur și simplu valoarea unor materiale fără achiziționarea materialelor respective, fără însă să stabilească în mod cert dacă materialele respective au fost cele pretinse de către pârâtă că ar fi fost confecționate eronat în urma activității desfășurate de către reclamant.
Apărările pârâtei conform cărora reclamantul i-ar fi cauzat un prejudiciu în valoare totală de 58.266,78 lei, constând în beneficiul nerealizat, prejudiciu de imagine, plata c/valorii unor materiale achiziționate în urma activității prestate necorespunzător de către reclamant, nu au fost avute în vedere de instanță, deoarece s-a apreciat că nu există niciun act la dosar care să ateste că pârâta ar fi achiziționat diferite produse în urma îndeplinirii defectuoase de către reclamant atribuțiilor sale de serviciu, ar fi achitat clienților săi diferite sume de bani cu titlu de prejudiciu creat de către reclamant, iar în speță nu există nicio dovadă care să demonstreze că pârâta ar fi suferit un prejudiciu de imagine datorită comportamentului reclamantului constând în pierderea unor clienți, lipsa unor comenzi.
Prin urmare, instanța având în vedere aceste considerente și ținând seama de disp. art. 159 și urm. codul muncii a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 6655 lei reprezentând drepturi salariale restante cuvenite și neachitate pentru perioada ianuarie 2012 - martie 2013.
Totodată, instanța, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prev. de disp. art.254 codul muncii, a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată, întrucât din probele administrate în cauză nu rezultă existența unui prejudiciu cauzat de către reclamant pârâtei, a unei fapte ilicite săvârșită de către acesta în dauna pârâtei, a unei legături de cauzalitate dintre pretinsa faptă și suma de 58.266,78 lei solicitată de către pârâtă cu titlu de prejudiciu.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta . care a susținut că s-a încălcat principiul dreptului la apărare și principiul contradictorialității.
În dezvoltarea motivelor de apel, pârâta a arătat că prin cererea de amânare formulată pentru termenul din data de 31.01.2014, apărătorul său a arătat ca se afla în imposibilitate de a se prezenta în fața Tribunalului Prahova, depunând înscrisuri în dovedirea susținerilor sale, dar cu toate acestea, Tribunalul Prahova a respins cererea, considerând că, față de lipsa desemnării expertului, cauza se afla în stare de judecată, ignorând că încuviințase și proba cu interogatoriul reclamantului, proba neadministrată.
Precizează apelanta că la dosarul cauzei se aflau înscrisuri care emanau de la reclamant, privind drepturile salariale achitate acestuia și asupra cărora era necesar ca reclamantul să fie întrebat, în vederea lămuririi cauzei și pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
De asemenea, susține apelanta, instanța de fond nu a pus în discuția părților renunțarea la proba cu expertiza încuviințată, reprezentantul societății având posibilitatea să își însușească aceasta proba, daca aprecia că este utila în soluționarea cauzei.
În ceea ce privește pretențiile formulate pe calea cererii reconvenționale, apelanta arată că Tribunalul Prahova i-a limitat probațiunea la înscrisuri, cărora, de altfel, nu le-a dat eficienta.
Tribunalul Prahova a dispus discreționar, încălcând principiile generale care reglementează desfășurarea procesului civil.
Astfel, conform art. 13 din Codul de proc. civ., dreptul la apărare este garantat părților, cărora li se asigura posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului, să ia cunoștința de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să prezinte susținerile în scris și oral, etc.
Conform art. 14 alin. 5 din Codul de proc. civ., instanța este obligata, în orice proces, sa supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt și de drept invocate. Acestei obligații a instanței îi corespunde dreptul corelativ al părților, prevăzut de alin. 4 al aceluiași text de lege, respectiv de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocata pe parcursul procesului de către orice participant ta proces, cat și de instanța din oficiu.
Art. 257 din Codul de proc. civ. arata ca atunci când o parte renunță la probele propuse, cealaltă parte poate să și le însușească, iar srt. 259 din Codul de proc. civ. reglementează ca instanța poate reveni asupra unor probe încuviințate daca, după administrarea altor probe, apreciază ca administrarea vreuneia nu mai este necesara, fiind însă obligată să pună aceasta împrejurare în discuția părților.
Referitor la motivele de netemeinicie a sentinței, apelanta arată că Tribunalul Prahova retine în mod eronat asupra cuantumului drepturilor salariale cuvenite reclamantului, apreciind ca acestea sunt în cuantum de 6.655 lei
Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei (tabelele de pontaj) rezultă că drepturile salariale cuvenite salariatului P. R. sunt de 10.758 lei, din care suma de 6.853 lei a fost achitata intimatului reclamant anterior introducerii cererii de chemare în judecata - suma care de altfel este recunoscuta ca fiind primita de către acesta prin înscrisurile aflate la dosarul cauzei-, iar suma de 3.871 lei a fost achitata intimatului reclamant prin mandat poștal, după sesizarea instanței de judecată. Așadar suma pe care o mai datorează societatea, reclamantului, este 232 lei.
Apreciază apelanta că și soluția pronunțata în ceea ce privește cererea reconvenționala este netemeinica, deoarece în mod eronat Tribunalul Prahova a înlăturat probele administrate și a reținut că pretențiile nu au fost dovedite.
Astfel, Tribunalul Prahova arata în considerentele sentinței: „reiese cu certitudine ca pârâta a achiziționat diferite materiale, constând în tubulatura de ventilație de la S.C. Terion Prod S.R.L. în valoare de 1322,19 lei, factura care prin însăși natura sa nu atesta producerea unui prejudiciu de către reclamant în dauna pârâtei, în condițiile în care nu exista nicio dovada la dosar ca tubulatura respectiva ar fi fost cumpărata efectiv pe baza unor măsurători efectuate de către reclamant și ca acestea nu ar fi corespuns unor criterii în vederea utilizării de către pârâta din culpa reclamantului, mai ales ca pârâta avea obligația sa facă dovada pretinsului prejudiciu cauzat de reclamant, valoarea reala a acestuia și modalitatea în care acesta și-ar fi îndeplinit atribuțiile de serviciu".
Or, modalitatea în care reclamantul și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu nu putea fi dovedita decât prin martorii solicitați a fi încuviințați în cauza, colegi ai acestuia, care s-au aflat alături de el în timpul programului de munca și care puteau relata împrejurările susținute de societate în cuprinsul cererii reconvenționale. Aceasta proba, completata cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, ar fi lămurit instanța asupra întinderii prejudiciului și culpei reclamantului în producerea acestuia.
În raport de motivele invocate, se solicită admiterea apelului, schimbarea sentinței, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecata și admiterea cererii reconvenționale privind obligarea intimatului la plata sumei 58.266,78 lei, reprezentând prejudiciul total adus subscrisei pe perioada derulării contractului individual de munca nr. 9/29.07.2011.
Intimatul-reclamant P. R. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului și menținerea hotărârii atacate.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată următoarele:
Referitor la criticile apelantei privind încălcarea dreptului la apărare și al principiului contradictorialității prin aceea că nu s-a dat eficiență cererii acesteia de lipsă apărare, i s-a respins proba testimonială, nu s-a încuviințat cererea sa de însușire a probei cu expertiză și nu s-a administrat proba cu interogatoriul reclamantului, curtea constată că sunt neîntemeiate pentru considerentele ce urmează.
Este adevărat că prin întâmpinarea și cererea reconvențională formulate în cauză, pârâta a solicitat admiterea probelor cu înscrisuri, interogatoriul reclamantului și proba testimonială.
La termenul din 25 octombrie 2013 când s-a pus în discuția părților admiterea probatoriilor, reprezentantul pârâtei a susținut că solicită audierea celor doi martori indicați pentru a dovedi că reclamantul nu a desfășurat o activitate de 8 ore pe zi pentru a primi salariul brut. La același termen reprezentatul pârâtei s-a opus admiterii probei cu expertiză solicitată de către reclamant.
Se constată că în aceste condiții, în care s-a solicitat administrarea probei testimoniale în contra și peste conținutul înscrisurilor reprezentând state de plată, emise tocmai de către această parte, din conținutul cărora rezulta pontarea pentru reclamant a câte 8 ore de muncă pe zi în perioadele solicitate, în mod temeinic și legal, cu respectarea prevederilor art.309 alin.5 din NCPC, a respins prima instanță proba testimonială.
O primă cerere de lipsă apărare formulată de către apărătorul pârâtei pentru termenul din 22 noiembrie 2013 a fost încuviințată, cererea reiterară pentru termenul următor, în condițiile depunerii unui act justificativ ilizibil, fiind în mod temeinic și legal respinsă față de reiterarea solicitării de amânare, cere excludea caracterul excepțional al măsurii solicitate și lipsa dovedirii unor motive temeinice, în condițiile art. 222 alin.2 din NCPC.
Se constată de asemenea că și revenirea instanței asupra probei cu expertiză normare salarizare, în condițiile în care reclamantul a renunțat la această proba, este justificată față de inutilitatea acestei probe în condițiile depunerii la dosar a contractului individual de muncă încheiat cu reclamantul și a statelor de salarii.
De altfel pârâta a fi avut posibilitatea să conteste măsura dispusă de instanță de a lua act de renunțarea reclamantului la această probă ( cu efect de revenire asupra acesteia) din 22 noiembrie 2013, în condițiile art. 178 alin.3 lit. b), numai până la termenul de judecată imediat următor, respectiv la 31.01.2013, astfel că a intervenit sancțiunea decăderii.
Pe de altă parte se constată că nu s-a formulat cerere de apel și împotriva încheierii din 22 noiembrie 2013, în condițiile art. 466 alin.4 din NCPC.
Prin încheierea din 25 octombrie 2013 s-a încuviințat pârâtei proba cu interogatoriu și s-a acordat termen în vederea administrării acestei probe la data de 22 noiembrie 2013, pentru când i s-a pus în vedere reclamantului să se prezinte în instanță pentru a răspunde la interogatoriu.
Dacă pârâta ar fi prezentat interogatoriul de la acel termen, întrucât reclamantul era prezent, s-ar fi putut administra proba încă din 25 octombrie 2015, în temeiul art. 260 alin.2 din NCPC.
Pârâta nu a formulat interogatoriul nici pentru termenul următor acordat și nici pentru ultimul termen, când de asemenea, reclamantul a fost prezent în instanță, astfel că neadministrarea acestei probe s-a datorat exclusiv culpei pârâtei, măsura implicită a instanței de decădere din probă fiind pe deplin justificată.
Față de cele arătate și reținând că părțile pe lângă drepturile reglementate de art. 13 sau 14 din NCPC au și obligațiile prevăzute de art. 10 din același cod, respectiv de a îndeplini „actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să își probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea lui”, curtea apreciază că nu se poate reține încălcarea dreptului la apărare al pârâtei și că nu mai poate examina încălcarea principiului contradictorialității raportat la măsurile luate printr-o încheiere împotriva căreia nu s-a formulat apel.
Referitor la fondul cauzei, curtea reține că reclamantul a investit prima instanță cu o cerere privind obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale ce i se cuvin pentru perioada ianuarie-iulie, decembrie 2012, respectiv ianuarie-martie 2013 precum și plata drepturilor cuvenite pentru concediul neefectuat în perioada 2012-2013.
Părțile au încheiat contractul individual de muncă nr. 9/29.11.2011, pe perioadă nedeterminată, prin care au convenit o normă întreagă de 8 ore pe zi, respectiv 40 de ore pe săptămână și un salariu de bază lunar brut de 1872 lei.
Din statele de plată întocmite de către pârâtă (f.43-53) și prezentate și Inspecției Muncii ca urmare a sesizării reclamantului (f.7 dosar), rezultă că reclamantul a prestat activitate în perioada mai sus menționată, însă nu rezultă că a încasat salariul cuvenit, întrucât statele de plată nu sunt semnate de către acesta.
Ori pârâta, căreia îi revenea sarcina probei în cauză și în ceea ce privește pretențiile angajatului său, față de dispozițiile speciale ale art. 272 din Codul muncii, nu a dovedit împrejurarea că a achitat reclamantului acestei sume.
Deși prin cererea de apel a susținut că a achitat cu titlu de salarii restante reclamantului suma totală de 6131 lei, nu există la dosar nici un înscris emanând de la reclamant care să dovedească plata acestor sume, cu privire la înscrisul olograf depus la fila 32, neexistând nici un indiciu că ar fi fost scris sau recunoscut în vreun fel de către acesta.
Singurele plăți dovedite ca fiind făcute de către pârâtă, reclamantului în contul salariilor restante sunt cele privind suma de 3871 lei, conform facturii M._ din 31.05.2013 (f.39), pe care de altfel reclamantul a recunoscut-o( f.15) și 232 lei conform facturii MAN00026816/24.10.2013( f.63).
Prin scăderea acestor sume din salariul net cuvenit reclamantului, conform contractului individual de muncă, pentru cele 11luni de muncă, oricum i se mai cuvenea acestuia cel puțin suma acordată de către instanță și necontestată de către reclamant.
În conformitate cu prevederile art. 159 alin.2 din Codul muncii, „ pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani”.
Ori în condițiile în care pârâta nu a putut dovedi plata acestui salariu apare ca întemeiată cererea reclamantului de obligare a fostului său angajator la plata salariilor restante.
În ceea ce privește pretențiile pârâtei exprimate în cererea reconvențională, curtea constată că în mod temeinic și legal a reținut prima instanță că nu s-a dovedit existența tuturor condițiilor cerute de art. 253 alin.1 din Codul muncii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a reclamantului.
Astfel pârâta a depus la dosar o adresă comunicată de unul dintre cocontractanții săi (f.41) din care rezultă nemulțumirea acestuia privind măsurătorile făcute de reclamant pentru segmentele de tubulatură ventilație, ce au determinat alte măsurători și costuri suplimentare, însă nu s-a dovedit prin nicio altă probă care a fost prejudiciul cauzat prin această faptă.
Pârâta nu a dovedit dacă factura din 10.11.2012, încheiată cu un alt furnizor
are legătură cu clientul de mai înainte.
De altfel pârâta și-a neglijat obligația de a-și proba pretențiile și apărările și de a contribui la desfășurarea fără întârziere a procesului și în calea de atac, unde nu s-a prezentat niciodată, pentru a stărui în administrarea de noi probe, determinând chiar suspendarea cauzei până în momentul în care reclamantul a solicitat repunerea pe rol și soluționarea acesteia în lipsa părților.
În raport de argumentele expuse în precedent, în baza art. 480 C.pr.civilă, Curtea va respinge apelul ca nefondat, menținând sentința primei instanțe ca temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de pârâta S.C. E. I. S.R.L., cu sediul în B., ., ..2, jud. B. și cu sediul ales în B., ..36, .- la Cabinetul de avocatură P. R. L.- împotriva sentinței civile nr. 323 pronunțată la 31 ianuarie 2014 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamantul P. R., domiciliat în Câmpina, ..58, ..22, județ Prahova.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 29 aprilie 2015.
Președinte, Judecător,
V. G. P. M. G.
Grefier,
G. C.
Red.PMG
Tehnored.GC
4 ex./29.05.2015
j.f. C. M.
d.f._ Tribunalul Prahova
operator de date cu caracter personal
nr. notificare 3120
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1439/2015. Curtea de Apel... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 600/2015.... → |
|---|
